Mircea Stanescu: LECTURI NECESARE (3)

Radu Ioanid, Urbanizarea în România. Implicații social-economice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, 103 p., în Colecția «Știința pentru toți», care „apare sub egida Consiliului Național al Frontului Unității Socialiste“.

În așteptarea „ciclonului care va lovi România“ (Antena 3), să ne delectăm cu Ioanid, holocaustistul șef, pe atunci tânăr frontist socialist, într-un format de același tip cu prima lucrare a lui Al. Florian (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.com/2017/07/lecturi-necesare.html), ediție redactată de Constanța Rangheț, fiica șefului cadrelor Partidului de până în 1952.

Este o lucrare scrisă la vârsta de 25 de ani, la doi ani după ce termină Facultatea de Filosofie din București, Secția Sociologie (cf. CV-ul său la adresa: https://newstrategycenter.ro/wp-content/uploads/2015/09/Radu-IOANID.pdf), o performanță pe care Al. Florian, aproximativ de aceeași vârstă, și el fiu de nomenclaturist comunist, nu a atins-o: el publică prima hârțoagă de același gen la 29 de ani! Desigur, nu era decât un paradox (sau schizofrenie), printre atâtea altele, căci în regimul socialist un asemenea privilegiu nu era rezervat absolvenților din mediile populare, muncitorești.

Credeau oare cu adevărat acești tinerii propagandiști propaganda pe care o mânuiau cu abilitate? Greu de spus, pentru că, pe de o parte, emițătorii nu rămân imuni la efectele ei, iar pe de alta, este cunoscut efectul de respingere a ideologiei (dar nu și a beneficiilor ei) pe care mulți dintre copiii foștilor ilegaliști comuniști îl manifestă (precum Vladimir Tismăneanu sau Vladimir Socor). Oricum ar fi, întrebarea este de pus altfel, căci în cazul lor ideologia și propaganda sunt, pe lângă coduri culturale, vehicule ale păstrării poziției sociale, o adeziune carieristă. Sau, în termenii recenți ai autorului nostru, care manifestă o admirație perenă pentru tovarășul Deng, «nu contează culoarea pisicii, important este să prindă șoareci» (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.com/2017/08/sefu-are-cuvantul.html).

Pentru a evita simplificarea – și polemica sterilă – relația dintre cunoaștere și puterea comunistă din România acelor ani rămâne de studiat, însă pentru economia politică a textului de față ar fi de spus că acești membri ai cercurilor privilegiate întrețin o legătură cu știința – prin accesul exclusiv la literatura străină, în principal –, care se regăsește și aici.

Deși se anunța o lectură pasionantă, mai mult decât panseurile lui Ioanid despre construcția proprietății socialiste – e-he, cât au construit tovarășii la ea, numai pușcăriașii politici și urmașii lor știu! – ne-au interesat socotelile în creion de pe coperta IV, posibil ale vreunui strângător de cotizații, dar intelectual, căci salariu mic, nu de activist:

Să vedem dară implicarea implicațiilor tovului, pe care le vom sublinia cu culorile roș-albastru (creioanele lui Stalin).

Fiind inclusă într-o serie de lucrări de propagandă de mică întindere, cărțulia nu are decât o legătură perversă cu știința, prin urmare nu este de mirare că nici măcar citarea titlurilor din note nu este în ordine:

De același tip este mătania făcută tovarășului Miron (Constantinescu), patronul sociologiei de partid și de stat, atunci când citează o lucrare de coautor, alături de marele Henri H. Stahl și Ioan Drăgan (profesor la Facultatea de Filosofie din București, mare admirator al lui Tocqueville și reprezentant al României lui Ceaușescu la UNESCO):

În ciuda eforturilor făcute de fiica lui Rangheț, care spre deosebire de tatăl său stăpânește bine limba română, Ioanid a avut întotdeauna probleme cu gramatica (cf., spre exemplu, despre un text scris al său la adresa: https://mircea-stanescu.blogspot.com/2016/02/legea-memoriei-din-nou-in-dezbatere.html).

Mai întâi, o definiție – principala a lucrării – pleonastică:

Apoi, în loc de „a avea o meserie“, scrie: „a avea meserie“ (redactorului îi scapă una din două):

O cacofonie:

Absența cratimei dintre substantive, care generează o alăturare anapoda (redactorului îi scapă din nou una din două):

Un barbarism:

În fine, prostia cu „aprecierile pozitive și negative“, care vine din sfertodoctismul caraliilor, activiștilor și securiștilor, dar acesta este mai degrabă un exemplu de stricare a gândirii decât a limbii, plus prețiozitatea fără sens legată de urbanizarea „mediană“ (în loc de: medie, de tip mediu):

Pe cât de prost stă autorul la capitolele știință și gramatică, pe atât de bine se descurcă în domeniul propagandei de partid. Astfel, pentru partea istorică urmează triada marxistă sclavagism–feudalism–capitalism și citează primele două volume din neîncheiata, dar pe linie, Istorie a României realizată la Academia RSR (1960–1964) de Petre Constantinescu–Iași, Constantin Daicoviciu, Emil Condurachi și Ion Nestor:

După ce ne-am făcut o imagine asupra acestei «ape de ploaie», botezată pe cât de fraudulos pe atât de nerușinat știință, autorul ne arată cum capitalismului dezordonat, cu stihiile pe care le dezlănțuie, îi urmează socialismul sinonim cu urbanizarea modernă:

Iată apoi cum intră în scenă propagandistul dirijismului, adjuvant în rezolvarea problemelor vaste și complexe care se rezolvă simplu, prin metode de comandă:

Baza ideologică: Programul PCR și documentele – programatice – de partid (dragele de ele!):

Un îndemn: prin demolare-la-restructurare! (și prin-demascare-la-reeducare!):

Justificarea demolărilor; în contra tradiției:

Ulița tradițională, greaua moștenire a socialismului:

Ascuțirea contradicțiilor (și a luptei de clasă), istoria propagandistică a problemei agrare în România, desființarea moșierimii „ca clasă“ și apologia colectivismului:

Mecanizarea, chimizarea și electrificarea (plus puterea masselor), distrugerea caselor tradiționale și restrângerea vetrelor satelor:

Din nou, împotriva tradiției:

O critică a Americanilor capitaliști: risipitori, egoiști, militariști și mari poluatori ai mediului, înainte de a deveni – alt paradox – unul dintre ei, alăturându-se astfel caclasei burgheze:

Momentul în care îl citează pe tăticu-său, Virgil Ioanid: a nu se confunda cu frații omonimi din «banda Ioanid» care au atacat furgonul Băncii Naționale în 1959, căci este vorba despre cel cu știința-și-tehnica, subalternul lui Ion Iliescu de la Secția Propagandă și Agitație a CC al Partidului:

Scopul care scuză mijloacele, justificarea urbanizării socialiste sălbatice și apologia la fel de sălbaticei distrugeri a structurilor sociale necomuniste:

Scopul societății socialiste și al urbanizării specifice: nu bunăstarea populației, ci ameliorarea racilelor socialismului real:

Și încheierea apoteotică: același Program al PCR de edificare a societății socialiste multilateral decăzute, împreună cu apologia demolărilor sălbatice („sistematizarea urbană și rurală“), plus o concluzie oarecum perenă despre cum activiștii, cu propensiunea lor către violență, lucrează împotriva oamenilor, căci „o muncă“ se va găsi întotdeauna pentru ei, oricare le-ar fi stăpânii și producțiile lor putrezibile: