 |
| Foto © Daniela Lupoiu |
Observ tot mai frecvent compararea acțiunii lui Mădălin Hodor din
2018 cu cea a lui Gabriel Catalan din 2001. Iată un exemplu foarte recent:
În anul
2002, în plin regim Iliescu & PSD, Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă a
publicat un document din care rezulta că, în timpul rebeliunii legionare din
21-23 ianuarie 1941, cîţiva clerici gardişti – conduşi de Teoctist (Teodor)
Arăpaşu (viitorul Patriarh al BOR), pe atunci student la Teologie – au devastat
şi incendiat sinagoga din cartierul Mânăstirii Antim. Cartier în care astăzi se
află Parlamentul României şi în care, cu acordul aceluiaşi Preafericit
Teoctist, Nicolae Ceauşescu a dărîmat biserici în anii ’80. Documentul a fost
găsit şi publicat de tânărul cercetător din cadrul CNSAS, Gabriel Catalan,
ştiindu-se faptul că Securitatea comunistă a preluat după 1948 arhiva
Siguranţei Statului.
În orice
ţară democrată din lume publicarea unui astfel de document ar fi generat un
imens scandal. S-ar fi declanşat o anchetă şi s-ar fi cerut (auto)suspendarea
Patriarhului până la finalizarea cercetării. În eterna şi fascinanta Românie nu
s-a întîmplat nimic. Ba da, s-a întîmplat ceva. Istoricul Gabriel Catalan, care
a descoperit şi publicat documentul respectiv, a fost dat afară din CNSAS, unde
era angajat[1].
În fapt, în 2000–2001 Catalan a fost investigator şi cercetător la
CNSAS. În ianuarie şi martie 2001 el a remis presei câteva documente privitoare
la patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, documente obţinute legal
înainte de angajare, după ce i-a fost eliberat, în februarie 1999, un permis de
acces la dosarele Securităţii, chiar la Arhivele SRI. Conform documentelor la
care a avut acces, Patriarhul de atunci ar fi participat în tinereţe, în timpul
rebeliunii legionare din 1941, la incendierea unei sinagogi şi ar fi fost
cunoscut că a practicat homosexualitatea. Conţinutul lor era cu atât mai grav
cu cât înaltul ierarh s-a opus, după 1989, la dezincriminarea penală a
homosexualităţii şi, dată fiind calitatea sa de persoană publică, opinia
publică avea dreptul să cunoască alegaţiile, oricât de șocante. În ziarele care
au publicat documentele, Catalan era citat în calitate de cercetător, iar el
îşi exprima convingerea că fostul Patriarh a fost recrutat de Securitate pe baza
unor astfel de informaţii compromiţătoare[2].
Prin urmare, contextul și relatarea autorului articolului citat
sunt greșite. Rămâne de văzut dacă comparația – mereu necesară – este
relevantă, atât din punct de vedere analitic cât și moral, iar întrebarea care
se pune este următoarea: dacă Hodor este angajat al CNSAS din anul 2000, ce
făcea atunci când era concediat Catalan?
Recent, cauza lui Catalan a fost judecată la CEDO, după 15 ani de
la depunerea acțiunii[3]. Bine totuși că n-a așteptat ca el să iasă la pensie!
Nu mă pronunț asupra soluției care, deși departe de a fi lipsită de interes,
are o relevanță limitată, și aceasta din câteva motive cumulative: CEDO nu este
o instanță supranațională, ea judecă conform unor criterii determinate și în
funcție de o jurisprudență, recte o linie generală a cazurilor, astfel că
reține ceea ce i se pare relevant (comod?) comparat cu alte situații, într-un
mod oarecum decontextualizat (după 15 ani unde să mai fie contextul?).
Este frapant deci că instanța nu stăpânește nici contextul, nici
detaliile cazului. Or despre acestea aș putea spune foarte multe, căci am fost
martor. Esențialul lor este că Gabriel Catalan nu doar că nu a acționat vreo
clipă ca angajat al CNSAS ci, mai mult, nimeni nu știa că este așa ceva. Cel
care l-a «turnat», ba chiar s-a
antepronunțat asupra cazului, după ce a devenit unul, a fost președintele de
atunci al Colegiului, Gheorghe Onișoru, în urma interpelării asupra
informațiilor apărute în ziare: „Ăsta e angajatul nostru, ne întrunim rapid și-l
dăm afară!“ Și l-au dat.
Ilegalitățile au continuat cu vânarea lui sistematică, amenințări, convocări,
„demascări“, actul prin care a fost
concediat nu respecta nici măcar criteriile formale (justificarea «în drept» și
«în fapt»), iar peste aceste chestiuni – și altele, între care intervenția dezinformatoare
și manipulatoare a șefului SRI, Radu Timofte, care îl acuza că a furat
documente de la CNSAS pe care le-a livrat presei –
instanța europeană trece cu alegrețe. În fine, aserțiunea că după concedierea
sa, Catalan s-a putut angaja ca profesor este nu doar ca nuca-n perete, ci de-a
dreptul rușinoasă: dacă murea de foame avea sorți de izbândă?
Pentru a veni în întâmpinarea unei obiecții nu lipsite de
pertinență, putem discuta calea aleasă de Catalan, ba chiar face retroactiv pe
deștepții cu privire la maniera în care a procedat, dar nu cred că i se pot
pune în discuție bunele intenții și nici nega faptul că pe atunci cu toții ne
aflam la începutul unui proces de analiză a cazurilor de colaborare cu
Securitatea, de aici dificultatea de a găsi stilul cel mai adecvat. Și nu este
o scuză, căci nu acesta este rolul istoricului, ci o explicație de context. În
tot cazul, am crezut atunci, și cred la fel și acum, că în ce-l privește pe
Catalan esențialul demersului istoric a fost prezervat: concentrarea pe analiza
documentelor și a faptelor, respingerea oricărei dogme, a oricărui tabú și
posibilitatea de a deranja pe cei puternici. Iar aceasta nu este treaba vreunei
instanțe de judecată, fie națională ori internațională. Să admitem totuși,
pentru uzul argumentației, că Gabriel Catalan era pe o cale greșită. Am
progresat oare de atunci cu vreo iotă în înțelegerea „cazului“ Teoctist, ca și în cazul colaborării cu
Securitatea a altor ierarhi, și nu doar ortodocși, o temă istorică la fel de
legitimă ca cea a comportamentului exemplar al personalităților religioase? Să
ne înțelegem: istoricul vrea să înțeleagă și să explice, doar despre aceasta
este vorba, dar odată ce, chipurile, am eliminat excesele, de ce nu am avansat
în acest demers necesar?
Toate detaliile indicate le știu pentru că am fost coleg cu
Catalan, ba chiar unul dintre foarte puținii care i-au luat apărarea – împreună
cu Delia Moisil și Clara Mareș (Cosmineanu), aceștia suntem toți! – prin
memorii adresate conducerii instituției. Motiv pentru care, fiind considerat un
fel de cap al răutăților, a urmat și concedierea mea.
Să o spun pe șleau: și pentru Catalan, și pentru mine, noua – pe
atunci – instituție CNSAS s-a dovedit rapid a fi o decepție, o deziluzie, un
fiasco, pur și simplu nu ne găseam locul acolo, ne sufocam, iar când am fost
dați afară am răsuflat într-un fel ușurați. Astfel, ceea ce am făcut la fața
locului, fiecare în felul său, a fost un fel de „șarjă à la Robănești“.
În continuare, amândoi am dat CNSAS în judecată (el și pe Timofte)
și amândoi am pierdut. Eu aveam șanse minime, căci concedierea mea a fost
făcută în baza unei reorganizări a instituției, motivată de o ordonanță a
Guvernului care cerea o «disponibilizare» procentuală. El, flagrant ilegal,
pentru motivele invocate deja.
El a continuat la CEDO – și bine a făcut, eu m-am oprit – și bine
am făcut. Am avut atunci o discuție cu avocatul, pe care l-am întrebat cu
privire la șanse. Mi-a răspuns că sunt slabe, pentru a adăuga: „Și pe-acolo
sunt tot români!“ Am înțeles mesajul
și mi-am văzut de cale, evitând greșeala de a mă afunda într-un caz juridic
cvasimort și, în plus, de a duce lupta pe un teren care nu era al meu.
Pe atunci Curtea de Apel era la începutul activității, cazurile
noastre de funcționari publici erau printre primele, iar instanța un fel de
„cimitir al elefanților“ comunismului.
Aceștia erau cei care ne judecau acțiunile conform cu cele mai noi achiziții
ale democrației europene!
Dar nu doar cu ei aveam de luptat, ci și cu alții, mai puternici.
Este vorba de mai-marii zilei, în context guvernarea Adrian Năstase
(2000–2004), pentru cei cărora experiența și memoria le mai spun ceva, și
latura sa ultraexecutivă. Pățaniile lui Catalan n-am să le povestesc mai bine
ca el, prin urmare mă abțin[4]. Am să le redau însă pe scurt pe ale mele.
Pe atunci nu se auzise încă de «protocoale», de «câmp tactic»,
de alte chestii, iar lucrurile se petreceau astfel:
În martie 2001 plec la Paris (aveam o bursă de studii), imediat
sunt dat afară de la CNSAS și, pentru a mă „potoli“
preventiv, soția mea care era gravidă, rămasă la București, este urmărită „la
vedere“ de un tovarăș pe drumul
către casă, pentru intimidare. Telefoanele ei către mine, și invers, sunt
întrerupte sistematic. Ce fac? Prind legătura și urlu în receptor un întreg
repertoriu legat de vârful lanțului de comandă al bărbăteștilor noastre
«organe» care te atacă nu atât direct, ci prin intermediul celor dragi ție,
care se încheie cu: „AFP-ul este alături!“
Astfel am putut comunica nestingheriți. Îi cer apoi soției să ducă toate
manuscrisele mele într-un loc sigur, după care, spre vară, sosește și ea la
Paris. Când ne-am întors, după o lună, am găsit două borcane sparte cu năduf de
pardoseala bucătăriei. (Paul Goma mi-a spus atunci că pe vremuri, la el în casă
securiștii patriei mâncau ouă în tigaie și nici măcar nu o spălau!)
Întrucât în perioada 2000–2001 ținusem un Jurnal de CNSAS –
pe acesta îl căutau –, am vrut inițial să-l public la Editura Compania, drept
pentru care i l-am lăsat directoarei ca să-și facă o idee. Aceasta m-a sunat
speriată a doua zi, pentru că noaptea „ai noștri“
pătrunseseră în casă și îl căutau din nou, de zor.
Cât timp am stat la Paris, am adresat scrisori șefilor
instituțiilor europene, relatându-mi cazul. Indic aici doar reacția Baronesei
Emma Nicholson, raportor pentru România, care m-a asigurat că îl va înainta
„autorităților române“ și s-a ținut
de cuvânt. A fost polița noastră de asigurare, și astfel ne-au lăsat în pace,
fapt pentru care îi sunt recunoscător, mai ales ei.
Mă întorc de unde am plecat: ați auzit pomenindu-se cumva în
relatarea de mai sus numele lui Hodor? Și atunci care este relevanța
comparației cazului său cu cel al lui Catalan? După cum am argumentat în altă
parte, deficiența (sau avantajul) discursului lui Hodor nu constă în absența
deferenței față cu persoanele publice, ci în aceea că, spre deosebire de
Catalan, analiza sa istorică este precară, cel puțin în cazul listei pe care a
publicat-o[5]. Mai mult, ea este tarată ideologic, fiind o versiune a vulgatei
istorice antifascist-anticomuniste, tangentă cu „holocaustismul“, care nu are vreo legătură cu
postulatele istorice ale demersului pur explicativ și neutralității axiologice,
și care se inserează clivajelor politico-memoriale de context.
Dar mai problematică decât absența relevanței analitice este
implicația morală a chestiunii:
Asistăm impasibili la
încă o scenă de linșaj (cvasi)public? Sau facem un gest minim de solidarizare
cu curajosul cercetător Mădălin Hodor? Eu unul optez pentru varianta a doua[6].
Astfel, putem relua chestiunea de început și pentru autorul
articolului citat: ce făcea el în 2001, atunci când au avut loc evenimentele
descrise? Întrebarea este necesară căci, asemeni lui Hodor, nici el nu a fost
printre cei care și-au manifestat în vreun fel solidaritatea cu Catalan[7],
prin urmare, această răbufnire a ei la 18 ani distanță rămâne la fel de
neserioasă.
În concluzie, este important ca atunci când evaluăm și comparăm
asemenea cazuri să uzăm de criterii universale, iar nu de două greutăți, două
măsuri, în funcție de interese; și, la fel, să probăm că fumăm ceea ce vorbim.
Altfel, putem conchide fără greș că avem de-a face nu cu o solidaritate reală,
ci de conjunctură, cu o versiune coruptă a ei, pe scurt: cu o impostură.
P.S.: Parcurgând lista solidarilor din forumul articolului citat, aș
avea o întrebare de tip Radio Erevan: Radu Ioanid nu se solidarizează și dânsul
cu Hodor, desigur, „în calitate exclusiv particulară de cetățean american, iar nu
de director de divizie «arivistic㻓
(vorba servantului Marius Gangan)?
NOTE
[1]
Andrei Oișteanu, #Solidaritate cu cercetătorul CNSAS, Mădălin Hodor, în
revista „22“, Anul XXVIII (1469),
22–28 mai 2018, la adresa:https://revista22.ro/70271420/solidaritate-cu-cercettorul-cnsas-mdlin-hodor.html.
[2] Cf.
în acest sens studiul nostru, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii şi problema moştenirii comunismului, în revista „Drepturile Omului“ nr. 25/2003, pp. 37-62, online la
adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2007/12/consiliul-naional-pentru-studierea.html.
[3]
Motivarea soluției se găsește la adresa: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-179993.
[4]
O relatare parțială, intitulată Amintiri din CNSAS. Memoriu, datată
23/09/2013, se găsește pe blogul său la adresa: https://gabrielcatalan.wordpress.com/2013/09/23/75/.
[5] Cf. http://mircea-stanescu.blogspot.com/2018/04/despre-o-anume-lista.html; http://mircea-stanescu.blogspot.com/2018/04/apropo-de-notiunea-de-colaborare.html; http://mircea-stanescu.blogspot.com/2018/04/scandalul-trece-dezbaterea-trebuie-sa.html.
[6]
A. Oișteanu, loc. cit.
[7]
Semnatarii Apelului de solidaritate cu Catalan, unicul de altfel, se găsesc la
adresa: http://www.ziua.ro/display.php?id=61775&data=2001-04-07.
București, 29 mai 2018.
