 |
Hugh Glass, The Revenant
Cât
mai poți respira, continuă să lupți.
Respiră în continuare. |
Joi 9 februarie 2017
Cineva care înțelege cu
adevărat şi istoria, şi memoria, şi arhivistica
„Zilele
acestea, în România se scrie istoria. MNIT dorește să documenteze acest
eveniment cu material representative pentru rotestele care au avut loc la Cluj.
Facem apel la clujeni să nu arunce pancartele cu mesajele scrise și, în
momentul în care protestele încetează, să le aducă la muzeu. De asemenea, cei
care au fotografii [pe] suport digital și care au surprins momente
cheie ale manifestațiilor sunt invitați să le aducă. Toate aceste materiale
urmează să facă parte din Colecția de Istorie Contemporană a muzeului pentru că
dorim să ne asigurăm că acest moment important din istoria recentă a României
va fi bine reprezentat în colecțiile muzeului nostru“, a spus Savu
Gruiță, care se ocupă de Departamentul de Istorie Contemporană a instituției.
Din fericire, nu este singurul, dar ce folos căci, din păcate,
Arhivele Naționale ale României nu au capacitatea de a face acest lucru.
Cine vrea să afle cum şi de ce, să întrebe, căci sunt oameni
care abia așteaptă să reproducă un răspuns de foarte multă vreme pregătit.
*
Călugărul-în-rasă-albă
A
ajuns și el, din păcate, prizonier al kitsch-ului interest și nevrozelor
noastre.
*
Cărticelele ude ale unui ofițer SRI
Dacă Iulian Fota a spus într-adevăr asta, înseamnă că nu mai are
mult şi-l schimbă ăștia ca pe „Băi, Bogdane, eu ştiu cine eşti“, pentru că „dacă era să fiu propulsată de sistem, vorbeam cu
Coldea și, în loc să iau concursul cu 9.60, luam cu 10“.
Și-ar fi păcat să vină altcineva, căci n-am mai avea prilej de
râsu-plânsu...
*
Ce mai fac Copiii, „Revenanții“ noștri?
Au pornit la drum? Foarte bine!
Nu toți? Nu-i nici o grabă! Spune-le un singur lucru: Să
respire.
Altfel, mai ninge-afară, da' ceasul cât e, mai e pană la
metrou...?
*
Vineri 10 februarie 2017
Democrația de partide
Octavian Popa, fost membru PNL, relatează următoarele (Antena 3, 8/02/2017):
Suntem în 2014, actualul Președinte al Republicii câștigase
alegerile, dar nu depusese jurământul. Ședință la PNL, scop: alegerea noului
președinte al partidului. Erau oameni din teritoriu, lideri de organizații care
aveau mandat. Povestitorul, dar și alții, aveau mandate pentru Ludovic Orban.
Ce-a făcut Iohannis, prezent la întrunire? A discutat cu fiecare
delegat în parte ca să-i determine să voteze cu candidata inimii sale, Gorghiu.
La care președinții de organizații l-au întrebat cum să facă așa ceva, dacă
organizațiile deciseseră altminteri?
Care a fost răspunsul Prezidentului? „Păi voi sunteți
președinții de organizații, voi decideți cum doriți!“ Și așa au făcut, au decis ca prezidentul.
Bine, cu privire la PSD nu mai insistăm, de când i s-a lipit
eticheta de „ciuma roșie“.
Să zicem însă că acest Popa, care este convins că Iohannis „are
stofă de dictator“, nu este decât un
detractor, și că de-aia a migrat la ALDE, iar despre „Antena 3“ se spune că e o cloacă.
Dar uite ce spune un foarte disciplinat membru al PNL, Vlad
Nistor, profesor universitar doctor, chiar acum, la Realitatea Tv, tribuna Revoluției: „Nu există democrație în
partidele de la noi. Deciziile le ia Președintele împreună cu grupul din jurul
său.“
Și ne mai mirăm de ce tinerii n-au intrat, nu intră în partide –
nu vă povestesc acum nimic despreCoposu, și nu pentru că e istorie, ba chiar
eternitate, ci pentru că nu vreau să vă deprim! – iar noi creștem o generație
de crizați care vrea să dinamiteze sistemul social-politic!
Să fim însă optimiști, căci mai avem de tras!
*
Un caz: George Scutaru
Dincolo de show-ul cu Ghiță şi dansul la bară al Amacondei de pe
scenă, în culise se desfășoară o luptă pe moarte și pe viață.
În fereastră, un articol mai vechi care trage puțin de cortină.
*
Văd
că SOS-ul despre Arhive circulă neaștetpat de mult, sper însă să nu se resume la
virtual, care nu prezintă nici o importanță, ci să devină, reprezinte o
îngrijorare reală, ba chiar să și reușim să spargem cumva acest cerc vicios al
neputinței noastre.
*
Cuvântul (de ordine al)
zilei: Revenant
1. a person who
returns.
2. a person who returns
as a spirit after death; ghost.
(Thesaurus)
Limba Română nu are un singur termen care să defininească aceste
realități complet diferite – o persoană întoarsă din morți și una întoarsă
dintr-o călătorie (dar nu Marea Călătorie, care este one way ticket), ci doi.
Prin urmare, pentru Cel de-al Doilea Sens spunem, prin
perifrază, „întors din morți“ sau, mai
specific, „strigoi“, „moroi“ ori neologismul mai prozaic „fantomă“.
Adică acești Hugh Glass ai noștri în criză de generație care
rătăcesc pe drumul către casă.
Nota Bene:
Prieteni, să nu vă lăsați înșelați:
Nu fac decât să țin o lumină aprinsă în noaptea deşertului alb
pentru ca acești rătăciți ai noștri (accentul cade pe „ai noștri“) să se orienteze singuri în drumul către casă.
Nu am nici cunoștințele, nici timpul, nici energia și, mai ales,
nu sunt nici suficient de virtuos ca să însoțesc pe cineva în acest drum. Pun
doar o bucată de pâne și o cană cu apă pe prispă – cine simte nevoia, să ia
fără să-mi mulțumească; cine nu, dacă va găsi utilă feştila din fereastra mea,
ca să nimerească propria-i casă, eu mă voi declara mulțumit încă de pe acum.
Iar dacă nu va folosi la nimic, cu atât mai bine pentru ei! Să
meargă, să respire și să se bată cu viața cum vor dori sau cum îi va lumina
bunul Dumnezeu.
*
Ce-i mână-n luptă pe
magistrați
În acest război dintre Palate (Puterile în Stat nu mai există,
iar separația lor a fost oricum fulgurantă).
Mi s-a explicat ca unui elev de clasa a II-a ce-i mână-n luptă
pe magistrați, așa că împărtășesc:
O singură chestie : nu independența Justiției – aceasta e o
luptă prea grea și o haină și mai grea – ci un grad mai mare de autonomie,
pentru a obține:
a) mai mulți bani, în principal salarii;
b) cât mai puțină responsabilitate, și în nici un caz legală,
dacă se poate.
Recunosc, după ce idealismul meu a fost făcut țăndări în fața
unui asemenea Realpolitik al Zeiței
Dreptății, mi-am spălat fața cu apă rece și am sfârșit prin a mă declara, cel
puțin provizoriu, satisfăcut cu explicațiile primite.
Așa că vi le împărtășesc și ’mneavoastră. Şi, ca un adevărat om
dă știință ce mă pretind, aștept să fiu nu doar luminat că lucrurile nu stau
așa, ci mai ales dezmințite aceste negre și insultătoare bănuieli.
Cu fapte!
*
„Revenanții“ noștri (nu
toți și nu tot timpul) dau semne că au înțeles două puncte-cheie din traseul
lor:
1) Corupția nu este apanajul „ciumei roșii“, ci al întregii clase politice – mai este un drum lung de
parcurs până la constatarea corupției
profunde a societății însăși;
2) Nedemocrația de partid (ca să eufemizez), care este și ea Idem.
Desigur, până la un eventual tur al Puterilor în Stat, pentru a
înțelege ansamblul, este o cale lungă de parcurs, dar având în minte cele două
borne, vor putea, probabil, avansa.
În fine, până la soluții este o cale și mai lungă, dar noi ne
dorim în primul rând ca acești copii ai noștri să vină la acest acasă al
realității, apoi vom mai vedea...
*
Iélita patriei,
rectorul de securiști
„Războiul se duce între PSD și noi.“ (Realitatea Tv,
7/02/2017)
Dom’ Președinte, vă rog io frumos să nu-l trimiteți la pensie pe
acest Socrate al spionajului, căci viața e și așa grea, prin urmare, dacă în
locul său vine cineva cu adevărat competent și care nu vorbește ca o moară
stricată, nu mai avem cu cine ne crăcăna de râs!
Semnat:
Agentul Zero Barat.
Sâmbătă 11 februarie 2017
O bucată de pâne și o cană cu apă de la un clasic pentru Hugh
Glass-ii noștri.
Eu nu fac decât să țin feștila aprinsă.
*
Mișcarea de generație
și clivajul Stânga / Dreapta
Vorbesc aici despre curentele și grupările din societate, nu
despre partide, prin urmare, cele două noțiuni concurente sunt de luat, fiecare
în parte, lato sensu.
Mișcarea de generație scurtcircuitează un clivaj din vremea din
urmă, identificat ca Secularism versus
Tradiționalism, motiv pentru care în acestă revoluție (sau mai degrabă
răscoală) generațională regăsim tinerii din ambele câmpuri, un fapt pe care nu
l-am fi putut imagina cu numai o lună de zile în
urmă: pulsiunile, expresia, sloganurile, așteptările lor sunt identice.
Aș zice că Stânga (care grupează doar tineri) iese comparativ
mai bine din această zaveră, tocmai pentru că rămâne oarecum pe niște
coordonate intrinseci: lupta pentru socialism, înclinația anarhistă (lăsăm de-o
parte contradicțiile legate de anticapitalismul funciar și faptul că această
revoluție nu a fost în nici un fel a săracilor, ci a îmbuibaților).
Iată de ce în interiorul său nu există nici un sub-clivaj,
tocmai fiincă este omogenă generațional, ci cunoscuta fragmentare ce îi este
proprie.
Din contră, Dreapta este făcută acum pur și simplu țăndări:
tinerii din grupusculele naționaliste, patriotice au declanșat un adevărat Djihad (folosesc intenționat acest
termen ca să irit și să scot din răbdări!) împotriva bătrânilor (generațiile
precedente, în speță cea a Revoluției din 1989), totul, desigur, pe fondul unor
conflicte mai vechi, care sunt mai degrabă personale, decât de direcție, prin
urmare, se înțelege de ce sunt atât de cufundați în căutarea cuadraturii
cercului: „adevărata versus falsa dreaptă“.
Prin urmare, acesta este un moment în care cei mai tineri doresc
să arăte și ei ceva intrinsec direcției lor, anume că „la noi șeful nu este
ales, ci se impune“.
Desigur, momentul acesta de criză – politică, generațională – va
trece într-un fel sau altul, așa că ne vom întoarce cumva la anteriorul clivaj,
secularism vs. tradiționalism. Oalele sparte vor rămâne însă aici, și este
posibil ca PSD să fie singurul care să mai dorească un referendum în chestiunea
caracterului familiei.
Nefiind angajat în niciunul dintre aceste curente, voi urmări
evoluțiile cu aceeași curiozitate, dar și cu același dezinteres (aici am vrut
să fiu doar provocator!).
*
Ceva despre valul de
simpatie internațională și imaginea pozitivă de presă
Paradoxul este că nimic din toate acestea nu ne vor folosi ca
instrument de soft power, pentru a ne
crea spațiu de manevră în complicatul joc regional, internațional. Ba chiar din
contra!
Ceaușescu în 1968 ne apare acum, în context, ca un geniu al
politicii, iar Floricica Dansatoarea, detestata Noii generații crizate, pare
dotată cu mai mult bun simț politic.
*
O concluzie cu privire
la SOS-ul despre Arhive
Am mai spus-o, o reconstat, așa că o repet: Românii sunt un
popor ca oricare altul, cu bune și cu rele, nici mai bun, nici mai rău (în
ciuda jelaniilor și revoluțiilor noastre permanente!). Răul nostru vine nu din
diferența față de alții – mai buni, mai frumoști, mai deștepți, mai drepți, mai
lăptoși, mai devreme-acasă! – ci din altă parte (dar e prea complicat de
explicat aici și, mai ales, nu interesează!).
Românii sunt deci niște oameni ca
oricare alții: dotați cu emoții, interes, responsabilitate, ba chiar și
solidaritate – și, în același timp, cu inversul tuturor acestora! Dar, mai
ales, cu rațiune: înțeleg, ca toți alții, mai ales când casa le arde – și, în
același timp, fac inversul: se comportă ca niște pompieri piromani!
Iată de ce am fost și n-am fost surprins de reacția lor pozitivă
la SOS-ul nostru, al meu.
Pentru a repune chestiunea în context: sociologic vorbind,
îngrijorați real și solidari au fost, sunt însă, ca și în alte cazuri, oamenii
simpli, anonimi, despre care nu se vorbește niciodată.
Spre deosebire de, global vorbind, Intelighenția care, la fel ca
și noua generație crizată pe care – ca să folosesc, nu din așteptări vane, nici
din frustrare şi cu atât mai puțin din vreo propensiune către scatologic, ci
doar din rațiuni de inteligibilitate, un anume termen – o doare fix în c_r!
*
Conflictul generational:
câteva cifre de la ultimele alegeri
Vot
după vârstă. La categoria 24 - 35 de ani, PSD a obținut 28,5% din voturi, PNL -
28,9%, ALDE - 6%, USR - 17.9%, PMP - 5,2%, UDMR - 6,5%. La categoria 55-64 de
ani, pentru PSD au votat 54% dintre alegători, PNL - 17,3%, ALDE - 6,3%, USR -
5,3%, PMP - 4,4%, UDMR - 6,4%.
Prin urmare, în ciuda trendului general, pro PSD, datorat în
principal declinului PNL, ca formațiune alternativă, Generația 1989 și post-
(segmentul de vârstă 36–54 de ani) a rămas constant
anti-PSD.
Apoi, deși pragurile de vârstă din sondaje nu se suprapun
perfect celor ale generațiilor 1989 și 2017, putem conchide că prezentul
conflict generațional este, la acest nivel, fără obiect (fapt pe care l-am
expus deja, fiind vorba, în fapt, de o constantă) – asta dacă noua generație nu
se imaginează cumva împotriva Generației lui Mamaie și Tataie.
În
fine, resorturile acestul conflict trebuie căutate
în altă parte, așa cum, de altfel, am sugerat deja: un amestec nebulos de
așteptări și de teorii aberante.
*
Când poporul vrea
sânge, sânge este
Decizia aceasta a CSM cu privire la judecătoarea Camelia Bogdan este
precum adeverințele de „necolaborare cu Securitatea ca poliție politică“ / de „colaborare cu Securitatea ca poliție apolitică“ ale CNSAS. Apoi, după cinșpe ani, aflăm că respectivul n-a fost
doar un pârâcios care pe vremea liceului își turna colegii pentru că râdeau de
el că e ochelarist, ci ditai ofțerul, cu acțiuni operative în diverse „câmpuri
tactice“.
Desigur, acesta nu este decât un argument prin analogie, care vrea să spună că dacă CSM voia să ne impresioneze, o
putea face numai dacă se pronunța cu privire la chestiunea ridicată de
detractorul politic Băsescu („Băi, Bogdane, eu știu cine ești“), care este legată,
desigur, de un alt șir de probleme conexe („hotărâri secrete ale CSAT cu privire
la lupta anticorupție“, „protocoale DNA-SRI“, „câmp tactic“ și alte banalități ale
zilei) față de care onor instituția menționată păstrează o tăcere cu totul
semnificativă.
*
Marele – în context
local uriașul – Mircea Daneliuc
Despre filmele celui pe umerii căruia stă o firavă
cinematografie națională, despre viață, politică, literatură și: „o societate
alveolar-mafiotă“ (a noastră, desigur).
Duminică 12 februarie 2017
Azi: decesul oficial (căci
practic era de câteva zile) al protestului din Piața Victoriei
Cică Tismăneanu, ultimul apărător al Republicii Spaniole
asediate de revizioniști (da, prieteni, trecutul istoric este și el câmp de
bătălie!) îl apelează pe Președintele Republicii noastre ca să demită guvernul,
pentru ca acești copii ai noștri să nu mai înghețe de frig.
Acuma, trecând peste faptul că Președintele e și el om, și de la
munte, de la ski n-avea cum s-audă această modulare
a strigătului de luptă al sub-conștientului nostru revoluționar, treaba stă în
felul următor:
La acest moment Mișcarea de Generație este și ea moartă: Hugh
Glass-ii noștri au luat-o care încotro – unii la Stânga, alții la Dreapta,
retranșându-se pe vechile aliniamente ideologice, Secularism versus Tradiționalism, și deocamdată
rătăcesc în pustiul alb, ademeniți de profeți falși, și de aceea incapabili să
(re)găsească drumul către un Acasă.
În fereastră: cum s-au încurcat ei deja în „numărătoarea unui
singur steag“.
*
Soft power între paranoia și iubire necondiționată
Dacă Generația Revoluției 2017 tot s-a ncurcat în Steag, hai să
spun câteva vorbe despre o chestiune pe care am mai atins-o în altă parte:
Desigur, este mai simplu, mai inteligibil să personifici
lucrurile, care în realitate sunt complexe, și tocmai de aceea toate acestea
poartă un nume, drept pentru care li s-a spus: „Soros“ și „sorosism“.
În fapt, la momentul 1990 societatea românească era într-o
foarte mare măsură secularizată – lăsăm la o parte faptul că începând tot de
atunci s-a petrecut o întoarcere a românilor la religie, dar acesta este un
subiect aparte – iar realitatea ar fi evoluat în parametrii actuali și fără
George Soros și, mai ales, fără Sandra Pralong.
Bineînțeles, ONG-urile finanțate de Soros sunt aici, la fel ca
și fenomenul denumit: acesta este un fapt. Dar de aici și până la paranoia,
drumul a fost parcurs mult prea ușor.
În fine, ar fi de spus că acestui fenomen i s-a dat un chip și
un nume tocmai pentru că Soros și acțiunile sale sunt cele mai vizibile. În
realitate, Administrația SUA desfășoară activități de același tip, mai puțin
vizibile însă, dar mai sofisticate, la fel cum au făcut, cum fac, la o scară
mult mai redusă, State precum Franța, Germania, Suedia sau Norvegia. Or toate
acestea se supun unui cadru secular neoliberal a cărui dogmă este excelența.
Ce vrea să spună asta?
Că pentru a înțelege realitatea este nevoie să scoți subiectul
atât din zona iubirii necondiționate, cât și a paranoiei.
Statele Mari, dar și altele de o importanță redusă (și poate
tocmai de aceea), folosesc finanțarea unor acțiuni sociale, civice, culturale
ca instrument de soft power, adică de
influență politică, socială, culturală în interiorul unor State-gazdă, spre
deosebire de hard power, de care
numai câteva se pot prevala. Este vorba despre anumite demersuri intrinsec benefice
și care ocupă un spațiu de acțiune necesară, uneori chiar vitală, pe care
Statul gazdă nu și-o permite sau nu dorește (din rațiuni diverse) să o facă.
Ținta este obținerea unei atitudini favorabile din partea
localnicilor față de acțiuni ale unor străini care, la prima vedere, par cu
totul dezinteresate. Mai mult, este un mijloc de a-ți propaga mesajul chiar din
interiorul societății gazdă, o șansă extraordinară în orice negociere politică.
Iar democrația, dacă nu este una «populară», nu are ce să facă: la acest nivel
lucrurile se întâmplă pur și simplu, deci sunt inevitabile. Ca dovadă, din când
în când auzim chiar jelania unicei superputeri, SUA, față cu acțiunile
dușmanului rus (le așteptăm curioşi, acum, pe cele cu privire la Chinezi).
Prin urmare, vestea cea bună este că, dacă uneori sunt
paranoici, Românii nu sunt nici singurii și nici tot timpul.
Aceste acțiuni le face deci cine poate, când poate și cum poate
– ba chiar și noi înșine le facem – horribile
dictu – în Basarabia (cum le facem, mai bine nu mai spunem, ca să nu ne apuce
depresia!).
Pe versantul celălalt, iubirea necondiționată (față de
Americani, aliații euro-atlantici, multinaționale, bănci și alte chestii), când
nu este interesată, este la fel de cretină ; rezultatul este că interlocutorii
țintă pot deveni purtători benevoli ai unui mesaj, pe scurt, un fel de „agenți
de influență“, după caz, interesați sau
naivi.
Care sunt mijloacele? Burse internaționale (mai ales, în primul
rând pentru odrasle de politicieni, dar nu numai), recomandări (universitarii
știu de ce!), finanțări pentru ONG-uri, proiecte, colaborări, cocktail-uri,
mic-dejunuri la Ambasade și alte fleacuri de același gen.
Care-i soluția în această situație? Păi ea e cunoscută de când
lumea, la fel ca tipul de acțiune descris: să-ți folosește capul de pe umeri
(iar nu gaura din el) și să nu cedezi nici uneia dintre aceste nebunii ale
zilelor noastre: paranoia împotriva negrei străinătăți ori iubirea veșnică față
de dânsa. Sau cum spuneau comuniștii: „În general, lucrurile sunt:
Legale/Nelegale, Morale/Imorale, Îngrașă/Slăbesc sau De la Caz la Caz.“
În acest caz: de la caz la caz...
*
Reiau un mesaj pentru Pretinii care mă copleșesc cu acuze, pe
rând : de prostie, de lașitate și acum văd că mor de grija credibilității mele.
Nu vă faceți iluzii, nu vă obosiți, căci nu vă voi primi în casă. Țin doar
feştila aprinsă, și bucata de pâne și cana cu apă pe prispă. Dacă nu vă trebuie
nici una, nici celelalte, vedeți-vă de cale!
Nota Bene:
Prieteni, să nu vă lăsați înșelați:
Nu fac decât să țin o lumină
aprinsă în noaptea deşertului alb pentru ca acești rătăciți ai noștri (accentul
cade pe „ai noștri“) să se orienteze singuri în drumul către casă.
Nu am nici cunoștințele,
nici timpul, nici energia și, mai ales, nu sunt nici suficient de virtuos ca să
însoțesc pe cineva în acest drum. Pun doar o bucată de pâne și o cană cu apă pe
prispă – cine simte nevoia, să ia fără să-mi mulțumească; cine nu, dacă va găsi
utilă feştila din fereastra mea, ca să nimerească propria-i casă, eu mă voi
declara mulțumit încă de pe acum.
Iar dacă nu va folosi la nimic,
cu atât mai bine pentru ei! Să meargă, să respire și să se bată cu viața cum
vor dori sau cum îi va lumina bunul Dumnezeu.
București, 12 februarie 2017.
