Studiul lui Demetriade din Arhivele
CNSAS* este, în general, o înșelătorie (hoax, cum spun Americanii), efect
al unei formări precare, „la locul de muncă“, după cum se zicea pe vremuri, căci nu
arată că ar deține bagajul minimal al unui istoric: logică elementară,
cronologie, metoda biografică ori cunoașterea contextului istoric. De aceea,
între compoziția informă, dubioasă etic de pe site-ul CNSAS (reluată în Revista
„22“)** și acest studiu nu există în genere un progres real al cunoașterii,
fiind vorba despre simpla asezonare a unor dogme, clișee, obsesii, conexiuni
arbitrare cu citări și informație provenite din arhive. Invers, între studiul
respectiv și popularizarea din interviul lui W. Totok*** nu există vreo
diferență de calitate, ambele fiind de același nivel. Pentru corectitudine,
singurul element de noutate îl reprezintă relatarea sa cu privire la Securitatea
închisorilor și lagărelor din perioada 1953–1957 – cea din timpul „demascărilor“ (1949–1952) fiind nulă – dar și ea
este grevată de aceleași tare.
Spre exemplu, episodul Rostock, central
în argumentație – lagărul german unde au fost încarcerați legionarii refugiați
după așa-numita Rebeliune din ianuarie 1941, și unde aceștia s-au suspectat,
disputat și au ajuns până la maltratări – nu are nici o legătură cu ceea ce s-a
petrecut la închisoarea Pitești în 1949–1951, căci este o creație specific carcerală,
motivele declanșatoare fiind, pe de o parte, cât se poate de reale (agenții
serviciilor secrete antonesciene chiar existau printre ei), iar pe de altă
parte închipuite (exces de paranoia datorată acestui fapt, dar și a instituirii
disciplinei ori a luptei dintre grupări).
Dintre legionarii implicați acolo, nici
unul nu a făcut parte din grupul inițial al demascărilor, nici la Pitești, nici
în vreo altă închisoare sau lagăr, ci cei care au fost introduși în acest
proces de smulgere de informații și schimbare de convingeri au fost în
permanență torturați sălbatic; mai mult, nici măcar după ce și-au făcut
demascările nu au fost incluși în „comitete“, care îi grupau pe cei mai importanți
neofiți (born again).
Astfel, Ioan Cristea, Emil Gligor, Traian Pop, Dionisie Tiuțiu și Iosif Găvăgină,
deținuți fără condamnare („administrativ“), au fost primii introduși în demascări la închisoarea Gherla pentru a se
scoate de la ei informații sub tortură. Acolo Cristea a și fost ucis, iar
Dionisie Tiuțiu a scăpat cu viață, în timp ce fratele său Aurel a fost la
rându-i ucis. În ce-i privește, Nicolae Petrașcu și Pavel Grimalschi au fost
încarcerați într-o hrubă de la închisoarea Jilava, în vederea exterminării,
împreună cu câțiva supraviețuitori din primul „lot“ al reeducării (Eugen Țurcanu) și cei din
„lotul“ al doilea (Valeriu Negulescu), judecați pentru că… au inițiat, ordonat și
coordonat acțiunea pentru a compromite regimul de democrație populară, într-o
tentativă (finalmente eșuată) de deplasare a responsabilităților.
În fine, dar nu în ultimul rând,
Petrașcu (șeful Mișcării Legionare din țară) a fost transferat la închisoarea
Aiud pe targă, pentru a-l implica în ultimul mare val reeducativ care a zguduit
sistemul carceral, cel din 1960–1964, iar Grimalschi (un nereeducabil), a fost
lichidat fizic****.
Pentru uzul
discuției, luând de bună explicația lui Demetriade – care corespunde în linii
mari cu teza mistificatoare a Securității –, cum se face atunci că au existat
legionari care au rezistat demascărilor și reeducărilor, care adică nu au bătut
și torturat pe nimeni? Au făcut-o ei tot din „fanatism legionar“? Și dacă da, care
este atunci rolul acestui fanatism legionar (care indubitabil a existat), de
panaceu universal? Căci ca înțelegere, el nu trece de logica elementară, de
vreme ce are pretenția de a explica atât participarea, cât și opusul ei,
rezistența.
Apoi, categoria
comunistă de încarcerați legionari era una eterogenă, care acoperea atât pe cei
presupuși (care ajutaseră „fugarii“ din omenie, din prietenie, pe foștii legionari,
de asemenea pe cei închipuiți, care nu avuseseră niciodată o asemenea
aderență), cât și pe cei reali (membri în organizații). Toată această gamă
suferea in corpore de fanatism legionar? La fel, țărăniștii, liberalii,
regaliștii și comuniștii închiși pentru „trădare de partid“ în ilegalitate,
ba chiar un turc musulman, câțiva evrei și mai mulți maghiari, prezenți și ei
în demascări, unii chiar în „comitete“, au fost cu toții
cuprinși subit de aceeași febră a fanatismului legionar, condiție esențială,
după autor, a participării la maltratări?
Prin analogie, a
susține că victimele demascărilor sunt vinovate pentru că la Pitești s-au
maltratat între ele, și să-l citezi în sprijin pe Nikolski, e ca și cum ai
spune că în lagărele de exterminare naziste evreii s-au gazat între ei (kapo
și ceilalți) și a-l invoca pe Himmler drept sursă de autoritate. Desigur, dacă
în ultimul caz lumea s-ar îndoi pe bună dreptate de sănătatea ta mintală, se
pare că în primul poți să-ți atârni o tăbliță de gât pe care să scrii
„cercetător la CNSAS“ și să fii invitat să aberezi la „RFI“.
Ca principiu, în
știință este posibil ca o întreagă suită de autori care au descris și analizat
subiectul, începând cu Dumitru Bacu, Ion Cârja, Virgil Ierunca (pe care
cercetătorul de la CNSAS îl ia de sus în aplauzele lui Vladimir Tismăneanu),
Paul Goma, Gheorghe Boldur–Lățescu sau Nicu Ioniță, și terminând cu alții
precum umila-ne persoană, să se înșele atunci când, dincolo de diferențele
dintre ei, cu toții leagă explicația istorică a „fenomenului“ de ceea ce numim dispozitiv,
iar noi ne vom înclina în fața celui care va face demonstrația, cei vii
laolaltă cu cei morți. Însă asemenea afirmații, dată fiind precaritatea lor
explicativă, pot fi demontate în maximum zece rânduri, prin urmare insistența
este de prisos, iar invocarea pe post de mantra a convingerii că toți aceștia
ar fi tributari interpretării legionare nu o poate suplini.
Dincolo de mizeria
intelectuală a unor asemenea bazaconii rămâne cea morală: asertorul nostru ne
arată astfel cum sărbătorește el împreună cu Totok căderea comunismului, „la o
cafea“, în timp ce ultimele victime se petrec dacă nu în
completă uitare, atunci în batjocura lor.
În concluzie, chestiunea istorică nu are
legătură cu legionarismul, neo-legionarismul sau anti-(neo)legionarismul, și
nici cu comunismul ori anticomunismul, ci ține de acuratețea științifică și
respectul față de surse, iar disputa din ultimele zile, care a degenerat în
limbaj scatologic și invective, nu este una istorică decât ca pretext (desigur,
nu excludem că există oameni, în speță cei implicați, care cred că este așa
ceva, în timp ce bat complet câmpii). Iar istoricii serioși (precum Florin
Müller sau Ottmar Trașcă, pentru a da doar două exemple) cunosc bine, credem,
aceste lucruri.
*
Dacă disputa nu are legătură cu istoria,
atunci ea este una politică (în sens cultural și memorial, dar și tale quale). Ea este generată de corporația
care îl are CEO pe Radu Ioanid (de la Memorialul Holocaustului din Washington),
se ramifică în Germania, unde reprezentant local este W. Totok, în țară cu
Institutul „Wiesel“ (care reprezintă o combinație de hard și soft power american), centrele universitare, de cercetare, cadrele
medii de la CNSAS precum A. Cioflâncă, dar și pioni precum cel care a reprezentat
declanșatorul. Pe scurt, este o manieră propagandistică de a delegitima dezbaterea publică despre comunism
înecând-o în acuze de fascism, legionarism, antisemitism, și a o muta oportun la
cea despre holocaust.
Mai larg, disputa se suprapune peste una
de tip culture war, un conflict cultural, valoric între două direcții:
pe de o parte, cea „progresistă“, secularizantă, a revoluției sexuale, drepturilor minorităților, de tip
Mai ’68 (în Europa) și post-Războiul din Vietnam (în SUA), și pe de altă parte,
cea „tradiționalistă“, tradițională, religioasă (fie și ca pretext), reprezentată în versiunea
cea mai vizibilă de populism. În context, ea este un efect al globalizării (ca
Stat membru al NATO, al UE, globalizarea atinge profund și societatea noastră),
iar noile generații corespund primului tipar. Iată de ce un istoric precum
Trașcă sare în apărarea lui Demetriade, ba chiar susține că i-a dat botezul de
științificitate, deși între producțiile celor doi diferența este nu doar de
interpretare, ci și de calitate, ambele frapante*****.
În fond, la acest nivel disputa este
insolubilă, căci singura manieră de a o tranșa se află pe teren politic. Iar
aceasta nu este lupta istoricului, ci a politicianului, propagandistului,
populistului sau, după caz, a pescuitorului în ape tulburi.
Vestea cea bună este că există istorici
și bine intenționați și capabili să explice aceste fapte, iar discuția poate
continua pe acest teren, al documentelor și al faptelor.
Vestea proastă este că în acest tip de
război cultural legea o fac mai ales antifasciștii ultilitari, iar nu cei care
militează pentru necesara păstrare a memoriei holocaustului, totul în dauna
disciplinei istorice și a cunoașterii științifice. La fel se întâmplă și pe
celălalt versant, unde anticomunismul este susținut mai degrabă din motive
instrumentale. Căci per ansamblu, ambele memorii tind să se șteargă odată cu
decăderea culturii, a învățământului și non-transmiterea zestrei spirituale și
a valorilor asociate.
________________________
* „Caietele CNSAS“, nr. 16/2015.
*** „RFI“, 28 octombrie 2019 (ediție electronică).
**** M. Stănescu, Reeducarea în
România comunistă (1948–1955). Târgșor, Gherla, Iași, Polirom, 2010; Procesele
reeducării (1952-1960), Fundația Culturală „Memoria“ – Filiala Argeș, 2008.
***** O. Trașcă, Relațiile politice
și militare româno–germane (septembrie 1940 – august 1944), Cluj–Napoca,
Argonaut, 2013.
București, 3 noiembrie
2019.
