Filmul de autor al lui Toma Enache (România, 2019) – nepot
al unuia dintre ultimii supraviețuitori ai „demascărilor“, George (Gogu) Cușa – are ca temă chiar
„reeducarea“ în sistem Pitești.
Este inteligibil că pentru victime și urmașii lor rămâne
important să vorbim despre aceste fapte, înainte ca uitarea să se aștearnă
asupra subiectului și a suferințelor lor, iar receptarea peliculei este, din câte
auzim, dintre cele mai bune, fapt cu atât mai îmbucurător[1]. Acesta este un prim
palier.
În ciuda a ceea ce se spune, se scrie, nu este primul film dedicat
subiectului – cel puțin conform intențiilor, declarațiilor autorilor lor – ci cronologic
al patrulea, după zguduitoarea Reconstituire
a lui Lucian Pintilie (1968) și mai puțin reușitele A unsprezecea poruncă de Mircea Danieluc (1991) ori După-amiaza unui torționar a aceluiași
Pintilie (2001).
În privința transfigurării artistice – o spunem direct și
de la bun început – credem că mesajul filmului «nu trece», căci conține
multiple scene neverosimile, în raport cu realitatea și, mai ales, cu trama
construită. Să facem un scurt inventar.
Acțiunea se petrece nu într-o închisoare izolată, precum
Piteștiul anilor 1949–1951 (sau Gherla ori Ocnele Mari), ci la Jilava,
închisoare de tranzit și „depozit“ al Securității unde secretul
operațiunii nu putea fi păstrat; responsabilul de problemă al închisorii
(ofițer politic sau director?), colonelul Ciumău (Constantin Cotimanis, foarte
bun în rol) are un grad militar prea mare pentru sarcina încredințată (în
realitate, comandantul Alexandru Dumitrescu de la Pitești era locotenent major,
iar ofițerii politici erau locotenenți și sublocotenenți), fiind asociat astfel
funcției unui ofițer superior din Centrala Securității precum Gavril Birtaș; specificul
„reeducării“ consta în tortura non-stop, pentru ca victimele să nu se
poată pune de acord între ele și să nu aibă vreun respiro spre a se sustrage
smulgerii de informații și schimbării de personalitate dorite, or în peliculă
vedem cum ele rămân nesupravegheate perioade îndelungate, se oblojesc fizic și sufletește,
ba chiar fac găuri în pereți și comunică celulelor vecine; „poziția de demascare“ sau „de meditație“ – postura
imobilă așezat pe pat sau prici, cu mâinile pe genunchi și ochii ațintiți la
bec, în care demascații (în film exclusiv macedo-români) erau ținuți 17 ore pe
zi – apare târziu și episodic; Eugen Țurcanu, deținutul cel mai proeminent implicat în
operațiune, în realitate înalt, solid, cu voce tunătoare și privire ca gheața,
care cu pumnul său puternic putea arunca victima la câțiva metri, este complet
neconvingător atât ca rol, cât și interpretare (flancat de alți doi, Ioachim
Ciobanu pare un pitic, iar vocea îi sună gângav); dormitul în celulă avea loc
cu mâinile la vedere, puse peste pătura soioasă („pentru ca banditul să nu se
sinucidă“), fapt valabil pentru
detenție în genere, iar în „reeducare“, până ce victima își făcea „demscarea“ nu primea pătura și nici salteaua
de paie; strecurarea
în închisoare a surorii eroului principal (Kira Hagi, convingătoare ca
interpretare) este la fel de neverosimilă, căci în realitate „nu putea pătrunde
nici pasărea cerului“;
în fine, dar nu în ultimul rând, scena centrală a filmului, răstignirea, pe cât
de realist este redată, nu-și găsește locul în realitatea transfigurată, căci ea
nu viza în nici un fel tortura fizică, ci cea psihică, morală, distrugerea a
ceea ce victimele aveau mai sfânt, pe scurt, universul lor de credințe, idei și
valori asociate religiei.
Totodată, în „demascări“ persoana iubită ar fi reprezentat mai degrabă un motiv, un imbold la participarea sub
presiune la „reeducare“ (pentru a ieși fie și cu o zi mai devreme
din închisoare), decât la rezistență, fapt pe care autorul arată că îl înțelege
atunci când spune prin gura comandantului / ofițerului politic: „Eu nu l-am
schimbat pe frate-tău (unul dintre „reeducați“), ci
doar am slobozit fiara din el“. La fel, relația dintre iubirea față cu
Dumnezeu a eroului principal (rol foarte bine jucat de Vali Popescu) și cea
față de ființa dragă inimii sale este confuză sau, în tot cazul, neclară, și
deloc convingătoare sunt atât rolul, cât și interpretarea „muzei“ (Ana Pârvu), care
jumătate din film zâmbește și se dă cu bicicleta, iar cealaltă jumătate și-o
petrece într-un spital psihiatric, fără memorie nici istorie, în urma unui
nefericit și imprudent episod traumatic.
Aceste teme nu sunt periferice, ci
centrale, indiferent de maniera de abordare a subiectului, căci privesc valorile și memoria, ambele implicate atât în realitate, cât și, înțelegem, în
demersul regizoral[3]. Spre exemplu, la Canalul Dunăre – Marea Neagră „mamele şi părinţii unor studenţi şi elevi închişi le-au
spus copiilor lor, înşelând vigilenţa organelor de pază[,] că: «să nu cumva să facă parte
din brigăzile de securitate cari acţionează în închisori că[ci] astfel [altfel] să nu se mai întoarcă acasă».“[4]. Or, la acest nivel, mesajul filmului
pur și simplu nu se înțelege. Căci ce vrea să spună scena de final, în care
fostul reeducator totalitar este cel care dă avizul democratic al apariției
filmului, sub motivarea că „oricum nu-l va crede nimeni“? Anume că valorile au fost complet distruse, iar
memoria a fost definitiv învinsă de uitare?
Problema este deci nu aceea că filmul trădează realitatea
(doar nu este un documentar), ci că această trădare nu îl face nici
inteligibil, nici convingător din punct de vedere artistic, iar reușitele
parțiale – certe – nu reușesc să se articuleze într-un întreg.
În fine, „suntem faimoși dar suntem aromâni“. Și mai departe?
NOTE
[1] A se vedea în acest sens cronica lui George Cușa, care va fi publicată în
curând.
[2] Iată unul, oarecum la întâmplare, din numeroasele exemple: https://www.activenews.ro/cultura-film/%E2%80%9EIntre-Chin-si-Amin-primul-film-despre-Experimentul-Pitesti-nu-a-primit-NICIUN-LEU-din-partea-statului-roman.-Proiectele-lui-Radu-Jude-si-Mungiu-abonate-an-de-an-la-banii-contribuabililor-romani-158332.
[3] Cf. în acest sens interviul regizorului
la adresa: https://adevarul.ro/locale/pitesti/tomaenache-regizorul-primului-film-despre-experimentul-pitesti-In-loc-sa-sionoreze-eroii-romania-onoreaza-continuare-comunistii-1_5cde3e50445219c57eb9d797/index.html.
[4] Mircea Stănescu (editor), Documentele
reeducării, vol. II, Bacău, Editura Vicovia, 2018, p. 335.
București, 17 octombrie 2019.
