În
acest scurt studiu vom investiga maniera în care represiunea atinge familiile
deținuților politici, exemplificat prin cazul Eufrosinei Pană.
A
fost arestată de Securitate în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1952, moment în care
avea 62 de ani. La percheziție nu i s-a găsit nimic „compromițător“. Au fost ridicate însă „diferite scrisori ce
conțineau diferite afirmații cu privire la arestarea soțului și altele
destinate familiei“[1]. Ele nu se regăsesc în
dosarele studiate, prin urmare, verosimil au fost distruse.
Fiica
lui Ion și a Mariei Popa, născută pe 25 aprilie în 1890 în comuna Satu Lung,
județul Brașov, Eufrosina este de naționalitate și cetățenie române, de religie
ortodoxă; profesiune: casnică, studii: șapte clase de liceu (teoretic) „la
călugărițe“, origine socială: burgheză
(moșierească), domiciliul: Str. Jules Michelet nr. 8, București; starea
materială: la data arestării „nimic“, în
trecut 100 ha de pământ și 1/2 casă de locuit în București (expropriată și
naționalizată); fără apartenență politică în trecut și prezent, fără funcțiuni
ocupate și fără condamnări; cunoaște limba franceză.
Părinții
săi deținuseră 100 de ha de pământ la Cernavodă, pe care fiica le-a primit la
căsătorie, iar alături de soțul ei fusese proprietara a 450 ha de pământ arabil
în Bărăgan (la Frățilești și Popești, în județul Ialomița) și pe Muntele
Tigăile Mici, unelte agricole (tractor, batoză, combină), un automobil Ford și
un imobil situat pe Strada Jules Michelet nr. 8 în București, expropriat și el
(dar în care a locuit până la arestare în calitate de chiriașă, la subsol,
alături de restul familiei).
Într-una
dintre fișele sale de la Securitate este indicată chiar absurda cifră de 700 de
ha, iar într-un referat de aceeași natură cu privire la Cornel, unul dintre fii,
900 de ha. În plus, în averea familiei apare și un imobil situat în Calea
Moșilor nr. 246, care ar fi fost naționalizat, însă el nu este menționat
nicăieri în actele de sechestru pus pe averea soțului său. De altfel, aceste
dosare de Securitate sunt pline de erori factuale, ofițerii de securitate –
„niște tineri fii de proletari, scoși de la strung, grași, frumoși și bine
dispuși“, vorba lui Petre Pandrea[2] – fiind de multe ori incapabili să le copieze
corect de la un document la altul.
Eufrosina
era căsătorită cu Aurelian Pană, deținut politic despre a cărui viață,
activitate și moarte am publicat un lung studiu[3].
Prin
ordinul cu nr. 351/49.374 din 3 mai 1952 al Direcției Generale a Securității
Statului este interogată. Motivul? Era soția fostului ministru al agriculturii din
timpul regimului Ion Antonescu, condamnat în 1949, deținut apoi la închisoarea Gherla
și mort acolo pe 4 mai 1951, nu în „demascări“,
ci ca urmare a bătăilor și a regimului dur de detenție aplicat (la data decesului
avea 70 de ani).
Concluzia
anchetei, conform fișei de la dosar, a fost că: „Nu sau [sic!] putut stabili
legăturile sale politice. Nu sa [re-sic!] putut stabili apartenența sa politică“ și că este „Sănătoasă = Inteligentă[.] A
declarat cu unele regrete faptele sale.“
La
dosar există de asemenea un interogatoriu sub formă de declarație și o
declarație-autobiografie, olografe și în cópii dactilografiate, ambele datate 18
aprilie.
Eufrosina
a fost arestată pentru „activitate potrivnică clasei muncitoare, desfășurată în
regimul burghezo-moșieresc“. Concret, se motiva că
era nemulțumită de comunizarea țării și de arestarea soțului. În realitate, a fost
reținută „în baza ordinului privind foștii demnitari și rudele lor“[4], un val de arestări adiacente ordonat de la vârful
Partidului și executat de Securitate, care viza represiunea în profunzime
asupra familiilor considerate dușmane. Anchetată trei zile mai târziu, ea a
sfârșit prin a confirma că a avut manifestări de nemulțumire „în cadrul familiei“,
iar cu d-nele Atta Constantinescu, Gheorghe Potopeanu și amiral Nicolae Păiș – soțiile
colegilor de „lot“ ai soțului – a avut discuții despre soarta soților lor, însă
nimic „dușmănos“.
După
anchetă, în urma propunerilor a fost
trimisă într-un „centru de triere“
(nenumit, în fapt Jilava). Au fost două asemenea propuneri. Prima, a
anchetatorului său de la Direcția Anchete a Securității (Centrala), lt. Valeriu
Gordan, pe 15 mai 1952 – care în aceeași perioadă a fost și anchetator în
dosarele „reeducării“ – iar a doua, a celor
de la Regionala de Securitate București, al căror referat este redactat pe 31
mai 1952 de lt.-maj. E. Mateescu și avizat de cpt. V. Giuglan și lt.-col.
Teodor Dincă, ultimul adjunctul șefului Anchetelor Securității. Ambele
propuneri au fost aprobate de Marin Jianu, ministrul adjunct de interne.
A
fost condamnată la 24 de luni de detenție „administrativă“ prin decizia MAI (în fapt a Securității) cu nr.
533/1952, pe care le-a executat la închisoarea Dumbrăveni din Regiunea Stalin
(Brașov), în calitate de „element dubios“,
„de origine socială burgheză“.
Pe
7 aprilie 1954, prin procesul verbal cu nr. 4, Comisia MAI a hotărât eliberarea
ei din închisoare, fapt petrecut pe 19 aprilie 1954. După eliberarea din
detenție a locuit în Str. Uranus nr. 35, alături de familiile celor doi fii
rămași în viață, mutați acolo cu chirie după ce cu toții fuseseră jefuiți de
casa familială. A murit la scurt timp, în mod cert de inimă rea, pe 1
septembrie același an[5].
Pe
8 octombrie 1954 dosarul ei a fost arhivat, iar pe 8 august 1959 clasat,
încheind astfel un alt destin.
Deși
decesele din închisori și lagăre erau secrete, nefiind comunicate familiilor,
familia Pană a aflat practic imediat despre moartea în detenție a lui Aurelian
de la o rudă din Cluj, medicul Ion Macovei, care a fost informat confidențial
de medicul oficial al închisorii Gherla, Viorel Bărbos[6]. În anchetă, Eufrosina nu lasă să se
înțeleagă că ar ști ceva și vorbește despre soțul său la prezent. Prin urmare,
la data arestării sale și a fiului Aurel, ea cunoștea acest adevăr dureros, la
care s-a adăugat pierderea unicei fiice, survenită în aceeași fatidică lună mai
1951. Luându-l în calcul și pe fiul Petru, împușcat de sovietici, în 1951 din
șase membri ai familiei jumătate erau morți, situație care face inteligibilă
figura dârză dar blazată pe care o evocă fotografia ei de la arestare și lipsa
dorinței de a trăi de după eliberare care, alături de uzura celor doi ani de
detenție, i-a curmat viața la o vârstă nu foarte înaintată.
*
Aurelian
şi Eufrosina Pană au avut patru copii: o fată și trei băieți.
Unul
dintre ei, Petru, care călca pe urmele tatălui și absolvise Facultatea de
Agronomie din Urbana, Illinois, SUA, și împreună cu care Aurelian administra
moșia de la Frățilești, a fost ucis de soldaţii sovietici în 1944 împreună cu
şoferul său, pe când călătoreau în mașina familiei de la Frățilești la
București[7]. Probabil că „eliberatorii“ doreau să rechiziționeze automobilul Ford, iar
cei doi s-au opus în vreun fel.
În
1952, la Universitatea Illinois a fost constituit un club intitulat „Garda
Fratres“, care avea ca scop unirea națiunilor prin
cosmopolitism, iar foștii studenți ai universității au fost invitați să adere.
Petru a primit și el pe adresa din Str. Jules Michelet un formular de înscriere
împreună cu o publicație intitulată News
from the club, care au fost interceptate de Securitate[8]. Este remarcabilă această prostie
iresponsabilă de tip „război rece“ a
universitarilor americani, căci dacă Petru nu ar fi fost deja mort la acea
dată, cu acuza de cosmopolitism ar fi înfundat negreșit pușcăriile și lagărele
de muncă.
Insistent, College of Agriculture al Universității Urbana, Illinois revine în
1960 cu o solicitare de informații referitoare la foștii studenți (anul
căsătoriei, vârsta copiilor, locuri de muncă, salariul anual ș.a.), care de
asemenea a fost interceptată de Securitate[9]. Scopul declarat era informarea
studenților de atunci cu privire la posibilitățile de angajare de după
terminarea studiilor și îmbunătățirea programelor de curs, însă Securitatea
asociază fără apel invitația spionajului: „punctele prevăzute în acest formular
la care să se răspundă, socotesc că nu sunt cu alt scop mai principal [sic!]
decît cu scopul de a culege informații.“
Fiica
Maria, care era „casnică“, fusese
căsătorită cu un achizitor la Societatea Naționalizată de Asigurări „Dacia
Română“ și a decedat în mai 1951 – aceeași
lună în care a murit tatăl său – nu știm în ce condiții, prin urmare nici dacă
cele două morți au vreo legătură[10].
Un
al doilea fiu, Cornel, căruia în familie i se spunea Nelu, născut pe 23
noiembrie 1916 în Brăila, era de profesie inginer electrotehnic și absolvise în
1939 Școala Politehnică din București, Facultatea de Mecanică, Secția
Electromecanică.
Cel
de-al treilea fiu, Aurel, în vârstă de 30 de ani, era de profesie inginer
topometru.
Cei
doi fii rămași în viață, împreună cu familiile lor, au domiciliat în casa
familiei din Str. Jules Michelet nr. 8 până la arestarea Eufrosinei și a lui
Aurel, când restul familiei a fost evacuat din frumoasa casă situată central,
lângă Piața Romană.
Aurel,
care făcuse armata la geniu și era angajat la Institutul Geologic, era
căsătorit cu Stela Veturia Maria Nemoianu, profesoară la Școala Medie de
Muzică. Născută pe 17 decembrie 1925 în Timișoara, ea este fiica lui Iosif,
fratele lui Petre Nemoianu (și unchiul profesorului american de origine română
Virgil Nemoianu), condamnat în același proces cu Aurelian și deținut la Aiud,
unde a și murit în 1951[11]. Eufrosina a
aflat de moartea lui în iulie 1951, de la cuscra Stela Nemoianu (soția lui
Iosif și mama nurorii Stela Veturia Maria), fapt care arată, ca și în cazul
morții soțului său, că sistemul secretului detenției comuniste nu era
impenetrabil.
În
ianuarie 1949 Aurel a fost arestat pentru sustragerea unor bunuri de sub
sechestrul pus tatălui său la ferma de la Popești, comuna Brâncoveni, județul
Ialomița, pe motiv că a scos de la ferma Frățilești și a dus la Popești, între
altele: trei porci, un tractor, un polidisc de tractor și o mașină de balotat
paie[12]. Împreună cu dosarul întocmit de
Parchetul Tribunalului Ialomița, pe 14 februarie a fost trimis la Parchetul
Curții București, Cabinetul Criminali de Război, pentru a fi judecat sub stare
de arest conform Legilor 312/45, 255/46 și 291/47. Este vorba despre legislația
specială privind crimele de război și dezastrul țării.
Întrucât
acțiunea era fără legătură cu încadrarea, Curtea și-a declinat competența, iar
pe 18 februarie a retrimis dosarul Tribunalului Ilfov pentru a fi judecat în
baza art. 264 Cod Penal. Pe 29 martie Aurel este condamnat la 1 an de detenție
corecțională și 4.000 de lei amendă, și i se compută prevenția. Declară recurs,
iar pe 6 mai Tribunalul casează sentința pentru viciu de formă (procedură), dat
fiind că încheierea care consemna susținerile nu fusese semnată de președintele
completului de judecată.
Pe
11 iulie, la judecarea fondului, este însă recondamnat la 6 luni de detenție
corecțională, și tot cu deducerea prevenției. În apărarea sa, Aurel a invocat cu
temei faptul că în cazul bunurilor imputate nu era vorba despre un sechestru,
ci doar despre o inventariere, fermele se împrumutau frecvent de la una la
alta, iar obiectele nu au dispărut în nici un fel, fiind păstrate în evidențe,
situație probată cu martori. Cu toate acestea, a fost condamnat fără vreo
justificare.
În
anul următor, Parchetul Tribunalului Ilfov, prin rechizitoriul cu nr.
139.320/1950 a încercat încă o dată inculparea sa în baza legislației privind
crimele de război, iar Judecătoria Urbană Populară București a stabilit în
acest sens un prim termen de judecată pe 30 mai 1951, în vederea căruia a
solicitat Parchetului Curții București, Cabinetul pentru Crime de Război un
referat. În documentul semnat de procurorul R. Roșca (nedatat, dar din același
an), se spune că această condamnare nu are nici o legătură cu crimele de
război, recte Decretul nr. 207/48 în vigoare la acea dată, fiind vorba despre o
confuzie între „complicitatea“ și
„favorizarea“ de acolo cu definiția lor din
dreptul comun, și că faptele imputate sunt discutabile și din perspectiva celui
din urmă, în speță art. 264 Cod Penal[13]. Deținutul
a fost pus în libertate, dar nu pentru mult timp.
Aurel
a fost arestat încă o dată cu mama sa, în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1952, iar
tot atunci a fost arestată și o rudă, inginerul Lipăneanu (copiilor familiei le
era unchi), care lucra la Direcția Generală a Canalului Dunăre – Marea Neagră
la Sectorul Recepții[14]. Asemeni mamei, a
fost condamnat la 24 de luni de detenție „administrativă“ prin aceeași Decizie nr. 533/1952 a MAI și
figurează, alături de Eufrosina, pe un tabel cu 40 de persoane reținute de
Securitate „în cadrul ord[inului]. 8/24“[15]
(este vorba despre cel privind foștii demnitari ai Vechiului Regim și rudele
lor).
După
cum rezultă din supravegherea Securității, în
1953 era închis în lagărul de la Borzești, de unde pe 4 mai același an o roagă
pe soția sa Stela Veturia Maria – domiciliată în Str. Uranus nr. 35, unde
locuia cu chirie alături de familia cumnatului său Cornel, întrucât fusese evacuată
din casă la arestarea soțului – să-i aducă pantaloni și bocanci și să vină
vorbitor[16]. Nu am aflat dacă a și reușit
ceva din toate acestea, căci despre detenția lui nu am primit un dosar prin
CNSAS. La fel, nu știm nici care a fost destinul său ulterior, puținele
informații prezentate aici fiind strânse din surse adiacente.
La
rândul său, după absolvirea facultății Cornel a făcut armata la aviație, la
Flotila I Bombardament Brașov (1939–1943) și avea gradul de sublocotenent în
rezervă. În 1943–1948 s-a ocupat de partea tehnică a administrării moșiei de la
Frățilești (moară, instalația de egrenat bumbac și presa de ulei)[17].
Era
căsătorit cu Alexandra–Cristina, fostă Cătuneanu, născută pe 24 ianuarie 1920
(o dată alternativă prezentă în documente: 26 decembrie 1924) în Brăila, care a
lucrat mai întâi ca referent tehnic la Întreprinderea de construcții metalice
și prefabricate, apoi la Institutul de Studii și Proiectări Energetice, și împreună
aveau doi copii: Ana, născută pe 3 martie 1943 la Frățilești, care ulterior a
fost elevă la Școala Tehnică de Geologie și Alexandru Nicolae, născut pe 25
aprilie 1947 în București, care ulterior a fost student la Institutul
Politehnic „Gheorghe Gheorghiu–Dej“ și a
devenit inginer constructor.
După
exproprierea familiei a rămas fără ocupație până în 1949, când s-a angajat la Trustul
Electro–Montaj ca inginer principal la Serviciul Stații de Transformare. „Profesional
era bine pregătit teoretic și practic atît pentru lucrările de linii cît și
pentru cele de stații. Avea o deosebită putere de muncă și un fel clar de
înțelegere a lucrărilor, o orientare rapidă și justă a problemelor, bun
organizator.“[18] În întreprindere a lucrat
mai întâi la șantierul Cluj, apoi la cele din București și Constanța.
În
decembrie 1949, în baza unui ordin al Centralei, șeful Securității Capitalei lt.-col.
Tudor Sepeanu cere Regionalei Galați efectuarea de investigații privind, între
alții, Cornel Pană (numele este dactilografiat greșit: Panu), suspectat că a
folosit la munci agricole prizonieri sovietici din lagărul 7/13 Budești –
Ilfov, cărora le-ar fi aplicat un tratament inuman[19].
Scopul era ca vinovații să fie deferiți justiției. Ordinul nu a avut însă nici
o urmare în ce-l privește și, de altfel, acuza nu a fost probată nici în
ancheta și procesul tatălui său[20].
Pe
15 aprilie 1952 Cornel, care în acel timp lucra ca șef al șantierului
Constanța, a ajuns la destinație, de la București, la ora 9.00 seara. Pentru că
tocmai fuseseră arestați mama, fratele și unchiul său, iar restul familiei
fusese evacuat din casă – ulterior toți au fost mutați în Str. Uranus nr. 35 –
el l-a rugat pe un coleg, informator al Securității, să-l găzduiască peste
noapte. Informatorul l-a întrebat de motivul arestării, pentru a i se răspunde:
„parcă ăștia dau socoteală cuiva când te ridică, te ia și nimeni nu știe unde
te duce“[21]. Cazul indică maniera în care
represiunea politică era însoțită de jefuirea celor declarați dușmani ai
regimului, și este greu de distins dacă prima este o cauză ori un efect al celei
de-a doua, mai degrabă fiind vorba de două cauze cumulate.
În august 1952 Regionala de Securitate
Cluj raportează Centrului că, aflat pe teren în control la șantierele din
regiune, Cornel s-a interesat de lucrări cu caracter secret, iar pe 3
septembrie pe document apare o rezoluție în care se cer propuneri de „reținere“
(arestare) a lui[22]. Ea nu a avut însă o urmare.
În
septembrie 1952 este luat în studiu pentru recrutare ca agent, dar rezultatul
nu ni se comunică, probabil tocmai pentru că ideea s-a dovedit fantezistă[23]. Faptul se explică prin situația dificilă,
familial și emoțional, care făcea posibile recrutările perioadei, majoritatea realizate
prin șantaj.
În
1953 a fost șef al Serviciului Producție la trust, în București, iar în același
an a lucrat la șantierul Bicaz ca dispecer pentru linii și stații. În aceeași
perioadă un informator a aflat de la el că „prin 1952–1953 i-a venit o
comunicare că tatăl său [...] a murit în închisoarea la Aiud“[24]. Familia aflase însă de moartea lui
Aurelian încă din 1951, iar închisoarea în discuție era Gherla.
Cornel
o ducea foarte greu, fiind nevoit să muncească din răsputeri pentru a întreține
întreaga familie, inclusiv pe mama și fratele său deținuți, după cum atestă relatarea
oarecum complice a unui coleg de serviciu informator, care descrie și contextul
relațiilor socialiste de muncă:
De
multe ori cînd stăteam de vorbă cu el pe marginea lucrărilor de executat, îmi
mărturisea că trebuie să muncească atît de mult și de serios [ca] să poată fi
apreciat și să aibă o încadrare mai bună, deoarece era singurul membru din
familie care cîștiga și trebuia să țină din salariul său toată familia. Știu că
se mai ducea din cînd în cînd la talcioc de mai vindea din lucrurile tatălui
său sau ale familiei sale spre a-și complecta lipsurile.-[25]
[…]
Menționez că deși eram oarecum un bun prieten cu el, niciodată nu discuta prea
mult cu mine probleme politice, spunîndu-mi că eu habar nu am de ele, iar de
multe ori simțeam că se ferea […].
În
calitate de dispecer la Cîmpina și chiar șef de serviciu, căuta să promoveze
elemente bine pregătite tehnic și nu ținea cont de faptul că mulți veneam cu
recomandări pe linii de partid. Îl mai știu că era foarte cinstit și foarte
fricos în ceeace privește orice fel de abuz.
Era
mereu contra oamenilor slab pregătiți tehnic și care erau în posturi de
răspundere pe linie politică[,] și de multe ori cînd aceștia făceau cîte o
prostie, îi spunea că-i pare bine că nu vor să înțeleagă că nu se poate face
treabă bună cu oameni slab pregătiți și parveniți numai prin politică[.]
Nu
l-am auzit niciodată agitînd sau instigînd pe nimeni sub nici o formă, însă era
veșnic nemulțumit că nu-i ajungea salariul[,] că mai primea sancțiuni de la
șefii lui care erau mai slab pregătiți. [...]
Vreau
să fac o precizare de mare importanță: Ing. Pană Aurel era un om foarte prudent
din toate punctele de vedere și foarte greu puteai auzi sau scoate ceva de la
el[26].
Pe
24 aprilie 1953 Serviciului „C“ al
Securității (Evidența) și Miliției le-au fost cerute investigații cu privire la
Cornel, căruia i s-a întocmit un dosar de dislocare împreună cu soția și copiii[27]. Totodată, lor le-a fost atașată Stela
Veturia Maria, soția fratelui Aurel, arestat cu un an înainte. Dosarul a rămas însă
fără urmări, căci finalmente nu au fost lăsați pe loc.
În
1954 a fost șef al Serviciului Producție din cadrul Trustului Electro–Montaj, apoi
a lucrat ca dispecer la Câmpina. În februarie este luat în evidența pe
obiectiv, figurând în „tabelul fișă cu suspecți“[28].
Avea și un coleg de serviciu pe nume Bazil Ștefănescu, cu care
întreținea relații, și care înainte de etatizare („naționalizare“) fusese director delegat la Uzinele Malaxa, apoi
deținut politic în lagărul de la Poarta Albă pentru că prin 1946–1947 încercase,
fără succes, să se refugieze în Occident.
În
ianuarie 1954 și iulie 1955 Direcția a IV-a a Securității (Contrasabotaj), care
se ocupa cu chestiunile economice, cere Direcției a VII-a (Operativă), care se
ocupa cu filajul și investigațiile, să facă cercetări asupra lui Cornel[29]. Într-unul din răspunsuri, semnat de mr.
Cricor Garabedian, adjunctul șefului filajului și investigațiilor, se spune că:
„În momentul de față este un element precaut, fără a se antrena în nici un fel
de discuții politice sau relații cu locatarii din cartier sau imobil.-“
În
1955 este din nou luat în studiu de Securitate pentru a fi recrutat ca agent,
acțiune care va fi eșuat lamentabil, de vreme ce autorii ei se dovedesc a fi
foarte discreți și nu revin cu detalii.
În
noiembrie 1955 intră în colimatorul responsabililor cu cadrele și documentele
secrete ai întreprinderii și trustului, care îl reclamă la Securitate pe motiv
că, ghidat de criteriul competenței, lucra cu și propunea pentru activități de
răspundere tot soiul de „foști“ (legionari,
ofițeri) care erau „avizați negativ“ de organele politice. În plus,
Face glume în birou cu
privire la sarcinile politice și sindicale, însă numai în anturajul său. Odată,
întrebîndu-se în birou cine are decorații (se cerea o situație) a remarcat în zeflemea
că în[]trecut
da, ar fi avut, dar astăzi nu se poate aștepta la decorații[30].
În
1957 a fost transferat la ICME 1 București din cadrul aceluiași trust, la
început ca șef al Șantierului de stații, apoi ca inginer principal la Montaj. Pe
2 februarie 1960 Securitatea s-a interesat din nou cu privire la sursele sale
de venit, iar concluzia a fost că: „Nu rezultă să aibă ale mijloace de
existență decât salariul său“.
În
februarie 1963 s-a transferat la Întreprinderea Energomontaj ca șef al Serviciului
Tehnic de la Șantierul București, iar după un timp a fost numit inginer șef
adjunct. Pentru că o ducea în continuare greu, din același an se angajează și
la Institutul de Proiectare Energetic (ISPE) cu jumătate de normă.
În
iunie 1964 un informator care primise sarcina de a-i sonda opiniile cu privire
la situația internațională, îl chestionează legat de cotitura antisovietică a Partidului
din aprilie același an, iar Cornel îi răspunde prudent:
–
Nu m-am așteptat nici odată la asemenea evenimente; se auzeau multe despre
cum suntem tratați noi Românii de Ruși; dar spuneam că nu poate fi adevărat; a
trebuit mult curaj, mult calm și multă iscusință să se ajungă aici.-
–
Nu ași fi crezut nici odată să se ajungă aici[31].
În
1965 este adus în Centrala întreprinderii ca șef al Serviciului Energetic.
Totodată, este luat în baza de lucru a Securității ca suspect, fost moșier și
pentru că în 1938, în timpul facultății, a fost timp de două luni în practică
la Mannheim, în Germania nazistă (într-una din notele Securității, Statul este
numit RFG!).
În
1966 o ducea la fel de greu, motiv pentru care a continuat să lucreze cu
jumătate de normă la ISPE, muncind în total minim 12 ore pe zi. Un informator
îl caracterizează astfel: „Cu toate că muncește foarte mult, este un tip cu
sistemul nervos echilibrat, fiind optimist tot timpul.“[32] În aceeași perioadă, aceeași sursă a Securității
dirijată pe lângă el a fost instruită să-l chestioneze dacă tatăl său n-a fost
prevăzător să-i lase bani depuși la o bancă din străinătate[33].
Conform
sarcinei primite la 23.05.968 sursa a purtat o discuție cu Pană Cornel.- În
timp ce sursa citea, în pauza de masă, ziarul scînteia [sic!], Pană s-a
apropiat și s-a adresat sursei cu ideia: „de ce pierde timpul citind
asemenea ziar pentrucă nu poți găsi nimic important“. La aceasta sursa a răspuns că ce ziar ar putea să
citească? La care Pană a indicat să citească ziarele streine, exemplificînd le
Monde. La răspunsul sursei că nu cunoaște limba franceză, Pană l-a sfătuit să
se ajute cu un dicționar.
În
continuare Pană a arătat că mai bine să te ocupi cu orice decît să-ți pierzi
timpul citind scînteia.- […]
Pe
linia sarcinilor profesionale sursa constată zilnic că se preocupă de sarcinile
pe care le are, nu refuză nici-o dată sub nici un motiv vre-o sarcină care i se
încredințează, avînd grijă să le realizeze.- […]
Din
cele constatate de sursă se poate spune că deși este un element activ și
conștiincios, nu agreiază regimul[34].
Nota
de mai sus nu rămâne fără urmări, de vreme ce începând cu 17 august 1968, în
timpul verii fierbinți a disidenței lui Ceaușescu față cu sovieticii, Cornel este
urmărit de Direcția a II-a a Securității prin „mapă de lucru“, pe un termen inițial de trei luni, pentru
„manifestări nefavorabile“ întrucât „comentează
dușmănos măsurile luate de organele de partid și de stat“, iar informatorii au fost instruiți să afle dacă
încearcă să comită acțiuni de sabotaj și dacă întreține relații suspecte cu alte
persoane. În același an a fost cercetat șí de Miliție șí de Securitate pentru
deținere de armament. Întrucât suspiciunile nu s-au confirmat, dosarul a fost închis
pe 27 februarie 1969, dar Cornel a rămas în baza de lucru[35], iar verificările cu privire la deținerea de
armament au durat până în 1973[36].
În
1971 avea depusă o cerere de a vizita Italia[37],
iar în 1972 a făcut o nouă cerere de călătorie în Occident, însă nu a primit
nici un răspuns[38]. În acea perioadă citea
același ziar Le Monde, pe care îl
cumpăra și comenta împreună cu colegii ingineri E. Drukman (ulterior a emigrat
în Israel), Sami Marcu și avocatul Păcuraru de la Energoconstrucția. Un
informator îl caracterizează astfel: „Nu l-am auzit niciodată discutînd
probleme cu caracter politic sau gustînd glume stupide.“[39] Iar un altul: „Este ironic și deși este foarte
bine pregătit nu poate fi apreciat de cei care nu lucrează direct cu el.“[40]
Ultima notă generează reacția unui șef al ofițerului de obiectiv: „26.08.1971 /
Nota este o caracterizare și nu un material din care să rezulte poziția lui
politică actuală. / Lt.-Col. ss. indescifrabil“.
Pe
28 mai 1973 din dosarul său de urmărire au fost scoase trei file cu conținut
istoric și trimise Arhivei Comitetului Central al Partidului Comunist Român.
Măsura era urmarea Ordinului ministrului de interne cu nr. 00743.558 din 17
martie 1973[41]. Nu știm ce conțineau ele,
dar verosimil decizia a vizat descongestionarea dosarelor de urmărire de
documentele cu valoare istorică. De altfel, dosarul în cauză conține și alte
documente din perioada războiului, însă informația lor este mai degrabă anodină.
În
1974 un informator, coleg inginer care îl cunoștea și lucra cu el încă din
perioada când era angajat la Trustul Electro–Montaj, spune că a fost
retrogradat din funcția de șef de serviciu și mutat de la Sectorul de
Investiții la Sectorul de Proiectare, că în același timp era profesor cu jumătate
de normă la Liceul Energetic (din 1971) și că avea probleme familiale: fiica Ana
suferea de o boală psihică, iar mama sa ar fi fost grav bolnavă[42]. Exceptând ultima informație, care era
evident falsă, restul era corect. Un raport al Securității confirmă în 1989 că fiica
era pensionată medical[43].
Cornel
avea un văr, pe nume Petre Pană, care locuia la Imfeld, în Republica Federală
Germană (RFG), cu care în 1975 întreținea corespondență. În același an el a
cerut încă o dată să i se aprobe o călătorie peste graniță. În februarie a fost
reclamat însă la Ministerul de Interne de un anume Victor Polexe, domiciliat în
Str. Brădetului nr. 7, sector 5 București, pe motiv că ar cumpăra mărci
vest-germane, pe care le-ar retrimite în RFG vărului său, unde ar încerca să se
refugieze mai întâi el, apoi restul familiei, și că în SUA ar deține un cont în
dolari[44].
Nu
știm care erau relațiile cu Cornel ale acestui informator voluntar, care probabil
nutrea față de el o antipatie personală, însă alegațiile sale au fost luate
foarte în serios de Securitate. Este de la sine înțeles că solicitarea de
plecare în străinătate i-a fost respinsă, motiv pentru care pe viitor a și renunțat
să mai facă vreuna. Mai mult, reclamația a generat o supraveghere activă, fiind
verificat cu privire la relațiile pe care le avea cu vărul său, la intenția de
a se stabili în străinătate și deținerea de depozite bancare în Occident (în
RFG, SUA), și investigat dacă schimbă lei în valută. Pentru aceste motive i-a
fost interceptată corespondența, iar cea cu străinătatea (Canada, RFG și
Brazilia) reținută și fotocopiată. Iată de ce în acea perioadă un informator a
încercat să-l provoace:
Sursa
a încercat să discute cu numitul Pană Cornel problema retribuirii muncii,
arătînd că în întreprindere au fost cereri de micșorare a salariului.
Acesta
a răspuns: „lăsați[,] că probabil așa este normal să fie[;] mai sunt și alții
care ar merita să li se reducă salariul“. Acesta a
fost tot răspunsul și a schimbat discuția trecînd la probleme de serviciu[45].
Pe
1 februarie 1977 s-a pensionat pentru limită de vârstă (60 de ani), motiv
pentru care dosarul a fost închis și clasat la Centrul de Informatică și
Documentare (CID) al Securității cu specificarea că urmăritul va fi menținut în
evidența generală[46]. A fost întotdeauna
prudent, fapt care explică de ce nu a avut niciodată un „dosar de urmărire
informativă“ (DUI), ci doar a fost
verificat periodic, uneori prin „mapă de verificare“ și prin „supravegherea informativă generală“ (SIG).
După
pensionare, Cornel, soția Alexandra–Cristina și fiica Ana s-au mutat în Str.
Malcoci nr. 2, Bl. 36, Sc. B, Ap. 100, Sect. 5 București. Dețineau un automobil
Trabant[47].
Fiul
Alexandru Nicolae, de profesie inginer, era căsătorit Maria Marcela Pană, născută
pe 19 decembrie 1945 în Râmnicu Vâlcea, de profesie arhitectă, și împreună au
locuit o perioadă la aceeași adresă cu părinții lui, apoi s-au mutat pe Bd. Ion
Șulea nr. 44, ap. 48. După un timp, au emigrat în Elveția, stabilindu-se la
Zürich.
Pe
1 decembrie 1989 Cornel a fost convocat la Serviciul Pașapoarte și pregătit
contrainformativ de Securitate. Făcuse cerere de a-și vizita fiul în Elveția.
Din supravegherea prin tehnică operativă a „Utopicului“ (numele de cod dat lui Corneliu Coposu) a
rezultat că la întoarcerea dintr-o călătorie similară a soției sale,
Alexandra–Cristina, care a avut loc la începutul aceluiași an, ea s-a interesat
pe lângă Coposu despre maniera în care „Mureșanu“
(neidentificat, în fapt un informator conspirat al Securității externe, CIE) a
părăsit țara. Securitatea suspecta că familia Pană iniția un canal de
comunicare cu „emigrația ostilă“, făcându-se astfel purtătoarea de mesaje către
Occident, și în sens invers, a fostului secretar general adjunct al Partidului
Național Țărănesc.
Astfel, Cornel „a fost atenționat
serios“ – subl. în text, „atenționarea“ reprezenta o primă măsură represivă
din gama de operațiuni a Securității – de lt.-col. Vasile Deleanu „că ar fi
bine să se abțină în a se face purtătorul de cuvînt al unor elemente ostile din
țară și străinătate și să transmită acestora reciproc mesaje.“ Măsura a fost
înregistrată în evidențele interne, semn că era la fel de serioasă. Totodată, era
preconizat un control vamal strict asupra lui la ieșirea din țară, iar înainte
și după întoarcerea din călătorie urma să fie supravegheat informativ.
Totodată, în vederea verificării lui „Mureșanu“, protecția lui contrainformativă, dezinformarea „în
stil ofensiv“ a celor care se interesează de situația lui și pentru acoperirea
datelor reale ale cazului, CIE a inițiat un plan aflat în prelungirea unei acțiuni
anterioare denumită „Lovitura“, care prevedea între altele „recrutarea fictivă“
a lui Cornel (lansarea zvonului că este informator al
Securității).
Revoluția din decembrie 1989 a dat cumva
peste cap toate aceste planuri, însă dosarul nu prezintă informații
suplimentare privitoare la cazul lui Cornel și cu atât mai puțin la acțiunea
„Lovitura“, rămânând cumva în aer, de vreme ce nu conține nici vreo dovadă de
închidere a lui, după cum era procedura obișnuită.
În
2008 Alexandru Nicolae a studiat la CNSAS dosarele de Securitate ale familiei.
NOTE
[1] Fără alte trimiteri,
informațiile care urmează provin din Arhiva CNSAS, Fond „Penal“, dosar nr. 1 847 (11 740
cota SRI), Eufrosina Pană, 34 f. El a fost deschis de Securitatea Regională
București, iar la închidere a fost clasat la Serviciul „C“ al Securității (Evidență).
[2] Scrisoare către Avram Bunaciu, 26/11/1966, în Avram Bunaciu, Biografie, reflecții, corespondență,
București, Editura Enciclopedică, 2011, p.
178.
[3] Mircea
Stănescu, Cine a fost Aurelian Pană?,
în «Comunicări prezentate la Simpozionul Experimentul Pitești – Reeducarea prin
tortură», 29 septembrie – 1 octombrie 2017, Pitești, 2018, pp. 175-216, și
online la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/12/cine-fost-i-aurelian-pana.html.
[4] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 1 847 (Eufrosina
Pană), Referat
al Securității (Centrala), 31/05/1952, f. 8.
[5] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 1 847 (Eufrosina
Pană). Vezi și fişa sa matricolă penală de pe site-ul
IICCMER, la adresa: http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/P/P%2001.%20Paca%20-%20Panczel/Pana%20Eufrosina/.
[6] M.
Stănescu, Cine a fost Aurelian Pană?,
în op. cit., pp. 205-207, și online
la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/12/cine-fost-i-aurelian-pana.html.
[7] ACNSAS,
Fond Informativ, dosar 1 603
(23 435 cota SRI), Cornel
Pană, vol. II, f. 8 v (verso).
[8] Idem, Notă, nedatată, f.
11.
[9] Idem, Notă, 24/11/1960, ff. 25-27.
[10] Idem, Fișe întocmită de
ofițerul de obiectiv, nesemnată, 30/09/1952,
f. 4.
[11] ACNSAS,
Fond Penal, dosar 12 569
(22 188 cota SRI), Pană
Corneliu – Aurel, vol. II. Este vorba despre un dosar care îi grupează pe cei
doi frați, în care vol. I îl privește pe Aurel, iar vol. II pe Cornel.
Prenumele Corneliu, din titlul dosarului, este greșit.
[12] ACNSAS, Fond Penal, dosar 12 569 (Pană Corneliu – Aurel),
vol. I se ocupă integral de această temă.
[13] Idem, ff. 10-11.
[14] ACNSAS, Fond Informativ, dosar
1 603 (Cornel Pană), vol.
II, f. 22.
[15] Fond
„Penal“, dosar nr. 1 847 (Eufrosina Pană), Adresă
a DGSS către Securitatea București, ACNSAS, 16/07/1952, f. 28. Pe 21 iulie cea
din urmă înaintează Centrului de Triere (nenumit, în fapt Jilava) dosarele
individuale ale arestaților pentru a fi repartizați în „unități de muncă“, iar pe 6 august raportează Centrului de executare.
[16] ACNSAS,
Fond Informativ, dosar 1 603
(Cornel Pană), vol. II, Notă, nesemnată, f. 29.
[17] ACNSAS,
Fond Penal, dosar 12 569
(Pană Corneliu – Aurel), vol. II, passim;
ACNSAS, Fond Informativ, dosar 1 603
(Cornel Pană), vol. I-II, mapa de lucru privind pe „Brăileanul“.
[18] ACNSAS, Fond Informativ, dosar
1 603 (Cornel Pană), vol.
II, Referat de cadre, 28/06/1968, ff. 81-82.
[19] Idem,
Adresă, 30/12/1949, ff. 35-36.
[20] M.
Stănescu, Cine a fost Aurelian Pană?,
în op. cit., passim, și online la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/12/cine-fost-i-aurelian-pana.html.
[21] ACNSAS,
Fond Informativ, dosar 1 603
(Cornel Pană), vol. II, Notă, 16/04/1952, f. 22. Informatorul este „Gavrilă“, ofițerul lui coordonator
slt. Vasile Căruțașu, iar nota informativă, retrimisă de Regionala de
Securitatea Constanța Centralei pe 9 mai, este semnată de adjunctul șefului
structurii (mr. Nicolae Doicaru), mr. Sepi Năstase.
[22] Idem,
Adresă, 30/08/1952, ff. 23-24, semnată pentru
șeful structurii (col. Mihail Nedelcu) de un maior, indescifrabil.
[23] Idem,
Fișe întocmită de ofițerul de
obiectiv, nesemnată, 30/09/1952, ff. 4-5.
[24] Idem, Notă
informativă, 6/01/1956, f.
8 r (recto). Sursa era „Vasilescu Doru“, iar
ofițerul coordonator lt.-maj. Gheorghe Răducă.
[25] Paragraful
este marcat pe manșeta stângă cu o linie verticală în creion negru.
[26] ACNSAS,
Fond Informativ, dosar 1 603
(Cornel Pană), vol. II, Notă informativă, 6/01/1956,
ff. 8 v-9 r. Sursa este „Vasilescu
Doru“.
[27] ACNSAS,
Fond Penal, dosar 12 569
(Pană Corneliu – Aurel), vol. II se ocupă integral de această temă.
[28] ACNSAS,
Fond Informativ, dosar 1 603
(Cornel Pană), vol. II, Referat,
2/02/1954, f. 1. Ofițerul de obiectiv
era lt. Nicolae Boeru.
[29] Idem, Adrese, 22/03/1954 și 16/07/1955, ff. 18-19.
[30] Idem,
Notă informativă, 2/11/1955, f. 10. Documentul este
semnat de M. Negreanu, șeful Biroului Special al trustului, un informator prin
statut.
[31] Idem,
vol. I, Notă informativă, 15/06/1964, f. 16, subl. cu creion
albastru. Lucrătorul de caz este lt. Grigore Niță
de la Direcția a II-a a Securității (Informații Economice), ofițerul de
obiectiv, iar numele de cod al sursei „Monicard Henri“.
[32] Idem,
Notă informativă, 16/09/1966, f. 6. Numele de cod al
sursei este „Iordăchescu Pavel“ din coordonarea lt.-maj. Grigore Niță.
[33] Idem,
Notă informativă, 7/07/1966, f. 15 v. Sursa este
același „Iordăchescu Pavel“.
[34] Idem,
Notă informativă, 4/06/1968, f. 3, subl. cu creion roșu. Sursa este tot „Iordăchescu Pavel“ din coordonarea lt.
Ion Grigorescu.
[35] Idem,
vol. II, Raport, 27/02/69, semnat de lt. Constantin Șerb, ff. 106-107.
[36] Idem, Adrese, ff.
117-121.
[37] Idem, Notă informativă, 12/07/1971, sursa „Pascu Ilie“ din coordonarea lt. Theodor Petrișor, f. 101
bis. Informația apare în nota ofițerului.
[38] Idem,
Notă informativă, 9/01/1973, sursa „P[avel]. Iordăchescu“, f. 85.
[39] Idem,
Notă informativă, 30/11/1972, sursa „[I.] Popescu“ din
coordonarea lt. Theodor Petrișor, f. 86.
[40] Idem,
Notă informativă, 21/08/1971, sursa
„Ienceanu“ („M. Enceanu“) din coordonarea aceluiași
lt. Theodor Petrișor, f. 99.
[41] Idem,
vol. I, Notă, f. 1.
[42] Idem,
vol. II, Notă, 8/06/1974, sursa
„Dumitriu“ („Dimitriu“), f. 83. Denumirea
bolii fiicei este menționată expres. Pentru
informația privind Liceul Energetic vezi și ibidem, Notă informativă,
21/08/1971, sursa „Ienceanu“ („M. Enceanu“) din
coordonarea lt. Theodor Petrișor, f. 99, și
ibidem, Notă informativă, 9/01/1973, sursa „P[avel]. Iordăchescu“, f. 85 r.
[43] ACNSAS,
Fond Informativ, dosar 1 604
(238 922 cota SRI), Cornel
Pană, Raport, 6/06/1989, f. 13 v.
[44] ACNSAS,
Fond Informativ, dosar 1 603
(Cornel Pană), vol. II, Reclamație, 15/02/1975, f. 80.
[45] Idem,
Notă informativă, 15/04/1975, sursa „Ienceanu“,
f. 52.
[46] Idem,
Notă, [7/03/1977], semnată de cpt. Florea Văsîi, f. 37.
[47] Informațiile care urmează fac
obiectul unui dosar separat de la ACNSAS, Fond Informativ, dosar 1 604 (Cornel Pană), pe care l-am
citat deja. Tot aici, la istoricul lui Cornel se susține că ar fi fost
condamnat la un an de închisoare pentru sustragere de bunuri, o confuzie
evidentă cu cazul fratelui său Aurel.
Surse Foto:
1)
Eufrosina Pană, CNSAS, 1952;
2)
Casa din Str. Jules Michelet nr 8, © Mircea Stănescu, 2018;
3)
Cornel Pană, CNSAS, 1989;
4) Alexandra–Cristina Pană, CNSAS,
1989.
București,
29 iunie 2019.
