Recent, un partid parlamentar a lansat un apel la candidaturi
pentru postul său în noul Colegiu al CNSAS care urmează să fie format (cf. https://www.usr.ro/2018/03/15/apel-de-candidaturi-pentru-conducerea-cnsas/).
Inițiativa de tip „poșta redacției“, cu totul inedită în politica de la noi,
ar putea fi suspectată fie de populism, fie de naivitate. Nouă ne apare însă ca
una reală, dat fiind că arată ca o acțiune cu rol de a ascunde faptul că
adevărata problemă nu este legată în primul rând de persoane, ci de ceea ce ele
ar avea de făcut și ar putea face în organismul de conducere al instituției, de
aici și punerea căruței înaintea boilor.
În acele sfere ale puterii se știe foarte bine, chiar și
pentru un partid parlamentar foarte tânăr, care este spațiul de manevră al unui
membru al Colegiului. Spunem: spațiul de manevră al unui membru al Colegiului,
iar nu al Colegiului în ansamblu – chestiuni diferite, căci marja de acțiune a
unui membru este de regulă mai mare decât a organismului în ansamblu (dacă ar
fi să ne luăm doar după prestația lui Adrian Cioflâncă, expertul în holocaust
de la fața locului) – și care depinde, succesiv, de: o relație variabilă și greu
de cuantificat cu partidele propusloare, negocierile și alianțele din interiorul
forului respectiv, apoi de raporturile cu Parlamentul tutelar, cu Președinția
și serviciile secrete moștenitoare ale Securității, în fine, cu alte instituții
care îi furnizează arhiva pe care o gestionează. Dar nu aceasta interesează cu
adevărat aici.
Ceea ce ar interesa ar fi cum se raportează acest partid
la ceea ce generic numim „moștenirea comunismului“, dar se înțelege că nici el nu-și dă bine seama
cum ar trebui să o facă pentru a obține efecte, beneficii politice de la
propriul electorat, de aici și concursul-de-burse la care asistăm.
În acest sens, ca cetățeni, ca istorici cercetători
acreditați încă de la începuturile activității CNSAS, în fine, ca arhiviști de
profesie, am avea un mic caiet de doleanțe:
1) Să nu mai fie destructurate fondurile și fragmentele
arhivistice, ba chiar să se procedeze la refacerea lor, care este încă posibilă.
De exemplu, așa-numitul „Fond Penal al CNSAS“ este o aberație arhivistică (cf., în acest sens: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/12/cnsas-si-fondul-sau-penal.html.).
2) Să fie întocmite, publicate toate inventarele
fondurilor și fragmentelor de fonduri, împreună cu informația ajutătoare
necesară: când au fost preluate, în ce condiții etc. Este vorba despre
descrierile standard, nu de micile pastile de pe site-ul instituției reluate în
Revista „22“. În
prezent, accesul la Arhiva CNSAS este în mare măsură similar cu cel al Arhivei
Securității de la SRI, din anii 1990: cercetătorul indică tema, iar instituția
îi face o depistare în arhiva deținută și prin adrese acoperitoare la
instituțiile deținătoare, pentru arhivele pe care nu le gestionează.
Ar fi și altele, dar acestea sunt primordiale și
suficiente pentru început.
Spunem aceste lucruri fără vreo intenție, alta decât
expresia sentimentelor de solidaritate, de compasiune colegială chiar, ca unii
care cunoaștem munca pe care o fac colegii de la CNSAS: grea în sens fizic
(fotografiile care arată dimensiunile neobișnuite ale cutiilor de arhivă de la
Depozitul Popești sunt în sine un indicator al spinărilor distruse),
laborioasă, mare consumatoare de timp și resurse, ucigătoare a satisfacției,
într-o măsură variabilă inutilă.
În fine, am dori să descurajăm abordările „maximaliste“, care vizează preluarea
integrală a fondurilor de arhivă deținute de fostele instituții represive ale
Statului comunist, care nu au funcționat timp de peste un sfert de veac și cu
atât mai puțin vor funcționa de aici înainte. Arhivele nu sunt nicăieri în lume
direct și imediat accesibile, întregul proces depinde de raporturi
instituționale și politice (de forțe), iar CNSAS nu face excepție, ci
reprezintă doar un caz specific. Prin urmare, o doză de realism ar fi de dorit,
căci nici un partid nu se va ruina cu asemenea propuneri. Revoluția nu este posibilă
și nici de dorit în acest caz, dar o atenuare a practicilor curente da. Și este
singura cale care ne-ar putea păstra speranța nealtrată, mai ales în actualul
context politic și instituțional tensionat.
Târgoviște, 17 martie 2018.
