FILMUL „VIITORUL“ (L’AVENIR)
de Mia Hansen–Løve (Franța, 2016)
În ciuda subiectului anunțat, este o
peliculă simplă, directă, fără complicații intelectuale, cu temă socială, care
istoric se situează în perioada prezidențiatului lui Sarkozy (vârful
politicilor atlantiste din Franța).
Deși îi recunoaștem o anume măiestrie, artistic
nu am fost impresionați, cu o excepție: momentul de la casa din Normandia, unde
camera de filmat este folosită din mână și imaginea pornește un lied (Auf dem Wasser zu singen de Schubert).
Iată
tema:
Isabelle Huppert, profesoară cincuagenară
de filosofie la Liceul Paul Valéry, este căsătorită și are doi copii. Fostă
militantă comunistă, timp de trei ani, la momentul Mai ’68, acum este absorbită
de familie și de ocupația de a-i învăța pe elevii săi să gândească pe cont
propriu.
Soțul, și el profesor de filosofie, este
exact opusul: pe nume Heintz, „un nume imposibil“ în optica soacrei sale, n-a fost niciodată
comunist, ba chiar contrariul, căci reprezintă burghezul mediu tipic atât în
viața personală, cât și la locul de muncă, unde se arată pe cât de serios, pe
atât de auster
Cei doi soți rămân peronalități și temperamente
opuse, iar în final, după 20 de ani de mariaj, divorțează. Nici aici nu este
vreun mister: dragostea este ceva care pur și simplu se consumă.
Personajul interpretat de Huppert, în ciuda
faptului că se desparte radical de comunism, rămâne în siajul lui Mai ’68:
temele sale de reflecție sunt legate, între altele, de Școala de la Frankfurt, desigur
y compris Adorno și, dacă am reținut
bine, Lyotard, adică radicalismul intelectual.
La fel, profesoara are o relație ambiguă
intelectual cu un fost elev, demisionar din postul de profesor, devenit libre-penseur și practician anarhist. La
un moment dat, acesta îi reproșează că rămâne în perimetrul individualismului
burghez, repliată fiind asupra muncii și familiei, fără să se reverse și asupra
vieții politice, publice
(Nu seamănă oare aceste reproșuri cu ceea
ce am trăit noi, cei de aceeași vârstă, în timpul ultimei revoluții
generaționale?)
Filmul se încheie aparent brusc: fiica
eroinei noastre naște, familia (atâta cât a mai rămas) se reunește de Crăciun,
în jurul bradului, la masă. Mesajul, se înțelege, este la fel de simplu: munca
bine făcută, familia, o anume civilitate sunt valori perene. Cât despre
anarhiștii noștri dragi, numai de bine, dar viitorul nu se întrevede...
(Și aici am avea de făcut o comparație, cu
totul defavorabilă prezentului: dacă generația lui Stéphane Courtois a avut-o
Annie Kriegel, care i-a însoțit pe acești revenants
după Mai ’68, acum anarho-revoluționarii noștri, fie că sunt socialiști ori
patriotiști, n-au decât demagogi – în sensul antic al termenului: persoane
care-și împrumută vocile maselor – precum Blandiana, Liiceanu, Pleșu sau
Tismăneanu, prin urmare, este de așteptat că, în ciuda unei anume reveniri,
rătăcirea lor va continua.)
Târgoviște,
5 martie 2017.