 |
| Sursa: Pagina de Facebook a Coaliției |
1. Despre o „trădare“
Bălăcăreala dintre tradiționaliști și
seculariști a fost pusă în umbră de luarea de poziție a Clotildei Armand,
numărul 2 al USR:
Opinia mea este că USR se poziționează pe
temele care au stârnit indignarea românilor: corupția, proasta administrație,
ne-transparența, risipirea banului public, manipularea alegerilor. De fapt, USR
s-a născut din exasperarea comună a unui grup foarte divers de cetățeni față de
administrația hoțească a partidelor PSD-PNL-UDMR și sateliții lor. Ne unesc
temele de mai sus. Pe alte teme, fiecare dintre noi are în mod evident
propriile opinii și păreri, dar atâta timp cât suntem împreună în USR am căzut de acord să nu le promovam din
postura de politician. Ar fi ne-etic să
procedăm altfel, deoarece nu am fost votați și nu candidăm decât pe temele
menționate mai sus .(subl. n.).
Există desigur și alte subiecte de interes
public majore decât cele care au generat formarea USR. Aș vrea ca pe teme
ne-tehnice, care pot fi înțelese de către marea masă a alegătorilor, decizia să
revină poporului român prin referendum și nu unor reprezentanți aleși pe cu
totul alte platforme și teme electorale. Pentru aceste teme, noi încurajăm inițiativele legislative,
inclusiv de modificare a Constituției, din partea poporului. Numai dacă sunt
consultați și au un rol activ, cetățenii se vor implica cu adevărat în viața
politică. Noi dorim o comunitate responsabilă, care își spune părerea. Numai cu
această condiție democrația se va maturiza. Ne plângem că poporul este
manipulabil, dar cum ar putea deveni mai matur politic dacă nu este lăsat să se
exprime și nu este luat în serios? (subl. n.)
Din 1990 până astăzi, nicio inițiativă
legislativă populară nu a devenit lege în România. În afară de referendumurile
din 1991 și 2003 pentru adoptarea Constituției, au mai existat după căderea
comunismului doar 4 referendumuri, toate la inițiativa reprezentanților aleși
și toate eșuate. Politicienii din FSN și derivatele sale, adică grupul
partidelor parlamentare actuale, au confiscat parțial suveranitatea poporului
proclamată în Constituție:
„Suveranitatea națională aparține
poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative,
constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin
referendum“ (Art. 2(1) din Constituția României).
Opinia mea este că e bine să redăm poporului român
deplina exercitare a suveranității sale prin ambele modalități prevazute în
Constituție. Un exemplu celebru este inițiativa recentă de modificare a
Constituției de către un grup de 2,7 milioane de cetățeni. Este necesar ca
această inițiativă, declarată recent constituțională de către CCR, să fie
supusă deciziei populare prin referendum (subl. n.). Acest referendum
nu trebuie instrumentalizat pentru influențarea rezultatelor alegerilor
parlamentare. Orice alt deznodământ al acestei inițiative ar fi o atingere a
principiului suveranității poporului român stipulat în articolul 2 din
Constituția României și un pas înapoi în maturizarea democrației în România.
(Pagina sa de Facebook, 8/11/2016.)
Opinia noastră este că, fiind politician,
ea a sesizat pericolul politic al chestiunii, și aceasta în două sensuri:
1) O chestiune de strategie: Coaliția
pentru Familie reprezintă curentul dominant, prin urmare, ar fi o socoteală
proastă să te poziționezi în chiar preajma alegerilor contra lui;
2) O chestiune de coerență: a evita să
discuți subiectul referendumului, ba chiar a te pronunța împotriva lui, așa cum
îi cer aderenții seculariști, te-ar pune într-o postură de negare a dreptului
poporului de a-și spune cuvântul, prin intermediul plebiscitului, asupra unei
teme fundamentale a societății românești. Or, când spui că dorești să astupi
prăpastia dintre cetățeni și politicieni, un mesaj contrar ar arăta în clar,
vorba lui Arghezi, că una vorbim, alta fumăm.
Dacă luăm în calcul că asertoarea vine
dintr-o cultură secularizată, cea franceză, și că, verosimil, cele spuse sunt
în contra a ceea ce crede în mod intim, putem conchide că „franțuzoiaca“, „străina“, nu doar că vorbește o limbă politică
limpede, inteligibilă, ci că ține un discurs responsabil.
Reamintim că nici PNL, nici PSD nu au spus
că referendumul trebuie să aibă loc, ci: c-o fi laie, că-i bălaie, că vedem mai
încolo, după alegeri.
În fine, și mai important, cu acest discurs
rațional ea și-a pus în cap seculariștii aderenți – propriii aderenți! – până
într-acolo încât a fost acuzată de „trădare“ după modelul bolșevicilor cu menșevicii,
fiind înfierată drept „homofobă“, iar o simplă privire pe pagina ei de Facebook este suficientă.
2. Clarificări ideologice
Nicuşor Dan, numărul 1 al aceluiași partid,
intervine în disputa dintre D-na Armand şi susținătorii secularişti: caracterul
familiei nu este o temă a USR şi nici, cu atât mai puțin, una de campanie:
Am remarcat foarte multe comentarii în
media față de postarea de facebook scrisă astăzi de Clotilde Armand. În mod
evident, ea și-a exprimat o părere personală față de inițiativa Coaliției
pentru Familia Creștină. Subliniez:
poziția exprimată de Clotilde nu este poziția USR, este una personală (subl.
n.).
USR consideră că discuția despre
modificarea Constituției pentru definirea familiei nu trebuie să se suprapună
cu dezbaterea din alegerile parlamentare. De aceea, USR nu susține organizarea unui referendum în același timp cu alegerile
parlamentare.
Membrii USR au opinii diverse asupra
referendumului și definirii familiei. În USR nu suntem cu toții la fel, nu
credem în aceleași lucruri și vorbim deschis despre asta. Suntem împreună nu
pentru că gândim identic, ci pentru că suntem uniți de dorința de a schimba
felul în care se face politică în România.
Trebuie să rămânem uniți pe câteva teme
fundamentale. Pentru că altfel nu putem izbândi. Nu vom intra într-o dezbatere care ne dezbină (subl. n.). N-am face decât să facem jocul cinic
al unor oameni disperați de faptul că sistemul lor se zdruncină din temelii.
Haideți să nu intrăm în jocul lor.
(Pagina sa de Facebook, 8/11/2016.)
Prin urmare, acest declarat „partid
antisistem“ se definește ideologic, pe de o parte, ca fiind minimalist, iar pe de alta
se aliniază, în acest punct, „sistemului“.
Inteligibil, între cei doi lideri se pare
că are loc un joc pe două piste – și în același timp pe nici una – cu rolul de
a manevra cumva cartoful fierbinte, dacă oricum nu-l pot înghiți.
Dar dincolo de discurs, rămâne o realitate:
USR/USB, în scurtul său exercițiu politic, s-a manifestat drept un partid
secularist, la început timid, apoi din ce în ce mai apăsat: a se vedea cazurile
de la Primăria Sectorului 1 București și cea a Capitalei. E drept, el s-a
arătat mai puțin radical decât PNL, însă în mod fundamental ambele partide
susțin același tip de politici.
Dar nu atât volutele grupării între
pulsiunea antisistem și alinierea la el ne interesează aici, ci maniera în care
va gestiona problema sesizată de „trădătoarea“ Armand: cum rămâne cu voința cetățenilor
pe care, iată, spre deosebire de toți ceilalți, pretinzi că dorești să-i
asculți, să-i reprezinți cu adevărat?
3. Precum Angela, Președintele merge mai departe
Întrebat în cursul unei dezbateri cu
studenții de la facultățile de științe politice din București dacă inițiatorii
demersului de modificare a Constituției cu privire la definirea familiei au
generat radicalizarea unor culte, Iohannis a răspuns:
Nu cred că au produs nicio radicalizare,
dar nici nu au avut vreun impact în sensul de a modifica atitudinea unor
grupări față de temă. După părerea mea, tema, chiar dacă a fost ridicată cu
foarte multe, aproximativ 3 milioane de semnături, și are susținători
importanți, nu cred că este o temă care
a penetrat societatea românească (subl. n.), cum nici reacțiile unor
politicieni nu au reușit să miște electoratul semnificativ.
După mai multe împleticiri, el tocmai le-a
spus celor din Coaliție, în acelaşi stil, că este împotriva referendumului:
Am făcut acele afirmații cu foarte multă
bună-credință și le-aș repeta oricând. S-au găsit bineînțeles unii politicieni
șmecheri care imediat s-au cățărat pe mine și au încercat să dovedească ce buni
patrioți și români sunt ei și că eu mă situez într-o poziție stranie. Nu cred
că sunt într-o poziție stranie și nici românii nu au crezut asta, altfel nu
m-ar fi ales din capul locului, dar cred
că este foarte important să avem grijă cu astfel de inițiative. Sigur, se poate
supune orice la vot, putem să mergem, ștampilăm și obținem un rezultat, însă
ceea ce niciodată nu se poate obține prin vot este pacea socială. (...) Or, niciodată, pacea socială nu poate să
fie rezultatul unui vot de tip referendum (subl. n.), ci poate să fie doar
rezultatul unei abordări mature din partea tuturor actorilor relevanți din
societate. Orice încercare de a împinge echilibrul într-o parte sau într-alta
nu rezultă decât într-o mulțime de perdanți. De obicei pierd toți. Dacă pacea
socială în țară se rupe, nu există niciun câștigător, există numai perdanți. Din
acest motiv am spus că este foarte important să fim toleranți.
Mai mult, el a precizat, într-un mod
rebarbativ, că este în favoarea căsătoriilor persoanelor de același sex și că
dorește să impună tema:
A fi tolerant nu înseamnă a fi tăntălău. A fi tolerant
înseamnă a accepta conștient că sunt alții cu alte păreri, alte opinii, dar nu
contează că suntem toți români în cazul acesta, în societatea românească[,] și vreau să mergem mai departe (subl.
n.), asta înseamnă toleranță. Toleranța rezultă din informare, nu din
dezinformare.
Se pare că Președintele se bazează pe
rapoartele privind „starea de spirit“, fapt care îl ajută să se poziționeze contra curentului
popular. Mai important este însă că, în același timp, el s-a făcut emițătorul
unui enunț antologic, adresat chiar studenților în științe politice, pe care îl
reluăm:
Or, niciodată, pacea socială nu poate fi rezultatul unui
vot de tip referendum (subl. n.).
După acest panseu care asimilează
plebiscitul tacticilor de război, am putea spune, desigur: «Noapte bună,
democrație, oriunde te-ai afla!»
Dar dincolo de teoria politică şi de morală
rămân două necunoscute practice care fac din prestația Președintelui una
hazardată: rezultatul alegerilor din iarnă și capacitatea sa de a impune pe
agenda politică o temă precum cea a căsătoriilor persoanelor de același sex.
În fond, ceea face aici
«primul om în Stat» este un amalgam: toleranța față de minoritățile sexuale
este una (ea ține de respectarea drepturilor omului), iar acceptarea
căsătoriilor lor cu totul alta (căci privește starea moravurilor și negocierea
politică). Aceasta pe de o parte.
Pe de alta, cu siguranță
că o parte dintre susținătorii „familiei tradiționale“ sunt homofobi, însă problema
este cine încalcă drepturile persoanelor de orientare sexuală diferită, cine le
persecută pe acestea? Or aici ar fi nevoie de exemple, și nu le avem.
Din reacția sa nervoasă
la interpelarea anterioară a pastorului baptist – de altfel, civilizată, în
ciuda a ceea ce s-a colportat – înțelegem că Președintele și-ar dori o religie „moderată“. Însă aici vestea
pentru el, mai ales în calitate de declarat lutheran practicant, este cum nu se
poate mai proastă: nu există religie moderată decât în imaginarul
seculariștilor, căci religia este prin esența sa „fundamentalistă“, și nu în sens
peiorativ, ci în acela că susține un set de principii, de valori fundamentale.
Problema ar fi una reală dacă cineva ne-ar putea arăta măcar un singur caz de
radicalism confesional de la noi sau, mai concret, unul al susținătorilor
valorilor „familiei tradiționale“.
Ce-l nemulțumește, ce-l
crispează pe Președinte este că trebuie să replice, să se arăte defensiv, în
timp ce alții îi fac agenda, iar nu el cel ce le-o impune.
Astfel, se pare că
Iohannis și-a format deja un punct de vedere – din interacțiunile pe care le-a avut
la Bruxelles, în reacție la o inițiativă cetățenească ce-i scapă de sub
control, din mesajele pe care i le trimit ONG-urile de orientare secularistă –
prin urmare, este de așteptat ca în perioada următoare să caute o articulare
teoretică, ideologică pentru aceste idei, de altfel foarte simpliste. Cine se
oferă?
În fine, vi se pare că
Președintele, împreună cu admnistrația sa, nu sunt pregătiți să abordeze o
chestiune atât de complexă, de sensibilă? Dar aceasta nu mai este de mult timp
o noutate, dacă ar fi să invocăm doar precedentul caz al „legii holocaustului“.
București,
11 noiembrie 2016.
