NU AI ARHIVE – NU AI MEMORIE, NICI ISTORIE, NICI VIITOR. ȘI NICI TRECUT!

Ca unul care stau cu picioarele în două lumi (terestre, nu vă speriați!), aș vrea să vă împărtășesc o stare de fapt.

Noi nu vom avea viitor, la fel cum nu avem prezent, cum nu avem politică – nici făină, nici mălai, nimic, nimic!, exact ca într-un banc pe care am să vi-l spun altădată, când nu vor fi copii prin preajmă.
Mă grăbesc să mă explic ca să nu schimbați canalul: pentru că noi nu vom avea Arhive!
Mai întâi, nu vom avea arhive pe suport clasic pentru că lipsurile cronice, nepriceperea, iresponsabilitatea, nepăsarea și alte metehne ale noastre (dar și de import – nu vreau să vă deprim acum cu aliații Americani!) fac ravagii.
Apoi, nu vom avea arhive electronice pentru că acestea se distrug, se pierd, dispar și mai abitir decât celelalte, căci nu există nici mijloacele, nici dorința, nici voința și nici știința de a le stoca.
Prin urmare, noi nu vom avea Memorie sau, dacă vom mai păstra una, ea va fi demnă de „enigma și miracolul românesc al primului mileniu al erei noastre și va semăna, în cel mai bun caz, cu a unui bolnav de Alzheimer pierdut undeva în mijlocul orașului, neștiind nici drumul spre casă și nici cum îl cheamă.
Iar dacă nu vom avea Memorie, nu vom avea nici Istorie și vom rămâne în continuare în bătaia nu a vântului, ci a oricărei pale.
Iată de ce, după toate cele spuse aici, poate că se va înțelege mai bine de ce noi basculăm între ucronie și utopie, fără a ne putea stabiliza în prezentul real, iar trecutul devine pe zi ce trece şi mai imprevizibil, fiind la cheremul vreunui nou profet al zilei.
Situația este arhicunoscută: responsabilii Arhivelor Naționale repetă aceste lucruri cel puțin din 2007, iar dacă purtăm această discuție, efectul vi-l imaginați şi singuri: responsabilii politici și cetățenii, în slujba cărora ne aflăm, sunt de acord în unanimitate: nu le pasă.

Profit deci de acest prilej revoluționar şi de vidul creat ca să respun acest adevăr, fără de care disciplinele noastre s-ar risipi ca un fum, iar acțiunea noastră ar rămâne o simplă figurație.
În fine, cetățeni, politicieni, oameni de bine, gândiți-vă bine și spuneți-vă, spuneți-ne: vreți să trăim cu toții în realitate sau doriți ca noi, arhiviștii, să vă ajutăm să construiți o lume orwelliană? Da? Atunci ne putem apuca de treabă încă de azi. Nu, atunci putem fi și gestionarii unei Apocalipse cu încetinitorul.

București, 9 februarie 2017.