 |
| 2017 © Mircea Stănescu |
Miercuri
15 februarie 2017
Protestele-astea au mai adus un sub-clivaj –
de parcă nu aveam destule – de astă dată în interiorul fantomei numite
Societatea Civilă: „societatea civilă tradițională“ (sic!) versus „societatea civilă
progresistă“(?).
Acesta nu are nimic de-a face cu clivajul
Tradiționalism / Secularism, căruia doar îi împrumută, parțial, terminologia.
D-na Mungiu–Pippidi a fost cuprinsă, și
dânsa, de vârtejul generațional.
Din fericire, acest sub-clivaj nu are chiar
nici o importanță, la fel ca cel din interiorul grupărilor cu adevărat
tradiționaliste, pur și simplu devastate de criza de generație.
A, să nu uit: s-a reactivat încă un clivaj,
de astă dată important, explicabil în context: „societatea civilă
guvernanentală“
versus „societatea civilă soft power“ (sau, în termeni populari, „implementarea
democrației de utilitate publică“ versus „soroşism“).
Enjoy!
*
Un nou unghi de atac împotriva
Președintelui: „antifascismul“. Reapărut timid în context, la trompeta România Tv, iată-l acum într-o formă articulată.
Unde e meserie, e meserie!...
*
O
dezbatere aproape reală în Parlament
Dacă tot e la modă lupta împotriva „ciumei
roșii“, a fost reactivată
și fantoma luptei împotriva comunismului, de această dată într-o versiune
istoric semianalfabetă, semn, și acesta, al apariției unei noi generații.
Prin urmare, liberalul înflăcărat Daniel
Gheorghe ar fi cazul să afle altceva decât a-nvățat din discursurile emoționant
emoționate ale D-nei Blandiana, și anume că:
1) Rezistența noastră armată n-a fost nici
o mare brânză, comparată cu cea a Ucrainienilor, Balticilor și... Bulgarilor –
masivă și de lungă durată în toate aceste cazuri. Bulgarii, de pildă, au
păstrat această tradiție a luptei armate până târziu, în anii 1980, când făceau
sabotaje (puneau bombe!) cu bani de la Internaționala Rezistenței / Maximov
(interfață a CIA) – ceea ce se știe însă prea puțin.
2) Partizanii noștri au fost angajați
într-o luptă disperată și fără șansă, în care ajutorul occidental – american,
britanic, francez – a constat mai degrabă în paraşutarea de arme stricate și în
operațiuni stupide precum cea a parasutiştilor (1951–1952), care au distrus însăși
ideea de rezistență armată.
În fine, este remarcabil discursul
medicului Bacalbaşa. Acest Moş Teacă al zilelor noastre a ținut o lecție de
sensibilitate, rațiune și moderație, ba chiar a făcut și un desen, care s-ar
traduce liber astfel:
„Ca și corupția, securismul și comunismul
sunt egal răspândite în politica românească, atât în realitate cât și în
spirit.“
Am mai spus-o, o repet: dacă acesta-i
anticomunism, atunci PSD („ciuma roşie“) este cel mai anticomunist partid din spectrul
nostru politic!
În fine, pentru a depăși simbolistica de
două parale: dacă PNL vrea – și poate – să facă într-adevăr ceva pentru
victimele comunismului, pentru deținuții politici, să lase agitația și
propaganda și să ceară mai bine Caietul de doleanțe al AFDPR.
*
Dacă așa arată expresia noii generații de
politicieni – asemeni unor roboți fără rațiune și simțire – atunci am decăzut
nu doar la cel mai jos nivel de provincie de după 1990, ci am ajuns undeva sub
nivelul exprimării celui mai prost și mai ticălos activist de plasă din anii
1950.
Bine, nu vor fi toți la fel, dar exemplul
este simptomatic, dacă Doamna – pe care am remarcat-o încă din ultima campanie
electorală – este trăită și școlită în Occident.
Și ne mai mirăm că lumea îl iubește încă
pe Iliescu, e nostalgică după Ceauşescu!
*
Cu
aceștia să strângem noi copiii din „câmpul tactic“?
Ei, uite și de-aceea ajung tinerii
ajung să fie infestați de morbul revoltei, al revoluției: din cauză că nu pot
respira de acești mandarini, de acești intelighenți ai nației, și ei
responsabili de dezastrul nostru – social, politic, moral – și care îi iau de sus,
îi dădăcesc, îi ceartă superior, îi acoperă cu lătúri.
Pentru toți aceștia aș avea un mesaj:
„Domnu’, dacă matale ești așa de tare, fă
bine și explică-le acestor copii ai noştri unde greșesc ei, calm și pe-ndelete!
Să te văd dacă te țin brăcinarii.
Dar mai întâi de toate, poate ne faci și o
autobiografie, în care să ne spui, cu date şi fapte, ce-ai făcut tălică și pe
unde-ai fost, ba chiar şi ceva autocritic, ca să înțelegem mai bine unde-am
greșit în toți acești – hai să lăsăm perioada comunistă și să zicem ultimii 26
de ani. Bine? Apoi mai vorbim...“
*
Conflict
generațional și în securitatea națională externă
Vechea unitate a Academiei:
versus
Noii băieți de mingi din „câmpul tactic“ global:
(cf. http://mobile.hotnews.ro/stire/21599361;
http://revista22.ro/70260286/academia-romana-diversiune-nationalista-in-contextul-protestelor-anticoruptie.html;
http://revista22.ro/70260398/academia-romn-sau-academia-rsr.html).
Şi invers!
Până acum Academia a fost o citadelă
inexpugnabilă, rămasă în aceeași parametri din anii 1980 – de pildă, nici un
„holocaustist“
nu a pus piciorul acolo – rămâne dară să vedem dacă va rezista și acestui atac.
În fine, băieți, dați-i înainte, căci dacă
tot ne plângem noi că ne mor agenții pe capete, măcar să fie ceva masiv și cu
focuri de artificii ca de 4th
July!...
*
Să vedem cum gândesc academicienii
Acum, nefiind academician, eu cred așa:
1) Că Academicienii semnatari au dreptate
într-un punct: suveranitatea României este grav afectată, dacă o comparăm cu
perioada Ceaușescu, cu cea post-Ceaușescu, începând de la intrarea în NATO, în
UE, această cedare fiind o condiție a intrării în aceste structuri.
Pe de o parte, în NATO România a acceptat
această situație sub motivul a ceea ce Americanii au numit o „comunitate de
valori“ (și aș da aici ca exemplu
ceva ce cunosc oarecum intim, anume: legislația antinegaționistă, o pârghie, un
levier teribil de control politic); iar în UE, țara noastră a jucat, joacă
rolul unei puteri periferice în toate sensurile, și aceasta fiind expresia unei
cedări de suveranitate acceptată benevol. Prin urmare, nu văd cum am putea
reveni : sau dacă am reveni, în față ni se profilează un scenariu de tip
Brexit, ceea ce, cu toate nemulțumirile noastre, ar fi cred ruinător.
Desigur, diferența dintre teorie și
realitate este dată, și în NATO și în UE, de forța fiecărui Stat în parte, iar
cum România nu este nimeni, nici economic, nici geostrategic, ne aflăm exact
unde ne-am aștepta să fim, iar la acest nivel degeaba blamăm clasa politică: nu
putem face mai mult; iar dacă am putea face, în condiții propice ca cele de acum
– când, în loc să profităm, ne sfâșiem unii pe-alții, politic și generațional –
ar trebui să fim în stare să menținem câștigul. Or noi, vedem bine, nu suntem
în stare nici de una, nici de cealaltă, pin urmare, cel mai cuminte este să te
foiești cât vrei, dar să stai în banca ta.
2) Cu privire la integritatea teritorială a
țării, îngrijorarea Academicienilor este, cred, excesivă: unul dintre motivele
pentru care noi am cedat mare parte din suveranitate este exact acesta, iar
pericolele externe și interne pur și simplu nu există, dacă e să trăim cu
picioarele pe pământ.
Pericolul este altul, și anume că România
oscilează acum între haos și puseuri autoritare.
3) Problema cea mai sensibilă privește
identitatea națională, care explică și frica în legătură cu integritatea
teritorială.
Or aici opinia mea, urmându-l pe sociologul
francez Olivier Roy, este că habar n-avem ce este aceea identitate națională,
și aș provoca pe oricine să mă lumineze, dacă el știe.
Pe Francez, de pildă, dacă-l întrebi ce
înseamnă să fii Francez, îți va spune că înseamnă „să bei vin roșu și să
mănânci cârnăciori și brânză“. Iar pe noi, dacă ne chestionezi, îți vom răspunde că a fi Român înseamnă
„să mănânci sarmale și mici și să bei țuică“.
Mi se va spune: „Bine, dar noi n-avem o
cultură, o tradiție, o istorie comună“?
I-aș răspunde: da și nu – iar prima diferență
aici este: între o identitate națională pe care n-o putem defini – exceptând
sarmalele, micii și țuica – și o moștenire, o tradiție culturală, acel ceva
care ne face să ne înțelegem fără prea multe explicații, un fel de apă în care
trăim cu toții, ca peștii. Nu știm prea bine ce este aceea identitate, în
schimb putem defini cu mare acuratețe o cultură, cea română.
Iar de aici lucrurile se bifurcă din nou,
la ceea ce constatăm azi.
Până acum câțiva ani noi mai aveam o
cultură comună, în ciuda comunismului și a post-comunismului, în așa măsură
încât până și seculariștii – prezenți aici masiv din perioada comunistă –
împărtășeau același set fundamental de valori cu ceilalți. Între timp, situația
s-a schimbat radical, de aici și apariția neînțelegerilor, disputelor, în
esență a clivajului cultural dintre noi în chiar această formă: Secularism /
Tradiționalism.
Or, a discuta atâta despre identitate este
semnul însuși al unei crize: noi nu mai știm cine suntem.
Această falie culturală a devenit vizibilă
odată cu apariția unei noi generații de tip Mai ’68, Baby boomers, una a identității de gen, sexuale, a parteneriatului
civil, secularistă, ale cărei valori se definesc prin exacerbarea dorințelor
individului și care se construiesc în opoziție cu valorile tradiționale și
comunitare.
Prin urmare, problema pierderii identității
este mai degrabă un simptom pentru subiecții unei culturi care simt că nu mai
împărtășesc același referențial valoric cu restul membrilor societății, iar
această criză identitară este, în fond, una culturală.
Complexitatea situației se observă din
aceea că avem de-a face, și de o parte și de alta a noii bariere, fie cu
(in)cultură fără religie, fie cu religie fără cultură, ceea ce face imposibil nu
doar dialogul, ci chiar simpla discuție.
Desigur că multe dintre cele semnalate de
Academicieni sunt, luate în parte, corecte, dar ele sunt trântite acolo fără
nici o explicitare și, mai ales, parcă de cineva care a aterizat în România
anului 2017 de pe o navetă spațială.
În fine, ei au dreptate și cu privire la un
alt punct: prelungirea nebuniei politice și sociale ne va costa foarte mult;
or, din reacțiile lor constatăm cu surpriză că acest imperativ al momentului
este în mod straniu negat într-un pas doi. Semn, și acesta, al nesiguranței, în
fond crizei identitare, a emițătorilor înșiși...
*
Acum, la B1 TV
Incendiul mediatic cu privire la situația
Președintelui se extinde: FDGR condusă de Iohannis este continuatoarea de drept
a unei organizații naziste, iar România conduce, în acest timp, Alianța
Internatională pentru Memoria Holocaustului.
Evident, știam, la fel ca și
holocaustiștii, care i-au arătat doar pisica Președintelui (a se vedea un raport
al SRL-ului condus de Katz), prin urmare, nu este nici un mister de ce ei se
ocupă de Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Valeriu Gafencu, Monica
Lovinescu sau Paul Goma, dar nu vor sufla un cuvințel despre acest caz...
Bine, acum nu se mai ocupă de nimic din
toate acestea, dar asta e altă treabă.
Că veni vorba despre holocaustiști: sunt și
ei traversați de aceeași criză de generație ca întreaga societate. Cu toate
acestea, acolo nu va fi nici un djihad, însă cred că în curând vom regreta
bătrâni precum Shafir...
*
Opoziția față cu Apelul Academicienilor
Ilustrată de Liiceanu: simili-kantian (Cerul înstelat deasupra mea și Legea morală
în mine), patetic, poetic, întârziat revoluționar-generațional:
„cerul pătat al culturii noastre“.
Atât!
Joi
16 februarie 2017
Din
cilcul: hai să ne aflăm în treabă
Cu sesizările privind mamele-cu-copii de la
Miting.
Desigur, dacă Autoritatea și Poliția
primesc astfel de sesizări, care nu sunt o dovadă de mare responsabilitate, ci
de gaz pe foc, sunt obligate să le cerceteze. Chiar dacă se vor încheia în
coadă de pește. Aud deja înjurăturile agenților...
Pe de altă parte, părinții respectivi, deși
nu cred că sunt inconștienți, nici nu cred că au dat dovadă, nici ei, de vreo
mare responsabilitate. Dar acest lucru se poate spune, în genere, despre părinți.
Or, tocmai de aceea creșterea copiilor nu este o știință: fiecare-şi crește
copilul cum crede el că e mai bine.
În fine, dacă ancheta de la spartul târgului
cu mamele-și-copiii-lor are loc, cred că ar fi cel puțin la fel de binevenită
cercetarea trupelor de Poliție și Jandarmerie din acele zile pentru
neintervenție la încălcarea legii (miting ilegal), ba chiar complicitate (nu
l-a și dirijat?).
Evident, lumea ar zice că astfel am
înnebunit, dar Fiat justitia pereat
mundus, nu-i așa?!
*
Oamenii simpli, muncitori
Întotdeauna mai raționali, mai calzi, mai
umani.
Ca unii care trăiesc în realitate, la ei nu
veți găsi prostii gen „ciuma roşie“ sau alte bazaconii, când halucinogene, când anestezice.
*
Teologii
și Revoluția
Au fost cuprinși, și teologii și apropiații
lor, de această febră.
Iată mai un exemplu, într-un stil
sentențios și populist-găunos:
Banală, dar nu mai puțin adevărată,
generalizarea este cea mai periculoasă formă de suspendare a simțului de observație.
Punîndu-i pe toți la un loc, scapi pentru moment de efortul distincțiilor, de
corvoada nuanțelor, de oboseala particularităților și, în cele din urmă, de
propria responsabilitate.
De la Aristotel încoace, știința se ocupă
cu generalizări, nu cu altceva. Simțul comun face același lucru: un procedeu la
îndemâna tuturor, facil, destul de nebulos în practică, dar nu ilegitim.
Aceasta este teorie.
Cu privire la practică, suprapunerea
planului explicativ cu cel moral este, în acest caz, o confuzie comodă, o mică
manipulare convenabilă, o expediere a problemei de fond:
Biserica, parte a societăţii, este oglinda
fidelă a ei tocmai pentru că membrii săi sunt, în același timp, membri ai
societății, nu niște Dr. Jekyll şi Mr. Hyde, când arhangheli, când demoni, în
funcție de rol sau de cine privește.
Pe scurt: problema corupției este și
în interiorul Bisericii. Ne-ar plăcea ca lucrurile să stea altfel, dar nu sunt.
Cu privire la soluții: Biserica are Calea
ei, iar propuneri aiuritoare de tip glasnost’
și perestroika precum cea cu „transparentizarea“ (bine că nu „electrificarea“ și „chimizarea“!) și agitații propagandistice de tipul „să
facem mai mult, să facem totul“ sunt în cel mai bun caz ca nuca-n perete, fiind lovite de „sminteala“ de ultimă oră sau de o formă, și ea
coruptă, de populism.
În fine, nu: Biserica, în ciuda a ceea ce
cred seculariştii – dar și unii teologi ai ei – nu este un ONG: este cea de
aici, cu oamenii de aici, pentru oamenii de aici, cu forțele de aici și cu
Mesajul ei, pe care îl răspândește cum poate ea mai bine. Iar dacă nu poate,
înseamnă că mai mult nu poate veni decât de la Dumnezeu.
*
Eroarea
lui Tolontan
Problema nu este deloc că jurnaliștii nu
sunt infailibili: nimeni nu este, prin urmare, a răspunde așa este
autoconsolator dar greșit: și față de public, și față de meserie.
Eroarea constă în practicarea unui
jurnalism angajat social, civic (lăsăm la o parte pe cel de gherilă politică),
adică jurnalismul de baricadă morală, care presupune o orbire prealabilă și
voluntară. Și care își dovedește hibele exact în perioadele de criză, ca acum,
când un jurnalist veritabil trebuie să nu cedeze
nici populismului, nici febrei de moment și să facă strict ceea ce-i cere
meseria: să relateze și să explice faptul imediat.
Un asemenea exemplu este, mai larg, tipul
de campanie #mergemdupasistem, #statulcapturat, #huoborfasilor, un fel de luptă metafizică
în care Sistemul acesta, inefabil, ubicuu, a devenit personajul cel mai real al
zilei.
Bine, aceasta este teoria, distanța față cu
practica, în contextul nostru, al dispariției jurnalismului clasic și a unei
culturi redacționale, fiind exact cea pe care o deplângem.
Prin urmare, dacă aceasta este o consolare,
cazul de față este cel mai benign exemplu de – horribile dictu – corupție a eticii, standardelor și misiunii
jurnalistice.
Et la boucle est ainsi bouclée – vorba Francezului!
București, 16 februarie 2017.
