Am promis, într-un text anterior, că vom reveni asupra modului
în care dreptul nostru tratează chestiunea condamnărilor politice din perioada
comunistă[1].
Nefiind juriști, am cerut punctele de vedere a doi
avocaţi cu practică în domeniul aplicării Legii 221/2009. Opiniile lor sunt
convergente, și vom cita în continuare una dintre ele:
În primul rând, trebuie precizat că în dreptul
nostru, spre deosebire de cel francez, nu există nulități de drept. Prin
terminologia „nulă de drept“, codul nostru civil înțelege nulitatea absolută,
care, la fel ca nulitatea relativă, trebuie constatată de instanța de judecată.
Prin urmare, nu se poate pune semnul egalității între
condamnări prezumate de drept de legiuitor ca având caracter politic și
nulitatea hotărârilor judecătorești de condamnare.
Efectul practic al distincției între prezumarea de
drept a caracterului politic al condamnării și celelalte cazuri de persecuție (ce
nu sunt reglementate expres în art. 1) este acela că, în al doilea caz, pentru
a se constata caracterul politic trebuie să te adresezi instanței, unde se
administrează probe.
În cazurile de la art. 1, este suficient că te
înscrii acolo, instanța neputând face altceva decât să constate că legiuitorul
a prezumat de drept, în acele cazuri, caracterul politic al condamnării.
Într-adevăr, în cazul unor condamnări în baza
Legii 312/1945, care nu este menționată în art. 1, trebuie formulat în instanță
un capăt de cerere pentru constatarea caracterului politic al condamnării,
urmând ca aceasta să se pronunțe, în baza tuturor probelor administrate în
cauză (inclusiv prin raportare la art. 7 din lege)[2].
Ca
să traducem limbajul tehnic, aceasta înseamnă că nici măcar condamnările
pronunțate de instanțele comuniste pe baza actelor normative cuprinse în art. 1
al legii nu sunt șterse în mod automat, ci că pentru toate cazurile este nevoie
de o acțiune în instanță. Diferența dintre acțiunea pentru acele cazuri și o
alta pentru condamnarea „administrativă“ (prin decizii ale Securității) sau în
baza unor acte normative care nu sunt cuprinse la art. 1 al legii este cea
dintre o constatare simplă a caracterului politic al condamnării și demonstrarea
respectivului caracter prin probe, adică printr-un proces în toată regula. De
fapt, condamnările nu sunt anulate, ci doar efectele lor. Sau, în alți termeni:
Situația hotărârilor judecătorești de condamnare
este următoarea:
Art. 2 din lege prevede: „Toate efectele
hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1
sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor
care au făcut obiectul lor.“ Așadar, formal, legiutorul nu prevede că prin lege
se anulează hotărârile judecătorești de condamnare, ci că ele rămân fără
efecte. Având în vedere și formularea din teza a doua a art. 2, „aceste
hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor“,
legiuitorul pare a fi consacrat mai degrabă un caz de inopozabilitate a
hotărârilor judecătorești de condamnare față de persoanele care au făcut
obiectul lor, decât un caz de nulitate.
De fapt, este discutabil dacă legiutorul poate
anula hotărâri judecătorești, dacă poate deci interveni în sfera altei puteri
constituite în Stat, cea judiciară. Părerea mea este că Legea 221/2009
instituie mai degrabă cazuri de inopozabilitate a hotărârilor judecătorești de
condamnare, anularea, desființarea sau casarea acestora putându-se obține tot
în justiție, prin exercitarea căilor extraordinare de atac (în special fostul
recurs în anulare) împotriva hotărârilor judecătorești de condamnare. În
sprijinul acestei idei, a se vedea și art. 5 alin. 4 din lege, care face
referire la „persoanele care au fost condamnate prin hotărâri judecătoreşti
pentru săvârşirea de infracţiuni la care face referire prezenta lege[,] şi care
au obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca
urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în
vigoare a prezentei legi“.
Tot în sprijinul ideii de inopozabilitate a
condamnării ar veni și art. 6 din lege, conform căruia „caracterul politic al
condamnărilor prevăzute de prezenta lege va fi menţionat pe hotărârile
judecătoreşti prin care au fost pronunţate astfel de condamnări, în cazul în
care se eliberează o copie de pe acestea“ (întotdeauna menționarea pe hotărâri
sau pe marginea unor acte de stare civilă ține de opozabilitate)[3].
În
fine, am întrebat avocații respectivi cum au procedat în cazurile în care și-au
reprezentat clienții în cauze ale Legii 221/2009:
Am
avut asemenea litigii până la intervenirea Deciziei 1354/2010 a Curtii
Constituționale, care a declarat neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a. Cei
mai mulți dintre clienți erau interesați, în primul rând, să obțină
despăgubiri, și abia apoi de dezincriminarea penală. În asemenea situații, când
mă încadram în cazurile de la art. 1 alin. 2, ceream direct despăgubiri,
învederând instanței că în situația mea legiuitorul a prezumat de drept
caracterul politic al condamnării, astfel că nu mai e nevoie ca ea să se
pronunțe pe acest aspect, ci direct pe despăgubiri. Când nu mă încadram în
cazurile prevăzute de art. 1 alin. 2, solicitam printr-un prim capăt de cerere
ca instanța să constate caracterul politic al condamnării, administrându-se
probe (deoarece nu aveam o prezumție a legiuitorului, ca în cazul art. 1 alin.
2), și printr-un al doilea capăt de cerere, accesoriu primului, despăgubiri[4].
Cu
alte cuvinte, clienții erau interesați, în majoritatea lor și în primul rând,
de obținerea despăgubirilor, și abia apoi de dezincriminarea penală, care
rămânea, în prima situație descrisă, implicită. Dezincriminarea penală devenea
principală abia în a doua situație, căci fără ea cererea de despăgubiri era
inadmisibilă.
Până
în 2004, calea extraordinară de atac pentru condamnările politice, prin care ele
puteau fi „desființate, casate sau anulate“, era „recursul în anulare“. Raportul
între cele trei noțiuni juridice, de „desființare“, „casare“ sau „anulare“,
este unul incluziv: „desființarea“, care este cea mai completă, le cuprinde și
pe celelalte două, „anularea“ fiind cea mai limitată. La cererea instanțelor
europene, această cale extraordinară de atac a fost însă abrogată pe motiv că
avea un caracter discriminator, adică nu era transparent în ce situație era
folosită, fiind mai degrabă discreționară. Ceea ce înseamnă că depindea prea
mult de persoana care decidea, iar pentru situații similare răspunsul putea fi complet
diferit.
Iată
un caz:
L.L.: Am
si eu o adresă prin care în 1992 clienții mei îi cereau lui Mircea Ionescu-Quintus,
ministru de justiție pe atunci, să declare recurs în anulare pentru un
condamnat la moarte și executat. Recursul în anulare putea fi declarat de
procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului Justiției.
M.S.:
Și răspunsul?
L.L.: Răspunsul
e pe trei rânduri: că sentința din 1953 respecta legile de atunci.
În
acest caz, ministrul, fost deținut politic el însuși, a dat un răspuns ceaușist
exact ca în 1968, anul Comisiei Gheorghe Stoica – Vasile Patilineț[5]. Cum vom
vedea însă în continuare, într-un alt caz, tot din 1992, procurorul general a
procedat exact invers, admițând cererea urmașilor victimei.
*
Pentru a disipa imaginea de ceață care însoțește
parcurgerea textului legii, și nu doar pentru profani, ci chiar pentru
profesioniștii dreptului, să luăm un caz concret ca să vedem cum a fost
aplicată. Și vom alege cazul familiei Birkle, care ridică toate problemele deja
reperate.
|
Semnătura
pe Raportul Comisiei
Sursa:
Wikipedia |
Alexandru Birkle, medic legist în București, în 1943 a
fost numit de Ion Antonescu ca membru în Comisia internațională compusă de
germani, sub egida Crucii Roșii Internaționale, pentru a cerceta crimele făcute
de sovietici la Katyn[6]. Scopul era, desigur, subsumat propagandei de război,
însă „propaganda albă“ se baza pe un
fapt real: nu germanii fuseseră cei care îi asasinaseră în masă pe ofițerii polonezi.
Fapt pe care comisia l-a constatat, de altfel, în mod obiectiv. În același an,
Birkle a participat ca expert la examinarea gropilor comune de la Tătarca (în
Basarabia) și Vinița (în Ucraina), unde sovieticii executaseră, de asemenea,
„dușmani de clasă“[7].
După intrarea
sovieticilor în țară, în noiembrie 1944 el a fost căutat de NKVD pentru a fi
arestat. Protejat de prietenii pe care îi mai avea în poliție, a stat ascuns
timp de doi ani, apoi, în 1946 a reușit să plece în străinătate cu un pașaport fals,
via Ungaria. În decembrie 1948
instanțele comuniste din România l-au condamnat în contumacie la 20 de ani de
„muncă silnică“ și confiscarea
averii, în baza Legii 291/1947, pentru „crimă contra păcii şi umanităţii“[8].
A ajuns mai
întâi în Elveția, apoi în Argentina. A comunicat cu soția și fiica printr-un
prieten, generalul Stroia, de care regimul nu se atingea, la care trimitea
scrisori sub numele de „Gem. Rosenthal“, pe care soția acestuia, Felicia, le remitea celor două.
O ducea rău, nu
avea nici o diplomă cu el, făcea afaceri mici cu piese auto, ceva. A avut noroc
să se întâlnească cu principesa Ileana, sora lui Carol al II-lea, cea care avea
să devină călugăriță sub numele de maica Alexandra. Ea îl cunoștea și l-a
ajutat să își recapete identitatea. Felicia Stroia avea două nepoate italience,
contesele Pivacinni, prinse aici de regimul comunist. La un moment dat au putut
să se repatrieze. Îmi spuseseră că pot scoate din țară diplomele tatei, prin
curier diplomatic italian.
Le-am dat
actele, care s-au pierdut, nu au ajuns la tata, el s-a supărat foarte tare pe
mine[9].
În 1952 medicul
Birkle a ajuns în SUA, la Washington, unde a făcut declarații despre Katyn.
Prin diverși intermediari a ținut, sporadic, legătura cu familia.
Am aflat că era
protejat de autoritățile americane și că își deschisese un cabinet de
neurologie și psihiatrie. A murit în 1987, se recăsătorise. E ciudat că prin
1975 m-am trezit cu unii de la BRCE, cum era atunci, să le semnez o procură să
se ocupe de moștenirea tatei. Probabil, știind că e în vârstă, se așteptau să
moară și voiau să umfle niște valută. Nu am semnat nimic, oricum moștenirea a
luat-o fiul din prima căsătorie al nevestei lui de acolo. Am aflat că a murit
abia după 1990, un tânăr care locuia la New York i-a găsit adresa și a obținut
o copie a certificatului de deces. A murit de pneumonie, la 90 de ani, și a
fost incinerat[10].
Dat fiind că medicul le-a scăpat, sovieticii și
comuniștii autohtoni s-au ocupat de restul familiei. Neavând vreo probă
împotriva lor, le-au dat, după tipic, condamnări „administrative“ (nu printr-un
proces, ci prin decizii ale Securității).
|
Sursa: Jurnalul Național |
În 1952 Rodica Birkle, fiica, avea 26 de ani, absolvise
Medicina și lucra ca medic pediatru la Canalul Dunăre – Marea Neagră.
M-au arestat pe
mine acolo și pe mama la București. Eram măritată cu primul meu soț, tot medic,
care-l operase de ulcer perforat pe șeful Securității de la Canal[11]. Ăsta m-a avertizat că o să fiu arestată,
m-a sfătuit chiar să mă ascund. Nu am vrut, știam că nu făcusem nimic, dar am
sunat-o pe mama, să-i spun și ei. Ea s-a mutat la o prietenă, dar când a auzit
că pe mine m-au luat s-a predate și ea[12].
Pe numele de atunci, Botez, a fost arestată pe 2 august,
cu mandatul nr. 340 al Procuraturii Militarea Teritoriale București, pentru
„crimă contra umanității“ (art. 207 Cod Penal), „internată“ prin Procesul
Verbal nr. 17 din 28 octombrie 1952 al Securității pentru 60 de luni și
deținută, începând cu 7 august, la Jilava, în custodia Securității. De acolo, pe
15 decembrie a fost transferată, un timp, la Interne, pentru ancheta
Securității. Apoi a fost deținută în lagărele de la Ghencea (neprecizat) și
Bragadiru (5 mai 1953 – neprecizat), și la închisorile Domnești (neprecizat,
tot în 1953), Târgșor (30 octombrie – 18 noiembrie 1953) și Mislea (18
noiembrie 1953 – 15 octombrie 1954)[13]. Acolo ea a făcut un gest pe cât de
riscant, pe atât de explicabil într-o situație în care nu mai erai nimic: pe
fișa de încarcerare a semnat „Dr. Rodica Botez”. Redăm alăturat documentul,
căci este singurul de acest tip pe care l-am văzut.
Olimpia Birkle, mama ei, de asemenea medic, a suferit și
ea o condamnare „administrativă“ pentru aceeași acuză și în aceeași perioadă cu
fiica sa. A fost arestată pe 2 august, cu mandatul nr. 340 al Procurorului
General al RPR, pentru „crimă de război“, „internată“ prin Procesul Verbal nr.
17 din 28 octombrie 1952 al Securității pentru 60 de luni și deținută, începând
cu 16 august, la Jilava, în custodia Securității. De acolo, pe 15 decembrie a
fost transferată, un timp, la Interne, pentru ancheta Securității. Apoi a fost
deținută în lagărul de la Pipera, de lângă București (19 ianuarie 1954 – 20
octombrie 1953), la închisoarea spital Văcărești (20 octombrie 1953 – 19
ianuarie 1954) și la închisoarea Mislea (19 ianuarie – 15 octombrie 1954)[14].
Aceste condamnări „administrative“ erau pronunțate de
regim atunci când nu exista nici o probă, fie ea cât de mică, ce putea fi
invocată fie și într-o instanță comunistă. Singura „culpă“ a Rodicăi Marta
(Birkle) consta în faptul că era fiica tatălui ei, iar a Olimpiei că era soția
soțului ei, căci în comunismul colectivist culpa era colectivă și se întindea
aupra întregii familii. De fapt, acești sigmatizați erau numiți „familii de
bandiți“ și erau tratați ca paria societății, fie că erau sau nu condamnați
politic.
*
În 1992 Rodica Marta (Birkle) a solicitat procurorului
general „recurs în anulare“, care a fost admis, iar Curtea Supremă a casat decizia
de condamnare, l-a achitat pe tatăl ei și a înlăturat pedeapsa complementară de
confiscare a averii[15], iar după apariția Legii
221/2009, în același an ea s-a adresat Justiției pentru a constata caracterul
politic al condamnărilor și a solicita despăgubiri pentru întreaga familie.
Cum a tratat Justiția aceste trei cazuri conexe?
Mai întâi, în 2010 Tribunalul București a constatat
caracterul politic al condamnărilor pentru toată familia și a acordat
despăgubiri. A fost, cum s-ar zice, o decizie dreaptă, singura, de altfel,
dintr-un întreg șir, după cum vom vedea[16]
La recurs, judecat la Curtea de Apel în 2010–2011,
lucrurile s-au complicat. Curtea nu a mai admis că fiica poate face o cerere de
constatare a caracterului politic al condamnării pentru mama sa, posibilitate
de care ar beneficia doar victima, la acea vreme decedată. Pe scurt: dacă mama
ei a murit, nimeni nu o mai poate dezincrimina, nici, cu atât mai puțin, cere
despăgubiri în numele ei. Despăgubirile au fost, de altfel, «cuiul lui Pepelea»
în toate acste cauze.
Curtea nu a putut proceda în același fel și pentru tatăl său,
întrucât condamnarea fusese deja casată, după cum am văzut, prin „recursul în
anulare“ din 1992. În plus, dat fiind că în 2010 art. 5 al legii, care privea
despăgubirile, a fost aruncat în aer de Curtea Constituțională, chestiunea a
căzut[17].
La recurs, judecat la Înalta Curte în 2011–2012, aceasta
a confirmat decizia instanței anterioare: dacă omul a murit, moare și
constatarea caracterului politic al condamnării. Despre despăgubiri nu mai era,
oricum, vorba.
Să rezumăm aceast tratament, pentru care cel mai lejer
termen ar fi «o bătaie de joc»:
1) Daune morale – zero pentru toți.
2) Constatarea caracterului politic – doar pentru fiică,
nu și pentru mamă (mortul să rămână deci vinovat), nici pentru tată. Pentru
tată, instanța s-ar fi opus, de vreme ce el fusese condamnat pentru „crime
împotriva păcii și umanității“, dar, din fericire, la data pronunțării deciziei
era prea târziu: condamnarea fusese deja casată. În fine, dacă instanţa ar fi
cunoscut fişele de încarcerare ale reclamantei şi ar fi ştiut să le
interpreteze, şi ea şi-ar fi luat adio de la constatarea caracterului politic
al condamnării.
*
Iată
de ce unele dintre luările de poziție ale militanților anticomuniști, oricât de
bine intenționate ar fi, sunt foarte departe nu doar de conținutul real al
legii, ci și, mai ales, de practica instanțelor în care se judecă astfel de
cazuri. Marius Oprea:
Prin
legea 221/2009 sentinţele politice date de Tribunalul poporului sunt declarate
nule de drept. Citiţi această lege al cărui autor sunt. Aceleaşi sentinţe nu
sunt explicit anulate, însă, şi de prevedrile legii Florian.
În
momentul de faţă asistăm la un paralelism legislativ datorat, pe de o parte
incompetenţei celor de la Elie Wisel care au redactat proiectul legii 217 şi pe
de altă parte heirupismului parlamentar.
Este
o situaţie pe care tot Parlamentul trebuie să o clarifice şi nu mă îndoiesc că
asta se va întîmpla odată cu dezbaterile la proiectul de lege pe care îl
propun. (Dacă el va fi asumat de un grup de parlamentari)[18].
După
cum am văzut, condamnările politice sunt departe de a se reduce la cele
prounțate de Tribunalul Poporului, la fel cum nici hotărârile nu sunt anulate,
ci numai efectele lor juridice. Apoi, nu există nici un paralelism legislativ,
ci avem de-a face cu o lege slabă din punct de vedere juridic, care generează
efecte proaste (Legea 221/2009), și care funcționează alături de o lege
puternică juridic, dar cu atât mai nocivă (Legea 217/2015). Încă,
parlamentarii, oricum ar fi ei, nu ar avea nimic de tranșat la acest nivel, ci
de adoptat o lege care să desființeze toate condamnările politice și să
instituie despăgubiri juste pentru victimele rămase în viață. În fine, după cum
ne-au spus avocații pe care i-am consultat, în Legea 221/2009 terminologia este
redundantă și greșit folosită, ceea ce în practică o face interpretabilă.
Cu
privire la modul în care ar putea fi făcută desființarea tuturor acestor
hotărâri, soluția ar fi ca, în baza condamnării regimului comunist, să fie
promulgată o lege de invalidare a tuturor hotărârilor cu caracter politic, fie
ele pronunțate în baza unor legi ori a unor decizii „administrative“
(condamnări extrajudiciare). Tehnic vorbind, ar rămâne de văzut cum poate fi
făcut acest lucru, însă o soluție ar putea fi găsită, căci ceea ce a fost făcut
de mâna omului, tot de mâna lui poate fi desfăcut. Este nevoie însă de competență,
viziune, curaj și, nu în ultimul rând, de dorința de a face, prin drept,
dreptate victimelor.
În
cele din urmă, o concluzie-dedicație celor care doresc – pentru alții – „legi
anticomuniste ale memoriei“:
V-a plăcut această poveste, în care este
vorba despre drept-fără-dreptate? Mai credeți apoi că, în loc de a căuta
soluții acestei tragice situații, veți face dreptate victimelor prin paleative
ridicole gen proiectata „lege Oprea“? Și dacă răspunsul este în
continuare afirmativ, dați-i înainte: un dezastru și mai mare este oricând
posibil!...
NOTE
[2] Discuție cu avocatul L.L., 9/03/2016;
și, parțial, dar într-un sens similar, Mesaj
al unui avocat sub protecţia anonimatului, 9/03/2016.
[3] Discuție cu avocatul L.L., 9/03/2016; și
parțial, dar într-un sens similar, Mesaj
al unui avocat sub protecţia anonimatului, 9/03/2016.
[4] Discuție cu avocatul L.L., 9/03/2016;
și, într-un sens similar, Mesaj al unui
avocat sub protecţia anonimatului, 9/03/2016.
[9] Rodica Marta
(Birkle), Interviu, loc. cit.
[10] Ibidem.
[11] Cel mai
probabil este vorba despre Augustin Albon. Cf.
M. Stănescu, Reeducarea în România
comunistă, Editura Polirom, Iași/București, 2012, vol. III, pp. 129-130.
[12] Rodica Marta
(Birkle), Interviu, loc. cit.
Pe
una dintre cele patru fișe apare chiar, la motivul internării: „Făcea ședințe
cu mai mulți Doctori din Spital. Legionari“, iar două dintre ele sunt marcate
cu o dungă neagră – semnul distinctiv pentru „legionari“ (reali sau presupuși,
căci regimul nu făcea distincția), în mod sigur un motiv închipuit cu rolul de
a justifica o arestare care nu se întemeia pe nimic concret.
În fine, în Decizia nr. 513/2012 a ÎCCJ, Secția I
Civilă, 31/01/2012, aceste informații sunt cel mult aproximative.
În
fine, în Decizia nr. 513/2012 a ÎCCJ,
Secția I Civilă, 31/01/2012, aceste informații sunt cel mult aproximative.
[15] Cf. Rodica Marta (Birkle), Interviu, loc. cit.; 9 Cf. Decizia nr.
513/2012 a ÎCCJ, Secția I Civilă, 31/01/2012, loc. cit.
[16] Pentru
rezumatul care urmează a se vedea Decizia
nr. 513/2012 a ÎCCJ, Secția I Civilă, 31/01/2012, loc. cit.
[18] Cf. Pagina
de Facebook a lui Marius Oprea,
5/03/2016.
București, 25 martie 2016.