Vladimir Tismăneanu se șterge din prietenia virtuală de Facebook,
în care singur s-a introdus, și pune un anunț în care anunță marele eveniment,
fără a-mi pronunța însă numele („un istoric cunoscut“).
Mai mult, el ia drept martori 22 de persoane, dintre care
nici una nu-mi este prietenă. Scopul: o mică manipulare, victimizare și ceva
lacrimi. Nu ar fi fost normal să lase oamenii-n pace, să nu le mai smulgă „adeziuni“,
și să ne reglăm relațiile – dacă aveam ceva de reglat – personal, direct și
bărbătește, iar nu pe Internet, cu „convocator“ și „ședință de ură“? Dar
înțeleg: așa-i în politică, soro!
Înțeleg și nervozitatea: prietenul Tismăneanu este în
campanie electorală, fie și negativă. Eu nu sunt, nici candidatura lui Marian Munteanu
nu mă agită, prin urmare, înainte de a ne lămuri care este situația prieteniei
noastre reale, care totuși ne interesa doar pe noi doi, să vedem ce-l va fi
supărat în așa măsură.
Motivul a fost un comentariu al meu de pe Facebook, de zilele trecute, în care
remarcam o problemă de coerență: cum de Tismăneanu îl va fi regăsit pe Marian
Munteanu alături de Virgil Măgureanu, dar nu-l va fi zărit pe cel din urmă
alături de Traian Băsescu, judecătorul comunismului, în partidul căruia fostul
șef al Securității de după 1989 s-a transferat cu arme și bagaje înainte ca fostul
președinte al Republicii să condamne comunismul?
Pe scurt: în loc de o singură greutate și o singură
măsură, avem două greutăți și două măsuri.
De-a lungul vremii, ca istoric, i-am criticat pe toți protagoniștii
proeminenți care se manifestă în câmpul istoriei și memoriei recente, mi-am
făcut o mulțime de dușmani puternici susținând o istorie la fel de interogativă
față cu orientările cele mai diverse, mi-am stricat sistematic cariera spunând
adevărul (așa cum îl percep eu), prin urmare, cine se imaginează Vladimir
Tismăneanu pentru a se considera mai presus de critica necesară și firească
disciplinei noastre? De când prietenia a devenit, apoi, o piedică în calea
discuției critice în interiorul științelor sociale? Și nu este ridicolă (șí) o
asemenea pretenție?
În consecință, să lăsăm tartuferiile deoparte („poate
înțeleg eu greșit lucrurile“): deja fostul prieten Tismăneanu înțelege foarte
bine despre ce este vorba, dar, dat fiind că adevărul doare, iar un răspuns
cinstit este greu de dat, e mai la îndemână un gest curat „moral“: acela de a
para făcându-mi un proces de ingratitudine.
Apoi, este dezolantă stratagema de a-mi arunca
argumentele în derizoriu, eludând manipulator distincția dintre afirmații și
persoane (nu pe Tismăneanu l-am numit ridicol, ci argumentația sa!), și
susținând că l-aș fi insultat, în fapt, el fiind cel care mă insultă,
trecându-mă în categoria „canaliilor“ și „lunaticilor“, pentru simplul fapt că
semnalez contorsiunile sale logico-morale.
În fine, cunoscutul analist al comunismului Vladimir
Tismăneanu nu beneficiază de prezumția de neînțelegere: el știe foarte bine ce
face atunci când uzează de argumentul prieteniei trădate și trece la insulte pentru
a-și justifica inconsecvențe și trădări principiale nedemne de renumele său. Este
vorba doar despre un tupeu de neînțeles între oameni care se cunosc bine, și,
totodată, de folosirea unui limbaj vulgar la nivelul asociaților săi agitați
furioși de la foaia electronică numită „În linie dreaptă“, care mă înjură
sistematic și la propriu (cf. Procesul
Vișinescu s-a încheiat. Și cu asta ce-am făcut?, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2016/02/procesul-visinescu-s-incheiat-si-cu.html). Dar când faci un gest ridicol, în loc să ți-l asumi, nu
e mai practic să-l acoperi cu un altul și mai ridicol?
*
Să vedem acum cum este cu prietenia noastră și, corolar,
cu „ingratitudinea“ mea.
Iată ce spuneam într-un text din 21 august 2015, în care susținerile
lui Tismăneanu făceau, în mod egal, obiectul criticii intelectuale (cf. Un răspuns și o propunere de nerefuzat,
la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/08/un-raspuns-si-o-propunere-de-nerefuzat.html):
În fine, pentru cei care nu
sunt atenți la nuanțe, o precizare relativ la prietenul meu Vladimir
Tismăneanu:
Când am fost plagiat de
Mureșan-minunea-lumii, nu am găsit nici un „patriot“ cu care să compun Comisia-de-trei. Ea a fost formată din:
Paul Goma, Florian Banu (de la CNSAS) și... Vladimir Tismăneanu. Prin urmare,
dacă le reproșăm ceva altora, cred că trebuie să le arătăm, în același timp, că
suntem drepți.
Totodată, pentru cine este
interesat de acest spectacol-al-lumii, voi spune și continuarea poveștii:
Cotidianul „România liberă“ a
publicat atunci un articol în care, după ce semnala – nu plagiatul, ci acuza de
plagiat (ceea ce este cu totul altceva)! – îl acuza, la rându-i, pe Vladimir
Tismăneanu că, în calitatea sa de președinte al Consiliului Ştiințific al
IICCMER, a sprijinit publicarea unei cărți murdare (cf. http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/tismaneanu-a-girat-o-carte-a-iiccmer-despre-care-acum-spune-ca-ar-fi-un-plagiat-329529).
Deși era îngălat și inversa
cvasicomplet responsabilitățile, mie articolul mi-a folosit, căci voiam
scandal; și l-am avut.
Dar Vladimir Tismăneanu a
încasat loviturile, deși nu avea nici o vină, căci nu ai cum să stai să
verifici pe istoricii Patriei, fie ei și angajați proprii, făcând pe
polițistul-de-moravuri, ci presupui că aceștia lucrează curat. Iar dacă fac
inversul, vii și spui acest lucru – ceea ce, în momentul în care a aflat, el a
și făcut.
Iată de ce, vorba lui Goma,
„mă voi deda aici la un adevărat elogiu deşănțat“ la adresa lui Vladimir Tismăneanu: în acest caz, el s-a
comportat nu doar ca un adevărat prieten (ceea ce nu este puțin lucru, dacă
prietenia nu a devenit cumva, peste noapte, o valoare caducă), ci și ca un
adevărat om de știință.
Și iată un mesaj al meu, pus chiar pe pagina de Facebook a lui Tismăneanu, pe 11
februarie 2016, în momentul în care a fost acuzat pe nedrept:
Acesta este episodul la care se referă Tismăneanu în
mesajul său. Nu meritau cărțile mele să fie susținute, deci mi s-a făcut un
favor amical? Ca unul care nu am cerut vreodată pomană, pot răspunde foarte
simplu: cu atât mai rău dacă a fost așa! Ce vrea să spună acum asertorul, că
s-a comportat ca un vechil de moșie într-o instituție publică? Ca unul care am
crezut contrariul, socotesc întristător faptul că nu este atent la implicațiile
afirmațiilor sale, căci se face de râs.
Prin urmare, unde-i ingratitudinea? În faptul că vedem
lucrurile în mod diferit, iar prietenul meu se declară ofensat pentru că nu
suportă critica?
Pentru context, în ambele momente indicate prietenia cu
Vladimir Tismăneanu era în colaps: el are obiceiul de a dispărea periodic și
după dorință din această relație pe care susține că pune atâta preț. Prin
urmare, nu știu care-i vor fi fost motivele, dar le pot bănui. În perioada
Comisiei pe care a condus-o s-a supărat, pentru prima oară, „ca măgarul pe sat“,
după ce s-a certat cu prietenul (și al său) Paul Goma, deși eu nu mă
amestecasem în disputa lor. În ultima vreme a dispărut încă o dată de pe
radarul prieteniei pe motiv că împărtășim idei diferite despre politica
istoriei.
Cam asta a fost prietenia noastră, pentru care, atât cât
a fost ea, eu îi rămân în continuare recunoscător lui Vladimir Tismăneanu. Iar dacă
sunt singurul care o regretă, așa să fie!
Și, ca să încheiem această mică psihodramă: am fost șters
din lista de prieteni de Facebook de către
șeful AFDPR, Octav Bjoza, prin urmare, voi trece cu bine și peste asta.
București,
18 aprilie 2016.
P.S. (19 aprilie a.c.): Primesc de la cititori:
Cu umilul meu blog, cu bietele reacții de pe Facebook
i-am exasperat pe „anticomuniștii antifasciști“ conduși de fostul prieten
Tismăneanu.
I-am supărat atât de tare, încât șeful însuși a ajuns la
nivelul imunzilor săi asociați de la „În linie dreaptă“.
Curios de „dialectică“ postura acestui declarat adept al
„igienei relațiilor sociale“, al „profilaxiei“ raporturilor personale prin
folosirea termenilor cei mai vulgari, mai murdari!
Dar dacă acesta-i e stilul, poate că acesta este cu
adevărat omul, dezbrăcat de orice aparență, și, vorba lui Paul Goma, poate că
el, cu adevărat, nu a rămas decât un bolșevic.
Da, știu, mi s-a mai spus, și nu o dată: libertatea este
(nu sclavie, ci) o nebunie!
Din fericire, și spre marea durere a acestor eterni
tovarăși, azi nu mai putem fi internați pentru a fi tratați de „crimăgândit“!
