O COMPARAȚIE... „TRIVIALIZATOARE“

Stradă din Paris în memoria Grupului Manouchian (comunist)
© Mircea Stănescu 2011
Pentru cei care nu știu: această găselniță din „limba de lemn“, care parazitează știința – ca și altele, precum: „minimalism“, „distorsionism“, „deflectivism“ – îi aparține lui Michael Shafir, fiind prezentă șí în Raportul „Iliescu–Wiesel“[1].
De circa trei săptămâni, de la promulgarea „legii memoriei“, Alexandru Florian spune, și repetă, că scopul ei este: 1) să epureze memoria Românilor de prezența tuturor victimelor comunismului care nu au fost democrate; 2) să le predea acestora – adică Românilor – Cursul Scurt de Democrație.
Mai întâi, să cităm:

Ori [sic!] cred că în nici o țară un prim-ministru, în nici o țară democrată, nu-și va trimite un semn de omagiu la un membru al unei mișcări extremiste. În nici o țară democrată nu veți găsi asta! [2]

Apoi, să creionăm un tablou.
Ce-ar fi să solicităm ceva identic situațiilor încriminate prin lege de Radu Ioanid & Co pentru memoria și istoria victimelor comunismului, șí în privința victimele nazismului / fascismului? Mai clar: să propunem expulzarea din această memorie a tuturor comuniștilor!
Exemple concrete: să scoatem întreg Grupul Manouchian dintre victimele Rezistenței Franceze (pe Olga Bancic, pe Francisc Wolff–Boczor – pentru a-i indica doar pe „români), apoi pe Iosif Clisci (un alt român). Ce să mai vorbim despre un Mihail Patriciu, devenit după Război un șef local extrem de sângeros al Securității din România, sau de Șarlota (Șari) Gruia, devenită și ea o teribilă anchetatoare la Comisia Controlului de Partid (instanța extrajudiciară a PCR)?!
Și sub ce ce motiv să o facem? Pentru unul identic celui invocat de Alexandru Florian („profesorul universitar doctor, politolog și director al Institutului Wiesel“, după cum se identifică): toți cei despre care vorbim erau comuniști, prin urmare, nedemocrați. Ba, mai mult, s-o spunem pe șleau: ei luptau pentru patria comunismului mondial, Uniunea Sovietică, dușmana națiunii române. Or nu ar fi doar acest ultim motiv, singur, unul foarte bun?
Mormântul lui Iosif Clisci (comunist)
Carré militaire nord (Saint–Denis)
pe care scrie: „Mort pentru Franța
© Mircea Stănescu 2011
Prin urmare, conform acestei logici, „un Florian de-a-ndoaselea“ și-ar putea propune să radă toată memoria victimelor nazismului / fascismului și să condamne toată istoria lor. Ba chiar să se ia atât de tare în serios, încât să ceară Muzeului Memorial de la Auschwitz (și, mai ales, celui de la Washington) să dea jos de pe pereți fotografiile comuniștilor, iar Francezilor să le pretindă să-i scoată din Panthéon și din cimitirele militare. Apoi, să reușească să stipuleze prin lege că hotărârile pronunțate de naziști împotriva celor executați la Mont Valérien, de pildă, să fie menținute și astăzi. În fine, el ar putea continua cu epurarea din spațiul public, din discursul istoric, a memoriei celor care, în închisori și în lagăre, s-au opus propriei lor exterminări (să zicem, de pildă, la Rîbnița, în Transnistria).
Și dacă omul respectiv ar face toate acestea, am putea spune oare despre el că posedă un spirit sănătos (ca să nu-l cităm de-a dreptul pe Andrei Pleșu, cel căruia îi sunt dragi perspectivele clinice?)[3]
Bineînțeles că nu: ca și în cazul legii-în-discuție, Istoria și Memoria țin de perspective mai complexe decât gândirea-de-beton-armat a artizanilor unor asemenea propuneri.
Concret: acei comuniști despre care vorbim aici au fost singurii rezistenți împotriva nazismului într-o perioadă în care Franța era cufundată în colaboraționism. Prin urmare, faptele lor sunt nu doar relevante istoric, ci și demne de a fi comemorate. La fel, comuniștii din închisori și lagăre au fost exterminați din motive politice, ideologice, prin urmare nimeni de pe lume nu le poate lua statutul de victime, oricât de dezagreabilă ne-ar fi ideologia – nedemocrată – pe care o proferau.
În concluzie: așteptăm de la Radu Ioanid, de la Michael Shafir să-i explice lui Alexandru Florian ce vrem să spunem în legătură cu figurile rezistenței românești la comunism, precum: Ion Gavrilă Ogoranu, Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Petre Țuțea, Arsenie Boca, Monica Lovinescu sau Paul Goma[4] – damnații zilelor noastre.
Iar în situația în care se vor face că plouă, că adică nu înțeleg despre ce este vorba, pentru toți acești profesioniști ai smulgerii plăcuțelor de pe pereți – și, mai ales, din sufletele oamenilor –, pentru toți acești demolatori de statui, atașăm fotografiile alăturate.

NOTE
[1] Cf., Raportul Iliescu–Wiesel, la adresa: http://www.inshr-ew.ro/ro/files/Raport%20Final/Raport_final.pdf.pdf.

[2] Cf. Înregistrarea ultimei părți a emisiunii „Jocuri de putere“, de la Realitatea Tv, din 13-14 august 2015, la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=jRQ3gukctAw.

[3] Într-un articol la temă, acesta spunea: „În principiu, niciun om cu mintea întreagă nu poate contesta legitimitatea unui act normativ care condamnă manifestările de extremă, care amendează glorificarea unor fanatici şi care penalizează orice fel de propagandă pentru idei de natură să submineze statul de drept.“ Cf. http://adevarul.ro/news/societate/o-dezbatere-blocata-1_55bef291f5eaafab2c2f778c/index.html. Să recitim Primul Amendament la Constituția SUA: „Congresul nu trebuie să promulge legi privitoare la instituirea vreunei religii ori la interzicerea libertății de practicare a vreunei religii, care îngrădesc libertatea de exprimare ori libertatea presei (subl. n.), sau dreptul poporului de a se aduna pașnic și de a cere Guvernului să-i rezolve plângerile.“ Prin urmare, înțelegem că după intelectualul Pleșu, John Madison, unul dintre părinții fondatori ai Democrației Americane, „nu era, în principiu, un om cu mintea întreagă“.

[4] Ultimii doi figurează în Raportul Iliescu–Wiesel la capitolul „antisemiți“ și „negaționiști ai holocaustului“. Iată, de pildă, ce se spune acolo despre Goma: „Pe ansamblu însă, aceasta [eseul Săptămâna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și Evreii n. n.] este mai mult decât atât: constituie o veritabilã sintezã a negaționismului și antisemitismului, cum rar se poate găsi în literatura de limbă română.“ (p. 381) Cităm din această lucrare murdară nu din masochism, ci pentru că, în genere, oamenii nu o citesc, ci le este frică de ea...

București, 18 august 2015.