Filmul
documentar (Marea Britanie, 2026) realizat de Rachel Szor și Yuval Abraham poartă
titlul acronimului militar israelian pentru nezek agavi, „pagube
colaterale“ (uciderea civililor nevinovați).
Acesta reprezintă un colaj de interviuri cu 24 militari și ofițeri de informații israelieni care au participat la masacre în Gaza.
Este o
incursiune în mintea genocidară, iar reporterul (Yuval Abraham) chiar așa
începe: „Spune-mi, aș vrea să înțeleg“. Autorii au citit-o atent pe Arendt și se
descurcă foarte bine în a articula ansamblul.
Precum în Banalitatea râului, nu avem de-a face cu nimic malefic („răul radical“), ci cu un sistem de ucidere în masă standardizat, industrial, în acest caz asistat de inteligența artificială. Unul dintre intervievați chiar spune că astfel a reușit să înțeleagă pe naziști.
Cel mai
frapant semn al dezumanizării este poate secvența în care un altul povestește că
masacrele au fost făcute cu mare plăcere, într-o stare de excitare, de
surescitare, de euforie și hormoni, precum în jocurile video. Or asta e cu totul dezolant.
Dar cea mai
impresionantă pentru istoric și arhivist este relatarea unui fost infanterist:
„Am intrat în casele lor și le-am eradicat istoria. Am dat foc la tot ce se
putea. Erau fotografii de familie împrăștiate peste tot pe jos, amintiri de o
viață... iar noi pur și simplu le-am trimis în neant“.
Pentru cine nu
a urmărit subiectul, suntem în fața unei pelicule care te face să te foiești pe
scaun, nu-ți dă astâmpăr (cineva din sală chiar freca o pungă, altcineva s-a
ridicat și s-a proptit de zid).
Realizatorii rezonează cu propria generație – și este bine că este așa! Noi, cei care am trăit comunismul, avem cumva alte percepții, alte așteptări: răul trebuie disecat în profunzime, până la ultimele consecințe, denunțat cu forță, fără menajamente și în permanență. „Nu pot să-ți spun totul. Nu-ți pot spune totul pentru că este pur și simplu îngrozitor“, le mărturisește un intervievat, iar ei nu insistă. Și o fac pentru că tinerilor de azi dacă le proiectezi ceva hardcore, și fără sex, i-ai pierdut. Extrapolând, editez Documentele reeducării, am vrut să le ofer, însă cei din generațiile ultime mi-au spus sincer: „Mie să nu-mi dai chestii de-astea, că nu suport!“
Nu știu cum este mai bine, nici care ar fi tonul adecvat, justa măsură: a aborda subiectul genocidului este întotdeauna complicat. Ceea ce contează însă este prezervarea punctului de vedere moral asupra lumii și, implicit, a umanității noastre. Iar acest film este exemplar.
București, 9 octombrie 2026.
