Relațiile politicii românești cu lobby-ul israelian sunt din ce în ce mai
dificile.
Dovadă stă recenta inițiativă legislativă ce viza dislocarea Zilei de comemorare a martirilor închisorilor comuniste (14 mai). Care a căzut la Senat prin votul împotrivă al grupurilor AUR și PACE; și, mai interesant, prin abținerea PNL, PSD și UDMR.
Este o premieră ce trebuie subliniată: nu a mai existat vreo asemenea
inițiativă care să fie trântită la vot. Să ne aducem aminte doar de ultima
versiune a Legii holocaustului (Vexler) care a trecut prin Parlament, doar anul
trecut, ca trenul prin gară. Și în aceeași configurație politică. Până acum,
deci, lobby-ul a primit tot ce a cerut.
Motivele? Schimbarea stării de spirit, balansul opiniei publice către
partidele anti-sistem, de expresie tradițională, naționalistă (precum în
perioadele de criză profundă, singurul posibil liant). În context, un vot
pozitiv pentru proiect ar fi reprezentat, pentru aceste partide, un joc cu
propria existență: țara se prăbușește la propriu, iar politica face agendele
unor puteri străine! Un singur partid a votat pentru, USR, dar acela își vede
strategia de supraviețuire – încă de la anularea alegerilor din 2024 – strâns
legată de aceste forțe.
Pentru că realitatea este prezentată distorsionat, interesat de toate
părțile, și pentru cei ce au deschis mai târziu televizoarele, rezum:
Există trei date de comemorare a deținuților politici ai comunismului,
instituite oficial.
Mai întâi, 23 august, comună pentru victimele fascismului și comunismului
(Pactul Hitler–Stalin) – din 2011. Care nu se sărbătorește. AFDPR a propus
celor ce gestionează memoria holocaustului o comemorare comună, dar aceasta a fost
respinsă, astfel că fiecare și-a văzut de ale lui. Obiectiv vorbind, politic, cei din urmă erau în poziție dominantă, deci de ce ar fi acceptat?!
Apoi, există alte două zile: 9 martie (Ziua Sfinților Mucenici) – din 2011
și cea indicată mai sus – din 2017.
Ultima a fost instituită, tot la inițiativa PNL, ulterior celei de-a doua
versiuni a Legii holocaustului din 2015 (adoptată într-un context internațional
monopolar în care liderul PNL de la acea vreme, Crin Antonescu, se vedea Președintele
Republicii și avea nevoie de asentimentul lobby-ului din SUA). Atunci, în 2017,
scopul a fost de a crea o supapă de siguranță pentru nemulțumirile populare
legate de dubla măsură cu care erau tratate cele două memorii, a holocaustului
și a comunismului, și crearea unei inflații memoriale pe versantul
anticomunist, care să creeze confuzie. Notabil este că faptul s-a petrecut în
perioada mandatului lui Iohannis și a consilierul său Andrei Muraru, un
holocaustist hardcore.
Personal, 9 Martie este și ziua mea de comemorare (șí de aniversare, atunci
sunt născut!). Cred că este cea mai bună soluție, o zi pentru toate victimele
comunismului – de orice naționalitate, religie, sex sau apartenență politică
(am spus-o aici).
Dar nu eu am căderea să hotărăsc – și nimeni altcineva nu are, nici
Demetriade, nici Stoiciu, nici lobby-ul lor: memoria are „legile“ sale, iar
singurii în măsură să decidă sunt victimele și urmașii lor. Democrația – dacă
ar fi să-i dăm o definiție în acest sens – înseamnă cadrul în care memoriile
diverse pot coexista. Mai mult, cred că în contextul actual oamenii vor ține la
tot ce au, indiferent de data la care aderă.
Recent, data de 14 mai a fost dislocată public în două etape:
1) Instituirea Zilei prieteniei cu Israelul, adoptată în 2024. Dat fiind
genocidul din Gaza, situația e însă din ce în ce mai albastră, astfel că ștabii
la temă s-au gândit că intonarea imnului Cucuruz-cu-frunza-n-sus în Parlameentul României nu
trebuie perturbată de manifestări privind crimele imprescriptibile locale, și
au găsit acum cu cale
2) Să o mute undeva prin vară, de Ziua Brâncovenilor.
Numai că socoteala de-acasă nu s-a mai potrivit cu cea din târg.
București, 15 octombrie 2026.
