Să punem măcar un bemol, zic, obositorului republican-moldovenism victorios ce a ajuns să ne dea lecții de politică internă și externă, ba chiar și de democrație!
Deocamdată să
lăsăm democrația la o parte, căci ea este în reflux peste tot în Occident
(America, Europa), de vreme ce anulăm (și noi și ei) alegeri, candidați și
tratăm, pe cât de interesat, pe atât de decerebrat, pe cei ce gândesc diferit
ca „agenții Rusiei“, exact ca pe vremea lui Stalin. Să vorbim deci în termeni real-politici.
Statul numit Republica
Moldova are o populație egală cu Gaza și, la fel ca aceasta înainte de
purificare etnică și genocid, trăiește în principal din ajutoarele occidentale
(masiv din România). Fără acest ajutor s-ar fi prăbușit demult, căci cu vinul
și produsele sale agricole are o economie ce o împiedică să iasă din
subdezvoltare. Astfel, „opțiunea europeană“ reprezintă, în context, direcția benefică
pentru ea. Sau cel puțin așa îi pare. Numai că lucrurile sunt mai complicate în
realitate.
Deși a fost
luată sub pulpana UE și controlul NATO, republica în discuție rămâne în zona
gri a politicii regionale: nu are nici o umbrelă de securitate, iar situarea sa
pe un punct de conflict al Occidentului cu Rusia reprezintă o direcție
periculoasă și perdantă pe termen mediu și lung.
Cu un procent
mare de minorități etnice dispuse în Nord, în Sud și în Transnistria, Republica
Moldova are clivaje culturale, lingvistice și teritoriale importante greu de
gestionat. Să nu mai vorbim de bazele militare rusești și de conflictul militar înghețat
asociat.
În termeni
realiști, singurul viitor al acestui stat ar fi neutralizarea sa, redeschiderea
dialogului cu Rusia – și cu partea de societate acum criminalizată ca „pro-rusă“.
Alternativele – conflictul extern și intern – sunt perdante, căci nu duc
nicăieri. Mai mult, sunt rețeta-standard pentru eșec, pe care reușitele de
parcurs și de palmares, în care se va epuiza curând, nu fac decât să-l
acopere.
Dar o politică
de deschidere internă și multiazimut în cea externă nu este în nici un fel în
vederile actualului regim de la putere la Chișinău și, tocmai de aceea, estimez
că vom asista în continuare la acest joc pe muchie de cuțit, ba chiar la jocul cu
focul. Republica Moldova nu are nici graniță cu Rusia, nici vreo importanță
strategică, fiind, pentru aceasta din urmă, cel mult un codicil la „problema
ucraineană“. Factorii săi de stabilitate sunt pur conjuncturali, nu intrinseci
sau legați de propria conduită zonală. Nu văd deci nici un viitor acestui stat
într-un context multipolar, în care s-ar prăbuși, nici într-unul de extindere a
conflictului ucrainean ori de avans al trupelor ruse către Odesa, caz în care ar fi
amenințat fără posibilitatea de a putea rezista în vreun fel.
În ceea ce o
privește, găsesc că România ar trebui să abandoneze susținerea necondiționată a
acestei republici. Să fiu clar: nu orice formă de susținere, așa cum doresc „suveraniștii“ din Parlament. Căci nu vorbim aici nici de susținerea pentru
dezvoltare, nici, cu atât mai puțin, a cetățenilor români de la fața locului, ambele
în interesul nostru. Vorbim de susținerea oricărei politici de acolo doar
pentru că este pro-europeană și pro-NATO. UE și NATO sunt cadre, idei regulatoare
care ne ghidează, dar nu țin loc de politică.
Ar trebui deci să ne întrebăm de ce o facem? Care este interesul nostru? Apoi ce beneficii – și costuri – ne aduce nouă integrarea în UE a acestei Foste Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (cum ar trebui să se numească dacă dorește să intre în UE, nu Moldova, nici Republica Moldova), fostă parte a teritoriului României? Integrare la care nu ne opunem, dar de ce ar trebui să o încurajăm, mai mult, să o sprijinim – și nu doar declarativ, ci și financiar? Estimările (căci cifrele reale sunt clasificate) spun că sprijinul nostru pentru Ucraina și Republica Moldova reprezintă, cumulat, cca 3,5% din PIB. Putem susține acest procent în condițiile crizei noastre economice structurale? Mă îndoiesc. Acestea sunt întrebările-cheie și la care ar trebui să răspundem dacă am avea o politică externă. Ceea ce nu avem, cel puțin deocamdată, doar clișee și locuri comune. Și dacă nu avem, este trist să vezi cum politica externă ți-o fac nu doar entități mai puternice, ci chiar cele nesemnificative politic, gen Republica Moldova. Iar dacă tot vorbim de cine și al cui agent este, să fii agentul SUA, al Israelului (precum holocaustiștii) mai e cum mai e, dar să fii agentul Republicii Moldova sună ridicol!
Să revenim la
înțelegerea realității și să gândim strategic, așa cum acest stat al nostru,
România, a făcut-o încă de la întemeierea sa. Este greu? Se pare că da.
București, 1
octombrie 2025.
