CRONICA EVENIMENTELOR ÎN CURS (1)

1. O schimbare „strategică“ de atitudine

Mai întâi, iată care este sursa verosimilă a schimbării de atitudine a liderului PSD și a apariției îngrijorărilor personale, într-un moment în care părea să fi câștigat prima rundă a luptei cu Președintele Republicii.

Americanii:

[Rex Tillerson] România este un aliat important, și sunt total de acord că anticorupția și statul de drept trebuie să reprezinte fundamental relației noastre. Aștept să lucrez cu guvernul României pe aceste teme dacă voi fi confirmat în funcție.

[James Mattis, poreclit Mad Dog] Da, eforturile României în domeniul anticorupției și statului de drept sunt puternice, mergând până acolo încât este lider regional în acest domeniu. Totuși, amenințări la adresa procesului continuă să existe iar reformele trebuie să rămână o prioritate[1].

Europenii:

Potrivit sursei citate [Președinția României – n. n.], Cancelarul german a exprimat întreaga susținere pentru continuarea luptei anticorupție în România și s-a arătat preocupată de eventualitatea ca anumite demersuri să afecteze parcursul pe care s-a înscris România în combaterea acestui fenomen[2].

Cei din urmă, chiar dacă înțeleg miza a ceea ce se întâmplă, deciziile finale sunt pur politice, prin urmare, ele nu vor distruge firavul echilibru autohton, așa că mesajul pare să fie: țineți-o la fel ca-nainte, iar noi, pentru că n-avem nici o altă idee în locul vostru, menținem MCV-ul[3].

2. Patria rătăcită între apriori și aposteriori

I) Cătălin Tolontan despre chestiunea agenților acoperiți din presă:

1) „Un om cu dublă comandă nu mai știe nici măcar el însuși pe cine servește.“

Din contră, acesta știe foarte bine: cu adevărat, nu lucrează decât pentru el însuși!

2) „E imposibil ca oricine din SRI să afle dacă jurnaliștii înregimentați au relatat în calitate de ziariști sau de colaboratori!“

Ei, asta-i!, faptul se poate afla, dar când controlul superior slăbește, calitatea acțiunilor informativ-operative scade și ea. Este exact problema lui Hellvig. Ce poate face însă în tot acest timp fantoma numită presă, decât să bântuie în căutarea unui trup?

3) „Nu poți să fii și ziarist și agent secret, după cum nu poți să fii om în serviciul public al SUA sau al României și PR-ul șefului tău.“

Este o teorie optimistă cu privire la natura umană, iar distanța față de realitate variabilă, în funcție de societate. Iar în cazul nostru, maaare!

Problemele reale sunt însă altele, cunoscute, și nu din registrul psihologic (crize de conștiință): o presă muribundă, dacă nu moartă de-a binelea, în care mai supraviețuiesc doar câțiva jurnaliști veritabili, la fel, contextul cu logica disputei politice, care presupune mai degrabă utilizarea, controlul informațiilor, decât punerea lor în slujba drepturilor cetățenilor, a intereselor de Stat. Ceea ce probabil că autorul știe, dar nu vrea să-și bage cititorul, și așa nevrozat, în depresie[4].

II) În fine, un verosimil mesaj de la trupă către șeful său, semn al unei mici lupte de clasă care va muri în fașă, și care arată că serviciul funcționează mai degrabă ca o fabrică postsocialistă, decât ca un serviciu modern de informații:

Cei mai mulți [ofițeri] au salarii neînchipuit de mici, lucrează „pe stoc“ pentru că de regulă nu există feed-back din partea beneficiarilor legali, și reușesc din ce în ce mai greu să-i convingă pe alții de ceea ce nici ei nu mai cred: că pot îndrepta lucruri pentru România. Repet: modul în care comunicați (și) în această perioadă de criză accentuează deficitul de imagine și de încredere al SRI, iar în acest fel este afectată grav capacitatea operațională. De pildă, imaginați-vă cu ce handicap indus de propria-i instituție evoluează un ofițer care trebuie să facă o recrutare la vârful unei instituții publice, conduse de un porc căruia SRI-ul i-a amplificat impostura livrându-i diplome de studii academice postuniversitare[5].

3. Lupta anticorupție dusă cu mijloace dubioase este o formă de corupție

Ea are ca efect ceea ce constatăm în prezent: compromiterea oricărei acțiuni a organismelor de aplicare a legii și dispariția încrederii oamenilor obișnuiți în acțiunile instituțiilor.

Iată un caz ales intenționat, cel al ministrului muncii, persoană față de care nu am vreo simpatie, dat fiind că a fost implicată în linșajul politico-securistic la care autorii manualului de istorie Sigma au fost supuși în 1999:

Un judecător de cameră preliminară de la Tribunalul București a constatat că rechizitoriul întocmit de DNA în acest dosar conține nereguli. Magistratul a stabilit ca fiind nule mai multe probe strânse de anchetatori, respectiv declarațiile date de trei martori în fața ofițerilor de poliție judiciară, deoarece aceștia nu aveau delegare din partea procurorului de caz pentru a efectua acte de urmărire penală, precum și o declarație dată de denunțătorul Ionuț Pârvulescu. Tot atunci, judecătorii au stabilit că Olguței Vasilescu i s-a încălcat dreptul la apărare[6].

Lupta anticorupție, definită de securitate națională, a mers atât de departe, iar mijloacele au fost atât de dubioase, încât nu doar că a jucat în picioare drepturile cetățenilor, ci a devenit chiar un atentat la securitatea națională.

4. Darren White este pentru noi / un fel Sebastian Ghiță doi

Acesta spune jumătăți de sferturi de adevăr, o persoană care transmite comunicate publice americane de tip Hans Klemm, dar din poziție neoficială. Doar un exemplu, ca să nu mai pierdem vremea:

Întrebare: Credeți că autoritățile americane sunt responsabile pentru ce se întâmplă în România? SRI și DNA au aprobarea SUA?

Răspuns: Nu știu[7].

5. Orbirea ca fenomen de mase

Ea se petrece la probabil cel mai educat segment al populației. În tot cazul, sociologic este vorba despre oameni cu nivelul de instrucție cel mai ridicat, care lucrează preeponderent în companiile multinaționale, și care strigă ceva care poate fi rezumat astfel: „Jos Mafia, sus Patria!“

Prin urmare, îți vine să spui similileninist: „Scoală-te, Vadime, căci ăștia au înnebunit!“

Pentru a preîntâmpina un posibil reproș, formulat în același registru, vom încerca un răspuns la întrebarea ipotetică Ce-i de făcut?

Ce-ar fi ca cele treizeci de mii de protestatari, dacă tot vor ieși duminica viitoare din casă pe frigul acesta, să strige ceva mai nepolitic, dar mai împăciuitorist și mai sănătos realpolitik, abandonând clișeele de toate orientările: „Vrem o luptă anticorupție (precum Iohannis) cu garantii procedurale (precum Dragnea)!“, evitând astfel anexarea lor la circul Anticorupție versus Corupție? E greu?

Și iată o întrebare reală, de această dată de la un protestatar la fel de real:

– Deci, Mircea, să înțeleg că tu crezi că lupta asta anticorupție de fapt bagă la închisoare nevinovați?

– Nu, Dan, ce spun eu este atât: că scopul nobil (lupta anticorupție) nu scuză mijloacele (lipsa garanțiilor procedurale, adaosul la lege prin acte secrete precum hotărârile CSAT, ș.a.).

Altfel spus: da, eu vreau ca toți infractorii să plătească, dacă așa ceva va fi vreodată posibil; dar eu nu vreau ca vreun infractor să meargă la pușcărie în condițiile în care modul cum au fost strânse probele este profund viciat, iar drepturile i-au fost încălcate.

Nu vreau pentru că o justiție în care scopul scuză mijloacele nu este una reală, ci seamănă mai degrabă cu o reglare de conturi, eventual „de tip mafiot“, în care sacrificată este însăși Justiția.

Prețul este mult prea mare, iar rezultatul vicierea întregului proces.

– Zeci de ani am simțit că ăștia au impunitate. Zeci de ani m-am încărcat de frustrare și de ură... Și uite că a venit momentul ca cineva să îi ia la întrebări. De ce o face, cum îi alege? Nu știu și nici nu văd de ce mi-ar păsa. Și de i-ar împușca fără judecată pe pod la Elefterie, nu cred că aș fi prea tulburat. Dumnezeu să mă ierte!

Ca istoric, am exercițiul unei anume perplexități în fața realului. Dar chiar în acest hal să ne fi dezumanizat în ultimii 27 de ani?

NOTE

[1] Cf.: http://www.hotnews.ro/stiri-international-21559038-exclusiv-mesaje-puternice-pentru-romania-doua-nume-grele-din-administratia-trump-spun-rex-tillerson-propus-secretar-stat-james-mattis-propus-secretar-apararii-despre-lupta-anticoruptie-statul-drept.htm.

[2] Cf.: http://www.agerpres.ro/politica/2017/01/27/convorbire-telefonica-iohannis-merkel-cancelarul-german-a-exprimat-intreaga-sustinere-pentru-continuarea-luptei-anticoruptie-in-romania-19-14-33.

[3] Cf. https://www.dcnews.ro/renate-weber-mcv-am-fost-foarte-revoltata-o-chestie-absolut-aberanta_530602.html.

[4] Cf. http://www.tolo.ro/2017/01/26/tema-vitala-unde-dragnea-are-dreptate-presa-fara-acoperitii-sri-sie-si-ai-celorlalte-servicii-secrete/.

[5] Cf.: http://www.gorjnews.ro/opinii/cum-s-a-umplut-directorul-sri-de-patrie-a-posteriori.html.

[6] Cf.: http://www.agerpres.ro/justitie/2017/01/27/alerta-cab-dosarul-liei-olguta-vasilescu-se-intoarce-la-dna-decizia-este-definitiva-15-17-47.

[7] Cf.: http://www.evz.ro/darren-white-in-romania-se-face-justitie-selectiva-agresiva.html.

București, 28 ianuarie 2017.

O COMISIE CHURCH À LA ROUMAINE?

Pentru că platourile de televiziune au fost invadate de experți în securitate, am avea și noi câteva considerații, de simpli profani.

Dacă comisia condusă de Adrian Țuțuianu vorbește serios, atunci ar fi cazul, căci altul probabil că nu se va mai ivi, să facă o investigație a activităților SRI din 1989 încoace, în care să răspundă la întrebările legitime privind implicarea în activități ilegale și impactul lor asupra drepturilor cetățenilor.

Apoi, raportul – public – ar avea ca scop să spună care au fost relațiile de putere dintre angajații serviciului și politicieni, cine pe cine a controlat şi în ce fel, ca și evoluția acestora în timp.

În fine, investigația ar avea rolul să lumineze situația din prezent, „câmpurile tactice“ şi mijloacele folosite (precum supravegherea electronică), și aceasta până când nu se vor supăra contractorii americani din NATO, despre care vorbește însuși directorul serviciului.

Aceste fapte ar fi de lămurit nu în ideea de a paraliza activitatea principalului serviciu de informații intern, ci de a avea un control civil asupra lui, de a oferi garanții că drepturile omului nu sunt încălcate şi, în final, de a face ca serviciul să iasă întărit, căci pentru a contracara provocările, amenințările lumii actuale, soluția stă în informații.

Însă, din declarațiile lui Țuțuianu, comisia va avea ca obiective:

1) Să elimine din percepția publică faptul că membrii ei sunt o simplă portavoce a SRI;

2) Să probeze că este un organism care controlează cu adevărat serviciul[1].

În acest scop, ea va redacta un raport pe care îl va da publicității.

Comisia va rămâne deci una obișnuită, nu specială, iar temporal, activitatea sa se va circumscrie acuzelor apărute în prezent în spațiul public, și nu a celor lansate de-a lungul timpului scurs începând cu 1989. Prin urmare, nu va lua drept model activitatea Comisiei Church, de exemplu, din SUA anilor 1970[2], deși acuzele proferate în România în perioada de la Revoluție încoace au fost grave și numeroase. Urmarea: deși la noi America este luată de model în toate, este cu totul îndoielnic că va exista o investigație cu privire la raporturile dintre lumea politicii și cea a informațiilor, ori a impactului practicilor serviciului asupra drepturilor cetățenilor. Iată de ce nu vom putea avea nici un raport intitulat, după model american, Acțiunile informativ-operative și drepturile românilor.

În concluzie, dacă Țuțuianu nu poate și nici nu dorește să devină un Frank Church al României, atunci agitația sa politică nu prezintă mare interes, la fel cum voiajele în țări exotice ale fostului șef operativ al serviciului și ale amazoanei cu numele de cod „Anaconda“ au un caracter cu totul rapsodic, iar așa-zisele lor lipsuri deontologice sunt pură „limbă de lemn“.

Acestea fiind zise, vom aștepta cu încredere rezultatele anchetei, iar până atunci vom încheia optimist și regulamentar: Servim Patria!

NOTE

[1] Emisiunea România 9, TVR 1, 26/01/2017.

[2] Rapoartele Comisiei pot fi consultate la adresa: http://www.aarclibrary.org/publib/church/reports/contents.htm.

București, 26 ianuarie 2017.

CINISM POLITIC PE TOATĂ LINIA, PROTESTE POPULARE FĂRĂ ETICĂ

Captură tv

Contextul internațional: Trump se ține, și mai apăsat, de discursul din campanie, prin urmare, responsabilii politici de la noi au rămas orfani, putând să se extermine reciproc. Europenii tac deocamdată cu privire la această nebunie politică, dar să vedem dacă sau ce vor spune pe 24 ianuarie, de ziua Micii Uniri, atunci când Președintele Republicii se va afla nu la Iași, la manifestările programate, ci la Strasbourg, la Consiliul Europei. Acolo, el „va reitera angajamentul și sprijinul ferm al României față de valorile și standardele Consiliului Europei, cu precădere cele privind democrația și statul de drept“, și va participa la „ceremonia oficială dedicată Zilei Internaționale de Comemorare a Victimelor Holocaustului“ și la inaugurarea expoziției documentare intitualtă Educație și Memorie. Holocaustul în România, organizată de Președinția română în excercițiu a Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului[1]. Istoria este într-adevăr ironică!

Contextul intern: Președintele, aflat în cădere liberă după doar doi ani de mandat și o guvernare „tehnocrată“ neconvingătoare, nu mai are ce pierde, motiv pentru care a ales conflictul, singurul mijloc care poate galvaniza masele și îl poate relansa. Este un act de slăbiciune, nu de forță.

PSD–ALDE, gruparea politică adversă, este teribil de frustrată că nu poate guverna. Are puterea, dar nu o poate folosi. L-ar suspenda cu mare drag pe Președinte, dar în față îi stă scenariul catastrofal al suspendării lui Băsescu, care n-ar face decât să-i ridice cota, prin urmare, ar fi exact greșeala pe care el o așteaptă. Această grupare își poate doar irosi puterea.

Cine va greși în acest joc pe-moarte-și-pe-viață, probabil că nu se va mai ridica niciodată, iar conflictul nu se va tranșa în stradă, ci pe culoarele puterii. Și abia atunci vom avea imaginea exactă a raportului de forțe.

În acest context, dacă fostul președinte a rămas cel mai rațional politician, atunci am ajuns într-adevăr au cul-de-sac:

1) 20 ianuarie la 15:29

Voi faceți cum vreți, eu vă spun doar o părere!

În aceste zile, s-a declanșat o luptă crâncenă între magistrați (în mod deosebit procurori) și politicieni. Nu va duce nicăieri o astfel de bătălie decât poate la decredibilizarea unora sau a altora ori a ambilor combatanți.

Ce este drept este că Guvernul și Parlamentul au responsabilitatea constituțională a politicii penale, în timp ce magistrații au obligația implementării acestei politici.

În același timp, magistrații au dreptate atunci când susțin că proiectele Guvernului sunt prost făcute și, mai ales, făcute cu dedicație.

Cert este că, și la unii, și la alții, se văd aproape transparent interesele. Magistrații vor să-i țină în lesă pe politicieni arătându-le cătușele și porțile închisorilor cu ani grei de pușcărie, în timp ce politicienii vor să-și scoată din pușcării o anume clientelă politică.

Înțeleg bine miza fiecărei părți: PUTEREA.

Soluția este una singură: dialogul cinstit între cele două puteri, bazat strict pe standarde europene, pe deschidere către un stat de drept funcțional, care pleacă de la premisa că esența democrației înseamnă respectarea drepturilor fundamentale, pe de o parte, iar, pe de altă parte, respectarea principiului că nimeni nu este mai presus de lege.

Iar, în această dispută, trebuie avut în vedere un lucru pe care se sprijină sistemul de drept al statelor democratice civilizate și anume acela că orice om are dreptul la o a doua șansă (mai ales dacă acoperă dauna).

Voi faceți cum vreți, eu vă spun doar o părere...

2) 23 ianuarie la 10:50

Bătălia care ruinează statul

Toate ţările membre au ca prioritate a momentului repoziţionarea în interiorul UE ca urmare a Brexit-ului şi adaptarea la noile realităţi ale NATO urmare a alegerii lui Donald Trump în SUA.

La noi în schimb tot efortul, toată energia politicienilor şi a instituţiilor de forţă sunt concentrate într-o cumplită bătălie pentru putere având ca principală miză justiţia.

Este tipul de bătălie care poate ruina statul, iar când bătălia se va fi terminat am putea constata că România nu mai reprezintă nimic nici în UE şi nici în NATO.

Soluţia?

Discuţii corecte şi dezbatere publică fără patimă despre justiţie şi acţiune imediată de repoziţionare în NATO şi UE[2].

Sursa: pagina de Facebook

a Adrianei Opitz Zainescu

În tot acest peisaj de bătălie, politicienii par a fi singurii care au capacitate de învățare, nu însă și guvernații, cel puțin cei care se manifestă în stradă: politica, la fel ca viața, nu este chiar o dispută între galeriile care-și sparg (sau nu) capetele, dar la noi această experiență nu se mai transmite de la o generație la alta, căci memoria protestelor este în acest moment complet ruptă de tradiția sa. Ea este captivă uneia dintre cele două tabere, care reprezintă o luptă anticorupție dusă cu mijloacele obscure ale prelungirii Executivului, și care se opune unei resurgențe dubioase a unei părți perdante a „sistemului“.

Până mai ieri, demonstrațiile din România s-au comparat cu proteste similare onorabile de tip Tienanmen sau Primăvara Arabă, căci nu se asociau – sau se lăsau asociate – luptelor intrasistem, în vreme ce azi sunt semnul înstrăinării societății noastre. În acest marasm, în care gândirea nu se poate structura, căci rămâne captivă, o gură de oxigen o aduc foarte puținii jurnaliști precum Horațiu Pepine, care nu au cedat tentației partizanatului asumat – ca să nu mai vorbim despre presa pur și simplu mercenară – și care au pornit în căutarea sociologiei protestului de ieri, pe care îl caracterizează astfel:

1) o reacție politică întârziată la ultimele alegeri;

2) un mimetism după protestele anti–Trump;

3) o manifestare a unui conflict generațional care se exprimă în următorii termeni:

«„Mai exact – spune interlocutorul nostru –, e o diferență între generații legată de ce a trăit fiecare. Noi, cei ce ieșim în stradă, avem oroare de orice e PSD. Pur și simplu, când îi știm la conducerea țării ni se ridică părul pe spate. E o senzație ca aceea în care vezi ceva prăvălindu-se peste tine și reacționezi instinctual – sau te ferești plecând în altă țară (așa cum au făcut majoritatea dintre noi)“ (Claudiu Tamaș)»[3].

Dacă mișcarea lor este sincronă cu cele din SUA, am fi curioși să aflăm ce părere au demonstranții de aseară, din București și din toată țara, despre declarația lui Trump cu privire la reintroducerea torturii ca mijloc de luptă împotriva terorismului[4]. Apoi, ce cred ei despre eventualitatea ca Americanii să intre cu elita noastră politică – de la Iohannis până la Dragnea și compania –, așa cum există suspiciunea că au făcut-o și în trecut, într-un barter în acest domeniu? Ca să știm realmente cum stăm. Prin urmare, vom da legătura în stradă și vom aștepta răspunsul cu inters...

NOTE

[1] Cf. http://www.presidency.ro/ro/media/comunicate-de-presa/vizita-oficiala-a-presedintelui-romaniei-domnul-klaus-iohannis-la-consiliul-europei-strasbourg-24-25-ianuarie-2017.

 [2] Cf. pagina de Facebook a lui Traian Băsescu.

[3] Dreapta liberală manifestă l’ésprit de l’escalier, la adresa: http://www.dw.com/ro/dreapta-liberal%C4%83-manifest%C4%83-lesprit-de-lescalier/a-37238669.

[4] Cf. http://www.iris-france.org/87726-donald-trump-le-retour-de-la-torture/.

Târgoviște, 23 ianuarie 2017.

DESPRE O ANUME REVOLTĂ

Sursa: MAE

Vineri 20 ianuarie 2017, ministrul român de externe s-a întâlnit cu ambasadorul SUA la București. Cu acel prilej el a comunicat public următoarele:

„A fost o discuție care, din punctul meu de vedere, a pornit de la un punct foarte clar și anume că România este un stat suveran, un stat aliat al Statelor Unite ale Americii și un stat partener al SUA“, a afirmat ministrul român de Externe la sediul MAE.

El a subliniat importanța parteneriatului bilateral România-SUA.

„Din punctul nostru de vedere, al guvernului actual, continuarea și dezvoltarea parteneriatului strategic cu SUA este una din prioritățile pe care ni le-am asumat și vom face tot ceea ce stă în puterile noastre pentru ca acest parteneriat să se dezvolte, să se extindă, fiind vorba despre cel mai important partener pe care îl avem pe plan internațional“, a spus ministrul de Externe.

Totodată, a adăugat șeful diplomației române, mesajele importante trebuie transmise direct, între instituții.

„În același timp am făcut și o referire la faptul că nu este normal ca atunci când există anumite teme de interes pentru relațiile noastre bilaterale, acestea să ne fie aduse la cunoștință prin intermediul presei. L-am asigurat pe domnul ambasador că sunt capabil să înțeleg și atunci când mi se vorbește foarte direct și sperăm ca pe viitor asemenea lucruri să nu se mai întâmple“, a afirmat Teodor Meleșcanu.

El a adăugat că discuțiile nu au avut drept subiect cazuri specifice.

„M-am referit și la faptul că atunci când există lucruri de comunicat, ele trebuie comunicate în mod instituțional (...) și nu prin intermediul presei. Nu am discutat nimic despre temele concrete, a fost o discuție de principiu, care cred eu că a lămurit foarte clar modul în care guvernul nostru vede colaborarea cu Statele Unite și cu toate ambasadele care sunt prezente la București“, a mai spus Meleșcanu.

Cf. http://www.agerpres.ro/politica/2017/01/20/melescanu-l-am-asigurat-pe-domnul-ambasador-klemm-ca-sunt-capabil-sa-inteleg-si-atunci-cand-mi-se-vorbeste-foarte-direct-15-42-02.

Raporturile româno–americane descrise au debutat timid în perioada Constantinescu (1996–2000), însă americanii nu l-au luat în serios pe „primul președinte democrat al României postcomuniste“, știind bine că nu controla situația cu adevărat. Ele au continuat solid și pe o direcție constant ascendentă începând cu guvernarea Iliescu–Năstase, fiind asumate de toți cei care s-au perindat de atunci pe culoarele puterii de la București, și nimeni n-a mișcat în noul front.

Ce nu ne spune actualul ministru de externe despre conduita americanilor – comunicatele publice, rapoartele Departamentului de Stat și întâlnirile bilaterale – este că ea a reflectat raportul de forțe dintre cele două State, pe scurt, de „servitute voluntară“ a României față de singura superputere de după Războiul Rece. De ce s-a întâmplat aceasta? Pentru că, pe lângă securizarea frontierelor, elitei politice de la București situația i-a convenit, americanii fiind cea mai bună carte de vizită externă și garanția că își va păstra privilegiile în politica internă. Iar SUA au făcut ceea ce li se reproșează acum nu doar pentru că își permiteau, ci și pentru că... li s-a permis.

Axa București–Washington–Londra a fost mai degrabă o ficțiune, o dorință a României, decât o realitate, căci cine este România, comparată cu SUA, cu Marea Britanie, ca să le stea alături? La fel, „parteneriatul strategic“ dintre România și SUA a fost un vis românesc. Pe de altă parte, autoritățile române nu puteau numi propria realitate – un Stat aflat în orbita hegemoniei americane – căci, respectând diferențele, similaritățile cu alte perioade istorice – otomană, sovietică – erau mult prea frapante.

Ce vrea deci să spună „gestul de neamestec-în-treburile-interne-independență-și-suveranitate“ al lui Meleșcanu?

În primul rând, înțelegerea situației că americanii de sub Trump se vor dezinteresa de Europa, în general și de România, în special. SUA au cu totul alte ținte decât aceea de a încercui Rusia, obiectiv la care a renunțat în finalul celui de-al doilea mandat însuși Obama, fapt care a generat mari frustrări la București, foarte angajat în propaganda antirusă, în momentul în care s-a trezit că a fost lăsat singur în offside.

În vara anului trecut, Iohannis, prin grupul dimprejurul său, a arătat că a înțeles noua realitate, târziu după ce Obama făcuse cotitura din politica sa externă, iar asupra Casei Albe se profila figura lui Trump. Președintele Republicii s-a apropiat de nucleul dur al UE, fără să poată declara însă oficial decesul unei Axe deja moarte și al unui parteneriat fără strategie, iar autoritățile române au rămas captive vechilor politici și democraților americani, luând dorințele drept realitate și mizând greșit pe victoria doamnei Clinton.

Ținta americanilor nu mai este deci Rusia, o putere medie cu grave probleme economice care nu poate concura SUA nici măcr militar și care, în ciuda reușitelor în materie de politică externă și a frisoanelor pe care le dă Statelor din preajma zonei sale de influență – Polonia, Țările Baltice, România – nu are nici interesul, nici capacitatea de a duce un conflict acolo. Principalul adeversar al SUA este China, iar cel mai puternic om al planetei nu este Putin, nici măcar Trump, ci... Xi Jinping.

Sursa: pagina de Facebook a președintelui PSD

Dincolo de retorica patriotică, ce vrea deci să spună gestul de revoltă al lui Meleșcanu? Că autoritățile române își șterg picioarele pe ambasadorul Klemm, care i-a umilit, și pe democrații americani, care au pierdut puterea la ei acasă, lăsându-le la mila sorții? Improbabil, căci ar fi o tactică greșită și un afront pe care noua administrație de la Washington nu l-ar tolera. Ci că noul guvern de la București înțelege noua realitate, dorește rediscutarea liniei de conduită în relațiile bilaterale – cel puțin cea publică – și că în epoca lui money talks este gata să vorbească aceeași limbă.

În această perspectivă, vizita în SUA a liderului PSD și a prim-ministrului său apare în clivaj cu gestul ministrului de externe, așa cum jurăminele de fidelitate sunt complet opuse angajamentelor punctuale, practice. Oare să nu se fi consultat între ei? Sau ultima reacție este însăși concluzia voiajului american al lui Dragnea și Grindeanu? Apoi, s-a consultat oare Meleșcanu cu Iohannis, principalul agent al politicii externe? Încă, dacă România își dorește un reset parțial al raporturilor cu SUA, este sigură că va putea menține o anume „linie roșie“? Va putea face același lucru și în ce privește alte State membre ale UE, în special Germania și Franța, ca să nu mai vorbim de Rusia și, mai ales, de Israel? Greu de spus în acest moment...

Desigur, autoritățile române sunt și ele la început în noua eră a relațiilor internaționale, iar contradicțiile sunt de înțeles, oricare ar fi explicația lor. Însă ar fi cazul, credem, să învețe din greșelile trecutului, care ne spun că orientarea în cooperarea internațională spre un singur azimut este păguboasă pe termen mediu și lung, căci elimină spațiul de manevră. Iar dacă facem recurs la lozinci din istoria noastră, ele se rezumă nu doar la „prin noi înșine“, ci și la politica „celor două fiare încinse-n foc“.

Târgoviște, 22 ianuarie 2017.

O AMINTIRE CU MIHNEA BERINDEI

Bookfest

© Mircea Stănescu, 2009

Recent, a apărut vol. III din lucrarea Istoria comunismului din România, vol. III. Documente. Nicolae Ceaușescu (1972-1975), Iași/București, Polirom, 2017.

Totodată, au fost publicate două interviuri, la temă, acordate de Dorin Dobrincu[1] și Armand Goșu[2], editori împreună cu regretatul Mihnea Berindei. Ele relatează contextul proiectului, aflat în prelungirea Comisiei Tismăneanu, și schimbările benefice generate de aceasta în câmpul arhivistic autohton.

L-am cunoscut pe Mihnea Berindei, motorul său, care mi-a propus colaborarea la editarea celui de-al II-lea volum al seriei. Îmi citise volumul de documente editat în 2003, îi plăcuse cum lucrasem. Inițial am fost de acord, apoi... n-am făcut nimic.

Am înțeles de ce nu aveam nici o tragere de inimă la scurt timp, cu prilejul lansării vol. I al seriei, petrecută în 2009 în prezența președintelui de atunci al Republicii, Traian Băsescu, înțelegere pe care o pot formula astfel: cred în mod profund că istoricul nu are nevoie de politician ca să-și facă meseria, prin urmare, nu văd de ce un proiect istoric să fie măcar legat, necum subsumat unuia politic.

Dincolo de această perspectivă de principiu, opusă oricărei ancilarități, cum spuneam, publicasem deja un volum în care strânsesem documente de același tip într-un moment în care arhivele erau practic închise, și tocmai de aceea[3]. Pe scurt: la vremea respectivă publicasem documente nu pentru că ele erau accesibile, ci tocmai pentru că nu mai erau.

În fine, într-un demers de acest tip aș relativiza rolul politicienilor – și al istoricilor, deopotrivă! –, căci istoricul nu are a aștepta de la aceștia să-i preia recomandările, să-i urmeze concluziile, ci doar să se sprijine pe ele, să le utilizeze atunci când corespund propriilor scopuri. Iar dacă aceasta este o speranță, este tot ceea ce putem spera.

Politica și politica istoriei sunt demersuri complet diferite, și așa cred că este bine și eficient să și rămână. Spre beneficiul amândurora.

NOTE

[1] Cf. http://www.lapunkt.ro/2017/01/08/interviu-dorin-dobrincu-revolutia-arhivistica-a-devenit-o-realitate-in-romania-abia-in-a-doua-jumatate-a-anilor-2000/.

[2] Cf. http://www.lapunkt.ro/2017/01/08/interviu-armand-gosu-romania-a-fost-singura-tara-din-blocul-sovietic-care-a-tinut-blocat-accesul-la-arhivele-partidului-comunist-atat-de-multa-vreme/.

[3] Cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/studiu-introductiv.html?m=0.

București, 19 ianuarie 2017.

SPECTACOLUL IREALPOLITIK CONTINUĂ

Se înțelege mai bine acum cine cu cine se înfruntă cu adevărat în scandalul dirty movie-ului în care Ghiță a devenit doar un chip: „sistemul“ şi eliminații săi (actuali și/sau în curs), ceea ce se putea deduce deja din coagularea politică situată la extrema PSD, numită Partidul România Unită, o excrescență a sa de tip antisistem aflată în linia PRM şi a Partidului Poporului Dan Diaconescu, în care naționalismul joacă, desigur, un rol utilitar, căci structurează ideologic interese şi dă acțiunilor o anume înălțime pe care nu o au.

Sursa: pagina de Facebook

a fostului președinte

Cert, lupta anticorupție, desfășurată cu metode dubioase[1], a indicat că este prizonieră nu atât lui Coldea sau Kövesi – cu cât mai prodigioşi, cu atât mai mult executanți – ori vreunui iluzoriu „binom“, ci impulsului venit dinspre principalul – şi adevăratul – centru de putere pe care îl reprezintă Președinția, fie ea trecută ori prezentă. Desigur, actualul Președinte a moștenit acest sistem de la fostul, devenit între timp mult prea locvace pentru a fi şi credibil. Şi totuşi...

Lupta „sistemului“ cu corupția a mers prea departe: arestările DNA şi/sau plimbările (în scop de compromitere) prin fața camerelor de luat vederi ale unei prese inexistente au fost imprevizibile și s-au concentrat exclusiv asupra capitaliștior autohtoni[2], făcând posibilă elaborarea cu succes a unor poncife de tipul „soroşism“, „agenți ai unei puteri străine aliate“ şi altele asemenea.

Contextul internațional (dispariția peste noapte a supravegherii politice americane) şi cel intern (câștigarea alegerilor de către exact forțele antisistem) au făcut posibilă această încleștare care, se întelege acum, este departe de a fi un simplu scandal legat de poveștile murdare ale unui urmărit penal.

Acest scandal are resorturi în realitățile social-politice ale României actuale, și este clar că nu se va stinge până când raporturile de putere nu se vor restructura, nu se vor retranşa (prin negociere, care pare în acest moment improbabilă, sau prin conflict).

Sursa: pagina de Facebook

a actualului președinte

Politic, cele două tabere sunt reprezentate de Președinte, pe de o parte, și alianța PSD–ALDE, de cealaltă. Social, instituțional, primul are de partea sa structurile de informații, iar cea de-a doua votul popular. Rezultatul, dacă bălăcăreala va continua, va fi catastrofal în contextul internațional actual: un conflict între garantul unei securitatăți naționale neconvingătoare și reprezentanții îndoielnici ai voinței majorității.

Ceea ce se petrece acum nu are aerul unei lupte politice, ci al unei operațiuni de distrugere reciprocă în care toată lumea va pierde, diferența fiind că doar unii vor păstra (sau, corolar, dobândi cu adevărat) puterea.

În contextul internațional mai larg al dispariției oricăror fidelități, solidarități, taberele noastre politice au nu doar aerele, ci şi apucăturile unor pompieri piromani. Și dacă în loc să facă ceea ce se face în realitate prin politică – să rezolve cumva problemele oamenilor, negociând –, se extermină reciproc – pentru bani, putere și libertate –, cine altcineva va plăti factura oalelor sparte decât maslele largi spectatoare?

NOTE

[1] Document CSAT privind relația dintre serviciile de informații și justiție, la adresa: http://www.unjr.ro/2017/01/16/document-csat-privind-relatia-dintre-serviciile-de-informatii-si-justitie/.

[2] Sau, în termenii unui membru proeminent al coaliției PSD-ALDE, Varujan Vosganian, ținta a fost „distrugerea elitelor“. Cf. emisiunea „Dosar de politician“, B1 Tv, 19/01/2017.

București, 19 ianuarie 2017.