Regizat
de Tim McCarthy (SUA, 2015), el transfigurează artistic activitatea echipei de
investigații de la cotidianul „Boston Globe“ care a realizat investigația de presă privitoare
la molestarea sexuală, de către clerul catolic, a unui mare număr de copii.
În
fapt, este o excelentă peliculă despre ce înseamnă în mod real presa de
investigații, fără eroisme neverosimile, inutile.
Pentru
că filmul a fost prezentată chiar de un jurnalist de investigații (Cătălin
Tolontan), vom face mai întâi o trimitere: http://www.tolo.ro/2016/01/22/spotlight-curajul-e-colectiv/.
1)
Că uneori este nevoie ca cineva din afară – un nou redactor-șef (Marty Baron) –
să vină să vadă un subiect peste care, în urmă cu trei ani, echipa trecuse fără
să-i dea importanța cuvenită: pur și simplu îl scăpase din vedere. La fel, rolul
său este esențial în stabilirea obiectivului de urmărit: „Ținta noastră nu este
Cardinalul Law, ci sistemul!“ (de acoperirea a acestor nenorociri).
2)
Există în film o meditație cu privire la rolul presei într-o comunitate, în
slujba căreia ea se află, de altfel, și la cât de firavă este granița dintre a o
sluji și a contribui la pervertirea valorilor ei perene (nu cele „fumate“, ci cele „vorbite“).
3)
În cazul descris, presa vine târziu: după ce avocatul Mitchell Garabedian
aproape că fusese distrus în lupta singulară cu sistemul de complicități; la
fel, după documentarea ansamblului problematic de către psihologul Richard
Sipe. Prin urmare, investigația începe în momentul în care, pentru cine are
ochi să vadă și urechi să audă, adevărul este deja cunoscut și spus.
Insistăm
asupra acestui ultim punct, și el absent din textul lui Tolontan. Presa vine
din urmă, iar întrebarea care ne stă pe buze este: recuperează ea cu adevărat?
Răspunsul
– pesimist, dar cinstit – este, în lectura noastră, negativ. În fond, timpul pierdut
nu mai poate fi recuperat; la fel, pentru Avocat, pentru Psiholog toate vin
prea târziu; în fine, presa singură a rămas să-și limpezească – și regleze –
raporturile cu valorile și cu comunitatea din care face parte.
Tolontan
vorbește în articolul său și despre tabúurile din presa de la noi: „Sînt cîteva
teme tabu: puritatea anticorupției, răutatea politicienilor sau numărul
săracilor fără voia lor, pentru care, în realitate, nici dreapta, nici stînga
n-au făcut mai nimic.“
În
fapt, tabúurile sunt cu mult mai multe, cantitativ nedeterminate, depinde doar
de unghiul din care privești.
Dacă
te uiți, de pildă, dinspre istoria recentă, poți invoca un număr mai mare decât
cel deja semnalat: Procesul Vișinescu (în bloc: de la inculparea Parchetului și
până la desfășurarea în instanță) este unul; la fel, rolul tuturor proceselor
de acest tip; iar ca să ne întoarcem în timp, motivele absenței inculpărilor
pentru crime imprescriptibile timp de 26 de ani. Să vorbim despre corupția din
Educație, apoi despre cea universitară (plagiatul y compris)? Abia în ultima vreme subiectul a fost atins, și doar tangențial,
în cazul plagiatelor politicienilor.
Cert,
sunt și teme care au încetat să mai fie tabú, dar în aceste cazuri rolul presei
noastre este mai degrabă indecis, ca să nu spunem minor. Explicația ține, credem,
în primul rând de explozia noilor tehnologii / mijloace de comunicație
(Internet, „rețele sociale“), care a spart
monopolul informației, și la care presa tradițională (atât cât poate fi ea
numită astfel pentru perioada scursă de la «Revoluție») – asemeni nouă, tuturor
– este nevoită să se adapteze.
Să
tragem nădejde că ea nu va fi, și de această dată, ultima!
Târgoviște,
31 ianuarie 2016.
