Azi, 24 iunie
2015, aleșii națiunii s-au ocupat (definitiv) de Istorie: au (re)votat legea
„antifascistă“ și „antinegaționistă“[1].
Această lege,
despre care s-a spus (inexact) că este (doar) „antilegionară“, vizează mult
mai mult, căci atacă fundamentele libertății de expresie și ale cercetării
științifice.
Din păcate, ea
nu a fost criticată decât de „legionari“ sau de cei cu simpatii de acest gen,
fapt explicabil, căci sunt printre primii vizați, deși, cum am spus, nu sunt
singurii și nici cei mai importanți. Că ataci idei sau organizări (asocieri)
politice, asta este una, dar istoricii nu-și pot face partid politic pentru a
se apăra de asemenea producții care se vor legale (ba chiar, se vede, devin
legi).
Unde sunt apărătorii
libertății de conștiință? Absenți!
Unde sunt
istoricii (pe noi nu ne punem la socoteală)? Absenți și ei!
Presupunem că sunt
cu toții culpabilizați, speriați, șantajați cu „antisemitismul“,
„negaționismul“, „minimalismul“ și „deflectivismul“ (sic!) acestei „legi Big Brother a
istoriei“.
Prin urmare, nu
ne rămâne decât să reproducem integral petiția Asociației „Libertate pentru
Istorie“ din Franța,
care constată ce efecte nocive pot avea asemenea legi, și reamintește
principiile care stau la baza științei:
Paris, 13 decembrie 2005
Iritați de intervențiile politice din
ce în ce mai frecvente în aprecierea evenimentelor trecutului, și de
procedurile judiciare care îi vizează pe istorici și pe cei înclinați spre
reflecție, ținem să reamintim următoarele principii:
Istoria nu este
o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici o interdicție și
nu cunoaște tabúuri; el poate să deranjeze.
Istoria nu este
morală. Rolul istoricului nu este să glorifice sau să condamne; el explică.
Istoria nu este sclava actualității. Istoricul
nu aplică trecutului scheme ideologice contemporane și nu introduce în
evenimentele din trecut sensibilitatea de azi.
Istoria nu este memorie. Într-un demers
științific, istoricul strânge amintirile oamenilor, le compară între ele, le
confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele, și stabilește faptele.
Istoria ține seama de memorie, dar nu se reduce la ea.
Istoria nu face
obiectul justiției. Într-un Stat liber, nu este nici dreptul Parlamentului,
nici al Puterii Judecătorești să definească adevărul istoric. Politica
Statului, chiar atunci când este animată de cele mai bune intenții, nu este
politica istoriei.
Violând aceste
principii, articolele legilor succesive – și în special legile din 13 iulie
1990[2], 29 ianuarie
2001[3], 21 mai 2001[4] și 23 februarie 2005[5] – au restrâns libertatea istoricului, căruia
i s-a spus, sub sancțiuni penale, ce trebuie să cerceteze și ce să descopere, i
s-au prescris metode și i s-au impus limite.
Cerem abrogarea acestor dispoziții
legislative nedemne de un regim democratic.
Semnează: Jean-Pierre Azéma, Elisabeth Badinter,
Jean-Jacques Becker, Françoise Chandernagor, Alain Decaux, Marc Ferro, Jacques
Julliard, Jean Leclant, Pierre Milza, Pierre Nora, Mona Ozouf, Jean-Claude
Perrot, Antoine Prost, René Rémond, Maurice Vaïsse, Jean-Pierre Vernant, Paul
Veyne, Pierre Vidal-Naquet et Michel Winock[6].
NOTE
[1] Cf., în acest sens, articolul nostru la
adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/06/romania-si-legile-memoriale.html.
[2] Legea nr.
90-615 din 13 iulie 1990, care
vizează reprimarea tuturor actelor rasiste antisemite sau xenofobe, numită
„Legea Gayssot“ (n. n.).
[3] Legea nr. 2001‐70 din 29 ianuarie 2001 cu
privire la recunoașterea genocidului
armean din 1915 (n. n.).
[4] Legea nr. 2001-434 din 21 mai 2001, care vizează recunoașterea comerțului cu sclavi și a
sclavajului drept crimă împotriva umanității (n. n.).
[5] Legea nr. 2005‐158 din 23 februarie 2005 cu
privire la recunoștința Națiunii și a contribuției naționale a Francezilor
Repatriați (n. n.).
[6] Cf. „Libération“, 13/12/2005, la adresa: http://www.liberation.fr/societe/2005/12/13/liberte-pour-l-histoire_541669#.
București,
24 iunie 2015.
