Pe 31 ianuarie a.c. presa anunţa ştirea numirii D-lui
Daniel Barbu, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti, fost
ministru al Culturii, ca membru în Consiliul Ştiinţific al IICCMER (cf. http://www.evz.ro/detalii/stiri/daniel-barbu-numit-de-ponta-in-consiliul-stiintific-al-institutului-de-investigare-a-crim-1079763.html; comunicatul oficial al instituţiei se află la adesa: http://www.iiccr.ro/ro/presa/comunicate/comunicate_de_presa_2014/daniel_barbu_numit_membru_al_consiliului_stiintific_al_iiccmer/). Persoana nou-numită îl înlocuieşte astfel pe Dl.
Stelian Tănase, devenit preşedinte al TVR.
Numirea a provocat, imediat, demisia D-lui Liviu
Antonesei, profesor la Facultatea de
Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din Iaşi, membru al aceluiaşi organism (cf: http://antonesei.timpul.ro/2014/01/31/demisie-din-consiliul-%C8%99tiin%C8%9Bific-al-iiccmer/).
În motivarea demisiei sale, Dl. Antonesei deplângea
apartenenţa politică a D-lui Barbu, alături de un punct al prestaţiei acestuia
din timpul ministeriatului, şi anume, citez: „o declaraţie şocantă, care a fost, pe bună dreptate, socotită ca fiind de
extremă dreaptă, sugerînd, pentru bolnavii de SIDA, un fel de eugenie.”
Chestiunea ia astfel o turnură „ideologică” inedită: o
demisie dintr-un organism al instituției guvernamentale consacrate istoriei,
memoriei și justiției cu privire la Comunism este motivată prin „extremismul de
dreapta” al celui care își numea, de altfel, contestatarii „fasciști”.
Actul individual al demisiei D-lui Antonesei nu suportă
prea multe comentarii, dat fiind că este dreptul său să nu se simtă confortabil
în preajma unei persoane sau a alteia, la fel cum gestul este de salutat, şi
mai ales în contextul nostru, unde demisia este cvasiinexistentă (ce să mai
vorbim despre Onoare?!).
În fondul ei, chestiunea mi se pare că stă însă ceva
mai... altfel, şi în continuare voi dezvolta o scurtă reflecţie, dat fiind, mai
ales, că nu va exista nici o dezbatere publică asupra acestui subiect.
Mai întâi, voi spune că, în sine, numirea D-lui Barbu nu
este nemaipomenit de compromițătoare din punct de vedere politic, dacă ne
raportăm la atribuțiile Premierului şi la modul în care se petrec numirile în
organismul în discuţie.
Apoi, problema de fond nu este dacă Dl. Antonesei a avut
dreptate făcând gestul său de onoare, căci una nu are legătură cu alta, ci cea
de plecare: dacă este sau nu ceva în neregulă legat de numirea D-lui Barbu, iar dacă da, ce anume?
Pe scurt: IICCMER este o structură care se află în
prelungirea Executivului, mai precis o Agenţie Guvernamentală, prin urmare
chestiunea de a fi neutru față de Politic nici nu se pune, la fel cum nu s-a pus
/ nu se pune nici în cazul altor instituţii precum Comisia „Tismăneanu” sau CNSAS (pentru
a da doar două exemple). Şi aceasta mai ales într-un sistem social-politic ca cel
al nostru, în care politizarea merge în profunzime în corpul instituțional.
Lucrurile stau într-un mod asemănător şi sub alte zări
(deşi acolo există o diferenţă de grad, de stil).
Prin urmare, a le reproşa D-lor Dinu Zamfirescu (preşedintele
Consiliului Ştiinţific, fost membru de vârf al PNL) şi Andrei Muraru (preşedintele
instituţiei, apropiat al conducerii PNL, chestiune de altfel notorie, mai ales
pentru ieşeni) că sunt politizaţi sau că politizează instituţia, nu este tocmai
nimerit, fie şi pentru simplul fapt că nu pot fi acuzaţi în nici un fel de
ipocrizie, atâta vreme cât îşi asumă public această postură.
Singurele obiecţii (critici) care pot fi formulate, cred,
raţional vorbind, sunt cele legate de conţinutul politicilor şi acţiunilor
D-lor lor, şi oricine este liber să o facă. De altfel, Dl. Antonesei a atins
numai în treacăt acest subiect, atunci când a vorbit despre relaţia sa – nu
personală, ci în calitate de membru al organismului respectiv – cu conducerea
instituţiei (dixit: „de altfel, nu am
fost excesiv de utilizat de IICCMER”).
Pe de altă parte, nu cred că numirea D-lui Barbu va avea
o influenţă decisivă asupra activităţii IICCMER, aşa încât, din punct de vedere
jurnalistic, subiectul este oarecum o non-ştire, el având relevanţă mai mult
pentru „anticomunişti”, singurii interesaţi cu adevărat în legătură cu informațiile
de acest tip.
Apoi, din Consiliul Ştiinţific fac parte oameni ale căror
competenţă şi probitate profesională sunt dincolo de orice dubiu, precum istoricii Stéphane
Courtois, Dennis Deletant sau Hubertus Knabe (pentru a da doar trei exemple).
În fine, problema mi se pare că este undeva între
conducerea IICCMER şi Dl. Barbu, şi nu pentru simplul motiv că cel din urmă ar
fi un actor politic, şi nici atât din pricina prestaţiei sale ca ministru al
Culturii, ci din considerentul că D-Sa este co-autorul volumului Iluzia
anticomunismului, o replică la „Raportul Tismăneanu”, un demers care, după
câte înțeleg, revine la a susține teza că, în genere, Anticomunismul este o
Iluzie.
Dl. Barbu are în acea lucrare un text intitulat „Comunismul ca hobby”, prin urmare,
întrebarea legitimă care se pune este dacă nu cumva pentru sine Comunismul a
devenit, pe nepusă masă, un hobby, de vreme ce acum ne arată că doreşte să se
ocupe, fie şi onorific, chiar cu sfaturile legate de aplicarea numitei Iluzii...
Bucureşti, 2
februarie 2014.
