GARDIANUL POCĂIT

Ioan Chertiţie, Am fost torţionar. Confesiunile unui gardian, Bucureşti, Editura Ştefan, 2011, 280 p.

Cartea de faţă este la a doua ediţie, prima fiind publicată în 1992 sub titlul Confesiunile unui gardian.
Iată cum Editura îl prezintă pe autor: „Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian, în acel lăcaş al terorii. [...] Căci până acum s-a scris doar despre puşcăriile din perioada stalinistă şi numai din perspectiva foştilor deţinuţi, a victimelor. Niciodată din perspectiva unui torţionar pocăit. Am fost torţionar – Confesiunile unui gardian este, sub acest aspect, o premieră naţională, dacă nu mondială” (p. 6). Regăsim aici motivul pentru care o asemenea lucrare ne-a stârit interesul, chiar dacă sociologia detenţiei de „drept comun” în comunism iese oarecum din sfera preocupărilor noastre.
Chertiţie a fost gardian la penitenciarul din Baia Mare în anii 1980 şi imediat după 1990. Cartea, o expunere biografică preţioasă ce acoperă perioada indicată fără o situare precisă în timp, este însă foarte săracă în informaţii cu privire la persoana autorului, atât de dinainte de angajare, cât şi din timpul activităţii sale. Nu regăsim o relatare cu privire la mediul (familial, social) în care s-a format, nici motivele care l-au împins să îmbrăţişeze meseria de miliţian, şi nu ni se spune nici cine l-a recomandat. Aflăm doar fărâme de informaţii despre copilăria petrecută în preajma (şi în interiorul) închisorii, când a fost prieten şi coleg de joacă cu Csaba Barabaş, fiul comandantului (p. 11-13), că din liceu a fost exmatriculat din cauza numeroaselor absenţe nemotivate (p. 116-117), că în tinereţe a jucat fotbal în echipa de juniori a Minerului Baia Mare (p. 272) sau că la un moment dat s-a căsătorit (p. 158).
Restul informaţiilor biografice le aflăm din alte surse (de pildă Adevărul din 26 iunie 2011, filme şi ştiri de televiziune). Ioan Chertiţie este fiul unui muncitor şi al unei casnice, rămas orfan de mamă la 13 ani, care imediat a abandonat şcoala, pentru ca apoi să lucreze la o moară. Cu „originea sa socială” şi-a făcut stagiul militar obligatoriu la Batalionul de Securitate care păzea penitenciarul Mamaia–Sat, pentru ca după liberare să lucreze, timp de trei ani, la mina din Baia Sprie. Activitatea de gardian şi-a început-o în 1982, la vârsta de 22 de ani, la recomandarea lui Barabaş, directorului închisorii Baia Mare, iar mărturisirea şi-a scris-o în anii 1990–1992 la îndemnul unuia dintre foştii deţinuţi, Vasile Dragomir, în urma publicării căreia a şi fost concediat.
Astfel, pe 1 august 1992 autorul a fost trecut în rezervă, apoi a intrat în mafia alcoolului. Nu a plonjat doar în lumea interlopă, ci a căzut chiar în alcoolism: „Sunt foarte multe lucruri din vremea aceea care mă fac să-mi ardă obrajii de ruşine. Dar toate acestea n-au însemnat nimic pe lângă lupta crâncenă pe care am dus-o cu alcoolismul. În câţiva ani mi-am băut banii, sentimentele, maşinile, demnitatea. Totul...” (p. 8). A fost momentul în care l-a găsit pe Dumnezeu: „De atunci, am început să mă lepăd în fiecare clipă, puţin câte puţin, de omul vechi. Iată că, după douăzeci de ani, omul cel nou, spiritual, simte nevoia să-l deconspire pe cel vechi, pentru a-l compromite pentru totdeauna” (p. 8-9). Și probabil că o lectură în paralel a celor două ediţii ale cărţii ar pune în lumină această evoluţie.
După un curs „intensiv” de trei luni, pe care l-a absolvit ca „şef de promoţie”, a ajuns gardian de închisoare în chiar oraşul natal. Chertiţie a fost, pe de o parte, produsul formaţiei sumare din şcoala de subofiţeri de penitenciare, unde, la fel ca şi ideologia, teoria nu avea nimic de-a face cu practica; iar, pe de altă parte, al mediului în care a activat. Pentru „dreptul comun”, „reeducarea” era văzută ca o acţiune de recuperare în egală măsură ideologică şi socială. Ea era însă de mult timp literă moartă căci, deşi marxism-leninismul considera delincvenţa drept un efect al stării sociale a capitalismului, acesta fusese eradicat iar realitatea socialistă continua să reproducă într-un mod specific criminalitatea. Prin urmare, scopul detenţiei însemna „să-l pui pe hoţ [apelativul pentru dreptul comun – n. n.] să muncească, să câştigi bani cu el şi să ai grijă să nu fugă” (p. 17-18). Iar pentru a reuşi, regula de conduită a gardienilor era să bage frica în deţinuţi şi să-i maltrateze pentru orice motiv real sau închipuit.
Ca întotdeauna în regimul comunist, deţinuţii erau numiţi „bandiţi”, iar regimul normelor de muncă şi al raţiilor de hrană legate de îndeplinirea lor era similar perioadelor anterioare (p. 50, 54); la fel se prezentau percheziţiile (p. 77), camera de izolare (p. 28, 236) sau fariseicele şedinţe de „critică” şi „autocritică” (p. 122-126), pentru ca în cazul evadărilor regula să fie aceeaşi: o bătaie soră cu moartea (p. 29). Sistemul de recluziune era, în linii mari, identic cu cel structurat la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950, fie că era vorba despre deţinuţi politici sau de drept comun. Deţinutul era considerat „o fiară” (p. 37), fiind deposedat de orice atribut uman. Recuperarea socială era practic inexistentă, căci cine nimerise din întâmplare în spatele gratiilor, odată ieşit în libertate avea să evite să se întoarcă, în timp ce restul delincvenţilor ieşeau din puşcărie mai perfecţionaţi şi mai înrăiţi decât intraseră (p. 190-191).
Deşi gardienii torţionari formau majoritatea absolută, precum Şchiopu, existau şi dintre cei blânzi, precum Duruş (p. 29). Modelul pe care l-a ales Chertiţie a fost cel majoritar, devenind, în scurt timp, unul dintre cei mai răi gardieni: „Devenisem dintr-o dată semeţ, arogant şi neîndurător, cu sufletul din ce în ce mai împietrit de mândrie şi ură. Nu mă lăsam impresionat de nimeni” (p. 38). Termenul cheie este, desigur, „ură”. Iată ce spune el în legătură cu această pulsiune: „Gânduri rele şi duşmănoase alimentau zilnic acest sentiment precum focul sub cazan, spre a-i spori şi mai mult înfierbântarea. Pândeam momentul prielnic ca să-mi revărs lava mâniei peste aceşti parşivi [...]. Aici mi-am creat micul meu univers în care mă simţeam cu adevărat fericit. Fericit, pentru că mă urau deţinuţii, ceea ce însemna că se tem de mine. Fericit pentru că eram stăpân pe destinele lor. Printr-un singur condei puteam să le prelungesc şederea în puşcărie [...]. Prin câteva fraze puteam să le fac viaţa un calvar sau chiar să-i aduc în pragul sinuciderii… Dar câte nu puteam eu să fac, pentru a nimici bandiţii...” (p. 46). Prin urmare, nu era vorba despre „sadism”, ci despre putere.
Autorul descrie plastic starea sa de dedublare: „cu cât mă cufundam în adâncul fiinţei cu atât mă întâlneam, când cu un individ în care colcăia răul ca o lavă în pântecul unui vulcan şi când cu un altul sensibil, blând, bun şi generos. Mândria primului era mereu în competiţie cu a celorlalţi colegi, iar puterea de a-i manipula îi producea o dulce desfătare, în timp ce al doilea încerca să-i topească funiile răutăţii cu dragoste şi înţelegere. Mă aflam parcă într-o mlaştină în care totul putrezea încet, urmând ca unul dintre cei doi să fie înghiţit pentru totdeauna de mocirla disperării în care mă zbăteam” (p. 60-61).
Timp de doi ani gardianul a fost un zbir, apoi răutatea i s-a potolit. Este greu de spus ce a provocat schimbarea sa, căci nu o explică suficient. În tot cazul, au fost mai multe elemente care au jucat un rol: concurenţa cu ceilalţi gardieni („mâncătoria”), faptul că pe unii dintre ei, precum Vieru, nu-i putea depăşi în cruzime (p. 49-51, 54) sau înţelegerea faptului că menţinerea lui în post depindea, în ciuda a ceea ce credea anterior, şi de relaţiile cu deţinuţii. În acest ultim sens, autorul indică un număr de încarceraţi intelectuali care „m-au împiedicat, într-un fel sau altul, să devin unealta teleghidată a sistemului în care mă simt întemniţat şi acum” (p. 196). Este posibil ca moartea tatălui, petrecută în aceeaşi perioadă, să fi jucat şi ea un rol (p. 76), dar probabil că cea mai bună explicaţie constă în acest întreg complex de factori.
Că metamorfoza nu a fost fără cale de întoarcere, este un fapt ilustrat de situaţia că, aflat la un moment dat în tandem cu „mentorul” său în ale terorii, Şchiopu, Chertiţie a redevenit torţionarul de dinainte, până ce coechipierul său a fost transferat la o altă închisoare (p. 98-99).
La scurt timp gardianul nostru, care îşi iubea cu ardoare meseria (p. 114) a ajuns favoritul deţinuţilor. Probabil că acesta este şi motivul pentru care a fost recrutat ca informator de către ofiţerul contrainformativ (C.I.) al închisorii, căpitanul Ştefan Cernea (p. 145-148, 158-160), care i-a încredinţat misiunea de a sonda atitudinile politice ale unora dintre încarcerați.
Sub protecţia politicului şi conştient de distanţa faţă de masa de gardieni ignari, comportamentul său s-a modificat din nou. Renunţarea la folosirea terorii a produs însă asupra lui doar o schimbare de accent: „am simţit că bestia din mine a murit pentru totdeauna. Locul ei a fost însă luat de o bestie şi mai feroce: trufia. În seara aceea, am crezut că sunt stăpân peste timp şi nici nu ştiam că tocmai pusesem prima cărămidă în zidul mândriei” (p. 176).
În mărturisirea sa, Chertiţie descrie nu doar lumea sordidă a puşcăriilor, ci şi lumea gardienilor: semianalfabeţi, corupţi, pradă alcoolismului – o ilustrare fidelă a folclorului care spunea că gardianul trebuie să fie „înalt, prost şi beţiv” (p. 194).
La fel, el indică tipologia deţinuţilor anilor 1980. Exceptând criminalii de rând, închisorile perioadei găzduiau „frontieriştii” (anterior o categorie politică), ţărani condamnaţi pentru că şi-au sacrificat vitele (acţiune interzisă prin lege) sau care furaseră de la CAP pentru a supravieţui (după ce pământurile care depăşeau 5.000 de m.p. le fuseseră confiscate de regim), persoane încarcerate pentru infracţiuni economice (unele dintre ele cu reală vocaţie pentru afaceri), medici condamnaţi pentru avort ilegal (o interdicţie legală cu efecte criminale), minori sau bolnavi psihic (care nu aveau ce căuta acolo). Tuturor acestora li se exploata munca „fără deosebire de naţionalitate, sex, rasă sau religie”, cum spunea un slogan al vremii.
În partea ultimă a cărţii, autorul relatează revolta deţinuţilor din penitenciar petrecută în chiar zilele Revoluţiei, încarcerarea primarului din Săpânţa, Toader Ștețca (arestat pentru „ultraj”, o acuzaţie cu rolul de a acoperi faptul că deranjase mafia locală compusă din „foşti” nereciclaţi), la fel ca şi replierea cadrelor Internelor după degringolada schimbării de regim ori reluarea practicilor lor contondente (p. 202-279). Stridenţa viermuielii din zilele Revoluţiei şi din perioada ulterioară este ilustrată plastic de sirena trasă continuu de către deţinuţii răzvrătiţi (p. 254).
Deşi foloseşte din abundență limbajul „colorat” al „hoţilor”, cartea este scrisă îngrijit şi cursiv, semn că autorul ei este un autodidact, influenţa deţinuţilor cu un nivel ridicat de instrucţie, pe care de altfel o mărturiseşte, fiind certă.
Cartea nu este deloc o premieră mondială, aşa cum susţine Editura, căci există numeroase relatări ale gardienilor de închisori, atât din regimurile politice democratice, cât şi din cele totalitare (chiar dintre cele mai închise, precum Coreea de Nord). Ea este însă o premieră naţională, dacă ne raportăm la prima sa ediţie (dar nu este singura), întrucât este anterioară interviului Doinei Jela cu torţionarul Franț Țandără (Drumul Damascului, București, Editura Humanitas, 1999).
Probabil că mărturisirile lui Chertiţie nu sunt nici în totalitate fidele, nici „complete”, în contrast cu ceea ce el susţine încă de la început (p. 9). De pildă, invocarea lui Dumnezeu în perioada sa teroristă este cu totul necredibilă, căci un adevărat gardian comunist se manifesta înjurând de Dumnezei şi de cruce (p. 43-44). La fel, el nu ne spune nici care au fost sarcinile transmise de către ceist, nici cum şi le-a dus la îndeplinire, iar despre politic păstrează imaginea că l-a salvat de la concediere. Pe de altă parte, este de spus că nici contextul social post-1989 nu a fost favorabil unei asemenea evoluţii, iar autorul și-a făcut mărturisirile în contra curentului dominant.
Regretele, remuşcările sale exprimate în carte, dintre care unele le-am citat deja, par însă sincere, în ciuda limbajului neadecvat „omului nou” creştin, ci mai degrabă „omului nou” comunist (vezi folosirea expresiilor „a deconspira” în loc de „a dezvălui” sau „a compromite” în loc de „a renega” într-un citat reprodus mai sus).
Calea căinţei pe care fostul torţionar a pornit este la fel de remarcabilă, fiind probată de filmele educative în care apare (unele dintre ele realizate cu concursul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, urmaşa sinistrei Direcţii Generale a Ministerului de Interne), şi la care facem trimitere tocmai pentru că reînvie în mod autentic gesturile din trecut[1].
Negreşit, această tentativă de a regăsi umanitatea pierdută, pe care fostul torţionar a păşit încă din vremea comunismului, este nu doar de salutat, ci şi de încurajat.

NOTE
[1] Documentarul Temnicerul de Ioan Teglaș (Baia Mare), la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=tDOMpDktECY; documentar despre închisoarea Târgu-Ocna (România Tv), la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=TJB-UoEhJw0 (ambele consultate pe 27/02/2014).

Bucureşti, 27 februarie 2014.
Publicată în „Archiva Moldaviae”, nr. VI/2014, Iași, pp. 593-596.