„MEMORIA SONORĂ A ROMÂNIEI COMUNISTE REVINE LA LUMINĂ“

TVR Cultural

„Jurnal Cultural“, 21 noiembrie 2025.

Online la adresa: https://youtu.be/PQ2CKs1LZrM?si=-6NPlzCRgzm7HfHS.

București, 22 noiembrie 2025.

ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI: BENZILE AUDIO – MISIUNE DE SALVARE

Conferință-dezbatere

Organizator: Casa de Cultură „Friedrich Schiller“.

Data: 20 noiembrie 2025.

Participă: Alina Pavelescu (Arhivele Nationale), Ion-Andrei Gherasim (Fundația „Corneliu Coposu”), Mihai Burcea (Centrul de Studii Ruse și Sovietice „Florin Constantiniu“), Vlad Mitric-Ciupe (ACSIA) și Mircea Stănescu (Arhivele Nationale).

Înregistrare video la adresa:

 

București, 21 noiembrie 2025.

 

DE ZIUA NAȚIONALĂ A ARHIVELOR (2)

Ceva și pentru anticomuniști

Pentru că, inevitabil, deocamdată sunt singurul care le cunosc integral, continui să semnalez aici, la Gazeta săracului, interviul cu fosta ilegalistă comunistă Alexandra Sidorovici. Acesta face parte dintr-un lot de benzi digitalizate la Serviciul de Arhive Contemporane și Organizații Politice al Arhivelor Naționale, operațiune concepută ca una de salvare.

Sidorovici este cunoscută ca acuzatoare publică în procesele, de după război, ale „criminalilor de război și a celor pentru dezastrul țării“; de asemenea, ca… soție a lui Silviu Brucan. Aceasta este imaginea sa dominantă, practic exclusivă în acest moment.

Un episod spectaculos din biografia sa este acela că, în perioada războiului, a fost meditatoarea… Liei Lazăr, fiica lui Ilie Lazăr (și mama lui Ionuț–Andrei Gherasim, președintele Fundației „Corneliu Coposu“). Ea a intrat deci în casa Lazăr, a discutat cu Ilie Lazăr și povestește relațiile care s-au structurat atunci între oameni aflați pe bariere ideologice opuse, pe scurt: dușmani.

Relatarea Alexandrei schimbă perspectiva, percepția pe care o avem. Subliniez că este vorba despre un interviu oficial realizat de Institutul de Istorie a PCR. În acest document ea revine asupra fiicei unui dușman ideologic încă de două ori, semn că a marcat-o.

După război, Lia a luat calea închisorilor comuniste, iar Sidorovici a avut o conduită-standard pentru o militantă de acest tip: nu a făcut nimic. Între noi fie zis, nici nu putea face – dar nici nu a încercat. A avut însă un sentiment de culpabilitate, ce răzbate cu o anume intensitate la atâția ani distanță (interviul este realizat în anii 1970).

Sunt detalii relevante pe care nu le vei regăsi niciodată în dosarele de cadre. Ele dau complexitate istoriei, care este precum viața: spulberă clișeele obișnuite. De aici și importanța acestor surse (izvoare).

Relatările sale pot fi ascultate online, în acces liber, la adresele de mai jos:

 

https://descopera.arhivelenationale.ro/cota/?cid=15342937;

https://descopera.arhivelenationale.ro/cota/?cid=15342938.

 

Enjoy!

 

București, 1 noiembrie 2025.

 

DE ZIUA NAȚIONALĂ A ARHIVELOR (1)

Dat fiind că Ziua Arhivelor o sărbătorim prin muncă, semnalez aici, la Gazeta săracului, o bandă audio recent digitalizată de noi, Serviciul de Arhive Contemporane și Organizații Politice al Arhivelor Naționale, în care Ion Popescu-Puțuri, șeful – în funcție – al Institutului de Istorie a PCR, cel mai înalt for al producției istorice a Patriei, povestește ceva cu totul surprinzător pentru înregistrările oficiale de acest tip: acțiunile de intimidare ale Securității la care a fost supus.

Ca istoric, mărturisesc că, deși am auzit diverși foști responsabili comuniști lamentându-se la temă – unii vorbeau chiar de încercări de asasinat! –, fie nu le-am dat crezare, fie am păstrat un dubiu. În cazul de față, tonul celor doi Popescu-Puțuri (Ion și Maria) este autentic, iar relatările lor, la cald, convingătoare.

Înregistrarea se constituie astfel într-o probă arhivistică crucială pentru înțelegerea istorică.

Care este motivul unei asemenea „atenții“ din partea Securității, pur și simplu nu știm și, în măsura posibilului, rămâne de aflat.

Relatările lor se pot asculta online, în acces liber, la adresa de mai jos:

https://descopera.arhivelenationale.ro/cota/?cid=15342957.

Enjoy!

 

București, 31 octombrie 2025.

 

PREȘEDINTELE SUB ASALT MEMORIAL

Ziua comemorării holocaustului evreilor din acest an a fost transformată într-un exercițiu de umilire a Președintelui României. Situația reprezintă semnul foarte marii influențe pe care lobby-ul israelian o are asupra instituțiilor Statului român, în particular a lui Nicușor Dan, care s-a dovedit incapabil de reacție. Președintele, care ar fi trebuit să se aștepte la așa ceva, a căzut astfel într-o capcană din care ar fi putut ieși doar dacă ar fi avut un discurs pregătit. Pe care să-l citească, iar nu să improvizeze oral. Ce ar fi putut spune acolo? Dacă aș fi fost consilierul Prințului (ceea ce nu sunt și nici nu mi-aș dori, căci politica este o afacere dură), l-aș fi sfătuit să cuvânteze astfel:

 

Planul istoric

„Istoria nu este o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici o interdicție și nu cunoaște tabúuri; el poate să deranjeze.

Istoria nu este morală. Rolul istoricului nu este să glorifice sau să condamne; el explică.

Istoria nu este sclava actualității. Istoricul nu aplică trecutului scheme ideologice contemporane și nu introduce în evenimentele din trecut sensibilitatea de azi.

Istoria nu este memorie. Într-un demers științific, istoricul strânge amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele și stabilește faptele. Istoria ține seama de memorie, dar nu se reduce la ea.

Istoria nu face obiectul justiției. Într-un Stat liber, nu este nici dreptul Parlamentului, nici al Puterii Judecătorești să definească adevărul istoric. Politica Statului, chiar atunci când este animată de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei“.

Ceea ce regimul comunist numea „legionari“ și „fasciști“ reprezintă o realitate complexă, un ansamblu uman din care doar o mică parte erau legionari reali. Și dintre aceia, mulți condamnați nu pentru vreo faptă, ci pentru idei sau simpla apartenență la organizație, ori solidaritate umană, botezată și ea „ajutor legionar“. Prin urmare, majoritar, aceste victime nu doar că au fost nevinovate: ele nu au avut nici o legătură cu ideile și faptele incriminate.

Pentru orice spirit rațional, Mișcarea Legionară reprezintă un fenomen istoric închis, mort, și nu există nici un pericol de a fi înviat (oricât de tare s-ar strădui „holocaustiștii“/lobby-ul israelian de la noi prin acțiunile lor pompier-piromane). Căci cauzele istorice care l-au creat, similar fascismului european, nu mai sunt la lucru: Revoluția bolșevică și masiva populație evreiască din Moldova; la fel, contextul intern și internațional este diferit. Totodată, ar fi de remarcat că România postcomunistă nu a produs nici o mișcare de extrema dreaptă, darămite de extracție legionară (dispărutul Partid România Mare se supune altor tipare), iar grupusculele periferice, fără nici o priză la public, precum Noua Dreaptă ori altele, ar fi într-adevăr de studiat din punct de vedere sociologic pentru a stabili cât din bagajul lor ideologic este tributar tradiției dreptei radicale, în mod real sau dorit, și cât realității prezente. Același lucru putem spune despre partidele AUR sau SOS.

 

Planul legal

Pretenția de a legifera în materie de istorie ca disciplină (cunoașterea faptelor) este deci eronată, contraproductivă și periculoasă.

La fel – exceptând domeniul recunoștinței – faptul de a legifera în materie de memorie, și mai cu seamă în registru represiv, este de asemenea eronat, contraproductiv și periculos.

Este și cazul amalgamului istoric și memorial pe care îl reprezintă versiunile legii ce are la bază Ordonanța holocaustului. (În acest sens, contestarea deja făcută proiectului de lege la CCR este de un foarte bun nivel intelectual.)

Dacă avem însă o problemă – și chiar dacă nu avem – educația este cheia în acest domeniu, iar ea nu trebuie abandonată în nici un fel în favoarea unor măsuri punitive. Singura abordare rațională din punct de vedere penal este distincția dintre pretenția de a legifera în materie de istorie și memorie (ilegitimă, excesivă), pe de o parte, și încriminarea rasismului, xenofobiei și incitării la ură (legitimă, necesară), pe de altă parte.

 

Planul memorial

Orice dezbatere cu privire la aceste chestiuni trebuie să aibă în centru victimele. Altfel nu are nici un sens. Când ne referim la morții, mutilații și reeducații comunismului nu vorbim despre „țărăniști“, „liberali“, „social-democrați“, „legionari“, „sioniști“, „regaliști“ sau chiar „comuniști“, ci despre victime-pur-și-simplu. Prin urmare, a face selecții în acest câmp echivalează cu o a doua înmormântare a unor categorii de victime. Prețuim pe toți aceștia nu pentru crezul lor politic, ci pentru anticomunismul lor, pentru că s-au opus dictaturii, regimului de ocupație al țării și au plătit un preț greu, chiar cel suprem.

La fel este și în cazul figurilor culturale (unii chiar victime ale comunismului) care au avut diverse derive în politică sau ale căror poziții au fost discutabile, ba chiar condamnabile, gen Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Nae Ionescu, Emil Cioran ori Constantin Noica. Ca orice expresie a culturii, memoria este teritoriul distincțiilor, astfel că prețuim pe aceștia nu pentru respectivele derive, ci în ciuda acestora, adică pentru valoarea lor culturală. Or pretenția de a evacua de-a valma din conștiința publică toate figurile indicate (dar și altele) este una nemaipomenită.

Prin urmare, șantajul cu fascismul, cu legionarismul, cu antisemitismul trebuie să înceteze.

 

Planul politic

Este subiectul cel mai complicat.

Istoria, Dreptul nu sunt – sau nu ar trebui să fie – Politică, adică să fie reduse la versiuni ancilare ale acesteia. Însă Memoria – sau mai bine zis Memoriile, căci nu avem o singură memorie, ci memorii multiple, aflate de multe ori în concurență, în conflict – este Politică. Ponderea memoriilor, locul acordat în conștiința publică depinde deci de raporturile de forțe.

În tot cazul, rolul unei decizii politice raționale și realiste ar fi dublu: 1) să nu strivească (prin măsuri administrative, politice și legale) nici o memorie; 2) să fie nu neutră – întrucât neutralitatea nu există și nici nu trebuie să existe în acest domeniu – ci să urmărească moderația, echilibrul.

Dar pentru asta trebuie să ai forța și să-ți creezi pârghiile necesare, altfel vei rămâne simplul destinatar al foii de parcurs a altora, care an de an vor verifica în ce măsură ai bifat-o.

 

București, 10 octombrie 2025.

 

Anexe:

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/06/romania-si-legile-memoriale.html;

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/06/cu-istoria-la-tribunalul-politicii.html;

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/08/victimele-comunismului-si-legea-memoriei.html;

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2016/05/o-opinie-juridica-despre-legea.html;

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2016/07/romania-si-programul-de-lupta-impotriva.html;

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2018/02/din-nou-despre-santajul-cu-legionarismul.html;

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2025/07/presedintele-republicii-in-razboi-cu.html;

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2025/07/presedintele-la-conferinta-de-presa.html.

CÂTEVA CUVINTE DESPRE SITUAȚIA FOSTEI REPUBLICI SOCIALISTE SOVIETICE MOLDOVENEȘTI

Să punem măcar un bemol, zic, obositorului republican-moldovenism victorios ce a ajuns să ne dea lecții de politică internă și externă, ba chiar și de democrație!

Deocamdată să lăsăm democrația la o parte, căci ea este în reflux peste tot în Occident (America, Europa), de vreme ce anulăm (și noi și ei) alegeri, candidați și tratăm, pe cât de interesat, pe atât de decerebrat, pe cei ce gândesc diferit ca „agenții Rusiei“, exact ca pe vremea lui Stalin. Să vorbim deci în termeni real-politici.

Statul numit Republica Moldova are o populație egală cu Gaza și, la fel ca aceasta înainte de purificare etnică și genocid, trăiește în principal din ajutoarele occidentale (masiv din România). Fără acest ajutor s-ar fi prăbușit demult, căci cu vinul și produsele sale agricole are o economie ce o împiedică să iasă din subdezvoltare. Astfel, „opțiunea europeană“ reprezintă, în context, direcția benefică pentru ea. Sau cel puțin așa îi pare. Numai că lucrurile sunt mai complicate în realitate.

Deși a fost luată sub pulpana UE și controlul NATO, republica în discuție rămâne în zona gri a politicii regionale: nu are nici o umbrelă de securitate, iar situarea sa pe un punct de conflict al Occidentului cu Rusia reprezintă o direcție periculoasă și perdantă pe termen mediu și lung.

Cu un procent mare de minorități etnice dispuse în Nord, în Sud și în Transnistria, Republica Moldova are clivaje culturale, lingvistice și teritoriale importante greu de gestionat. Să nu mai vorbim de bazele militare rusești și de conflictul militar înghețat asociat.

În termeni realiști, singurul viitor al acestui stat ar fi neutralizarea sa, redeschiderea dialogului cu Rusia – și cu partea de societate acum criminalizată ca „pro-rusă“. Alternativele – conflictul extern și intern – sunt perdante, căci nu duc nicăieri. Mai mult, sunt rețeta-standard pentru eșec, pe care reușitele de parcurs și de palmares, în care se va epuiza curând, nu fac decât să-l acopere.

Dar o politică de deschidere internă și multiazimut în cea externă nu este în nici un fel în vederile actualului regim de la putere la Chișinău și, tocmai de aceea, estimez că vom asista în continuare la acest joc pe muchie de cuțit, ba chiar la jocul cu focul. Republica Moldova nu are nici graniță cu Rusia, nici vreo importanță strategică, fiind, pentru aceasta din urmă, cel mult un codicil la „problema ucraineană“. Factorii săi de stabilitate sunt pur conjuncturali, nu intrinseci sau legați de propria conduită zonală. Nu văd deci nici un viitor acestui stat într-un context multipolar, în care s-ar prăbuși, nici într-unul de extindere a conflictului ucrainean ori de avans al trupelor ruse către Odesa, caz în care ar fi amenințat fără posibilitatea de a putea rezista în vreun fel.

În ceea ce o privește, găsesc că România ar trebui să abandoneze susținerea necondiționată a acestei republici. Să fiu clar: nu orice formă de susținere, așa cum doresc „suveraniștii“ din Parlament. Căci nu vorbim aici nici de susținerea pentru dezvoltare, nici, cu atât mai puțin, a cetățenilor români de la fața locului, ambele în interesul nostru. Vorbim de susținerea oricărei politici de acolo doar pentru că este pro-europeană și pro-NATO. UE și NATO sunt cadre, idei regulatoare care ne ghidează, dar nu țin loc de politică.

Ar trebui deci să ne întrebăm de ce o facem? Care este interesul nostru? Apoi ce beneficii – și costuri – ne aduce nouă integrarea în UE a acestei Foste Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (cum ar trebui să se numească dacă dorește să intre în UE, nu Moldova, nici Republica Moldova), fostă parte a teritoriului României? Integrare la care nu ne opunem, dar de ce ar trebui să o încurajăm, mai mult, să o sprijinim – și nu doar declarativ, ci și financiar? Estimările (căci cifrele reale sunt clasificate) spun că sprijinul nostru pentru Ucraina și Republica Moldova reprezintă, cumulat, cca 3,5% din PIB. Putem susține acest procent în condițiile crizei noastre economice structurale? Mă îndoiesc. Acestea sunt întrebările-cheie la care ar trebui să răspundem dacă am avea o politică externă. Ceea ce nu avem, cel puțin deocamdată, doar clișee și locuri comune. Și dacă nu avem, este trist să vezi cum politica externă ți-o fac nu doar entități mai puternice, ci chiar cele nesemnificative politic, gen Republica Moldova. Iar dacă tot vorbim de cine și al cui agent este, să fii agentul SUA, al Israelului (precum holocaustiștii) mai e cum mai e, dar să fii agentul Republicii Moldova sună ridicol!

Să revenim la înțelegerea realității și să gândim strategic, așa cum acest stat al nostru, România, a făcut-o încă de la întemeierea sa. Este greu? Se pare că da.

 

București, 1 octombrie 2025.

 

PREȘEDINTELE ȘI REALITATEA

Dat fiind că a fost beneficiarul anulării alegerilor, în materie de politică internă nu este de așteptat ca Președintele să evolueze în vreun fel. De aici suita de ficțiuni legate de interferența rusă, în nici un fel probată: dacă exista vreo probă, aceasta ar fi fost pusă pe masă!

Anchetele, procesele lui Georgescu, care verosimil nu vor ține în justiție (ceea ce nu înseamnă însă că nu va fi condamnat), au ca scop să-l țină ocupat pe acesta și să sleiască mișcarea populară zisă „suveranistă“. Cu ce efecte, vom vedea, căci populația este și va rămâne „suveranistă“: ce-o interesează cu adevărat este propria situație, nu a altora. În tot cazul, acesta este un punct de blocaj pentru Președinte.

În materie de politică externă există o evoluție: faptul că am trecut de la mantra propagandei noastre legată de marșul victorios al noii Armate Roșii până la Paris și Londra, la realistele constatări că Rusia nu poate (și nici nu vrea) să atace NATO și probabilitatea foarte redusă a extinderii războiului dincolo de granițele Ucrainei, este un mare progres. Povestea cu drona (cel mai probabil o provocare ucraineană) este o absurditate a noastră, în conjuncție cu cele ale polonezilor, cu rol de a ține SUA implicate în Europa prin agitarea pericolului rusesc. Ceea ce nu se va întâmpla însă: Trump a ieșit deja din povestea ucraineană plasând responsabilitatea pe umerii noștri, ai Europenilor, dar furnizând în continuare arme pe care noi le vom plăti; pentru a nu fi acuzat de dezastrul de pe câmpul de luptă ce va urma.

Exceptând solidaritatea declarativă colectivă, nici un cuvânt despre susținerea Ucrainei, fapt ce arată că toată lumea, inclusiv Președintele, înțelege că acest război este pierdut, iar NATO și UE se îndreaptă spre o înfrângere strategică greu de gestionat.

Și legat de Republica Moldova înregistrăm o schimbare: Președintele înțelege probabil că acest stat este situat pe un punct de conflict cu Rusia și că ambalarea la temă nu face bine țării noastre ci, din contră, o face prizonieră susținerii necondiționate. Ceea ce, în materie de politică externă, reprezintă o eroare fatală: să faci politica României înseamnă să urmărești interesul național, adică „Romania first“ – nici al Ucrainei, nici al Republicii Moldova, nici al oricui altcuiva. Deci să fii „suveranist“. Să nu mai vorbim despre faptul că, în ciuda masivului ajutor occidental (și al României), situația internă și prestația acestui stat pe scena internațională sunt un dezastru și că, indiferent de rezultatul alegerilor, nu se vor schimba.

 

București, 26 septembrie 2025.