CHESTIUNI ROMÂNO–BASARABENE

Să tocăm puțin un articol recent.

Cel puțin arhivele românești la temă sunt accesibile și ne pot lămuri, căci imaginea de presă este înșelătoare și dă mai mult frâu așteptărilor celui ce o citește, consumă.

Ideea că, în termeni realiști, Ceaușescu ar fi putut revendica Basarabia este nu doar greșită, ci absurdă. Chiar mai absurdă decât cea care presupune că, în baza simplului drept istoric, România de azi ar trebui/putea să ocupe actuala Republică Moldova, căci – nu-i așa? – noi suntem unioniști iar aceasta ne aparține.

În cazul descris ne aflăm într-o logică postbelică, în perioada doctrinei Brejnev, zisă «a suveranității limitate», când Cehoslovacia fusese invadată pentru mult mai puțin. „Problema Basarabiei“ a fost folosită de comuniștii români, încă din perioada Gheorghiu–Dej, ca element de propagandă internă (mobilizare) și de rezervă în politica externă. Este tot ceea ce se putea face și, dacă trecem de imprecație, această politică nu este lipsită de interes, iar invocarea exagerărilor în interpretarea opusă nu reprezintă un argument serios.

Simplul fapt că Ceaușescu a vizitat RSSM este semnificativ politic: putea să nu o facă, dar a făcut-o, și se juca cu focul. Căci, dacă ar fi să-i luăm temerile în serios, el era neliniștit de o posibilă intervenție sovietică până și în perioada ulterioară acestor evenimente, când Carter s-a aflat la Casa Albă, după cum indică documentele americane.

Indiferent de ce spunea propaganda de partid de pe ambele maluri ale Prutului, mesajul transmis de Ceaușescu a fost clar: nu v-am uitat!

Astfel, dacă abandonăm formule de tipul „a doua trădare a Basarabiei noastre“, „criminalul Ceaușescu“ sau „gestul laș“, evenimentele apar într-o altă perspectivă și putem încerca să decriptăm și dacă Ceaușescu a fost unionist sau antiunionist. În fond, chestiunea nu are de-a face cu ceaușismul sau anticeaușismul, ci cu realitatea politică și acuratețea istorică.

Sper că am fost doar didactic, nu și pedagogic, căci pedagogia îmi repugnă.

București, 1 aprilie 2025.

 

NEBUNIA CONTINUĂ

Sub conducerea lui Daniel Șandru, acest Remus Pricopie al investigării crimelor comunismului și memoriei exilului românesc, IICCMER a devenit o anexă a Institutului „Wiesel“. După modelul lui Al. Florian, el îl amenință pe Radu Preda (fostul președinte al instituției) cu cremenalul pentru „practici neolegionare“. Motivul/pretextul este un recent articol de presă, ignar și murdar, în care se spune că, pe vremea când conducea instituția, fostul președinte a avut relații cu un ONG „care avea un citat din criminalul de război legionar Radu Gyr pe emblemă“.

În replică, printre alte delicatețuri, Preda spune că este considerat „neolegionar“ de Șandru & Co și pentru că a organizat Simpozionul „Goma 80“ din 2015 (vezi foto). Din caraula celor doi „externiști“, cel mai mult mi-a atras însă atenția un pasaj rememorativ al lui Preda:

 

În discuțiile aprinse din epocă duse cu partenerul strategic, cu administrația SUA, am pledat cu insistență pentru o puternică politică memorială legată de crimele comunismului care nu trebuie/a văzută ca atentat la politica memorială a crimelor naziste. Holocaustul și Gulagul nu se concurează, spuneam, că atunci am ajunge martori la obscenitatea morală absolută, unii fiind mai morți decât alții, mai victime decât altele. În plus, fără a amesteca planurile – da, cunosc sensibilitatea legată de unicitatea unei tragedii în raport cu cealaltă… .

 

Fragmentul indică cu precizie unde trebuie căutată cauza. Or, în ciuda faptului că politica noastră externă pare încadrată acum perfect în linia generală europeană și în clivaj cu Administrația Trump, ea nu s-a mișcat cu un milimetru în acest punct față de situația anterioară. Am mai spus, repet: răspunsul este lobby-ul la temă.

În fine, dacă poveștile cu legionarii sunt în centrul alegerilor prezidențiale, așteptăm cu maxim dezinteres să vedem cum vor fi abordate de candidați în campanie. Căci nu mai pot fi evitate în nici un fel.

Este însă o teribilă deturnare a agendei politice de la problemele reale către o nebunie – caz unic în Europa, în lume, de aceea și greu de înțeles – dar acesta este raportul real de forțe și altceva nu avem. Iar rezultatul va fi că atunci când ignori realitatea, concentrându-te pe aberații, realitatea va sfârși prin a te izbi direct în figură.

 

București, 30 martie 2025.

 

O CARTE IMPORTANTĂ

Nu doar în contextul prezent, ci și pentru istorie – și invers!

La origine o teză de doctorat, cartea lui Paschalis Pechlivanis, America și România în Războiul Rece. O destindere diferențiată (1969–1980), București, Editura Litera, 2022, traducere din engleză de Monica Pîrvulescu, este bazată pe arhivele recent accesibile, americane și românești (ANR, MAE). Din câte observ, deși cunoașterea relațiilor noastre cu Puterea Tutelară de azi are o importanță particulară – pentru autoritățile politice, administrative, religioase și, nu în ultimul rând, pentru istorie – ea nu a beneficiat de nici o recenzie. Este măsura halului nostru de înțelegere, celălalt versant al problemei fiind avalanșa de gunoi ideologic și de propagandă deversată zilnic la subiect.

N-am nici eu intenția să fac o recenzie-standard, ci doar să semnalez.

În contextul Războiului Rece, România a fost importantă pentru Americani, care au imaginat o „politică diferențiată“ față de țările din blocul sovietic, descrisă de autor în detaliu pentru perioada de creștere și de apogeu, 1969–1980. Dar această politică a avut loc pentru că România lui Gheorghiu–Dej, mai întâi, și a lui Ceaușescu, mai apoi, intrase pe o direcție autonomistă în cadrul blocului.

Relațiile României cu SUA au fost de tip neideologic, pragmatic – autorul îl numește sugestiv pe Ceaușescu „un realist“ – iar punctul lor focal l-a reprezentat Clauza națiunii celei mai favorizate. Aceasta permitea României să importe tehnologia necesară dezvoltării și să-și exporte produsele, însă era grevată de Amendamentul Jackson–Vanik la Legea comerțului, care lega schimburile economice de emigrare; și, în speță, de emigrarea evreilor. România s-a confruntat astfel cu puternicul lobby ce a reprezentat și interfața noastră cu Administrația, cu Congresul. Situația a continuat până în 1988, când Ceaușescu și-a epuizat complet valoarea de întrebuințare, căci nu mai avea nimic de oferit, iar dictatura sa internă a apărut în imaginea cea mai nudă. Relațiile externe sunt reci, iar pentru a face acest comerț trebuie să ai monedă de schimb.

În fine, iată concluzia autorului la tema relației dintre politica externă a SUA și drepturile omului:

 

Un alt motiv care nu a permis ca problema emigrării evreilor să câștige teren în contextul mai amplu al drepturilor omului, mai ales în timpul mandatului lui Carter, a fost însăși atitudinea grupurilor de presiune ale evreilor din America. Modul lor de abordare a fost influențat mai degrabă de o senzație [un sentiment – n. m.] de nou „tribalism“, decât de un cosmopolitanism [cosmopolitism – n. m.] bazat pe drepturile omului. [...] Mai mult decât atât, lobby-urile de origine est-europeană, care nu erau la fel de influente, nu aveau puterea de a determina extinderea obiectivului privind drepturile omului în așa fel încât să poată să schimbe în mod substanțial politica americană în regiune. În consecință, în ciuda presupunerilor inițiale, singurul aspect legat de drepturile omului care a fost luat cu adevărat în considerație în cazul României a fost cel al emigrației. (p. 224)

Ce se va fi ales de această relație în deceniul următor și, la fel, după căderea comunismului, rămâne de studiat. Și tot pe bază documentară.

 

București, 26 martie 2025.

 

LA ZI DE COMEMORARE

(9 Martie: Ziua deținuților politici ai comunismului)

Un comunicat analfabet istoric și moral. Și o mizerabilă turnătorie la poliție.

Să-i explicăm semnatarului ceva ce nu-i va explica nimeni:

1) Rolul institutului pe care „vremelnic îl conduce“ (vorba unui clasic) este să studieze criminalitatea comunistă și să fie deferent cu memoria victimelor, indiferent de culoarea lor politică, apartenență socială, etnică, religioasă, vârstă ori sex. Punct.

2) Să lase istoria în trecut, să nu o aducă în prezent decât ca explicație, ca analiză. Iar nu ca anexă, utilizare a politicului ori a situației prezente.

3) Să înceteze de a se face purtătorul de cuvânt nu doar al „adevăratei memorii a deținuților politici anticomuniști“, ceea ce este delirant, ci al oricărei memorii a deținuților politici, pentru care nu l-a mandatat nimeni. Atâta vreme cât mai trăiesc, în numele victimelor vorbesc doar victimele. Să înceteze de a se considera Comitetul Central al memoriei deținuților politici, căci se face de râs.

4) Aici nu este vorba nici de legionari, nici de comuniști, nici de țărăniști, social-democrați, liberali, regaliști ori ce vor mai fi fost victimele comunismului, ci despre decență.

Rușine!

 

București, 9 martie 2025.

P.S.: După mizeria morală de acum două zile și festivalul de urări de pe pagina sa de Facebook, IICCMER (iar nu inenarabilul domn Șandru) revine și drege busuiocul cu un comunicat în care renunță la coada pe sus și o băgă între picioare.
Măcar să nu mai insulte victimele și memoria lor!...
(notă din 10 martie 2025)

 

 

REPUBLICA MOLDOVA... IN BIG, BIG TROUBLE

Vizita președintelui nostru interimar la Chișinău s-a desfășurat în condițiile în care Administrația Trump este hotărâtă să pună capăt războiului din Ucraina, și o va face. În acest timp, Republica Moldova și-a pus toate speranțele în câștigarea războiului de către Ucraina, un pariu pe care, la fel ca aceasta, l-a pierdut.

Ce se va alege de parcursul european al acestui Stat post-sovietic nefuncțional (căruia trebuie să-i plătești gazele, curentul), cu identitate când fluidă, când vagă („al doilea Stat românesc“, „popor moldovean“, „națiune civică“), rămâne de văzut. Și asta pentru că UE nu poate avansa către Est fără umbrela strategică a NATO. Or NATO este în acest moment în colaps, iar avansul său încheiat.

În mod normal, Maia Sandu ar fi fost cea care ar fi trebuit să meargă la București, nu invers, însă Ilie Bolojan a fost chemat. Și a făcut exact ce trebuia să facă orice președinte al României într-o asemenea situație. Vizita sa este una de susținere morală, iar fotografia cu umbrela, sugestivă și exactă cu privire la intențiile celor doi.

Ce poate face concret România? În materie de securitate, nimic. Nu vor exista garanții de securitate cu privire la Ucraina – SUA nu le va da, în timp ce UE nu poate; iar cu privire la Republica Moldova nici atât.

Țara noastră își manifestă însă interesul strategic legitim, motivat de considerente istorice, etnice, lingvistice și de vecinătate. Un interes pe care nici măcar Rusia nu i-l poate contesta. Și este singura care o poate face, restul sunt simple declarații de presă. Problema este că România are propriile-i... probleme, din care Georgescu nu e decât un simptom. Dar faptul că Bolojan a mers la Chișinău în această perioadă, când la București totul este cu susul în jos, confirmă cele spuse mai sus.

Ce va fi fost însă în culisele discuțiilor româno–republicano-moldovene este greu de spus. Să nu uităm că d-na Sandu s-a implicat în campania prezidențială de la noi de partea Elenei Lasconi și a îndemnat în acest sens cetățenii români din Republica Moldova. Iar nu de partea candidatului PNL, de care aparține președintele interimar Bolojan, și nici a celui al PSD, celălalt partid românesc aflat la putere, de care depinde de asemenea finanțarea pentru dezvoltare a Statului din stânga Prutului. O eroare de amator politic pe care a făcut-o și președintele Zelenski, care s-a implicat în campania electorală americană de partea democraților, fapt reproșat de Trump și de staff-ul său la întâlnirea de pomină din Biroul Oval. Dar măcar acela o făcea pentru că democrații dădeau banii, în timp ce președintele Republicii Moldova a făcut-o din motive pur ideologice și contra propriului interes, mizând pe o mână moartă.

Să reamintim apoi că, în cei trei ani scurși de la începutul războiului ucrainean, a existat o atitudine a reprezentanților acestui Stat de peste Prut prin care nu mai doreau să fie văzuți ca „rudele sărace“ ale României, ci ca un partener egal și o voce distinctă în zonă. Dorințele de acest tip sunt minunate, dar când alții îți plătesc facturile la curent și gaze, greu de aplicat. Să o spunem în clar: autoritățile române au rămas calme, dar fudulia aceasta este prost văzută la București.

Ce va fi, vom vedea. Însă politica – și mai ales cea internațională – are capacitatea de a aduce pe toată lumea cu picioarele pe pământ. Nu văd însă bine prestația Republicii Moldova pe această scenă și, cu atât mai puțin, viitorul politic al d-nei Sandu.

 

București, 6 martie 2025.

 

„PROBLEMA GEORGESCU“ ÎN CONTEXT MAI LARG

Contextul este politica Israelului și a lobby-ului său. Iar aici se confruntă două viziuni.

Una, cea israeliană, care față cu ascensiunea mișcărilor populiste europene se interesează de un singur lucru: nu atât ce debitează unul sau altul despre trecut (C.Z. Codreanu ori I. Antonescu, în cazul nostru), ci cât avansează aceștia către pozițiile israeliene. Este o viziune real-politică, pragmatică, nu chiar neașteptată de la un stat care practică de zeci de ani epurarea etnică și, în ultima vreme, genocidul (a se vedea rapoartele organizațiilor internaționale pentru apărarea drepturile omului, preocupările Curții Penale Internaționale și cele mai avizate voci ale savanților). Tocmai de aceea nu are de ales. 

Cea de-a doua viziune este a lobby-ului său, care se opune oricăror relații cu persoane ori grupuri politice ce nu au un pedigri antifascist verificat și un istoric al susținerii necondiționate a Israelului. Este o perspectivă ideologică, în esență.

Din prima direcție fac parte contactele Ambasadorului Israelului la București cu George Simion sau cele ale ministrului Diasporei, Amichai Chikli, cu Călin Georgescu, despre care am mai povestit. Iar efectele, un soi de stahanovism la temă – a se vedea, de pildă, aserțiunile acestora ba despre proiectele de lege gata pregătite pentru redobândirea cetățeniei române în cazul celor 800.000 (sic!) de israelieni originari din țara noastră, ba despre mutarea Ambasadei României la Ierusalim ori altele.

Din cea de-a doua viziune ar fi de menționat propaganda internațională dusă în timpul și pentru anularea alegerilor prezidențiale de anul trecut. Atunci se vorbea, de pildă, despre „fascistul entuziast“ Mircea Eliade sau, în altă parte, de „colaboratorul nazist“ (același) pentru care se cerea revocarea doctoratului honoris causa acordat în 1985 de George Washington University. Din același registru, la noi ar fi de indicat una proaspătă, chiar de ieri, ziua aniversării lui Mircea Vulcănescu, când Alexandru Florian a cerut din nou schimbarea numelui străzii ce-i poartă numele.

Fiind pe o poziție ideologică indefectibilă, această ultimă direcție este inevitabil nemulțumită. De pildă, Radu Ioanid: „La 28 august 2023, liderul AUR George Simion recunoaște, în fața unei hărți a României Mari și în fața ambasadorului statului Israel responsabilitatea României pentru Holocaustul evreilor români. A negat existența antisemitismului din România, a condamnat antisemitismul și a promis să îl combată. A fost evaziv în ceea ce privește definiția IHRA a Holocaustului. «Nu am citit-o» spune domnia sa. Și în ceea ce privește predarea istoriei sale, să nu se exagereze, spune el. A urmat un comunicat AUR în limba engleză, pentru export, dar nu și în limba română – o șiretenie de doi bani“.

Și care ar fi „problema“? Problema nu este deci nici Simion, nici Georgescu – la rigoare, ei pot fi aduși la realitate, și orice va face Israelul (hard power), lobby-ul său (soft power) va sfârși prin a-l susține. Problema este că cele două abordări sunt azi mai îndepărtate una de alta ca niciodată, ba chiar în conflict. În ciuda susținerii necondiționate din partea SUA, a UE, Israelul tinde să devină un stat-paria care face tot ce se poate face în relațiile internaționale, în timp ce lobby-ul său devine din ce în ce mai voluntarist pe măsură ce pierde terenul de sub picioare.

Ce va fi, vom vedea, dar pentru că suntem în țara lui Caragiale, aștept momentul în care toți cei indicați vor pupa Piața Endependenți.

 

București, 4 martie 2025.

O PREDICȚIE DIN... 2016. ȘI O ESTIMARE LA ZI

E jale mare pe Alexandru Florian, care se vaită, încă de după primul tur al alegerilor cu Georgescu, că rezultatele juridice ale legii holocaustului sunt, vorba lui Bulă, cam zero. De fapt, nici nu era greu de estimat, dovadă articolul din care extrag:

Cum am mai spus, această lege merge mult prea departe, prin urmare, va fi cu atât mai greu de aplicat. Este de luat în calcul, apoi, că acest caracter extrem – insistăm: straniu pentru un text de lege care are ca intenție să combată extremismul! – va descuraja în practică pe procurorii și judecătorii care, oameni fiind, iar nu practicieni ai vreunei ideologii, nu-și vor pune cariera în joc pentru a-i satisface pe holocaustiști. (...)

Pretenția de a transforma analiza juridică a faptelor în legislație în materie de istorie este nu doar absurdă, ci foarte periculoasă, căci în istorie punctele de vedere eronate sunt eliminate prin discuție rațională, care are ca rezultat consensul, iar nu prin invocarea vreunei legi juridice și, cu atât mai puțin, prin condamnări penale. Această situație este cunoscută de holocaustiști, care nu doar că au impus o asemenea lege, ci caută în permenență să impună și un consens istoric artificial; cu alte cuvinte, o contradicție în termeni. (...)

În ciuda acestor scăderi, mesajul general al textului este că holocaustiștii vor avea o viață grea în încercarea de a băga altora pumnul în gură, prin urmare, verosimil, vor continua să umple statistici vide: de memorie, istorie și sens...

Acum Forian vrea să-i spele pe creiere, să-i reeduce pe procurori, pe judecători, care nu înțeleg imperativele momentului. Omul a rămas captiv logicii de aparat comunist în care a fost format și, dată fiindu-i debusolarea în fața statisticilor vide și a raportărilor la hectar, este din ce în ce mai decuplat de realitate. Pur și simplu nu înțelege că această cale nu doar că nu duce nicăieri, ci provoacă efecte contrare celor dorite. Toți pompierii piromani se cred doar salvatori!

Singurul mod în care ar fi putut avansa decisiv în programul lor istorico-memorial era, paradoxal, chiar cu Georgescu, dar omul nu prezenta încredere, căci nu avea antecedente la temă.

Ce va fi pe mai departe? Greu de spus, mai ales că, în context, o asemenea politică istorico-memorială a creat rezistență, până acum tacită, iar„adeversarii“ se mobilizează: vezi punctele marcate prin canonizarea a ceea ce Corporația holocaustului numește „sfinții legionari“ ori chestiunea programei de istorie.

Instituția „Wiesel“ este însă un instrument de hard- și soft-power american, iar pentru că România nu contează în materie de politică externă, activitatea la temă, de la fața locului, este gestionată de puternicul lobby al organizațiilor evreiești.

Chestiunea nu are de-a face cu antisemitismul ori, invers, cu filosemitismul, ci reprezintă o realitate politică. Iar în politică trebuie să ții seama de realități. Cunoașteți vreo instituție din România, nu vreun institut bugetar, care să spună justiției nu doar că deciziile sale sunt proaste, ci că gândește greșit, iar aceasta să bage capul între umeri? Așa mă gândeam și eu...

Pe scurt, acest factor nu poate fi ignorat, necum dislocat. Ultimul șef de Stat ne-a spus și el, cinstit, care este adevărul în privința anulării alegerilor. Prin urmare, estimarea mea este că vom continua pe aceeași linie, iar linia generală va fi degringolada: Florian & Co vor continua să încerce „să tundă iarba“, dar iarba va crește și mai abitir.

București, 21 februarie 2025.