Dès son instauration en Roumanie, en mars 1945, le régime
communiste a été exercé par des gens et des structures ayant une certaine
culture politique acquise dans les années de l’illégalité, de la détention
politique, de l’activité subversive et de l’espionnage. Le texte suivant
présente deux biographies – de couple – révélatrices pour le destin d’une
partie de la nomenklatura communiste de l’époque Gheorghiu-Dej. Le même temps,
ces deux cas tracent les contours des visages et indiquent des nomes dans un
régime qui prône l’action politique impersonnelle, mais qui ne peut pas
renoncer à sa dimension criminelle jusqu’à sa chute en 1989.
Începând de la
instaurarea sa, comunismul din România a fost pus în practică de către oameni
şi structuri cu o anumită cultură politică, pentru unii dobândită în anii
ilegalităţii, ai activităţii subversive şi de spionaj, ai detenţiei politice.
În cele ce urmează vom prezenta două biografii – de cuplu – revelatoare pentru
destinul unei părţi a nomenclaturii comuniste din epoca Dej. Totodată, într-un
regim ideologic care pretinde acţiunea politică impersonală, ele dau chip şi
nume criminalităţii care o subîntinde.
Născut în anul 1905
în Baia Mare, de naţionalitate română, Gavrilă Birtaş a fost membru al
Partidului Comunist din ilegalitate. Profesia sa de bază era tâmplar[1].
Tovarăşa sa de viaţă din prima perioadă a fost Donca, militantă comunistă din
Transilvania. A avut ca nume conspirative: „Eugen (B)” şi – probabil – „B.”[2].
În 1935 s-a căsătorit cu Eva Rotschild, pe care a cunoscut-o în mişcare, la
„Ajutorul Muncitoresc”. De naţionalitate evreiască, Eva s-a născut pe 4 aprilie
1916 în oraşul Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj. În 1944 mama ei a fost deportată
de către autorităţile maghiare la Auschwitz, unde a murit. După ce mai întâi a
activat în „Ajutorul Muncitoresc”, în 1933 a fost primită ca membră a
Partidului Comunist. De profesie era croitoreasă. A lucrat apoi în Aparatul
tehnic al Comitetului local al PCR din localitatea de origine (1933-1935).
O perioadă, Gavrilă
a lucrat pentru Comitetul teritorial al Partidului Comunist Român din Ardeal,
împreună cu Bela Breiner, Paul Veres, Rozalia Kahana, Gheorghe Stoica, R.
Kertesz şi Alexandru Sencovici. Între sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lui
martie 1940 a fost numit instructor de partid pentru regiunea Prahova,
activitate pe care o coordona de la Bucureşti, unde s-a mutat[3]. Eva l-a urmat
pe Gavrilă mai întâi la Baia Mare (în 1939), apoi la Bucureşti (1940).
La începutul lunii
mai 1940, Gavrilă a fost numit în Secretariat – structura de comandă a
partidului aflat în ilegalitate – alături de Ştefan Foriş, Nicu Tudor, Iosif
Chişinevschi şi Teohari Georgescu.
În jurul datei de
22 mai 1940, Ştefan Foriş, liderul PCR, a plecat la Moscova să raporteze
Cominternului în legătură cu situaţia partidului şi a propus Secretariatului ca
în lipsa lui la comandă să rămână Iosif Chişinevschi şi Gavrilă Birtaş[4].
Coordonarea muncii de partid a rămas în sarcina celor doi însă, în practică,
cel care făcea întreaga muncă de contact cu reţeaua era Birtaş.
După ce la
sfârşitul lunii decembrie 1940 liderul Partidului s-a întors din URSS, în 1941
s-a stabilit ca din conducerea Secretariatului să facă parte: Ştefan Foriş,
Iosif Chişinevschi, Constantin Pârvulescu, Gavrilă Birtaş şi Teohari
Georgescu[5].
În primăvara anului
1941, Chişinevschi şi Birtaş au fost însă arestaţi de Siguranţă (Birtaş pe 24
aprilie, Chişinevschi cu câteva zile mai devreme). Foriş a prelucrat cazul lui
Birtaş cu Constantin Carp şi o militantă comunistă numită „Ana” (probabil Ana
Toma), l-a acuzat de „purtare trădătoare la Siguranţă” şi l-a exclus din
partid[6]. Din închisoare, Birtaş s-a adresat Comitetului Central al Partidului
printr-o scrisoare, în care contesta excluderea şi cerea să fie reprimit în
Partid. Foriş a redactat scrisoarea de răspuns, care a fost aprobată de
Victoria Sârbu şi Stere Nichifor, în care dezavua atitudinea lui Birtaş şi îi
respingea cererea.
În acelaşi an, în
timp ce se afla în închisoare la Văcăreşti, Birtaş a fost numit de către grupul
din închisori (între care şi Gheorghe Gheorghiu-Dej) ca secretar al
colectivului şi responsabil pe probleme de apărare, funcţie care uzurpa practic
pe cea Anei Toma, secretarul CC pe problemă. Grupul din închisori îşi aroga în
acest mod pretenţia de a conduce Partidul. Astfel, Ana Toma a adresat CC o
scrisoare, în care susţinea că purtarea trădătoare la Siguranţă nu îi permitea
lui Birtaş să ocupe acel post. Finalmente, Foriş a obţinut asentimentul celulei
din închisoare de a-l scoate pe Birtaş din funcţia de secretar al colectivului
şi i-a tăiat acestuia legăturile pe probleme de apărare.
În toamna-iarna
anului 1941, în condiţiile în care Partidul pierduse legăturile cu Cominternul,
Birtaş şi-a dovedit utilitatea, restabilind contactul cu sovieticii prin
arhitectul casei în care locuise (care fusese şi casa de lucru a
Secretariatului CC). Motivat poate şi de noua sa poziţie, în primăvara anului
1942 conflictul lui Birtaş cu Foriş şi militanţii comunişti din jurul său s-a
agravat.
În iarna anului
1942-1943 Birtaş a adresat o nouă scrisoare CC al Partidului, cerând reprimirea
în organizaţie. Scrisoarea a rămas însă fără răspuns din partea lui Foriş şi a
organului suprem al Partidului.
După arestarea
soţului ei, în 24 aprilie 1940, Eva a fost trimisă de partid în „Ajutorul
Roşu”, fiind responsabilă cu aprovizionarea comuniştilor închişi la Văcăreşti.
În primăvara anului 1942 a fost numită în Aparatul tehnic al CC al PCR ca
ajutor al Ilenei Pop[7].
După 23 august
1944, Gavrilă a fost trimis de partid în Ardealul de Nord, iar din aprilie 1946
a fost numit şef al Siguranţei din Oradea. Foriş avea dreptate să suspecteze că
trădarea venea din cercul restrâns al membrilor Secretariatului, însă „trădătorul”
nu era Birtaş, ci – aşa cum avea să se dovedească ulterior – Nicu Tudor, care
fusese racolat de către Siguranţă. Eva şi-a urmat din nou soţul în Ardealul de
Nord, lucrând la Baia Mare, localitate inclusă în Regionala de Partid Cluj,
unde a rămas până în 1946. Apoi a activat la „Apărarea Patriotică” din Oradea,
unde a condus Secţia asistenţei. În noiembrie 1947 s-a îmbolnăvit grav de
stomac, iar în februarie anul următor a fost operată de ulcer perforat. Până în
aprilie 1949 nu a mai putut lucra.
În vara anului
1948, când a fost înfiinţată Securitatea, iar Foriş fusese deja executat de
către tovarăşii lui, Gavrilă a fost numit şef al Direcţiei I (Informaţii
interne), cu gradul de colonel. Era principala structură a poliţiei politice
care se ocupa cu represiunea internă. În 1950 el a fost transferat ca şef al
Direcţiei a III-a (Contraspionaj în Penitenciare şi Miliţie), unde a coordonat
direct Securitatea închisorilor şi lagărelor (Serviciul Operativ/Serviciul
Inspecţii) al cărei scop era reeducarea deţinuţilor politici şi verificarea
purităţii ideologice a cadrelor închisorilor şi Miliţiei[8].
Pe 15 iunie 1949,
Eva a fost numită adjunctă (funcţia se numea: referent-şef) a lui Iosif Nemeş,
şeful Securităţii închisorilor (Serviciul Operativ). Nemeş se cunoştea cu soţii
Birtaş din Transilvania de Nord, din perioada anterioară, când primul fusese
comandant al închisorii Oradea (septembrie 1945-martie 1949), iar Gavrilă
Birtaş şeful Siguranţei locale. Erau chiar în relaţii de prietenie. La rândul
său, Nemeş fusese numit la conducerea structurii informative a închisorilor de
către Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, la propunerea lui Gavrilă Birtaş,
care îi era şi legătură superioară directă, întrucât Serviciul Operativ făcea
parte din Direcţia a III-a Securităţii[9].
Când Nemeş pleca pe
teren, să inspecteze unităţile de detenţie, Eva era cea care îl înlocuia. Deşi
îi era interzis, ea desfăcea plicurile sigilate cu note informative care veneau
din teritoriu, de la închisori, trimise pe linia Securităţilor regionale.
Totodată, căuta să-şi manifeste autoritatea asupra celorlalţi lucrători din
Centrala Serviciului Operativ, generând numeroase tensiuni, motive pentru care
Nemeş a solicitat conducerii Securităţii să fie mutată la Cadre sau în altă
parte. La Securitatea închisorilor şi lagărelor Eva a rămas până în octombrie
1949. A participat la pregătirea demascării (reeducării) de la închisoarea
Piteşti, însă nu a prins debutul acesteia, fiind transferată la Serviciul Cadre
din Direcţia administrativă a Direcţiei Generale a Penitenciarelor.
În vara anului
1952, imediat ce Teohari Georgescu a fost scos din Secretariatul Partidului şi
de la conducerea Ministerului de Interne, gen. Gheorghe Pintilie (şeful
Securităţii), gen. Marin Jianu (ministrul adjunct de interne), col. Mişu
Dulgheru (şeful Anchetelor Securităţii) şi Gavrilă Birtaş (şeful Direcţiei a
III-a) au fost şi ei schimbaţi din funcţii[10]. Ceea ce a contat în decizie,
cel puţin în cazul lui Birtaş, a fost faptul că a fost numit în funcţie la
propunerea fostului şef al Internelor. Subsecvent, avusese o luptă între
grupările din Ministerul de Interne, prima fiind condusă de către Marin Jianu,
care era asociat cu lt.-col. Nicolae Prosan (director administrativ în Direcţia
Generală a Penitencarelor/DGP), Dimitrie Băzălan (fost şef al DGP), Aurel Tiron
(fost comandant al închisorii Suceava avansat în Centrala MI) şi Marin
Constantinescu (şeful Direcţiei Administrative din DGP). Cea de-a doua era
condusă de către Birtaş, şi îi asocia pe: lt.-col. Ştefan Coller (din Corpul de
inspecţie al MI), cpt. Eva Birtaş (fostă adjunctă a lui Iosif Nemeş la
conducerea Securităţii închisorilor, apoi şefa Cadrelor din DGP), Ludovic
Czeller (şeful Corpului de control administrativ din DGP) şi mr. Iosif Nemeş
(fost şef al Securităţii închisorilor/Serviciul Operativ, ulterior în Corpul de
inspecţii al MI). În acea atmosferă de suspiciune reciprocă, informaţiile
obţinute din „demascările” deţinuţilor politici au fost folosite în luptele
interne, aşa cum o sugerează documentele reeducării. Ele s-au încheiat prin
decapitarea ambelor grupări şi concedierea unora dintre componenţi.
La Serviciul Cadre
din Direcţia administrativă a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Eva a fost
mai întâi referent-şef – adjunctă a şefului Serviciului (octombrie 1949-30
iunie 1950) –, apoi şefa Serviciului (1 iulie 1950-1952), cu gradul de
lt.-major.
Trecut pe linie
moartă, în 1955 Gavrilă ocupa funcţia de director în Ministerul Gospodăririi
Comunale şi Industriei Locative[11]. Era foarte departe de activitatea pe care
o desfăşurase întreaga sa viaţă.
Eva s-a întors la
munca de informaţii în perioada 1954-1955, când a fost inspector-prim în Grupa
Inspecţii a Direcţiei Lagăre şi Colonii de Muncă din Direcţia Generală a
Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, cu gradul de căpitan, pentru ca în
cursul anului 1955 să fie numită inspector-prim în Serviciul Inspecţii
(Securitatea închisorilor şi lagărelor), care funcţiona camuflat în Direcţia
Penitenciarelor, Lagărelor şi Coloniilor.
Pe 30 mai 1955 o
comisie medicală a MAI a clasat-o medical, iar ulterior a fost pensionată cu
gradul III de invaliditate. În timpul ilegalităţii contractase un ulcer
duodenal care i-a cauzat numeroase probleme de-a lungul carierei sale în
Ministerul de Interne.
În 1956-1957
Gavrilă a fost martor al acuzării (şi, în acelaşi timp, al apărării lui Tudor
Sepeanu) în procesul cadrelor Securităţii/MAI care au fost scoşi ţapi
ispăşitori ai reeducării. Declaraţia sa în instanţă – exceptând propria-i
implicare – a fost dintre cele mai apropiate de adevăr. Era semnul nemulţumirii
sale pentru stoparea carierei în cadrul Organelor[12].
Cât era de reală
situaţia descrisă în cazul Evei, ori cât reprezenta o justificarea pentru
scoaterea sa din cadrul Organelor, nu este uşor de aflat în absenţa unor alte
surse decât cele oficiale. Cert este însă că în cazul lui Gavrilă faptul s-a
datorat apropierii sale de grupul Pauker şi concurenţei pe care o putea
exercita faţă cu Gheorghiu-Dej. Funcţiile ocupate şi activitatea depuse în
partid în perioada interbelică – pe scurt: aura sa de ilegalist de frunte – îl
făceau ţinta perfectă în contextul eliminării de către liderul Partidului a
unei părţi a vechii gărzi.
NOTE
[1] Marius Oprea, Portrete
de securişti. Birtaş Gavril, în revista electronică „Tiuk”, la adresa
http://www.tiuk.reea.net/19/marius.oprea.html (acces: 25.11.2010).
[2] Numele conspirative apar în Dan Cătănuş şi Ioan
Chiper (editori), cu concursul lui Gheorghe Neacşu, Cazul Ştefan Foriş. Lupta pentru putere în P.C.R. de la Gheorghiu-Dej
la Ceauşescu. Documente (1940-1968),
Editura Vremea, Bucureşti, 1999, passim, în special p. 253.
[3] D. Cătănuş şi I. Chiper (editori), op. cit., p. 244.
[4] Ibidem, op. cit., pp. 160-161, 241, 244; Mihai
Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul
ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor,
Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 107.
[5] D. Cătănuş şi I. Chiper (editori), op. cit., pp. 167, 242-243.
[6] Ibidem, op. cit., pp. 66-68, 289-290; M. Burcea,
M. Stan, M. Bumbeş, op. cit., p. 108.
[7] M. Burcea, M. Stan, M. Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a
Penitenciarelor, op. cit., pp. 107-109.
[8] M. Oprea, Portrete
de securişti. Birtaş Gavril, loc. cit.;
Mircea Stănescu, Reeducarea în România
comunistă (1948-1952). Aiud, Suceava, Piteşti, Editura Polirom, Iaşi, 2010,
passim şi Procesele reeducării (1952-1960), lucrare publicată în volum
alături de cea a lui Titică Predescu, Statul
şi dreptul, instrumente de represiune ale dictaturii comuniste, Fundaţia
Culturală „Memoria” – Filiala Argeş, Piteşti, 2008, passim.
[9] M. Stănescu, Reeducarea
în România comunistă (1948-1952). Aiud, Suceava, Piteşti, passim.
[10] D. Cătănuş şi I. Chiper (editori), op. cit., p. 291.
[11] M. Burcea, M. Stan, M. Bumbeş, op. cit., p. 109.
[12] M. Stănescu, Procesele
reeducării (1952-1960), passim.
---------------------------------------------------------------------------
* Mulţumesc lui Vladimir Tismăneanu pentru sugestia de a
scrie acest text.
Bucureşti, 29 noiembrie 2010.
Publicat în Represiune și control social în România comunistă, Anuarul IICCMER, Vol.
V-VI/2010-2011, pp. 161-165.
