Destine în nomenclatura comunistă: Gavrilă şi Eva Birtaş*


Dès son instauration en Roumanie, en mars 1945, le régime communiste a été exercé par des gens et des structures ayant une certaine culture politique acquise dans les années de l’illégalité, de la détention politique, de l’activité subversive et de l’espionnage. Le texte suivant présente deux biographies – de couple – révélatrices pour le destin d’une partie de la nomenklatura communiste de l’époque Gheorghiu-Dej. Le même temps, ces deux cas tracent les contours des visages et indiquent des nomes dans un régime qui prône l’action politique impersonnelle, mais qui ne peut pas renoncer à sa dimension criminelle jusqu’à sa chute en 1989.

Începând de la instaurarea sa, comunismul din România a fost pus în practică de către oameni şi structuri cu o anumită cultură politică, pentru unii dobândită în anii ilegalităţii, ai activităţii subversive şi de spionaj, ai detenţiei politice. În cele ce urmează vom prezenta două biografii – de cuplu – revelatoare pentru destinul unei părţi a nomenclaturii comuniste din epoca Dej. Totodată, într-un regim ideologic care pretinde acţiunea politică impersonală, ele dau chip şi nume criminalităţii care o subîntinde.

Născut în anul 1905 în Baia Mare, de naţionalitate română, Gavrilă Birtaş a fost membru al Partidului Comunist din ilegalitate. Profesia sa de bază era tâmplar[1]. Tovarăşa sa de viaţă din prima perioadă a fost Donca, militantă comunistă din Transilvania. A avut ca nume conspirative: „Eugen (B)” şi – probabil – „B.”[2]. În 1935 s-a căsătorit cu Eva Rotschild, pe care a cunoscut-o în mişcare, la „Ajutorul Muncitoresc”. De naţionalitate evreiască, Eva s-a născut pe 4 aprilie 1916 în oraşul Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj. În 1944 mama ei a fost deportată de către autorităţile maghiare la Auschwitz, unde a murit. După ce mai întâi a activat în „Ajutorul Muncitoresc”, în 1933 a fost primită ca membră a Partidului Comunist. De profesie era croitoreasă. A lucrat apoi în Aparatul tehnic al Comitetului local al PCR din localitatea de origine (1933-1935).

O perioadă, Gavrilă a lucrat pentru Comitetul teritorial al Partidului Comunist Român din Ardeal, împreună cu Bela Breiner, Paul Veres, Rozalia Kahana, Gheorghe Stoica, R. Kertesz şi Alexandru Sencovici. Între sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lui martie 1940 a fost numit instructor de partid pentru regiunea Prahova, activitate pe care o coordona de la Bucureşti, unde s-a mutat[3]. Eva l-a urmat pe Gavrilă mai întâi la Baia Mare (în 1939), apoi la Bucureşti (1940).

La începutul lunii mai 1940, Gavrilă a fost numit în Secretariat – structura de comandă a partidului aflat în ilegalitate – alături de Ştefan Foriş, Nicu Tudor, Iosif Chişinevschi şi Teohari Georgescu.

În jurul datei de 22 mai 1940, Ştefan Foriş, liderul PCR, a plecat la Moscova să raporteze Cominternului în legătură cu situaţia partidului şi a propus Secretariatului ca în lipsa lui la comandă să rămână Iosif Chişinevschi şi Gavrilă Birtaş[4]. Coordonarea muncii de partid a rămas în sarcina celor doi însă, în practică, cel care făcea întreaga muncă de contact cu reţeaua era Birtaş.

După ce la sfârşitul lunii decembrie 1940 liderul Partidului s-a întors din URSS, în 1941 s-a stabilit ca din conducerea Secretariatului să facă parte: Ştefan Foriş, Iosif Chişinevschi, Constantin Pârvulescu, Gavrilă Birtaş şi Teohari Georgescu[5].

În primăvara anului 1941, Chişinevschi şi Birtaş au fost însă arestaţi de Siguranţă (Birtaş pe 24 aprilie, Chişinevschi cu câteva zile mai devreme). Foriş a prelucrat cazul lui Birtaş cu Constantin Carp şi o militantă comunistă numită „Ana” (probabil Ana Toma), l-a acuzat de „purtare trădătoare la Siguranţă” şi l-a exclus din partid[6]. Din închisoare, Birtaş s-a adresat Comitetului Central al Partidului printr-o scrisoare, în care contesta excluderea şi cerea să fie reprimit în Partid. Foriş a redactat scrisoarea de răspuns, care a fost aprobată de Victoria Sârbu şi Stere Nichifor, în care dezavua atitudinea lui Birtaş şi îi respingea cererea.

În acelaşi an, în timp ce se afla în închisoare la Văcăreşti, Birtaş a fost numit de către grupul din închisori (între care şi Gheorghe Gheorghiu-Dej) ca secretar al colectivului şi responsabil pe probleme de apărare, funcţie care uzurpa practic pe cea Anei Toma, secretarul CC pe problemă. Grupul din închisori îşi aroga în acest mod pretenţia de a conduce Partidul. Astfel, Ana Toma a adresat CC o scrisoare, în care susţinea că purtarea trădătoare la Siguranţă nu îi permitea lui Birtaş să ocupe acel post. Finalmente, Foriş a obţinut asentimentul celulei din închisoare de a-l scoate pe Birtaş din funcţia de secretar al colectivului şi i-a tăiat acestuia legăturile pe probleme de apărare.

În toamna-iarna anului 1941, în condiţiile în care Partidul pierduse legăturile cu Cominternul, Birtaş şi-a dovedit utilitatea, restabilind contactul cu sovieticii prin arhitectul casei în care locuise (care fusese şi casa de lucru a Secretariatului CC). Motivat poate şi de noua sa poziţie, în primăvara anului 1942 conflictul lui Birtaş cu Foriş şi militanţii comunişti din jurul său s-a agravat.

În iarna anului 1942-1943 Birtaş a adresat o nouă scrisoare CC al Partidului, cerând reprimirea în organizaţie. Scrisoarea a rămas însă fără răspuns din partea lui Foriş şi a organului suprem al Partidului.

După arestarea soţului ei, în 24 aprilie 1940, Eva a fost trimisă de partid în „Ajutorul Roşu”, fiind responsabilă cu aprovizionarea comuniştilor închişi la Văcăreşti. În primăvara anului 1942 a fost numită în Aparatul tehnic al CC al PCR ca ajutor al Ilenei Pop[7].

După 23 august 1944, Gavrilă a fost trimis de partid în Ardealul de Nord, iar din aprilie 1946 a fost numit şef al Siguranţei din Oradea. Foriş avea dreptate să suspecteze că trădarea venea din cercul restrâns al membrilor Secretariatului, însă „trădătorul” nu era Birtaş, ci – aşa cum avea să se dovedească ulterior – Nicu Tudor, care fusese racolat de către Siguranţă. Eva şi-a urmat din nou soţul în Ardealul de Nord, lucrând la Baia Mare, localitate inclusă în Regionala de Partid Cluj, unde a rămas până în 1946. Apoi a activat la „Apărarea Patriotică” din Oradea, unde a condus Secţia asistenţei. În noiembrie 1947 s-a îmbolnăvit grav de stomac, iar în februarie anul următor a fost operată de ulcer perforat. Până în aprilie 1949 nu a mai putut lucra.

În vara anului 1948, când a fost înfiinţată Securitatea, iar Foriş fusese deja executat de către tovarăşii lui, Gavrilă a fost numit şef al Direcţiei I (Informaţii interne), cu gradul de colonel. Era principala structură a poliţiei politice care se ocupa cu represiunea internă. În 1950 el a fost transferat ca şef al Direcţiei a III-a (Contraspionaj în Penitenciare şi Miliţie), unde a coordonat direct Securitatea închisorilor şi lagărelor (Serviciul Operativ/Serviciul Inspecţii) al cărei scop era reeducarea deţinuţilor politici şi verificarea purităţii ideologice a cadrelor închisorilor şi Miliţiei[8].

Pe 15 iunie 1949, Eva a fost numită adjunctă (funcţia se numea: referent-şef) a lui Iosif Nemeş, şeful Securităţii închisorilor (Serviciul Operativ). Nemeş se cunoştea cu soţii Birtaş din Transilvania de Nord, din perioada anterioară, când primul fusese comandant al închisorii Oradea (septembrie 1945-martie 1949), iar Gavrilă Birtaş şeful Siguranţei locale. Erau chiar în relaţii de prietenie. La rândul său, Nemeş fusese numit la conducerea structurii informative a închisorilor de către Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, la propunerea lui Gavrilă Birtaş, care îi era şi legătură superioară directă, întrucât Serviciul Operativ făcea parte din Direcţia a III-a Securităţii[9].

Când Nemeş pleca pe teren, să inspecteze unităţile de detenţie, Eva era cea care îl înlocuia. Deşi îi era interzis, ea desfăcea plicurile sigilate cu note informative care veneau din teritoriu, de la închisori, trimise pe linia Securităţilor regionale. Totodată, căuta să-şi manifeste autoritatea asupra celorlalţi lucrători din Centrala Serviciului Operativ, generând numeroase tensiuni, motive pentru care Nemeş a solicitat conducerii Securităţii să fie mutată la Cadre sau în altă parte. La Securitatea închisorilor şi lagărelor Eva a rămas până în octombrie 1949. A participat la pregătirea demascării (reeducării) de la închisoarea Piteşti, însă nu a prins debutul acesteia, fiind transferată la Serviciul Cadre din Direcţia administrativă a Direcţiei Generale a Penitenciarelor.

În vara anului 1952, imediat ce Teohari Georgescu a fost scos din Secretariatul Partidului şi de la conducerea Ministerului de Interne, gen. Gheorghe Pintilie (şeful Securităţii), gen. Marin Jianu (ministrul adjunct de interne), col. Mişu Dulgheru (şeful Anchetelor Securităţii) şi Gavrilă Birtaş (şeful Direcţiei a III-a) au fost şi ei schimbaţi din funcţii[10]. Ceea ce a contat în decizie, cel puţin în cazul lui Birtaş, a fost faptul că a fost numit în funcţie la propunerea fostului şef al Internelor. Subsecvent, avusese o luptă între grupările din Ministerul de Interne, prima fiind condusă de către Marin Jianu, care era asociat cu lt.-col. Nicolae Prosan (director administrativ în Direcţia Generală a Penitencarelor/DGP), Dimitrie Băzălan (fost şef al DGP), Aurel Tiron (fost comandant al închisorii Suceava avansat în Centrala MI) şi Marin Constantinescu (şeful Direcţiei Administrative din DGP). Cea de-a doua era condusă de către Birtaş, şi îi asocia pe: lt.-col. Ştefan Coller (din Corpul de inspecţie al MI), cpt. Eva Birtaş (fostă adjunctă a lui Iosif Nemeş la conducerea Securităţii închisorilor, apoi şefa Cadrelor din DGP), Ludovic Czeller (şeful Corpului de control administrativ din DGP) şi mr. Iosif Nemeş (fost şef al Securităţii închisorilor/Serviciul Operativ, ulterior în Corpul de inspecţii al MI). În acea atmosferă de suspiciune reciprocă, informaţiile obţinute din „demascările” deţinuţilor politici au fost folosite în luptele interne, aşa cum o sugerează documentele reeducării. Ele s-au încheiat prin decapitarea ambelor grupări şi concedierea unora dintre componenţi.

La Serviciul Cadre din Direcţia administrativă a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Eva a fost mai întâi referent-şef – adjunctă a şefului Serviciului (octombrie 1949-30 iunie 1950) –, apoi şefa Serviciului (1 iulie 1950-1952), cu gradul de lt.-major.

Trecut pe linie moartă, în 1955 Gavrilă ocupa funcţia de director în Ministerul Gospodăririi Comunale şi Industriei Locative[11]. Era foarte departe de activitatea pe care o desfăşurase întreaga sa viaţă.

Eva s-a întors la munca de informaţii în perioada 1954-1955, când a fost inspector-prim în Grupa Inspecţii a Direcţiei Lagăre şi Colonii de Muncă din Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, cu gradul de căpitan, pentru ca în cursul anului 1955 să fie numită inspector-prim în Serviciul Inspecţii (Securitatea închisorilor şi lagărelor), care funcţiona camuflat în Direcţia Penitenciarelor, Lagărelor şi Coloniilor. 

Pe 30 mai 1955 o comisie medicală a MAI a clasat-o medical, iar ulterior a fost pensionată cu gradul III de invaliditate. În timpul ilegalităţii contractase un ulcer duodenal care i-a cauzat numeroase probleme de-a lungul carierei sale în Ministerul de Interne.

În 1956-1957 Gavrilă a fost martor al acuzării (şi, în acelaşi timp, al apărării lui Tudor Sepeanu) în procesul cadrelor Securităţii/MAI care au fost scoşi ţapi ispăşitori ai reeducării. Declaraţia sa în instanţă – exceptând propria-i implicare – a fost dintre cele mai apropiate de adevăr. Era semnul nemulţumirii sale pentru stoparea carierei în cadrul Organelor[12].

Cât era de reală situaţia descrisă în cazul Evei, ori cât reprezenta o justificarea pentru scoaterea sa din cadrul Organelor, nu este uşor de aflat în absenţa unor alte surse decât cele oficiale. Cert este însă că în cazul lui Gavrilă faptul s-a datorat apropierii sale de grupul Pauker şi concurenţei pe care o putea exercita faţă cu Gheorghiu-Dej. Funcţiile ocupate şi activitatea depuse în partid în perioada interbelică – pe scurt: aura sa de ilegalist de frunte – îl făceau ţinta perfectă în contextul eliminării de către liderul Partidului a unei părţi a vechii gărzi.

NOTE

[1] Marius Oprea, Portrete de securişti. Birtaş Gavril, în revista electronică „Tiuk”, la adresa http://www.tiuk.reea.net/19/marius.oprea.html (acces: 25.11.2010).

[2] Numele conspirative apar în Dan Cătănuş şi Ioan Chiper (editori), cu concursul lui Gheorghe Neacşu, Cazul Ştefan Foriş. Lupta pentru putere în P.C.R. de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu. Documente (1940-1968), Editura Vremea, Bucureşti, 1999, passim, în special p. 253.

[3] D. Cătănuş şi I. Chiper (editori), op. cit., p. 244.

[4] Ibidem, op. cit., pp. 160-161, 241, 244; Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 107.

[5] D. Cătănuş şi I. Chiper (editori), op. cit., pp. 167, 242-243.

[6] Ibidem, op. cit., pp. 66-68, 289-290; M. Burcea, M. Stan, M. Bumbeş, op. cit., p. 108.

[7] M. Burcea, M. Stan, M. Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor, op. cit., pp. 107-109.

[8] M. Oprea, Portrete de securişti. Birtaş Gavril, loc. cit.; Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1948-1952). Aiud, Suceava, Piteşti, Editura Polirom, Iaşi, 2010, passim şi Procesele reeducării (1952-1960), lucrare publicată în volum alături de cea a lui Titică Predescu, Statul şi dreptul, instrumente de represiune ale dictaturii comuniste, Fundaţia Culturală „Memoria” – Filiala Argeş, Piteşti, 2008, passim.

[9] M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1948-1952). Aiud, Suceava, Piteşti, passim.

[10] D. Cătănuş şi I. Chiper (editori), op. cit., p. 291.

[11] M. Burcea, M. Stan, M. Bumbeş, op. cit., p. 109.

[12] M. Stănescu, Procesele reeducării (1952-1960), passim.

--------------------------------------------------------------------------- 
* Mulţumesc lui Vladimir Tismăneanu pentru sugestia de a scrie acest text. 

Bucureşti, 29 noiembrie 2010. 

Publicat în Represiune și control social în România comunistă, Anuarul IICCMER, Vol. V-VI/2010-2011, pp. 161-165.