PLAGIATUL LUI ALIN MUREȘAN (II)

REEDUCAREA DE LA PITEȘTI ȘI BRAȘOV

1) Deși în Istoria noastră reeducarea de la Pitești și Brașov ocupă un spațiu de 180 de pagini (pp. 91-271), comparativ cu cele 49 pagini ale lui A.M. (pp. 34-82), ea ESTE CITATĂ DE DOUĂ ORI, iar una dintre cele două citări este incorectă.

2) Toate temele – dar absolut toate – tratate de A.M. în lucrarea sa au fost tratate anterior în lucrarea noastră (prin urmare, nu putem da nici măcar un exemplu de excepție), fiind vorba despre un PLAGIAT DE CONȚINUT pe cât de selectiv (doar o parte dintre temele lucrării noastre apar în cea a lui A.M.), pe atât de sistematic (acesta rezumă, aglutinează concluziile noastre parțiale, care DE CELE MAI MULTE ORI NU SUNT ACOPERITE DE SURSE, în timp ce în alte cazuri și le justifică post festum prin indicarea trimiterilor la sursele de arhive, citate de noi din abundență).

3) În Istorie am făcut o descriere și o analiză a reeducării conform criteriului cronologic (pe perioade, pe zile), pe camere de detenție, la fel cum am reconstituit fluxurile de deținuți care au alimentat reeducarea, precum și transferările (în interiorul închisorilor și către alte centre de detenție), întrucât informația este risipită în documente și nu poate fi reconstituită decât printr-un travaliu minuțios, în absența căruia nu se înțelege cu adevărat ce s-a petrecut acolo. Mirarea noastră, retorică, desigur, este cum de a reușit A.M. să priceapă totul dintr-o dată, fără să procedeze în același mod?!

 

Nr.

A.M.

Istorie

1

O altă secție a închisorii funcționa ca depozit al Securității Pitești, unde erau aduși cei pentru cercetări.[nota 7]

(p. 35, par. 2, sursa probabilă: studiul lui D. Lăcătușu din ed. de documente publicată de A.M. împreună cu acesta, Casa Terorii , Polirom, 2010, indicată la nota 6.)

 

[nota 7] Pedepsele primite în instanță se încadrau în trei categorii principale, în funcție de gravitatea lor. În ordinea crescătoare a importanței (și, automat, și a cuantumului pedepsei), acestea sunt: închisoare corecțională (de regulă, până la șapte ani), temniță grea (în general, între cinci și cinsprezece ani), muncă silnică (între zece și douăzeci și cinci de ani sau muncă silnică pe viață). Trebuie spus însă că prevederile Codului Penal referitoare la condițiile de încarcerare a deținuților nu au fost respectate aproape deloc. (fără sursă)

cei suspectaţi de spionaj, încarceraţi la etajul II, pe secţia Serviciului Special de Informaţii.

(p. 95, par. 1.)

 

 

 

 

 

Închisoarea Piteşti avea forma literei „T”, deţinuţii fiind încarceraţi în funcţie de categoria de pedeapsă: „corecţia” la etajul I, pe „capul T-ului” – cum se exprimă deţinuţii politici şi gardienii –, iar „temniţa grea” şi „munca silnică” pe cele două laturi ale „cozii T-ului”, tot la etajul I[notă: „Munca silnică” pe versantul nordic, iar „temniţa grea” pe versantul sudic al penitenciarului. Interviu cu G.S. realizat de autor, Bucureşti, 5/06/1997; Interviu cu Mihai Scutaru realizat de autor, Iaşi, 11/11/1997 şi 4/03/2001. Pentru o descrie generală a închisorii vezi şi Andrei Muraru (coord.), Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), pp. 424-428.]. Subsolul era rezervat deţinuţilor în carantină, parterul – secţiei „lagăr”[notă: Secţia îi reunea pe deţinuţii care fuseseră închişi fără a trece printr-un proces, aflaţi într-o detenţie numită „administrativă”, fapt pentru care se mai numeau şi „lagărişti” sau „lăgărişti”. Prin represiunea extrajudiciară regimul spera să găsească, o dată cu trecerea timpului, probele care să justifice încarcerarea lor. Pentru categoriile de detenţie din închisoarea Piteşti vezi şi D. Bacu, Piteşti, centru de reeducare studenţească, pp. 50-51. Cartea lui Bacu se bazează pe dicuţiile pe care autorul le-a avut cu „câteva zeci” de foşti deţinuţi politici trecuţi prin reeducare la Piteşti, Gherla şi Canal.], iar la etajul II se găsea secţia SSI [notă: Unde erau închise, în prevenţie, persoanele acuzate de spionaj, pentru a fi investigate legăturile lor cu Occidentul.]. Aceste categorii de detenţie au fost moştenite din dreptul penal tradiţional român, însă ele nu mai reflectau nici culpa reală a condamnaţilor, nici gradul de vinovăţie, după cum nu mai reflectau nici conţinutul pedepsei. Erau doar reflexul gradului de rezistenţă al deţinuţilor în faţa Organelor regimului. Organizarea carcerală a fost prealabilă începutului reeducării.

(pp. 96-97.)

 

2

Regimul comunist a stabilit în toamna lui 1948 un nou sistem de repartizare a deținuților politici, în funcție de categoria socială din care făceau parte, iar studenții au fost trimiși în închisoarea Pitești.

(p. 35, par. 3, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 10, f. 133 v.)

 

Închisoarea Piteşti a fost destinată încarcerării deţinuţilor condamnaţi, foşti studenţi, începând din septembrie-octombrie 1948[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 131 v-132 r şi 133 v.].

(p. 95, par. 1.)

 

3

Cronologic, primul lot transferat care avea să cunoască acțiunea violentă i-a cuprins pe legionarii arestați în 1941, precum Valeriu Gafencu, Ion Ianolide sau Aurel Pandurescu.

(p. 35, par. 3, fără sursă.)

Primii transferaţi au fost deţinuţii legionari închişi începând din 1941[notă: Precum Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, fraţii Pandurescu (Aurel şi celălalt). Cf. Nicolae Cobâlaş, Declaraţie, 18/10/1953, în Memorialul ororii ororii, p. 465.]

(p. 95, par. 1.)


4

Loturile mari au început să se succeadă însă abia după finalizarea proceselor în care erau implicate, începând cu primele lui ale lui 1949. / Primele victime ale acțiunii violente au sosit în închisoare la începutul lunii februarie...

(p. 36, par. 1-2, fără sursă.)

 

Primele grupuri masive de deţinuţi au sosit în închisoarea Piteşti pe 4 februarie 1949, după ce au trecut prin închisoarea de tranzit de la Jilava.
(p. 96, par. 2.)

5

Următorul transfer important a fost cel venit de la Suceava pe 22 aprilie, care i-a cuprins pe Eugen Țurcanu, Leonard Gebac, Constantin Unişor, Ion Negură și Constantin Istrate...

(p. 36, par. 2, fără sursă.)

Pe 21 aprilie 1949, de la Suceava a sosit la Piteşti grupul de deţinuţi condus de Eugen Ţurcanu, din care făceau parte: Leonard Gebac, Constantin Istrate, Constantin Unişor şi Ion Negură. A fost primul grup de foşti studenţi trimişi la închisoarea „de execuţie”.

(p. 107, par. 3.)

 

6

Cum în acea perioadă regimul de detenție era încă destul de lejer...

(p. 36, par. 2, fără sursă.)

Până în 1946, regimul de detenţie de la Aiud era lejer...

(p. 35, par. 4.)

 

o anexă a închisorii Aiud – într-un regim lejer, semiliber chiar.

(p. 38, par. 2.)

 

Până în 1947 regimul de detenţie era lejer.

(p. 42, par. 3.)

 

7

La scură vreme după sosirea acestora în închisoare, cele două grupuri au început să aibă contacte între ele...

(p. 36, par. 2, fără sursă.)

După sosirea lui Ţurcanu şi a grupului său, deţinuţii de la secţia „corecţie” au intrat imediat în contact cu noii veniţi. [notă: În acea perioadă, în timpul zilei, deţinuţilor de la „corecţie” li se permitea să meargă de la o celulă la alta, uşile fiind deschise. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, pp. 338-339.]

(p. 107, par. 4.)


8

...lot de legionari de la Facultatea de Medicină din bucurești, repartizat la camera 1-corecție[nota 9]: Nuti Pătrășcanu, Traian Blaga, Aristotel Popescu, Valeriu Popa, Ion Ghițulescu, Gheorghe Soroiu, Traian Beșchea, Corneliu Tudorică, Andrei Boncea...

(p. 36, par. 2, fără sursă.)

În camera respectivă să găseau încarceraţi o parte din foştii şefi studenţi ai Mişcării Legionare, între care Nutti Pătrăşcanu, Aristotel Popescu, Traian (Zoţi) Blaga şi Gheorghe Soroiu, fapt care explică alegerea grupului Ţurcanu, legionarii păstrîndu-şi şi în închisoare raporturile ierarhice.
(p. 112, par. 2.)

9

Soroiu (...) și-a dat seama că aceștia [grupul lui Țurcanu] sunt adepții „reeducării” din Suceava și se arătau ferm anti-legionari.

(p. 36, par. 2, fără sursă.)

Astfel, ei au aflat că transferaţii participaseră la reeducarea de la Suceava (…) Deţinuţii au înţeles astfel mai bine de ce cei cinci sosiţi în aprilie „înjură şi critică organizaţia legionară[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 339..
(p. 107, par. 4.)

Tot la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie, deţinuţii de la secţia „corecţie” au aflat că grupul lui Ţurcanu vrea să facă reeducare în închisoare şi, prin urmare, ar vrea să stea de vorbă cu cei de la camera 1[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 340. În acea perioadă, pe secţia „corecţie” erau încarceraţi în principal legionari sau asimilaţi legionari. Faptul se explică prin aceea că regimul nu făcea distincţie între duşmanii reali şi cei presupuşi, pe de o parte, şi, pe de altă parte, că „legionarii” erau mai numeroşi decât alte categorii de deţinuţi, întrucât Mişcarea Legionară, ca mişcare subversivă, era considerată cea mai periculoasă pentru regim. / Pentru atmosfera din camera de detenţie înainte de începutul demascărilor, a se vedea Interviu cu G.S. realizat de autor, Bucureşti, 5/06/1997.].
(p. 122, par. 2.)

10

În acea perioadă nu se făcea comunicarea între secții cu regimuri diferite de detenție.

(p. 36, par. 2, fără sursă.)

În urma noilor ordine, secţiile închisorii au fost izolate, iar posibilităţile de comunicare dintre deţinuţi întrerupte brusc[notă: ] Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/08/1953, în Memorialul ororii, p. 203. Pentru noul regim penitenciar a se vedea de asemenea: Costin Merişca, Tărîmul gheenei, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1993, pp. 111-114; Eugen Măgirescu, Moara dracilor. Amintiri din Închisoarea Piteşti (1987), Alba Iulia-Paris, Editura Fronde, 1994, pp. 11-12; O. Voinea, Masacrarea studenţimii române, 1996, pp. 22-31; Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 135 v-136 r.]
(p. 115, par. 2.)

 

11

Țurcanu (...) a căutat să intre în legătură cu reprezentanții Securității încă din primele zile. (...) a cerut în mod repetat gardienilor să fie scos la raportul directorului, Alexandru Dumitrescu, însă a fost amânat în repetate rânduri. Atât de mult l-a exasperat pe gardianul de pe secție, încât acesta l-a implorat pe director să îl asculte, căci altminteri se va „pune cu bătaia pe el de îl ia mama dracului”[nota 10 ].

În cele din urmă Dumitrescu a acceptat o discuție pe secție, din care a aflat că Țurcanu a dus muncă informativă la Suceava, colaborând cu referentul Mihai Stângă, sub conducerea directă a lui nemeș și cu știrea ministrului adjunct MAI responsabil pentru Miliție și Penitenciare, Marin Jianu. Pentru că înțelesese că e o muncă ce privește Securitatea la nivel național, Țurcanu a fost foarte mirat de faptul că în Pitești nu a regăsit aceeași situație și s-a oferit voluntar să ofere informații, cerând să vorbească cu un reprezentant al Securității Pitești[nota 11]. Dumitrescu a acceptat nu fără mirare să-i înlesnească contactul cu un ofițer de la Securitate, atunci când va veni cineva la închisoare, așa încât pe 15 mai Țurcanu s-a întâlnit cu colonelul Mihail nedelcu, șeful DRSP Pitești, și se pare că a reușit să-l convingă pe acesta că poate fi util Securității, întrucât Nedelcu i-a cerut directorului să îl utilizeze ca informator. Mai mult, i-a indicat ca în cazul în care vor fi și alți deținuți dispuși să dea informații, să le ceară în scris, urmând ca denunțurile să le păstreze pentru a le putea preda organelor competente, și probabil că i-a sugerat și să adopte o atitudine de încurajare a activității informatorului, fiindcă Dumitrescu a început să-i facă o serie de favoruri. Astfel i-a înlesnit comunicarea cu soția sa, i-a permis să circule în penitenciar pentru a putea să ia legătura cu legăturile sale informative (cei câțiva prieteni veniți cu el de la Suceava) și i-a dat voie să citească volume din biblioteca închisorii[nota 12].

(p. 36, par. 3 și p. 37, par. 1.)

[nota 10 ] ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 10, f. 137 v.

[nota 11] ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 1, f. 85.

[nota 12] Ibidem, f. 85.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Drept urmare, timp de o lună Țurcanu a raportat atât verbal, cât și în scris mai multe „abuzuri” care se petreceau în închisoare. Încercând să câștige încrederea durectorului, în afară de informațiile date (care îl ajutau direct pe Dumitrescu în împiedicare încălcărilor de regulament, pentru care ar fi răspuns direct), el i-a povestit li dedesupturile acțiunii informative din Suceava, arătându-i că Bogdanovici încercase să-l păcălească pe referentul Mihai Stângă, căruia i-a predat doar unele note, profitând de lipsa de interes a acestuia.

(p. 37, par. 2, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 10, ff. 139-140.)

Contactul Țurcanu-Dumitrescu:
În cursul lunii aprilie, Nicolae Lăzăroiu, gardianul şef de secţie, i-a raportat de câteva ori comandantului Alexandru Dumitrescu că un deţinut cere într-una, începând din momentul în care a fost transferat în închisoare, să fie scos la raportul său[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 137 v]. Ocupat, Dumitrescu a amânat să o facă. La fârşitul lunii aprilie sau începutul lui mai, pe când făcea inspecţia zilnică la secţia Spital, directorul a primit un nou raport de la şeful secţiei, pe motiv că: „deţinutul acela l[-]a în[n]ebunit de cap cerându-se la raportul mieu şi astăzi nu mai scapă de el[,] întru cât a auzit că sunt în secsie [!] şi vrea neapărat să fie scos la raportul meu[,] spunându-mi în continuare că să-l scot şi să-i spun ce am să-i spun în urma raportului lui[,] că nu ştie ce să mai facă cu el şi că nu este zi să aibă linişte din cauza acestuia şi că să i-l iau din cap odată[,] că altfel se pune cu bătaia pe el de îl ia mama dracului.”[notă: Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 137 v.]
        Astfel, directorul i-a ordonat gardianului să-l aducă pe hol. Ţurcanu i-a cerut să-i permită să raporteze la el în în birou „chestiuni foarte importante”, însă directorul i-a zis să-i raporteze pe loc. După un schimb de alte insistenţe din partea lui Ţurcanu şi confirmări că poate raporta şi pe loc, din partea lui Dumitrescu, deţinutul a spus că doreşte să fie scos la raportul cuiva de la Securitatea Piteşti, întrucât deţine informaţii din afara închisorii care interesează Securitatea. Comandantul i-a răspuns că va raporta mai departe, în momentul în care cineva de la Securitate va sosi în închisoare. În acelaşi timp, Ţurcanu a spus că are de raportat şi chestiuni din închisoare, dar că doreşte să o facă tot la director în birou. Dumitrescu a insistat, la rându-i, să-i spună pe loc. Deţinutul i-a precizat că are de raportat chestiuni privitoare la comportamentul deţinuţilor şi s-a arătat mirat că în închisoare nu există un birou operativ, aşa cum era la Suceava, şi că Iosif Nemeş nu vine în inspecţie, în vreme ce la Suceava „era aproape săptămânal sau de 2 ori pe lună[notă: Ibidem, f. 138 v.]. Directorul a încheiat spunând că are să-l cheme altă dată.
(p. 108, par. 1-2.)

Contactul Țurcanu- Nedelcu:
Într-una din zile, în perioada 8-10 mai, în închisoare a venit col. Mihai Nedelcu, şeful Securităţii Regionale Piteşti[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 138 v-141 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, f. 101 r.]. Directorul i-a raportat ceea ce-i spusese Ţurcanu, iar Nedelcu i-a cerut să-l aducă pe deţinut. După ce a vorbit cu el în particular, în biroul directorului, Nedelcu i-a spus lui Dumitrescu să-i dea lui Ţurcanu o coală de hârtie pe care să scrie ce are de declarat, apoi să pună declaraţia într-un plic, s-o sigileze şi să facă în aşa fel încât să-i parvină. I-a precizat ca pe viitor, dacă vor mai fi cazuri asemănătoare, să procedeze la fel, şi că „ar fi bine să mă folosesc de acest deţinut ca informator[,] că se poate să fie cinstit.[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 139 r, subl. de mână în text.] Directorul ar fi procedat întocmai cum i-a spus şeful Securităţii Piteşti, însă este de luat în calcul că el caută să se acopere printr-un ordin superior pentru faptul că l-a recrutat pe deţinut. Cu acelaşi prilej, Ţurcanu i-a raportat directorului mai multe informaţii despre comunicarea deţinuţilor între secţii şi relaţiile lor de întrajutorare, ca şi faptul că informatorii săi erau deconspiraţi[notă: Ţurcanu s-ar fi lansat, în timpul întrevederii, într-o diatribă împotriva lui Bogdanovici, care, la Suceava, ar fi filtrat informaţiile strânse de participanţii la reeducare, pe care le transmitea lui Mihai Stângă. Dacă relatarea lui Dumitrescu este fiabilă, adică neinfluenţată de evenimentele ulterioare legate de demascarea şi uciderea lui Bogdanovici, ea este departe de adevăr, fiind greu de apreciat ca altceva decât o încercare a lui Ţurcanu de a-i câştiga încrederea. Faptul se întâmplă, în primul rând, pentru că, după procese, Bogdanovici i s-a subordonat lui Ţurcanu (deci dacă cineva filtra informaţiile, atunci el era acela), apoi pentru că nu este verosimil ca Stângă să fi ţinut legătura, pe linie de informaţii, doar cu Bogdanovici.].
(p. 109, par. 1.)

Favorurile lui Țurcanu:
solicită favorul de a o trimite prin scrisoare recomandată...
(p. 118, par. 1.)

şeful SO i-a ordonat lui Dumitrescu să-i aducă lui Ţurcanu masa de la popotă, spunând că „plata costului mesei o face D-lui la sfârşitul fiecărei luni. [notă: Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 167 r, subl. de mână în text. Vezi, în acelaşi sens, Florea Dina, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/07/1953, vol. 2, f. 214 v; Gheorghe Mândruţă, Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/07/1953, vol. 2, f. 235; Ion Cioltar, Proces-Verbal de Interogatoriu, f. 243; Gheorghe Ciobanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, vol. 2, f. 251; Gheorghe Nistor, Depoziţie de martor, 26/09/1956, vol. 6, f. 408 v.]
(p. 168, par. 2.)

Totodată, lui Ţurcanu i s-au acordat şi alte favoruri: i s-a dat posibilitatea „să ia legătura cu soţia[,] şi să scrie la familie şi să primească de la familie scrisori şi pachete fără restricţiuni în alimente. I s’au dat din alimentele confiscate de la deţinuţii[,] [sic!] precum şi dulciuri şi bomboane.[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 167 r, subl. de mână în text. Vezi şi Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, f. 107 v.]
(p. 168, par. 2.)

12

La sfârșitul lunii mai 1949, Țurcanu i-a raportat directorului și alte încălcări de regulament din închisoare, inclusiv faptul că deținuți din secții diferite își transmiteau mâncare unii altora, dar devenea din ce în ce mai frustrat de lipsa posibilităților de informare. Astfel, el a propus folosirea unor informatori necunoscuți veniți de la Suceava (parte din ei fiind deja deconspirați față de cei pe care trebuiau să-i tragă de limbă), care să fie mutați în camere mari, după ce în prealabil Dumitrescu îi va verifica pentru a se convinge că se mențin pe poziție. directorul s-a conformat, iar după nici două săptămâni a început să primească note scrise din partea acestora.

(p. 37, par. 3, p. 38, par. 1, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 10, ff. 141 v-143 v.)

La două sau trei săptămâni de la ultima sa întrevedere cu directorul (deci la sfârşitul lui mai-începutul lui iunie 1949), Ţurcanu a cerut din nou să fie scos la raport, ocazie cu care a informat tot despre legăturile dintre deţinuţi[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 141 r-v.]. Totodată, l-a întrebat pe Dumitrescu dacă nu cumva Nemeş a venit în închisoare. După alte câteva zile, Ţurcanu a cerut iarăşi să fie scos la raport, moment în care i-a spus directorului că singur nu poate face prea multe, şi i-a propus să îi folosescă drept informatori şi pe ceilalţi transferaţi de la Suceva, care nu erau cunoscuţi de restul deţinuţilor[notă: Ibidem, f. 141 v-142 v şi 143 v. Dumitrescu îi indică pe cei recrutaţi: Maximilian Sobolevschi, Adrian Prisăcaru, un anume Socolescu şi Ion Struţeanu. Primii doi au sosit într-adevăr de la Suceava, însă nu în acea perioadă, ci după 19 septembrie 1949.]. Numai că înainte de a o face, să-i transfere la el în celulă, pentru a vedea dacă îşi menţin angajamentele luate, după care să fie introduşi în camere mari pentru a strânge informaţii.
(pp. 111-112.)

Pe la mijlocul lunii iunie, Ţurcanu a ieşit din nou la raportul directorului pentru a-i propune ca înainte de introducerea informatorilor în camerele de unde trebuiau să scoată informaţii, să fie lăsat să stea de vorbă cu ei, pentru a le indica datele pe care le avea deja şi ce trebuie să urmărească[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 143 v-144 r. Dumitrescu îşi aminteşte că una dintre inspecţiile lui Nemeş a fost pe 7 august şi, în funcţie de ea, datează şi evenimentul descris, ca fiind la mijlocul lui iulie. Astfel, întrucât Nemeş a sosit cu o lună mai devreme, episodul trebuie devansat şi el cu o perioadă de timp echivalentă.]. Sistemul de informare descris a fost folosit până pe 6 iulie 1949, când Nemeş a inspectat din nou închisoarea.
(p. 116, par. 4.)

13

 

 

Pe 8 iunie au fost introduse restricții severe: deținuții erau complet izolați și nu aveau voie să se întâlnească între ei, nu erau scoși niciodată la aer, nici măcar pentru aerisirea hainelor de pat, nu aveau libertate de mișcare ori discuții nici în interiorul celulei, ci erau obligați să stea la marginea patului, ieșirea la baie era făcută în grabă și printre loviturile gardienilor, în serii de câte treizeci de deținuți care primeau cel mult jumătate de oră pentru a-și face necesitățile și a se spăla. Cum mulți nu ajungeau la rând, își făceau nevoile în gamelele din care mâncau, întrucât în celulă era doar o tinetă de 20 de litri pentru urină.

(pp. 38-39, sursa: Memorialul ororii, p. 203.)

Vezi subcap. III.2.1. Noul regim penitenciar
(pp. 104-128.)

La Piteşti, el a fost pus în aplicare începând cu data de 8 iunie.
        Noul regulament instituia un regim de detenţie extrem de sever, nu doar pentru închisoarea Piteşti, unde va începe reeducarea, ci pentru întreg sistemul de detenţie. Cărţile şi broşurile au fost ridicate, iar pentru o bucăţică de ziar sau de hârtie, ori o mină de creion se vor da pedepse dintre cele mai grele. Pentru a superviza intrarea în funcţiune a noilor reglementări, la închisori s-au deplasat inspectori ai MAI/Securităţii. Astfel, pe 8 iunie închisoarea Piteşti a fost inspectată de Teohari Georgescu, ministrul de Interne în funcţiune, şi Marin Jianu, adjunctul său[notă: Ion Voin, Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/11/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 5, f. 180.]. Rangul inspectorilor arată interesul pe care regimul îl acorda deţinuţilor încarceraţi în închisoare. După cum am văzut deja, cu acelaşi prilej Nemeş a inspectat închisoarea Suceava.
        În urma noilor ordine, secţiile închisorii au fost izolate, iar posibilităţile de comunicare dintre deţinuţi întrerupte brusc[notă: Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/08/1953, în Memorialul ororii, p. 203. Pentru noul regim penitenciar a se vedea de asemenea: Costin Merişca, Tărîmul gheenei, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1993, pp. 111-114; Eugen Măgirescu, Moara dracilor. Amintiri din Închisoarea Piteşti (1987), Alba Iulia-Paris, Editura Fronde, 1994, pp. 11-12; O. Voinea, Masacrarea studenţimii române, 1996, pp. 22-31; Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 135 v-136 r. ]. Chiar şi plantoanele de pe culoare au fost suspendate[notă: Ion Voin, Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 5, f. 56.]. Toate transferările de la o celulă la alta se făceau cu avizul Securităţii[notă: Vezi Proces-verbal al şedinţei conducerii MAI şi/sau Securităţii cu privire la regimul de detenţie al deţinuţilor politici, 4/05/1949, în M. Stănescu, Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, p. 292.]. Celulele au devenit supraaglomerate, într-un spaţiu de 2/4 m locuind între 7 şi 9 deţinuţi[notă: Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/08/1953, în Memorialul ororii, p. 203.], motiv pentru care deţinuţii dormeau pe ciment sau sub paturi[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 1/08/1953, în Memorialul ororii, p. 319.]. Încarceraţii nu mai erau scoşi la plimbare în curtea închisorii, iar plimbarea şi discuţiile în camerele de detenţie au fost de asemenea interzise, deţinuţii fiind obligaţi să stea ziua întreagă aşezaţi pe marginea patului. Cantitatea calorică a mâncării a scăzut progresiv, pentru a atinge, în decembrie 1949-ianuarie 1950, 1 000-1 100 de calorii pe zi, iar câteodată şi mai puţin[notă: Ibidem. Pătrăşcanu, autorul evaluării, fusese student în anul V la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Dumitru Bacu dă cifre chiar mai mici, în medie între 700 şi 800 de calorii pe zi, şi numai excepţional 1 000, faţă de un minimum de 1 800 de calorii, cât era prevăzut de regulament. Cf. D. Bacu, Piteşti, centru de reeducare studenţească, p. 51.]. Ieşirea la „program”[notă: În limbaj administrativ, ieşirea la veceu şi la spălător. De remarcat că în această gândire a organizării carcerale, nu era important că deţinutul are necesităţi, ci că execută un program.] avea loc în serii de 30-35 deţinuţi. Veceul avea două scaune, iar deţinuţii îşi aşteptau rândul după ce în prealabil erau înghesuiţi într-o celulă de 2/2 m. În acea celulă se găsea şi spălătorul, ei fiind obligaţi ca, în aşteptare, să se spele şi să-şi spele şi gamelele. Teoretic, fiecare deţinut avea mai puţin de un minut pentru operaţiune, însă marea majoritate nu ajungea nici la veceu, nici la spălător. Prin urmare, erau nevoiţi să-şi facă necesităţile în gamele, pe care apoi le spălau. În camerele de detenţie tineta pentru urină avea o capacitate de 20 l, nefiind suficientă pentru nevoile celor circa 70 de deţinuţi. Când se umplea, deţinuţii urinau într-o cutie de tablă sau într-un ulcior şi aruncau conţinutul pe fereastră, în special noaptea, întotdeauna însă sub pericolul unei pedeapse dintre cele mai severe[notă: Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/08/1953, în Memorialul ororii, p. 203].
        Asistenţa medicală era, de obicei, aproape nulă, iar câteodată lipsea cu desăvârşire, deşi, ca efect al condiţiilor mizerabile de detenţie, unii deţinuţi se îmbolnăviseră de icter sau tuberculoză[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 1/08/1953, în Memorialul ororii, p. 319.]. Gardienii îi băteau pe încarceraţi pentru motive dintre cele mai imaginare. Una dintre pedepse, aplicată frecvent la secţiile „corecţie” şi „temniţă grea”, era închiderea ferestrelor în timpul verii, timp de 6-12 ore pe zi[notă: Ibidem.]. Deplasarea deţinuţilor la baie şi la spălatul lenjeriei se făcea în chiloţi sau la trupul gol, în pas alergător, la fiecare colţ al culoarului fiind postaţi gardieni care îi loveau pe cei care rămâneau în urmă[notă: Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/08/1953, în Memorialul ororii, p. 203. Alexandru Georgescu, gardianul şef al secţiei etajului II, a fost iniţiatorul unei „întreceri în muncă”. Astfel, într-o zi el i-a provocat pe gardienii celorlalte secţii la o întrecere socialistă, miza fiind ieşirea deţinuţilor la programul de dimineaţă. Respectiva operaţiune stahanovistă s-a făcut sub loviturile de ciomag. Cf. C. Merişca, Tărîmul gheenei, 1993, pp. 122-123.]. Pedepse dintre cele mai severe erau aplicate prin introducerea la casimcă, o celulă de 3/2 m situată la subsolul II al închisorii, fără lumină sau aerisire şi foarte rece (chiar şi în timpul verii), care avea cimentul inundat cu apă şi urină[notă: Pentru descrierea celulei de pedeapsă a se vedea Viorel Gheorghiţă, Et ego: Sărata, Piteşti, Gherla, Aiud. Scurtă istorie a devenirii mele, Timişoara, Editura Marineasa, 1994, p. 153; Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/08/1953, în Memorialul ororii, p. 203.]. În fine, directorul Alexandru Dumitrescu îi bătea personal pe deţinuţi la el în birou, spunând că îi bate „număru 1”[notă: Ioan Marina, Interogator, 28/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 35 r.]. El se comporta aspru şi faţă cu personalul administrativ, „în sensul că venea cîte odată nervos[,] că nu putea sta nimeni în faţa lui.” [notă: Pârvu Puiu, Depoziţie de martor, 26/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 381 v.]
(pp. 114-116.)

14

La scurtă vreme de la denunțul lui Țurcanu, Dumitrescu a efectuat o percheziție la camera 1-corecție, găsind niște mărțișoare făcute de Unișor, fapt care a și constituit pretextul pentru anchetarea, a doua zi, a lui Aristotel Popescu, Gheorghe Soroiu, Traian Blaga, Nuti Pătrăşcanu şi Aurel Tacu. Acestora li s-a cerut să recunoască în scris că s-au organizat după model legionar în celulă și fac educație în spirit legionar. Cei cinci au refuzat să recunoască aceste acuzații și au fost trimiși la izolare în „neagra” pentru trei zile.

(pp. 38-39, par. 2, sursa: ACNSAS, dos. 1114, vol. 2, f. 183.)

Din acel moment, grupul noilor veniţi a început să strângă înformaţii asupra deţinuţilor de pe secţie şi, pentru a-i coordona, Ţurcanu a fost numit planton[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 342.]. Drept consecinţă, şefii legionari au fost percheziţionaţi şi acuzaţi că duc activitate legionară în închisoare[notă: La percheziţie au fost prezenţi comandantul închisorii, Alexandru Dumitrescu, gardianul şef Gheorghe Mândruţă, grefierul şi mai mulţi gardieni, fapt care arată caracterul oficial al acţiunii. Acuzaţia era gravă, deţinuţii fiind pasibili de trecerea printr-un nou proces şi riscând condamnarea la moarte. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, pp. 341-342; Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 475; Aristotel Popescu, Declaraţie, 19/04/1953, vol. 2, f. 183 r; Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 147 r-v; Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, f. 101 v.]. Administraţia nu a găsit probe concrete, însă ulterior comandantul închisorii i-a anchetat pe Aristotel Popescu, Gheorghe Soroiu, Traian (Zoţi) Blaga, Nutti Pătrăşcanu şi Aurel Tacu, pe care i-a acuzat că au constituit un „birou politic” în penitenciar, au dus activitate legionară şi au sabotat reeducarea care se desfăşura prin citirea cărţilor ideologice. Dat fiind că au negat cu toţi, ei au fost izolaţi în celulele de la secţia „secret”[notă: Etajul II al închisorii era folosit şi ca „depozit” al Securităţii, pentru deţinuţii aflaţi în anchetă, ceea ce arată că direcţia închisorii avea intenţia de a-i inculpa pe deţinuţi.]. După câteva zile, probabil în urma unui ordin superior, au fost izolaţi pe celularul secţiei „corecţie”, la celula 5. În jurul datei de 1 iulie, cei cinci au fost din nou anchetaţi de director şi constrânşi să dea declaraţii[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 342.].
(p. 109, par. 2.)

15

Dumitrescu a fost legătura directă a lui Țurcanu până la sosirea în inspecție a colonelului Nemeș, la începutul lui august 1949. Acesta fusese informat de cei de la Securitatea Pitești cu privire la activitatea lui Țurcanu și l-a impulsionat la rându-i pe Dumitrescu să se folosească de el, întrucât se bucură de sprijinul regimului. De asemenea, i-a transmis că el este însărcinat cu problema informațiilor, cerându-i toate notele scrise până atunci, și că în câteva zile va sosi în penitenciar o persoană care se va ocupa în locul său de toată această activitate.

(p. 39, par. 3, fără sursă.)

Pe 6 iulie Iosif Nemeş a inspect deci încă o dată închisoarea[notă: Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 84 r. Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 3/10/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, ff. 506-507; Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 342; Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/06/1954, în Memorialul ororii, p. 135; Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 144 r-145 v şi Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, f. 102 v. Dumitrescu datează greşit (7 august 1949) inspecţia lui Nemeş. Totodată, afirmă că ar fi fost prima vizită a şefului Securităţii închisorilor, ceea ce este fals. În fapt, pentru a-şi consolida poziţia, directorul a profitat de dificultăţile iniţiale în organizarea SO şi de faptul că era subordonatul direct al şefului închisorilor, nu al lui Nemeş. În rest, declaraţiile celor doi sunt convergente.]. Scopul său era să discute cu directorul în mod aplicat cu privire la modul în care duce munca informativă. Deşi era informat despre felul în care lucra, el voia să afle chiar de la sursă. Dumitrescu i-a relatat cum procedase în trimiterea informaţiilor la centru, iar Nemeş i-a spus ca pe viitor toate informaţiile să i le trimită direct lui. Apoi s-a ocupat de modul în care culege informaţiile. Directorul i-a spus că foloseşte câţiva informatori deţinuţi, între care Ţurcanu, „care este cel mai bun dintre toţi şi pe care-l foloseşte mai mult”[notă: Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 84 v.]. Nemeş i-a ordonat atunci să-l aducă pe Ţurcanu, cu care a discutat între patru ochi. Iată relatarea sa: „În birou la Dumitrescu Al. l-am cunoscut pe Ţurcanu Eugen[,] pe care l-am întrebat ce condamnare are, pentru ce este condamnat şi[,] în general[,] cum este traiul în penitenciar şi dacă are ceva de raportat. (...) După ce am stat de vorbă cu Ţurcanu Eugen, i-am spus lui Dumitrescu Al. că poate să-l folosească în continuare, însă să nu aibe mare încredere în el şi să-şi formeze şi contrainformatori.” [notă: Ibidem, ff. 84 v-85 r. Ţurcanu confirmă întrevederea. Cf. Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/06/1954, în Memorialul ororii, p. 135.] Nemeş i-a mai comunicat că la Piteşti va trimite un ofiţer politic care să se ocupe de munca operativă[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 145 r-v.].
(p. 117, par. 1.)

16

Într-adevăr, după o scurtă întârziere, la începutul lui septembrie 1949 a apărut primul ofițer politic, Ion Marina, care a început o strânsă colaborare cu Țurcanu.

(fără sursă)

La câteva zile de la ultima sa inspecţie, Nemeş l-a trimis la închisoarea Piteşti pe Ioan Marina, ca şef al Biroului Operativ[notă: Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 85 r. Marina spune că a fost trimis la Piteşti în august sau septembrie 1949, afirmaţie eronată, data fiind sfârşitul lui iulie sau începutul lui august. Vezi Ioan Marina, Interogator, 28/03/1955, vol. 3, f. 30 v.]. Iată relatarea şefului SO: „Lui Marina Ion i-am spus că la Piteşti este deja munca formată. Directorul penit.[,] Dumitrescu Al. [,] se ocupă cu acestă muncă şi are şi o serie de informatori[,] printre care şi pe Ţurcanu Eugen, despre care Dumitrescu Al. spune că este bun.- I-am mai dat instrucţiuni lui Marina Ion să-şi recruteze la Piteşti noui informatori, pentru a verifica informatorii directorului, în special pe Ţurcanu Eugen[,] şi în acelaşi timp să caute să aibe şi contrainformatori.- I-am dat instrucţiuni ca încetul cu încetul să preia el munca operativă – de culegere de informaţii[,] pentru ca într-un interval scurt de timp directorul să nu se mai ocupe de ea.” [notă: Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 85 r.]
(p. 119, par. 2.)
Ofiţerul politic nu a ajuns însă, aşa încât la interval de două-trei săptămâni de la inspecţia sa anterioară, Nemeş a mai trecut o dată pe la Piteşti, în drum spre închisoare Ocnele Mari, prilej cu care a stat doar câteva minute, ca să-l întrebe pe director dacă a venit ofiţerul respectiv[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 145 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, f. 102 v.].
(p. 119, par. 2.)

17

Dumitrescu notează că atitudinea lui Țurcanu s-a modificat radical după întâlnirile cu Nemeș și Marina: acesta s-a transformat dintr-un deținut supus și retras într-unul cu puteri maxime în penitenciar.

(p. 39, sursa: Gh. Andreica, Reeducările comuniste, vol. I, pp. 120-123.)

Dumitrescu atestă schimbarea de conduită a lui Ţurcanu, pe măsură ce rolul deţinutului a devenit central în acţiunile pregătitoare demascării: „comportarea deţinutului legionar Ţurcanu Eugen a fost a unuia dintre deţinuţii foarte retraşi şi supuş[i], ca după ce a venit Dl. Insp. General Nemeş [în 6 iulie 1949] şi în urma faptului că a văzut că este recunoscut de D-lui ca element bun[,] să capete mai multă îndrăzneală în acţiuni, ajungând la un moment dat ca împreună cu Dl. Marina Ioan să mergă şi să se uite pe vizetă la deţinuţi în celulă s’au [!] să suspecteze diferitele mişcări ale deţinuţilor de pe culoare[,] colaborând cu Dl. Marina ca doi prieteni[,] nu ca un deţinut, fapt ce a întărit pe deplin bănuiala că acest deţinut legionar[,] Ţurcanu Eugen [,] a fost trimis în mod special pentru această muncă la Penit. Piteşti de la Penit. Suceava.” [notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 148 r, subl. de mână în text.]
(pp. 120-121.)

18

Din acest moment, rolul lui Alexandru Dumitrescu avea să se diminueze treptat, întrucât Marina a preluat toată munca pe linie informativă, sprijinit și de ordinul DGP cu care se prezentase în închisoare: avea dreptul la un birou personal și permisiunea de a lucra cu dosarele celor închiși, dar și puterea de a transfera deținuți de la o cameră la alta, cu înștiințarea directorului, și acces liber în celule. Materialul informativ cules era predat în fiecare sâmbătă colonelului Nemeș.

(p. 40, par. 1, sursa: ACNSAS, dos. 1126, vol. 10, ff. 146-147.)

Între sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie, Marina a preluat întreaga activitate operativă din închisoare, directorul sprijinindu-l „numai potrivit indicaţiilor” lui Nemeş[notă: Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 86 v-87.]. Iată relatarea şefului SO: „Dumitrescu Al. îl sprijinea pe Marina Ion în sensul că dacă trebuia mutat un deţinut dintr-o cameră în alta, el făcea acest lucru, sau când deţinuţii veneau la baie, el îl sprijinea pe Marina Ion, când acesta voia ca printre aceşti deţinuţi să fie câte unul sau mai mulţi informatori; la fel[,] când veneau deţinuţi noui. Au fost însă cazuri, când deşi Marina Ion conducea munca operativă în penitenciar, totuşi Dumitrescu Al. îl sprijinea, în sensul că [la] hotărârea pe care o lua Marina Ion, Dumitrescu Al. îi propunea o complectare, de care Marina Ion [,] dacă voia[,] ţinea seamă sau nu ţinea seamă.- Chiar eu personal i-am spus lui Dumitrescu Al. să-l lase pe Marina Ion să se ocupe de această muncă, însă asta nu însemnează să nu-l sprijine, în măsurile pe care le lua Marina Ion.” [notă: Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 87.]
(p. 123, par. 2.)

Date fiind condiţiile, până în ianuarie 1950 Dumitrescu a continuat să primească notele de la informatori, pe care le preda apoi lui Marina. Materialul informativ a fost trimis în Centrală, mai întâi, prin curier special, în plic sigilat (o dată prin Dumitru Florea, contabilul închisorii, şi altă dată prin primul gardian Gheorghe Ciobanu), apoi a fost dus personal de ofiţerul politic, el „plecând în ficare sâmbătă cu ordin de serviciu la D.G.P. Bucureşti.” [notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 146 r.]
(p. 120, par. 2.)

19

Ion Marina fusese recrutat pentru Serviciul Operativ din cadrul Miliției Cluj

(p. 40, par. 2, fără sursă)

Pe 5 mai Ioan Marina a părăsit închisoarea, fiind transferat de unde venise, la Regionala MAI Cluj[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 175 r.].

 (p. 230, par. 4.)

20

[Ioan Marina] Judecând însă după primele sale acțiuni în Pitești, putem bănui că și slaba sa pregătire a contribuit la acest eșec: timp de o lună de zile a lucrat la grefa închisorii, pentru a fi conspirat față de ceilalți angajați, însă în felul acesta nu a obținut niciun fel de rezultat, așa încât Nemeș i-a cerut să ia contact cu deținuții și i-a sugerat și metoda[nota27]. Marina a primit în biroul său mai mulți deținuți sub pretextul culegerii datelor personale, pe care a încercat subtil să-i racoleze prin favoruri, întrebându-i dacă au nevoie de ceva. Întrucât nimeni nu a cerut altceva decât dreptul la muncă, Marina a plusat lipsit de tact și l-a întrebat pe unul dintre ei ce l-a determinat să se facă legionar, astfel că printre deținuți s-a răspândit repede zvonul că ofițerul urmărește să îi reeduce ideologic, forțându-i să întrerupă întrevederile.

(p. 40, par. 2, sursa: ACNSAS, dos. 1126, vol. 2, ff. 15-16.)

La câteva zile de la ultima sa inspecţie, Nemeş l-a trimis la închisoarea Piteşti pe Ioan Marina, ca şef al Biroului Operativ[notă: Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 85 r. Marina spune că a fost trimis la Piteşti în august sau septembrie 1949, afirmaţie eronată, data fiind sfârşitul lui iulie sau începutul lui august. Vezi Ioan Marina, Interogator, 28/03/1955, vol. 3, f. 30 v.]. Iată relatarea şefului SO: „Lui Marina Ion i-am spus că la Piteşti este deja munca formată. Directorul penit.[,] Dumitrescu Al.[,] se ocupă cu acestă muncă şi are şi o serie de informatori[,] printre care şi pe Ţurcanu Eugen, despre care Dumitrescu Al. spune că este bun.- I-am mai dat instrucţiuni lui Marina Ion să-şi recruteze la Piteşti noui informatori, pentru a verifica informatorii directorului, în special pe Ţurcanu Eugen[,] şi în acelaşi timp să caute să aibe şi contrainformatori.- I-am dat instrucţiuni ca încetul cu încetul să preia el munca operativă – de culegere de informaţii[,] pentru ca într-un interval scurt de timp directorul să nu se mai ocupe de ea.” [notă: Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 85 r.] Pentru „păstrarea conspirativităţii muncii”, Nemeş a scris pe ordinul de numire al lui Marina că este trimis ca „impiegat de birou”[notă: Ioan Marina, Interogator, 28/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 30 v-31 r.]. Singurul care ştia încă de la început care era adevărata lui misiune, era directorul. Despre Dumitrescu, Nemeş i-a spus lui Marina că este „un om de încredere şi cu care el lucrează de mai înainte”[notă: Ibidem, f. 31 r.]. Ofiţerul politic nu a ajuns însă, aşa încât la interval de două-trei săptămâni de la inspecţia sa anterioară, Nemeş a mai trecut o dată pe la Piteşti, în drum spre închisoare Ocnele Mari, prilej cu care a stat doar câteva minute, ca să-l întrebe pe director dacă a venit ofiţerul respectiv[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 145 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, f. 102 v.].
        După alte câteva zile, Ioan Marina a ajuns, în sfârşit[notă: Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 145 v-147 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, f. 103 r. Directorul spune, în mod neverosimil, că încă de la început l-a lăsat pe Marina să preia întreaga muncă informativă.]. Dumitrescu i-a spus că „are cîţiva deţinuţi care sunt informatorii lui şi că îmi va da informaţiile ce îi vor proveni dela aceştia.” [notă: Ioan Marina, Interogator, 28/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 31 r.] La început, politicul a lucrat la grefă, făcând diferire lucrări care nu aveau nicio legătură cu scopul pentru care fusese trimis. Conform relatării lui, după aproximativ o lună, în închisoare a sosit Nemeş, care „a stat de vorbă cu mine în prezenţa lui Dumitrescu [,] şi mi-a spus următoarele: să încep să stau de vorbă cu deţinuţii în scopul de a obţine informaţii. Pentru aceasta va trebui să întocmesc un tabel cu anumite date personale şi să chem deţinuţii[,] şi sub pretextul că aceştia îşi dau datele personale[,] eu să caut să aflu dela ei unele probleme care ne intresau (...)[:] faptele pe care deţinuţii le ascunseseră cu ocazia anchetei şi a procesului; dacă deţinuţii au legătura cu exteriorul şi prin cine; dacă duc vreun fel de activitate potrivnică regimului în penitenciar.” [notă: Ibidem, f. 31 v.]
            Marina a procedat întocmai cum îi ordonase şeful său, însă rezultatul a fost catastrofal, după cum recunoaşte el însuşi: „Eu personal n-am reuşit să obţin niciun fel de informaţii dela deţinuţi, dimpoptrivă[,] după aprecierile lui Nemeş am dat dovadă de lipsă de tact, în schimb Dumitrescu a obţinut informaţii dela informatorii săi.” [notă: Ibidem, f. 32 r.]
(pp. 119-120.)

21

[Marina] la cererea lui Nemeș, care îi solicitase să-l recompenseze pentru munca depusă, a hotărât să-i ofere o masă la popota ofițerilor, pe lângă mâncarea pe care o servea în celule.

(p. 40, par. 3, sursa: ACNSAS, dos. 1126, vol. 2, f. 22.)

La o dată ulterioară, Nemeş a venit din nou în inspecţie, prilej cu care a ordonat să fie adus Ţurcanu. De faţă cu directorul şi ofiţerul politic, el l-a întrebat „cum se împacă cu mâncarea şi dacă îi este îndeajunsă.”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 165 v. Vezi şi Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, ff. 107 r-v.] Deţinutul i-a răspuns că îi este suficientă. Şeful SO a ordonat apoi responsabilului de la popotă, miliţianul Nicolae Olteanu, să-i aducă o porţie de mâncare, apoi l-a poftit pe Ţurcanu să mănânce. Mai întâi el a refuzat, spunând că a mâncat şi că, de altfel, Marina îi ordonase lui Lăzăroiu „să-i dea mâncare mai groasă atunci când se împarte masa, aşa că este sătul.” [notă: Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 166 r.]
(pp. 167-168.)

În fine, începând de atunci, şeful SO i-a ordonat lui Dumitrescu să-i aducă lui Ţurcanu masa de la popotă, spunând că „plata costului mesei o face D-lui la sfârşitul fiecărei luni.[notă: Alexandru Dumitrescu, f. 167 r, subl. de mână în text. Vezi, în acelaşi sens, Florea Dina, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/07/1953, vol. 2, f. 214 v; Gheorghe Mândruţă, Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/07/1953, vol. 2, f. 235; Ion Cioltar, Proces-Verbal de Interogatoriu, f. 243; Gheorghe Ciobanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, vol. 2, f. 251; Gheorghe Nistor, Depoziţie de martor, 26/09/1956, vol. 6, f. 408 v.] Din acel moment, mâncarea îi va fi adusă odată cu cea a miliţienilor de pe secţii, ca să nu se observe de unde o primeşte. Contravaloarea mesei se ridica lunar la suma de 300 lei, bani plătiţi alternativ de director şi ofiţerul politic din fondurile lor, după cum spune Gheorghe Nistor, responsabilul cantinei (1 iulie 1949-1 iulie 1950)[notă: Gheorghe Nistor, Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 258.].
(p. 168, par. 2)

22

Acestea nu sunt singurele avantaje pe care administrația i le-a creat lui Țurcanu, după cum am mai arătat: a beneficiat de mai multe scrisori către familie și soție, a primit pachete de acasă, alimente confiscate de la alți deținuți, și i s-a permis să-și facă o pereche de pantaloni la croitorul închisorii.

(p. 40, par. 3, sursa: ACNSAS, dos. 1126, vol. 10, f. 107.)

Totodată, lui Ţurcanu i s-au acordat şi alte favoruri: i s-a dat posibilitatea „să ia legătura cu soţia[,] şi să scrie la familie şi să primească de la familie scrisori şi pachete fără restricţiuni în alimente. I s’au dat din alimentele confiscate de la deţinuţii[,] [sic!] precum şi dulciuri şi bomboane [notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 167 r, subl. de mână în text. Vezi şi Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, f. 107 v.].
(p. 168, par. 2)

După începerea demascării, cu permisiunea politicului, Ţurcanu şi-a dat pantalonii la croitoria închisorii spre, a-i fi întorşi pe partea cealaltă[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 207 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, f. 107 v.].
(p. 191, par. 3.)

23

Cu altă ocazie, Țurcanu a aflat că unul dintre informatorii trimiși de el într-o celulă le-a mărturisit celorlalți că misiunea sa este să-i tragă de limbă, dar că nu va face decât minimumul necesar pentru a-și ușura traiul în închisoare. Dumitrescu l-a chemat în birou pe respectivul și l-a lovit, moment în care Țurcanu i-a dat și el o palmă, spre surprinderea directorului, care i-a interzis să mai procedeze astfel. Acesta a fost momentul în care Dumitrescu a observat că, din deținutul retras și supus care sosise la Pitești, Țurcanu a căpătat „mai multe îndrăzneală în acțiuni”, iar după ce i-a observat purtarea prietenoasă, familiară față de ofițerul politic, i s-a întărit pe deplin bănuiala că „acest deținut legionar Țurcanu Eugen a fost trimis în mod special pentru această muncă la penit. Pitești de la penit. Suceava.”

(p. 41, par. 3, sursa: ACNSAS, dos. 1126, vol. 10, f. 147.)

În acea perioadă,Ţurcanu a aflat de la un alt deţinut informator că Sobolevschi, care fusese mutat într-o celulă să strângă informaţii, a spus acolo că a fost trimis de director, dar că „nu face el mare lucru[,] însă ce să facă[,] trebuie să facă şi el ceva ca să-şi uşureze pedeapsa.” [notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 147 v.] Directorul, care ştia că Sobolevschi se oferise singur (sau la instigarea lui Ţurcanu) să-l informeze, l-a chemat şi i-a tras două palme. Ţurcanu i-a dat şi el o palmă, spunând că „s’a umplut de revoltă când l[-]a auzit cât este de bandit”[notă: Ibidem, f. 148 r.].
(p. 124, par. 2.)

Dumitrescu atestă schimbarea de conduită a lui Ţurcanu, pe măsură ce rolul deţinutului a devenit central în acţiunile pregătitoare demascării: „comportarea deţinutului legionar Ţurcanu Eugen a fost a unuia dintre deţinuţii foarte retraşi şi supuş[i], ca după ce a venit Dl. Insp. General Nemeş [în 6 iulie 1949] şi în urma faptului că a văzut că este recunoscut de D-lui ca element bun[,] să capete mai multă îndrăzneală în acţiuni, ajungând la un moment dat ca împreună cu Dl. Marina Ioan să mergă şi să se uite pe vizetă la deţinuţi în celulă s’au [!] să suspecteze diferitele mişcări ale deţinuţilor de pe culoare[,] colaborând cu Dl. Marina ca doi prieteni[,] nu ca un deţinut, fapt ce a întărit pe deplin bănuiala că acest deţinut legionar[,] Ţurcanu Eugen [,] a fost trimis în mod special pentru această muncă la Penit. Piteşti de la Penit. Suceava.”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 148 r, subl. de mână în text.]
(pp. 120-121.)

24

Parte din acțiunile lui Țurcanu au fost sesizate de grupul deținuților care se opuneau unei eventuale acțiuni de „reeducare”, iar cei care au fost izolați la „neagra” au reușit să îi prevină pe foștii colegi de celulă să fie foarte prudenți, încât ei au fost anchetați din cauza unei note informative dată de Țurcanu. Pe 6 august 1949 ei au fost mutați într-o altă secție a penitenciarului, cunoscută ca „depozitul SSI”.

(p. 41, par. 3, fără sursă; pentru corectitudine, mai jos este indicat C. Merișca, Tragedia Pitești, 1997, p. 11.)

Din acel moment, grupul noilor veniţi a început să strângă înformaţii asupra deţinuţilor de pe secţie şi, pentru a-i coordona, Ţurcanu a fost numit planton[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 342.]. Drept consecinţă, şefii legionari au fost percheziţionaţi şi acuzaţi că duc activitate legionară în închisoare[notă: La percheziţie au fost prezenţi comandantul închisorii, Alexandru Dumitrescu, gardianul şef Gheorghe Mândruţă, grefierul şi mai mulţi gardieni, fapt care arată caracterul oficial al acţiunii. Acuzaţia era gravă, deţinuţii fiind pasibili de trecerea printr-un nou proces şi riscând condamnarea la moarte. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, pp. 341-342; Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 475; Aristotel Popescu, Declaraţie, 19/04/1953, vol. 2, f. 183 r; Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 147 r-v; Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, f. 101 v.]. Administraţia nu a găsit probe concrete, însă ulterior comandantul închisorii i-a anchetat pe Aristotel Popescu, Gheorghe Soroiu, Traian (Zoţi) Blaga, Nutti Pătrăşcanu şi Aurel Tacu, pe care i-a acuzat că au constituit un „birou politic” în penitenciar, au dus activitate legionară şi au sabotat reeducarea care se desfăşura prin citirea cărţilor ideologice. Dat fiind că au negat cu toţi, ei au fost izolaţi în celulele de la secţia „secret” [notă: Etajul II al închisorii era folosit şi ca „depozit” al Securităţii, pentru deţinuţii aflaţi în anchetă, ceea ce arată că direcţia închisorii avea intenţia de a-i inculpa pe deţinuţi.]. După câteva zile, probabil în urma unui ordin superior, au fost izolaţi pe celularul secţiei „corecţie”, la celula 5. În jurul datei de 1 iulie, cei cinci au fost din nou anchetaţi de director şi constrânşi să dea declaraţii[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 342.]. Pentru că au continuat să nege activitatea legionară din închisoare, Dumitrescu le-a citit un pasaj din nota informativă dată de Ţurcanu cu ocazia primului său contact cu administraţia.

(p. 109-110.)

 

Pe 6 august 1949 au avut loc izolări masive[notă: Aristotel Popescu, Declaraţie, 19/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 183 r; Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, vol 7, f. 177 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/06/1953, vol. 14, f. 477; Proces-Verbal de Interogatoriu, 31/08/1953, în Memorialul ororii, pp. 345-346; Ion Voin, Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/04/1954, în Memorialul ororii, p. 557; Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, vol. 5, f. 202 r.]. Ca urmare, „vârfurile” de la toate secţiile au fost izolate la etajul al II-lea şi în vechea secţie Spital, la etajul I[notă: Secţie compusă din trei camere de detenţie mari, aflate în capul „T”-ului.], scopul fiind de a scoate masa deţinuţilor de sub influenţa lor.

(p. 121, par. 2.)

 

25

După mai multe discuții cu cei din grupul lui Țurcanu, Soroiu le-a transmis colegilor săi de celulă că aceștia erau deciși să înceapă o activitate de „reeducare” și că doreau să îi consulte în privința modalității în care să o realizeze. În acest sens, gebac urma să vină în camera 1-corecție ca să le citească o scrisoare din partea lui Țurcanu. Grupul lui Pătrășcanu, care nu era de acord cu intențiile lor, a stabilit să simuleze că dorm în momentul în care acest lucru se va întâmpla, pentru a nu intra în conflict deschis cu ei[nota 19], și nu încape îndoială că Gebac a sesizat stratagema. Dacă la început cei de la 1-corecție au fost de părere că anchetele grele i-au determinat pe cei veniți de la Suceava să-și schimbe atitudinea și încercau să îi înțeleagă, la scurtă vreme au realizat că întreținerea legăturilor cu ei este periculoasă...

(p. 38, par. 3, sursa: Memorialul ororii, p. 339-341.)

Tot la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie, deţinuţii de la secţia „corecţie” au aflat că grupul lui Ţurcanu vrea să facă reeducare în închisoare şi, prin urmare, ar vrea să stea de vorbă cu cei de la camera 1[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 340. În acea perioadă, pe secţia „corecţie” erau încarceraţi în principal legionari sau asimilaţi legionari. Faptul se explică prin aceea că regimul nu făcea distincţie între duşmanii reali şi cei presupuşi, pe de o parte, şi, pe de altă parte, că „legionarii” erau mai numeroşi decât alte categorii de deţinuţi, întrucât Mişcarea Legionară, ca mişcare subversivă, era considerată cea mai periculoasă pentru regim. / Pentru atmosfera din camera de detenţie înainte de începutul demascărilor, a se vedea Interviu cu G.S. realizat de autor, Bucureşti, 5/06/1997.]. În camera respectivă să găseau încarceraţi o parte din foştii şefi studenţi ai Mişcării Legionare, între care Nutti Pătrăşcanu, Aristotel Popescu, Traian (Zoţi) Blaga şi Gheorghe Soroiu, fapt care explică alegerea grupului Ţurcanu, legionarii păstrîndu-şi şi în închisoare raporturile ierarhice. Ţurcanu voia să le trimită deţinuţilor de la camera 1 o scrisoare „în care arată necesitatea «reeducării»[,] că este zimpul [timpul] ca studenţii bucureşteni să-şi revizuiască conştiinţa, că ne invită să discutăm împreună modalitatea reeducării şi după aceea[,] de comun accord[,] să se ceară administraţiei permisiunea de a o începe pe secţia de corecţie.”[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 340; Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 320 v.] Destinatarii scrisorii au discutat despre modul în care să refuze primirea ei. Astfel, când Leonard Gebac a venit să o aducă, s-au prefăcut că dorm, dând astfel un răspuns tacit, prin care să evite represaliile administraţiei. Grupul condus de Ţurcanu a înţeles că este un mod de a refuza şi s-a supărat. Ulterior evenimentului, Nutti Pătrăşcanu le-a cerut altor deţinuţi de pe secţie să întrerupă orice relaţii cu cei de la camera 11[notă: Idem, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 341].
(pp. 112-113.)

26

Izolarea vârfurilor urmărea să rupă legăturile dintre ei și membrii grupurilor, pentru ca aceștia din urmă să cedeze mai ușor, lipsiți de influența șefilor.

(p. 41, par. 3, fără sursă.)

Ca urmare, „vârfurile” de la toate secţiile au fost izolate la etajul al II-lea şi în vechea secţie Spital, la etajul I[notă: Secţie compusă din trei camere de detenţie mari, aflate în capul „T”-ului.], scopul fiind de a scoate masa deţinuţilor de sub influenţa lor.

(p. 121, par. 2.)

 

27

Prima măsură de a contracara afluxul tot mai slab de note [informative] a fost luată de Țurcanu la sfârșitul lunii septembrie 1949, odată cu dizolvarea izolării și sosirea unui alt lot mare de la Suceava, prin recrutarea de noi informatori.

(p. 42, par. 1, fără sursă.)

Izolarea „vârfurilor” a durat până pe 26 septembrie 1949, când deţinuţii foşti studenţi de la închisoarea Suceava au fost transferaţi la Piteşti[notă: Ultimii deţinuţi de la Suceava au sosit la Piteşti pe 5 noiembrie 1949, între ei fiind şi Alexandru Bogdanovici. Cf. Grigore Romanescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 15, f. 511; Proces-Verbal de Interogatoriu, 15/06/1954, vol. 6, f. 80 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/04/1953, în Memorialul ororii, p. 277.]. Dat fiind că închisoarea era suprapopulată cu cei peste 1 000 de deţinuţi[notă: Ion C. Bobu, Manuscris, relatarea intitulată Tensiune, [f. 51]; Monahul Moise, „Viaţa este Hristos...” – de vorbă cu Părintele Gheorghe Calciu, interviu realizat în 2006 la Mănăstirea Diaconeşti, in Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, ed. îngr. la Mănăstirea Diaconeşti, cu o predoslovie a ÎPS Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Bucureşti, Editura Christiana, 2007, p. 42.], izolarea „vârfurilor” îşi pierdea orice sens[notă: Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 473; Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 343.]. Ţurcanu şi grupul său au luat imediat contact cu o parte dintre deţinuţii care au participat la reeducarea de la Suceava şi cu cei care înainte de arestare au fost membri de partid (precum Vasile Toldişan), după care i-au integrat în reţeaua informativă[notă: Idem, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 347; Mihai Livinschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 12-13/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 304 r şi 305 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 7-9, 14-15/12/1953, vol. 3, f. 316 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 23/10/1953, vol. 3, f. 311 şi 312 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, p. 261.]. Faptul s-a întâmplat în urma ordinului transmis de Nemeş lui Marina[notă: Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 86 v.]. Sarcina a fost uşoară, întrucât noii sosiţi erau organizaţi din punct de vedere informativ încă de la Suceava. Grupul reeducării a continuat să strângă informaţii asupra „stării de spirit” şi a „manifestărilor” celorlalţi deţinuţi, necesare începutului demascării[notă: Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 473.]. Câţiva dintre ei – printre care Friedrich Cordun, Constantin Sofronie şi Maximilian Sobolevschi – au mers la raportul directorului pentru a-i solicita începerea reeducării[notă: Ibidem; Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 347. Toţi au luat parte la reeducarea de la Suceava, însă nu ştiau încă la pregătirile cărui tip de reeducare ajutau.]. Ţurcanu însuşi a mers la comandant la începutul lunii noiembrie[notă: Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 478.].
(pp. 123-124.)

28

Nici efectele acestei măsuri nu l-au satisfăcut pe Țurcanu, căci în urma vizitei colonelului Nemeș de la sfârșitul lui octombrie-începutul lui noiembrie 1949, s-a hotărât schimbarea modului de acțiune, cerută de lipsa rezultatelor metodei vechi. Deși nu i-a spus lui Dumitrescu despre ce metodă e vorba, probabil dorind să primească și el instrucțiuni saua probări de la București înainte de a-i da drumul, Nemeș i-a amintit acestuia că la conferința cu toți directorii de penitenciare din țară din luna iunie li s-a atras atenția în mod ferm să nu relateze nimănui evenimentele din închisorile lor, nici partidului, nici directorului general al DGP.

(p. 42, par. 2, sursa: ACNSAS, dos. 1126, vol. 10, ff. 148 v-149.)

În septembrie, Nemeş a inspectat iarăşi închisoarea, „părându-mi-se suspectă toată munca de acolo, am supraveghiat mai îndeaproape activitatea acestui penitenciar.- / În luna Sept. 949, am fost la Piteşti şi am constatat că munca mergea la fel, cu aceeaşi metodă, iar materialul era trimis aproape săptămânal.- / Cu această ocazie i-am spus lui Marina Ion să ia legătură cu Dumitrescu Al. pentru a-l izola pe Ţurcanu Eugen [,] pentru a vedea cum merge munca. / Am putut constata că după plecarea mea, deşi Ţurcanu Eugen a fost izolat[,] aşa cum am arătat, totuşi material[ul] a sosit în continuare[,] fiind cules de către ceilalţi informatori.” [notă: Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 86 v.]
        Cu acel prilej, şeful SO a stat de vorbă separat cu directorul şi cu ofiţerul politic (cu ultimul mai bine de trei sferturi de oră)[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 148 v-149 r.]. Lui Dumitrescu i-a spus: „N’o să mai putem merge pe această cale de informare şi trebue să găsesc o nouă metodă[,] însă la acest lucru am să mă gândesc eu[,] şi când vin rândul viitor, am să vă comunic eu în ce fel se va proceda.[notă: Ibidem, f. 148 v, subl. de mână în text şi marcat cu o linie verticală pe manşeta stângă.] Totodată, l-a întrebat dacă a fost la conferinţa din mai[notă: Directorul spune greşit că evenimentul a avut loc în iunie. Ulterior, în acelaşi document, el corectează informaţia. Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 174 v.] 1949, ţinută de ministrul adjunct al Internelor, Marin Jianu, cu directorii de închisori de categoria I şi dacă ştie ce s-a ordonat acolo. Directorul i-a răspus că ştie că „nu avem voie să informăm pe nimeni de măsurile care se iau în Penitenciare de către M.A.I. La acest răspuns m’a întrebat [da]că ştiu că nici [la] organele locale de Partid nu am voie să le raportez nimic în legătură cu unele măsuri ce se ia[u] în Penitenciare[,] şi dacă vine cineva de la Partid să-mi ceară vre-o relaţie[,] să-i spun că am ordin de la D.G.P. să nu dau nici un fel de informaţie[,] şi ori ce fel de informaţie se dă direct de D.G.P.[,] şi dacă se va supăra cel căruia îi voi da acest răspuns[,] se va desupăra când va merge la D.G.P.[,] unde va afla motivul pentru care nu i s’au dat relaţiile cerute. În continuare îmi spune că nici D-lui Director General să nu[-]i raportez[,] într’u cât D-Sale îi va raporta D-lui.[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 149 r, subl. de mână în text. Vezi şi Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 103 v.].

(pp. 122-123.)

 

29

Schimbarea metodei

(p. 42, intertitlu, fără sursă.)

Metodă: termen propriu nouă, v. considerațiile de mai sus, la fel ca și subcapitolul III.3.2. Metoda
(pp. 131-135.)

30

Următorul pas a fost făcut tot după o vizită a colonelului Nemeș, care a discutat cu Dumitrescu, Marina și Țurcanu despre necesitatea ca deținuții să se „demaște” unii pe alții în camere mari. Din păcate documentele păstrate nu consemnează dacă nemeș a intrat în detalii privind înțelesul pe care îl atribuia „demascărilor” sau dacă metoda folosirii violenței a venit din altă parte, declarațiile fiind astfel redactate încât nus e insistă deloc pe detaliile care ar putea pune regimul într-o situație delicată. Țurcanu a propus folosirea camerei 1-corecție, care era deja destul de populată[nota38], însă probabil că a ales-o și pentru că avea informații destul de bogate despre cei aflați aici, pe care le putea folosi împotriva lor. După această discuție, Nemeș i-a cerut în particular lui Dumitrescu să nu se sperie dacă la un moment dat se va ajunge la bătaie, ca să nu compromită acțiunea, ci să ia măsurile de izolare care se impun în cazul în care va fi chemat, pentru a lăsa impresia că totul este o revoltă a deținuților, fără legătură cu administrația[nota39].

(p. 42, par. 3, sursa: ACNSAS, dos. 1126, vol. 10, f. 150.)

La începutul lunii noiembrie, Nemeş a inspectat iarăşi închisoarea[notă: Şeful SO nu a inspectat închisoarea între iulie şi noiembrie, aşa cum susţine Pătrăşcanu, care vorbeşte de luna octombrie. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 1/08/1953, în Memorialul ororii, p. 318; Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, pp. 343 şi 347.]. (...)
        Totodată, şeful So a transmis ordine ofiţerului politic şi directorului[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 149 r-151 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, ff. 103 v-104 v.]. După ce mai întâi l-a avertizat, încă o dată, în particular, pe director, că dacă „se va deconspira ceva vei răspunde cu capul”, el le-a spus amândorura: „Eu v’am spus rândul trecut că nu mai putem merge mai departe cu acest sistem de informare[,] într’u cât este greoi şi nici nu dă rezultatele aşteptate[,] şi că eu mă voi gândi la găsirea unor noi măsuri ce trebue puse în practică pentru ca această muncă să dea rezultatele pe care noi trebue să le obţinem de la aceşti bandiţi[,] şi uite la ce m’am gândit. Aici la Piteşti trebue să facem ca deţinuţii să se demaşte între ei[,] şi în acest sens ne trebue o cameră mare unde să încapă mai mulţi deţinuţi. Odată spusea acestea[,] tot D-lui spune că este bine ca la această discuţie să ia parte şi deţinutul Ţurcanu Eugen [,] care trebuie să cunoască discuţia[,] într’u cât el este cel care o va executa[,] şi dă ordin D-lui Marina Ioan să trimită un gardian (miliţian) să-l aducă jos. Odată venit jos deţinutul legionar Ţurcanu Eugen[,] Dl. Insp. General îi spune de la început ceiace ne spusese nouă în lipsa lui. Când a ajuns la cameră[,] deţinutul legionar Ţurcanu Eugen spune că este bună camera No 1 secsia minori[,] unde deja sunt majoritatea deţinuţilor buni de băgat în această demascare.”[notă: Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 149 v-150 r, subl. de mână în text. Pasajul care priveşte aducerea lui Ţurcanu este marcat pe manşeta stângă cu o linie verticală.] (...)
După ce şeful SO a stabilit împreună cu Marina şi Ţurcanu dispozitivul de demascare, i-a spus directorului: „Vezi că se poate ca în timpul demascărilor deţinuţii să se ia şi la bătaie între ei. Să nu te sperii şi să iei măsuri pripite[,] ca astfel să dai totul peste cap. Când vei fi anunţat[,] te vei duce la cameră şi vei lua măsuri de izolare aşa[, ca şi] cum nu ai şti nimic ce s’a întâmplat în această cameră[,] şi să laşi impresia că totul vine de la deţinuţi şi nu este decât o revoltă a celor ce nu sunt de acord să uneltească împotriva administraţiei[,] aşa cum cea mai mare parte dintre aceştea o fac şi aceştea doresc cu tot dinadinsul să îi demaşte pe cei din urmă administraţiei Penitenciarului.”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 150 v, subl. în text, întregul pasaj este marcat pe manşeta dreaptă cu o linie verticală.]
(p. 125, par. 1-2; p. 126, par. 2.)

 

31

Prima bătaie generală a avut loc în jurul datei de 25 noiembrie 1949, iar printre victime s-au numărat Marin Aldea, Andrei Andreev, Coriolan Gherman, Mircea Cojocaru, Andrei Boncea, Horia Crinu, Luca Chițulescu, Pimen Iorga. Grupul din jurul lui Țurcanu era destul de restrâns și număra alte cinci persoane: Leonard Gebac, Constantin Sofronie, Friedrich Cordun, maximilian Sobolevschi și Gheorghe Bâgu. După discutarea unor subiecte de ideologie marxistă, câțiva studenți s-au declarat de acord cu o acțiune de „reeducare” (Ion Perșinaru, Constantin Craiu, Gheorghe Teuțan, Viorel Burculeț și alții), iar mai apoi și aceștia din urmă au sărit la propriu pe ceilalți deținuți din cameră. Bătaia a durat circa un sfert de oră și nu toți cei din grupul lui Țurcanu au participat la ea[nota40].

(pp. 42-43, surse: Memorialul ororii, pp. 347-348; Interviu cu Mircea Cojocaru.)

Data, victimele și participanții la discuții:
Politicul i-a spus atunci lui Dumitrescu că: „acţiunea este coaptă de[-]acum”, că pe 25 noiembrie va începe demascarea şi i-a cerut să fie prin preajmă pentru ca, în caz de nevoie, să se „poată lua măsurile ordonate de Dl. Insp. General Nemeş Iosif.” [notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 151 r, subl. de mână în text.]
(p. 127, par. 2.)

Pe baza datelor strânse de informatori, pe 24 noiembrie Ţurcanu i-a demascat pe deţinuţii care se opuneau reeducării[notă: Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 249 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/09/1953, vol. 3, f. 259 r. Dumitrescu îşi aminteşte că din grupul „de şoc” făceau parte 7-9 deţinuţi (şi îi indică pe Adrian Prisăcaru, Maximilian Sobolevschi şi Nicolae Albu), iar dintre demascaţi 18 persoane. Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 150 v.]. Apoi, în ziua următoare, grupul reeducator a început bătăile[notă: Constantin Sofronie a început să-l lovească pe Marin Aldea, sub pretextul că împreună cu Valeriu Popa ironizează reeducarea. Ţurcanu i-a bătut cel mai rău pe deţinuţi. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 381; Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 249 r. A se vedea, de asemenea, relatarea lui Gh. Suroiu, în Gh. Andreica, rturii… mărturii... din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti, Editura 2000, 2000, pp. 49-52. Suroiu nu-şi aminteşte nici numărul camerei, nici data începerii demascărilor.].
(p. 129, par. 1.)

Ion Perşinaru, Nicolae Vlaicu, Constantin Craiu, Mihai Codreanu, Gheorghe Teuţan, Octavian Gliga şi alţii au participat la discuţii, după care au trecut în grupul partizanilor reeducării[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 348; Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 474; Maximilian Sobolevschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/09/1953, vol. 3, f. 258 v. Printre cei care nu au participat la discuţii, refuzînd astfel reeducarea erau: Marin Aldea, Valeriu Popa, Pimen Iorga, Ion Cojocaru, Adrian Boncea, Luca Chiţulescu şi Teodor Brănescu. Numele sunt indicate de Pătrăşcanu, relatarea sa bazându-se pe discuţiile pe care le-a avut cu Ţurcanu şi Ion Cojocaru în decembrie 1949. Într-un alt loc, el îi indică şi pe Tiberiu Beşchia şi Ion Ghiţulescu. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/06/1953, vol. 14, f. 473.].
(p. 128, par. 1.)

Din această serie, mai mulţi deţinuţi au fost recrutaţi pentru continuarea demascărilor[notă: Iată numele lor: Vasile Andronache, Andrei Andreev, Viorel Burculeţ, Ion Cojocaru şi toţi cei care au participat la discuţiile ideologice prealabile. Cf. Maximilian Sobolevschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 259 v; Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/06/1953, vol. 14, f. 474.].
(p. 135, par. 4.)

Agresorii:
Pentru a conduce demascarea, Ţurcanu a numit un comitet compus din: el însuşi, Gheorghe Bâgu (ca şef), Gheorghe Teuţan, Gheorghe Roşca şi Leonard Gebac (ca membri)[notă: Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 10/07/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 6, f. 387 v.]. Astfel, formal Ţurcanu făcea parte din primul comitet, însă, în practică, se situa deasupra lui, conducând toate acţiunile demascării, întrucât fiind liderul ei incontestabil. Deţinuţii pregătiţi de el pentru începerea reeducării au fost următorii: Leonard Gebac, Viorel Burculeţ, Gheorghe Roşca, Gheorghe Bâgu, Constantin Craiu, Constantin Sofronie, Gheorghe Teuţan, Friedrich Cordun, Ion Griga şi Maximilian Sobolevschi. Ei au constituit grupul „de şoc”.
(p. 129 par. 1.)

Durata:
Bătaia de început a durat aproximativ 15-20 minute[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 259 r.].
(p. 129 par. 1.)

32

O parte dintre cei bătuți au fost trimiși în altă cameră, făcând loc pentru un alt lot important. Pe 3 decembrie, Nuti Pătrășcanu, Aristotel Popescu, Traian Blaga, Gheorghe Soroiu, Aurel Tacu, Ion Ghițulescu, Tiberiu Berșchea şi alții au fost aduși în camera 1-corecție, unde după nici două zile, Gheorghe Bâgu și Țurcanu au făcut o primă încercare de „reeducare” prin discutarea unor probleme de economie politică și ideologie. Discursurile ținute de grupul Țurcanu aveau ca scop mai degrabă să testeze reacțiile celorlalți deținuți decât de a convinge pe vreunul de justețea viziunii comuniste.

(p. 43, par. 2, fără sursă.)

Pe 3 decembrie 1949, 15-20 deţinuţi bătuţi şi o parte din grupul demascatorilor au fost transferaţi într-o altă cameră de detenţie. Lista celor mutaţi a fost citită de Alexandru Dumitrescu. În locul lor au fost introduşi alţi 18-20 deţinuţi, printre care Traian (Zoţi) Blaga, Nutti Pătrăşcanu, Aristotel Popescu, Gheorghe Soroiu, Aurel Tacu şi Paul Dumitrescu, consideraţi „vârfuri”, şi care în timpul verii fuseseră izolaţi[notă: Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 249 v.]. Reeducatorii sperau să scoată de la ei cât mai multe date, pentru a le utiliza în demascarea celorlalţi încarceraţi. Deşi noii sosiţi au fost în general prudenţi, deţinuţii din grupul reeducator au obţinut câteva informaţii[notă: Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 474.].

(pp. 136-137.)

 

Toate acţiunile grupului demascării au fost stabilite dinainte. Ţurcanu l-a însărcinat pe Gheorghe Bâgu să conducă discuţiile asupra reeducării şi, drept consecinţă, pe 4 decembrie seara, el a întrebat pe fiecare deţinut în parte ce atitudine are faţă de reeducare[notă: Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 348. Afirmaţia este confirmată de Bâgu. Cf. Interviu cu Gheorghe Bâgu realizat de autor, Bucureşti, 10/06/1997 şi 12/08/1997.]. Deţinuţii din grupul lui Ţurcanu au spus, bineînţeles, că vor să înceapă reeducarea. Ceilalţi au refuzat, sub diferite pretexte, să ia parte la discuţii[notă: Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 475.]. După delimitarea grupurilor, până la începerea bătăii, Ţurcanu a lasat câţiva deţinuţi din grupul său în grupul advers pentru a continua informarea[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 260.]. Discuţiile au continuat şi în ziua următoare, când Bâgu le-a cerut deţinuţilor care au acceptat să participe la reeducare să-şi motiveze opţiunea. Respectivii au răspuns atacând Mişcarea Legionară care, spuneau ei, i-a adus în închisoare[notă: Nutti Pătrăşcanu, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 349.]. După răspunsurile celor care au refuzat să participe la reeducare, considerate inacceptabile, Ţurcanu, care până atunci nu s-a manifestat public, a oprit discuţiile, spunând că deţinuţii au avut încă o dată posibilitatea să se manifeste, ajungând astfel să se demaşte. Totodată, a spus că a venit timpul ca ei să se reeduce, şi că „«reeducarea» se poate face printr-un act «revoluţionar»[,] demascând activitatea pe care ai dus-o[,] că acesta este primul pas prin care te rupi de trecutul [tău] şi[,] ca atare[,] cine are ceva de demascat?”[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 260 v.]

(p. 137, par. 2.)

 

Ocurențe la „ideologie” (doar câteva):

discursuri ideologice

perspectiva ideologiei

adevărului suprem al ideologiei

iar ideologii de la Ministerul de Interne

deţinuţii (...) supuşi ideologizării

adevărul ideologic

subiecte ideologice

broşuri ideologice

termeni ideologici

ideologizare pentru membrii comitetelor

cărţi ideologice

din punct de vedere ideologic

conversiunii ideologice a tuturor deţinuţilor

camerele de ideologizare

discuţii ideologice

(pp. passim)

 

33

...astfel că cei doi [Țurcanu și Bâgu] au fost destul de apropiați în săptămânile de dinaintea începerii bătăilor.

(p. 43, par. 3, sursa, mai jos: Gh. Bâgu, Mărturisiri..., 1993, p. 95.)

 

Marea majoritate a deținuților s-au abținut de la comentarii. Nesatisfăcut de lipsa reacțiilor, Țurcanu a luat cuvântul și a încercat să îi provoace, acuzând crimele comise de legionari de-a lungul timpului, majoritatea celor din cameră fiind condamnați pentru activitate legionară.

(pp. 43-44, par. 3, sursa, mai jos: Gh. Bâgu, Mărturisiri..., 1993, p. 95.)

Gheorghe Bâgu, apropiat al său [Țurcanu] din perioada de început a demascărilor de la camera 1 „corecţie”...
(p. 118, par. 2.)


După răspunsurile celor care au refuzat să participe la reeducare, considerate inacceptabile, Ţurcanu, care până atunci nu s-a manifestat public, a oprit discuţiile, spunând că deţinuţii au avut încă o dată posibilitatea să se manifeste, ajungând astfel să se demaşte. Totodată, a spus că a venit timpul ca ei să se reeduce, şi că „«reeducarea» se poate face printr-un act «revoluţionar»[,] demascând activitatea pe care ai dus-o[,] că acesta este primul pas prin care te rupi de trecutul [tău] şi[,] ca atare[,] cine are ceva de demascat?”[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 260 v.] În fine, el a izolat deţinuţii din grupul său de ceilalţi şi le-a cerut lui Ion Perşinaru, Gheorghe Teuţan şi Viorel Burculeţ să-i demaşte pe cei care au refuzat reeducarea[notă: Nutti Pătrăşcanu, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 349; Maximilian Sobolevschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 260 v.].

(p. 137, par. 2.)

34

...moment în care cei din grupul său au venit să-l ajute [pe Țurcanu]. Gheorghe Bâgu susține că următoarele două victime au fost un anume Ionescu[nota44], student la Academia Comercială, care se opusese lui Țurcanu spunând că, din moment ce își ispășesc pedeapsa în închisoare, nu e nevoie de reeducare, și Paul Dumitrescu, care a refuzat să spună informațiile nedeclarate în anchetă[nota45].

[nota44] – trimitere la o fișă matricolă penală.

(p. 44, par. 1, sursa: Gh. Bâgu, Mărturisiri..., 1993, pp. 105-106.)

Pe 6 decembrie dimineaţa, în timp ce deţinuţii îşi aşteptau terciul[notă: Micul dejun în penitenciar, care consta într-o fiertură lejeră de făină de porumb.], Ţurcanu împreună cu cinci sau şase deţinuţi din grupul său a început să se plimbe în spaţiul dintre priciuri[notă: Interviu cu Paul Dumitrescu realizat de autor, Bucureşti, 4 şi 18/06, şi 5/07/1997; Interviu cu Gheorghe Bâgu realizat de autor, Bucureşti, 10/06/1997 şi 12/08/1997. Priciul românesc este similarul kang-ului chinez. Pentru o altă relatare a începutului demascărilor la camera 1 „corecţie”, a se vedea N. Călinescu, Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă, pp. 73-78.]. După câteva du-te, vino, ei s-au oprit în faţa lui Paul Dumitrescu, care se afla întins pe prici şi stătea de vorbă cu Radu Maiorescu. Sub pretextul că cel din urmă l-a înjurat pe Gheorghe Teuţan, unul dintre plimbăreţi, Paul Dumitrescu a fost smuls de la locul său şi bătut, fapt care reprezenta un semnal. Astfel a început cea de-a doua serie de demascări de la camera 1 „corecţie”[notă: Puţin după ce Ţurcanu le-a cerut deţinuţilor să se reeduce, Constantin Sofronie a întrebat cine este cel mai puternic din cameră. Deţinuţii l-au indicat pe Paul Dumitrescu, care astfel a ajuns să se lupte demonstrativ cu el. După bătaia de început a demascărilor, demascaţii vor înţelege că scopul luptei era de a testa forţa fizică a celui mai puternic deţinut, pentru a evita o posibilă rezistenţă.

Momentul începerii bătăilor nu era ales întâmplător. După calendarul ortodox, 6 decembrie este ziua Sfântului Nicolae. Alegând zile foarte încărcate din punct de vedere simbolic, regimul dorea ca şocul demascării să fie extrem de puternic.]. Deţinuţii din grupul lui Ţurcanu şi-au stabilit dinainte victimele pe care urmau să le bată, iar cei care nu au participat la precedenta bătaie au fost ameninţaţi de Ţurcanu că vor fi trecuţi în grupul de demascat şi acuzaţi că au pactizat cu „bandiţii”[notă: „Bandiţi”: termen ideologic care desemnează duşmanii regimului comunist. Cel indicat ca având rezerve faţă cu bătaia era Sobolevschi. Cf. Maximilian Sobolevschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/09/1953, în Memorialul ororii, p. 479.]. Bătaia a fost mai crâncenă decât prima dată. Spre exemplu, Ţurcanu l-a bătut pe Aristotel Popescu, fracturându-i o coastă şi oasele nasului[notă: Aristotel Popescu, Declaraţie, 19/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 184 v; Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, vol. 3, f. 249 v.], iar lui G.S. demascatorii i-au fracturat patru coaste[notă: Pentru desfăşurarea bătăilor, a se vedea şi Interviu cu G.S. realizat de autor, Bucureşti, 5/06/1997.]. După bătaia de început, care a durat 20-30 de minute, deţinuţii au fost „şocaţi”. Nimeni nu a încercat vreun gest de opunere sau să întrebe ce se întâmplă, cu excepţia lui Ionescu, un un fost student la Academia Comercială din Bucureşti, care a spus: „Domnule Ţurcanu, noi am fost condamnaţi de legile ţării, ne-am recunoscut vina şi ne executăm pedeapsa. Deocamdată nu ne interesează marxismul şi nici reeducarea. Vom avea timp, în libertate, să ne documentăm, să reflectăm şi să virăm la stînga.”[notă: Gh. Bâgu, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993, pp. 105-106. Vezi, de asemenea, idem, Mărturisiri din perioada comunistă, f.a., pp. 9-10 şi Interviu cu Gheorghe Bâgu realizat de autor, Bucureşti, 10/06/1997 şi 12/08/1997. Relatările lui Gheorghe Bâgu sunt mai importante prin ceea ce ascund, decât prin conţinutul informativ care rămâne, în general, sărac şi puţin fiabil, şi mai ales în privinţa implicării sale în reeducare. Ca exemplu, iată una dintre aserţiunile sale: „În ce mă priveşte[,] trebuie să mărturisesc că am avut noroc, deşi (subl. n.) m-am strecurat ca un om incapabil de a lovi.”; Mărturisiri din întuneric, p. 118. În context, autorul ar fi trebuit să folosească un termen care arată consecuţia logică, de tipul: „pentru că” sau „dat fiind că”. Ilogismul este semnificativ, căci Bâgu a făcut parte din grupul iniţial al lui Ţurcanu, iar ca şef al comitetului de demascare de la camera 1 „corecţie”, conform evaluării unui alt deţinut a maltratat în jur de 50 de persoane. Cf. Aristotel Popescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 4/09/1954, vol. 17, f. 167 r.] Deconcertat, Ţurcanu a bătut în uşă, după care în cameră au intrat comandantul Alexandru Dumitrescu şi gardienii săi.

(pp. 137-138.)

 

35

Paul Dumitrescu susține că încăierarea a pornit de Sfântul Nicolae, pe 6 decembrie 1949, de la un conflict inventat, unul dintre apropiații lui Țurcanu, Gheorghe Teuțan, acuzându-l pe nedrept pe Radu Maiorescu că l-a înjurat. Cum Țurcanu se aștepta la o ripostă fizică, l-a imobilizat pe Dumitrescu într-un sac confecționat ad-hoc, după care l-a lovit împreună cu ajutoarele sale cu pumnii și picioarele[nota46]. O altă victimă adaugă că, după bătaia generală, s-a trecut la lovirea individuală a oponenților, iar pe unii dintre ei Țurcanu a început să-i întrebe diverse lucruri din trecutul lor. Rolul jucat de Gheorghe Bâgu este destul de incert, existând atât informații că ar fi bătut, cât și că s-ar fi rezumat la cuvântarea care a precedat agresiunea fizică[nota47]. Oricare ar fi adevărul, cazul său este simptomatic pentru destinele multor tineri care au trecut prin Pitești, informațiile contradictorii și greu de triat conducând deseori la macularea injustă a foștilor deținuți.

[nota47]: Nuti Pătrășcanu și Eugen Țurcanu susțin în declarațiile de anchetă din 1953 că Bâgu ar fi participat la bătăi, părere împărtășită și de istoricul Mircea Stănescu. Totuși, destinele multor tineri care au trecut prin Pitești, sursele documentare mai sus menționate nu sunt cele mai credibile, mai ales că Pătrășcanu ajunsese la o formă de schizofrenie în urma trecerii repetate din poziția de victimă în cea de agresor și invers (a se vedea portretul lui Nuti Pătrășcanu în capitolul „Personaje”), iar declarațiile sale din anchetă sunt pline de elemente fabulatorii. De cealaltă parte, niciunul dintre supraviețuitorii din cameră intervievați (Paul Dumitrescu, Valeriu Popa, Tiberiu Beșchea, Mircea Cojocaru) nu au putut afirma cu certitudine că lș-au văzut pe Gheorghe Bâgu lovind, deși unii dintre ei erau înclinați să creadă acest lucru. Mircea Stănescu, Reeducarea..., vol. I, p. 129.

(pp. 44-45, sursa: Interviu cu Paul Dumitrescu.)

Pe 6 decembrie dimineaţa, în timp ce deţinuţii îşi aşteptau terciul[notă: Micul dejun în penitenciar, care consta într-o fiertură lejeră de făină de porumb.], Ţurcanu împreună cu cinci sau şase deţinuţi din grupul său a început să se plimbe în spaţiul dintre priciuri[notă: Interviu cu Paul Dumitrescu realizat de autor, Bucureşti, 4 şi 18/06, şi 5/07/1997; Interviu cu Gheorghe Bâgu realizat de autor, Bucureşti, 10/06/1997 şi 12/08/1997. Priciul românesc este similarul kang-ului chinez. Pentru o altă relatare a începutului demascărilor la camera 1 „corecţie”, a se vedea N. Călinescu, Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă, pp. 73-78.]. După câteva du-te, vino, ei s-au oprit în faţa lui Paul Dumitrescu, care se afla întins pe prici şi stătea de vorbă cu Radu Maiorescu. Sub pretextul că cel din urmă l-a înjurat pe Gheorghe Teuţan, unul dintre plimbăreţi, Paul Dumitrescu a fost smuls de la locul său şi bătut, fapt care reprezenta un semnal. Astfel a început cea de-a doua serie de demascări de la camera 1 „corecţie”[notă: Puţin după ce Ţurcanu le-a cerut deţinuţilor să se reeduce, Constantin Sofronie a întrebat cine este cel mai puternic din cameră. Deţinuţii l-au indicat pe Paul Dumitrescu, care astfel a ajuns să se lupte demonstrativ cu el. După bătaia de început a demascărilor, demascaţii vor înţelege că scopul luptei era de a testa forţa fizică a celui mai puternic deţinut, pentru a evita o posibilă rezistenţă.]. Deţinuţii din grupul lui Ţurcanu şi-au stabilit dinainte victimele pe care urmau să le bată, iar cei care nu au participat la precedenta bătaie au fost ameninţaţi de Ţurcanu că vor fi trecuţi în grupul de demascat şi acuzaţi că au pactizat cu „bandiţii” [notă: „Bandiţi”: termen ideologic care desemnează duşmanii regimului comunist. Cel indicat ca având rezerve faţă cu bătaia era Sobolevschi. Cf. Maximilian Sobolevschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/09/1953, în Memorialul ororii, p. 479.]. Bătaia a fost mai crâncenă decât prima dată. Spre exemplu, Ţurcanu l-a bătut pe Aristotel Popescu, fracturându-i o coastă şi oasele nasului[notă: Aristotel Popescu, Declaraţie, 19/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 184 v; Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, vol. 3, f. 249 v.], iar lui G.S. demascatorii i-au fracturat patru coaste[notă: Pentru desfăşurarea bătăilor, a se vedea şi Interviu cu G.S. realizat de autor, Bucureşti, 5/06/1997.]. După bătaia de început, care a durat 20-30 de minute, deţinuţii au fost „şocaţi”. Nimeni nu a încercat vreun gest de opunere sau să întrebe ce se întâmplă, cu excepţia lui Ionescu, un un fost student la Academia Comercială din Bucureşti, care a spus: „Domnule Ţurcanu, noi am fost condamnaţi de legile ţării, ne-am recunoscut vina şi ne executăm pedeapsa. Deocamdată nu ne interesează marxismul şi nici reeducarea. Vom avea timp, în libertate, să ne documentăm, să reflectăm şi să virăm la stînga.”[notă: Gh. Bâgu, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993, pp. 105-106. Vezi, de asemenea, idem, Mărturisiri din perioada comunistă, f.a., pp. 9-10 şi Interviu cu Gheorghe Bâgu realizat de autor, Bucureşti, 10/06/1997 şi 12/08/1997. Relatările lui Gheorghe Bâgu sunt mai importante prin ceea ce ascund, decât prin conţinutul informativ care rămâne, în general, sărac şi puţin fiabil, şi mai ales în privinţa implicării sale în reeducare. Ca exemplu, iată una dintre aserţiunile sale: „În ce mă priveşte[,] trebuie să mărturisesc că am avut noroc, deşi (subl. n.) m-am strecurat ca un om incapabil de a lovi.”; Mărturisiri din întuneric, p. 118. În context, autorul ar fi trebuit să folosească un termen care arată consecuţia logică, de tipul: „pentru că” sau „dat fiind că”. Ilogismul este semnificativ, căci Bâgu a făcut parte din grupul iniţial al lui Ţurcanu, iar ca şef al comitetului de demascare de la camera 1 „corecţie”, conform evaluării unui alt deţinut a maltratat în jur de 50 de persoane. Cf. Aristotel Popescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 4/09/1954, vol. 17, f. 167 r.]
(pp. 137-138.)

36

Elementul decisiv pentru paralizarea oponenților nu a fost însă nici surpriza atacului, nici violența loviturilor, deși ambele au avut rolul lor, ci intervenția administrației închisorii de partea grupului Țurcanu. Victimele povesresc că directorul și gardienii și-au făcut apariția în cameră după prima bătaie generală, alarmați de agitația de mai devreme. țurcanu i-a raportat directorului că legionarii din cameră au sărit să îi bată pe cei care doresc să se reeduce înm fața regimului. Fără să aștepte o confirmare, Dumitrescu și-a organizat gardienii în două șiruri, obligând deținuții menționați de Țurcanu să treacă prin culoarul format și să suporte loviturile lor. În acest fel, cei care s-au opus acțiunii au fost bătuți pentru a doua oară, de data aceasta direct de către administrație, realizând că nu există nicio scăpare și că nu au cui să se plângă.

Pe unii dintre ei i-a lovit Dumitrescu însuși...

(p. 45, par. 2, surse: Interviuri cu T. Beșchea și V. Popa.)

Deconcertat, Ţurcanu a bătut în uşă, după care în cameră au intrat comandantul Alexandru Dumitrescu şi gardienii săi.
        Relatarea directorului arată, mai întâi, cum au jucat deţinuţii scenariul demascării: „Intrat în cameră[,] am întrebat «ce s’a întâmplat aici». La prima întrebare nu mi-a răspuns nimeni. Atunci am întrebat pentru a doua oară. La a doua întrebare îmi răspunde deţinutul legionar Marotinescu Titus [,] care se găsea în rândul deţinuţilor bătuţi, următoarele: [«]D-le Director[,] într’adevăr suntem loviţi pe drept, băeţi[i] au dreptate [–] se referea la cei 7-9 care începuseră scandalul, merităm mai mult, suntem nişte bandiţi, părinţii noştrii muncesc afară să construiască socialismul[,] şi se dă pe el exemplu[:] tatăl meu este înscris în cooperativă meşteşugărească[,] fiind cismar[,] şi eu sunt cel mai mare duşman al lui.[»] La acestea spuse[,] se ridică deţinutul legionar Pătrăşcanu Nuţi [,] care spune următoarele: «Nu-l credeţi[,] D-le Direcor[,] şi el este un bandit ca şi noi, însă acum vrea să-şi schimbe rolul. Până ieri a fost prieten cu mine şi a dormit lângă mine[,] şi acum spune că s’a pre[sc]himbat.[»]. La acestea spuse se scoală din nou deţinutul legionar Marotinescu Titus şi spune[: «]într’adevăr[,] aşa este[,] însă cu fapte am să dovedesc că m’am pre[sc]himbat[»,] şi începe în acelaş timp să spună că deţinutul Pătrăşcanu Nuţi l-a învăţat să se poarte ca un duşman al administraţiei pe tot timpul deţinerei şi să fie pe mai departe duşman al regimului de la conducerea ţării. La această discuţie s’au mai antrenat încă doi s’au trei deţinuţii [!] dintre cei bătuţi[,] acuzându-l pe deţinutul legionar Pătrăşcanu Nuti [,] în urma cărui fapt sare cu gura deţinutul legionar Ţurcanu Eugen [,] care spune că dacă nu[-]i scot dintre ei din cameră[,] îi omoară, că acestea au făcut ca să li se înăsprească regimul de Penitenciar[,]şi în loc să-şi vadă cel puţin acum de treabă[,] ei uneltesc mai departe împotriva administraţiei. În urma acestei spuse am dat ordin să iese afară din cameră. Ieşind afară cei 18[,] au fost loviţi în timp ce ieşeau afară 4-5 deţinuţi cu palma peste ceafă de primul gardian Ciobanu Gheorghe. Ultimul deţinut ieşit din cameră a fost deţinutul Blaga Traian [,] pe care l-am lovit cu două palme[,] aflând de la informatori[i] care rămăseseră în cameră că acesta ar fi instigat pe deţinuţii bătuţi la rezistenţă împotriva tuturor măsurilor administraţiei. Acest lucru l-am făcut mai ales intrigat de faptul că acest deţinut legionar[,] Blaga Traian[,] mai fusese izolat de mine[,] de două ori înainte[,] tot pentru aceleaşi fapte. Scoşi din cameră[,] i-am chemat apoi pe rând înapoi să-şi ia bagajul din cameră. După ce şi-au luat bagajul toţi şi de[-]acum erau pe sala secsiei minori[,] Etaj I teu[,] le-am făcut percheziţie corporală şi la bagaje[,] şi apoi i-am repartizat pe celule conform notei ce îmi fusese dată de Dl. Marina Ioan când am vorbit cu el în birou. După ce i-am repartizat[,] au fost ţinuţi aci o bucată de vreme şi apoi au fost din nou scoşi din ordinul lui Marina Ioan şi băgaţi în camera No. 1 secsia minori teu[,] unde şi-au făcut demascarea. Toate acestea le ştiu de la Dl. Marina Ioan.”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 151 v-152 v, subl. de mână în text.]
        Să refacem ansamblul pornind de la alte surse. Când directorul l-a întrebat pe Ţurcanu ce s-a întâmplat, el i-a răspuns că deţinuţii vor să se reeduce, însă Ionescu îi instigă să se opună. Deţinutul a fost bătut de director[notă: În timp ce era bătut şi jucat în picioare, Ionescu urla: „Sînt condamnat la doi ani, nu sînt condamnat la moarte!”. Cf. Gh. Bâgu, Mărturisiri din întuneric, 1993, p. 106. Vezi, de asemenea, Interviu cu Gheorghe Bâgu realizat de autor, Bucureşti, 10/06/1997 şi 12/08/1997.], iar ceilalţi demascaţi de către gardianul şef Gheorghe Mândruţă şi alţi gardieni[notă: Iată numele gardienilor: Sebastian Nistor, Alexandru Georgescu, Florea Dina şi Voicu. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 1/08/1953, în Memorialul ororii, p. 315; Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 350; Interviu cu Paul Dumitrescu realizat de autor, Bucureşti, 4 şi 18/06, şi 5/07/1997. Mândruţă confirmă că a luat parte la bătăi. Cf. Gheorghe Mândruţă, Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 234; Depoziţie de martor, 26/09/1956, vol. 6, f. 404.], cu bâtele, timp de 15-20 minute. În continuare, cei maltrataţi au fost scoşi pe culoar, apoi reintroduşi în cameră, unul câte unul, şi demascaţi de grupul lui Ţurcanu[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 350.]. Prin urmare, nu au fost duşi în alte camere, ci au fost ţinuţi pe hol, în faţa lui Alexandru Dumitrescu, care a rămas şi el. Cu acea ocazie, comandantul a ţinut următorul discurs: „Ţurcanu şi ceilalţi au fost şi mai sunt bandiţi, dar s’au trezit şi au început să vadă realitatea. Şi pentru că din cauza noastră (a vârfurilor) şi a celor cu activitate [anticomunistă]) au avut de suportat restricţiile din penitenciar) începând din Iunie 1949)[,] ei nu mai vor să uneltească şi din această revoltă a lor s’a născut bătaia.” [notă: Ibidem.] Totodată, Dumitrescu a justificat şi folosirea torturii, invitându-i pe deţinuţi la lupta de clasă.
(pp. 138-140.)

 

37

Colonelul Nemeș și-a făcut din nou apariția în închisoare, ca după fiecare (sau înainte de orice) moment important al acțiunii, de data aceasta pentru a-l certa pe Dumitrescu pentru că s-a speriat degeaba și nu a obținut rezultate bune. Nemulțumit de cantitatea de informații obținută, s-a consultat cu Marina și Țurcanu în încercarea de a muta centrul acțiunii către o cameră mai mare, capabilă să găzduiască mai mulți deținuți. Marina și Țurcanu au propus camera 4-spital, fosta infirmerie, însă directorul s-a opus, motivând că sunt mulți bolnavi de TBC care trebuie îngrijiți. În ciuda faptului că el era răspunzător pentru ce se întâmpla în penitenciar, Dumitrescu ajunsese să fie ignorat de Nemeș (și, prin urmare, și de ceilalți doi), astfel că lucrurile s-au petrecut după voia șefului Serviciului Operativ, ir în zilele care au urmat discuției, camera 4-spital a fost eliberată și apoi populată cu viitoarele victime, pe baza unei liste întocmită, probabil, de Țurcanu. Mai mult decât atât, atunci când Dumitrescu s-a opus iarăși mutărilor, Marina a luat lucrurile în mâinile sale și l-a anunțat pe director că va face singur mutările.

(pp. 45-46, sursa: ACNSAS, dos. 1126, vol. 10, ff. 153, 155.)

Pe 18 decembrie, Nemeş a venit din nou în inspecţie la Piteşti[notă: Nemeş afirmă că inspecţia sa a avut loc la circa două săptămâni de la sosirea lui Marina de la Bucureşti şi după trecerea celei de-a doua serii de deţinuţi prin demascare. Cf. Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 88 v. Dumitrescu spune şi el că evenimentul a survenit la sfârşitul lui ianuarie, dar decalează toate datele cu o lună mai târziu, prin urmare s-a petrecut la sfârşitul lui decembrie. Întrucât mai afirmă că mutarea deţinuţilor de demascat a avut loc a doua zi după inspecţia lui Nemeş, iar ea s-a petrecut pe 19 decembrie, înseamnă că vizita oficialului a avut loc la data pe care am indicat-o. Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 152 v-153v. Ţurcanu confirmă că inspecţia a avut loc în cursul lunii, fără a preciza data. Cf. Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 6, f. 380 v.], eveniment pe care îl relatează: „Acolo am constatat că bătaia se continua. Cum am ajuns la Piteşti[,] l-am chemat pe Marina Ion să-mi raporteze care este situaţia. Marina Ion mi-a spus că se continuă cu bătaia, eu i-am spus să fie atent, pentru că am mai spus acest lucru[,] şi dacă se merge cu bătaia, într-o bună zi vă va bate şi pe voi.- Menţionez că această discuţie a avut loc numai cu Marina Ion.- După această discuţie am făcut inspecţia penitenciarului. Inspecţia am făcut-o împreună cu Marina Ion şi l-am luat şi pe Dumitrescu Al.[,] deoarece am făcut şi o inspecţie din punct de vedere administrativ, în sensul că am controlat, contabilitate, cantine, magazii etc., pentru a nu se crede că am venit acolo numai pentru munca operativă.- / Cu ocazia inspecţiei penitenciarului, într-o cameră am putut constata că acolo fusese folosită metoda bătăiei.- Acest fapt l-am constatat prin leziunile pe care le prezentau unii deţinuţi, şi anume, vânătăi sub ochi şi pe faţă. Eu întrebând deţinuţii ce au păţit[,] mi-au spus că s-au lovit căzând jos.- / Când am văzut, momentan mi s-a părut periculos celea ce se întâmplase[ră] în penitenciar.- / După inspecţie am discutat cu Dumitrescu Al şi Marina Ion, părându-mi-se suspect faptul că deţinuţii nici unul nu mi-au spus că leziunile provin din cauza bătăei.- Dumitrescu Al. mi-a spus că nici un deţinut nu are curajul să spună cele ce s-au petrecut, deoarece cei din tabăra lui Ţurcanu Eugen [,] la care s-a alăturat şi Pătrăşcanu Nut[t]i, sunt mai puternici şi le este frică [de ei], deoarece însuşi Pătrăşcanu Nut[t]i, care era conducător cunoscut legionar[,] în urma presiunei a trecut de partea lui Ţurcanu Eugen. Tot datorită acestui fapt[,] mulţi deţinuţi legionari au început să vorbească despre activitatea lui Pătrăşcanu şi a altor deţinuţi legionari.”[notă: Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 88 v-89.]
        Dumitrescu confirmă că Nemeş s-a întreţinut cu Marina circa o oră înainte de a vorbi cu el. Directorul redă apoi ceea ce i-a spus şeful SO, însă sensul spuselor este inversat complet, faţă cu relatarea lui: „[«]Dl. Director[,] nu s’a făcut nimic, v’aţi speriat ca nişte femei şi[,] în loc să-i lăsaţi să se bată bine bandiţii între ei[,] şi apoi să interveniţi şi să luaţi măsuri de izolare, aţi oprit imediat bătaia şi aţi dat bandiţilor posibilitatea să scape uşor[,] şi astfel că nu au dat aproape nimic.[»] Din aceste cuviinte [!] a rezultat că Dl. Insp. Nemeş Iosif văzuse materialul ce îl scosese de la deţinuţi Dl. Marina prin deţinutul legionar Ţurcanu Eugen[,] şi s’a declarat nemulţumit.”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 153 r, subl. de mână în text; partea nesubliniată este marcată pe manşeta din stânga cu o linie verticală. Vezi, în acelaşi sens, şi Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, f. 105 r-v.] Nemeş a ordonat apoi să fie chemaţi Marina şi Ţurcanu, cărora, odată ajunşi în biroul lui Dumitrescu, le-a repetat ce îi spusese şi lui, după care a continuat: „această cameră No. 1 secsia minori[,] Etaj I Teu este prea mică ca să se folosească pentru scopul ce a fost destinată[,] şi ar trebui o cameră mai mare unde să încapă mai mulţi deţinuţi în scopul aşa ziselor demascări, aceste demascări urmând să ia un caracter de ansamblu, nu aşa cum s’a făcut la camera No. 1 secsia minori Etaj I Teu[notă: Pasaj marcat pe manşeta din stânga cu o linie verticală.]. La acestea spuse de Dl. Insp. General Nemeş Iosif[,] intervine Dl. Marina Ioan [,] care se pronunţă că ar fi foarte bună camera No. 4 secsia spital, în care se pot introduce deodată 70-80 deţinuţi. La acestea spuse[,] îşi dă imediat părerea şi deţinutul legionar Ţurcanu Eugen[,] care îl aprobă pe Dl. Marina Ioan în propunerea făcută. La această propunere[,] eu am răspuns imediat că această cameră nu se poate da[,] fiind destinată în mod special pentru deţinuţii tuberculoş[i], care pe acea vreme ereau foarte mulţi la număr, veniţi bolnavi[,] în special de la Penit. Cluj Tribunal. La cele spuse de mine[,] Dl. Inspector General Nemeş Iosif intervine dându-mi următorul ordin: [«]Voi evacua deţinuţii bolnavi de T.B.C. în camera No. 1 sescia minori[,] etaj I Teu[,] şi camera No. 4 secsia spital să fie destinată în scopul demascărilor, această operaţie făcându-se cât se poate de urgent[,] şi dacă spune cineva ceva[,] îl trimiţi să stea de vorbă cu mine.[»] În urma acestui ordin s’a evacuat camera No. 4[,] secsia spital şi s-a lăsat liberă în scopul aşa ziselor demascări.”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 153 v.] Întrucât, după cum am văzut, preparativele pentru mutarea centrului de desfăşurare a demascărilor erau făcute la momentul inspecţiei lui Nemeş, probabil că şeful SO dăduse ordinul anterior, pentru ca, odată ajuns la faţa locului, să facă o evaluare a situaţiei în vederea punerii ei în practică. Totodată, afişata grijă a lui Dumitrescu pentru bolnavii de TBC este cu totul îndoielnică.
(pp. 144-145.)

Pe 19 decembrie, Marina a mers la director cu două liste întocmite de Ţurcanu: una cu deţinuţii de la camera 1 „corecţie”, care compuneau grupul de „şoc”, şi cealaltă cu cei destinaţi demascării, pentru a fi mutaţi la camera 4 Spital[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 153 v. Trei dintre deţinuţii din grupul de „şoc” au luat parte la începerea reeducării în camera 4 Spital – Maximilian Sobolevschi, Viorel Burculeţ şi Vasile Andronache – iar alţi doi s-au convertit repede la reeducarea prin tortură – Nutti Pătrăşcanu şi Coriolan Gherman. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 480; Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 357. Pentru atmosfera din cameră înainte de începerea demascării a se vedea şi Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Partea I. Reeducarea de la închisoarea Piteşti, Cluj, Editura Napoca Star, 1999, pp. 13-25.].
(p. 146, par. 1.)

Aflat la uşă, Marina i-a cerut lui Dumitrescu să ordone şefului de secţie, Nicolae Lăzăroiu, ca deţinuţii de pe prima listă fie mutaţi imediat[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 155 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, ff. 105 v-106 r.]. Totodată, i-a solicitat ca şefii de secţii să nu cumva să spună deţinuţilor de pe cea de-a doua listă ceva despre demascări: „Acest ordin[,] de altfel[,] îl primisem de la Dl. Insp. General Nemeş Iosif[,] când s’a dispus luarea acestor măsuri.”[notă: Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 155 v.] Conform directorului, din grupul „de şoc” făceau parte circa 15 deţinuţi, iar din cel al demascabililor aproximativ 60[notă: Ibidem.].
(p. 147, par. 2.)

38

Metoda pe care avea să o aplice Țurcanu i-a fost dezvăluită unui colaborator de-al său, Maximilian Sobolevschi, căruia i-a spus, după prima bătaie de la camera 1-corecție, că are destule informații pentru a demasca șefii legionari și că după ei vor urma cei mulți și mărunți. El punea accentul pe ruperea și compromiterea șefilor, pentru a-i determina pe cei din subordinea acestora să cedeze mai ușor [nota52]. După ce i-a bătut până la inconștiență, Țurcanu l-a chemat în celulă pe directorul Dumitrescu pe 10 decembrie, pentru a-i demonstra că Pătrășcanu și ceilalți vor să-și facă demascarea, adică să declare în scris toate informațiile pe care le-au ascuns în anchetă despre activitatea lor anticomunistă. Pătrășcanu mărturisește un episod sugestiv din această perioadă când, la sugestia lui Dumitrescu, a fost obligat să folosească sintagma „în urma discuțiilor” în loc de „în urma conflictului”. De altfel, toți cei care îi vor urma vor da declarații pe care vor fi forțați să noteze că dau informațiile de bunăvoie, nicidecum în urma torturilor, pentru a ține secretă acțiunea de la Pitești, pe de o parte, și pentru ca notele să lase impresia colaborării victimelor cu regimul, pe de altă parte.

(p. 46, par. 2, sursa: Memorialul ororii, p. 475.)

Timp de două zile a discutat în particular cu Nutti Pătrăşcanu, care i-a relatat în detaliu actele deţinuţilor din închisoare[notă: Ţurcanu va spune mai târziu că a dus „muncă de lămurire” cu Pătrăşcanu. Cf. Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 250 r. La rândul său, Pătrăşcanu relatează că: „În seara aceia[, Ţurcanu] mi-a expus teoria lui cu «teoria revoluţionară, mişcarea revoluţionară» (adică acţiunea de acolo) şi mi-a explicat din punct de vedere marxist cum «vede» el problema fenomenelor de acolo (factori economici, relaţii de producţie, etc.)” Cf. Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 351. Comportamentul lui Ţurcanu nu trebuie văzut ca lipsit de sens, dat fiind că din perspectiva ideologiei orice acţiune practică trebuie justificată din punct de vedere teoretic. De asemenea, este important de indicat că orice întrevedere între un oficial al regimului şi un deţinut politic începea invariabil cu o predică ideologică, fapt care reprezenta cadrul tuturor relaţiilor lor, iar relaţia reeducator/reeducat urma acelaşi scenariu.]. Apoi, ei au stabilit împreună o strategie pentru seara zilei de 8 decembrie. În ziua următoare Ţurcanu l-a ameninţat pe Pătrăşcanu, somându-l să demaşte într-o jumătate de oră tot ceea ce au făcut deţinuţii din camera 1 „corecţie” începând din momentul în care au fost transferaţi în închisoare. La momentul stabilit, Pătrăşcanu i-a răspuns lui Ţurcanu că „nu mai trebue să mergem pe ocolite şi cu jumătăţi de măsură”[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/09/1953, în Memorialul ororii, p. 475.] şi a început să declare, în faţa camerei de detenţie, ce au făcut ceilalţi deţinuţi la Piteşti şi în celelalte închisori prin care trecuseră. După „această schimbare bruscă”[notă: Idem, Declaraţie, 17/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 250 r.] a lui Pătrăşcanu, după „acest caz revoluţionar” [notă: Termenul îi aparţine lui Ţurcanu. Cf. Aristotel Popescu, Declaraţie, 19/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 185 r.], restul „vârfurilor” a început să declare, în faţa comitetului, activitatea desfăşurată în închisori. Pătrăşcanu a fost folosit în continuare, de către şefii dispozitivului de reeducare, în „demascarea din exterior” a altor deţinuţi, declarând întreaga sa activitate şi a tuturor celor pe care îi cunoştea. Pe 10 decembrie, când directorul a venit în cameră, el a jucat rolul duşmanului care se căieşte cerând – în numele său şi al celorlalţi – favoarea de a declara activitatea din „exterior” [notă: Data de 10 decembrie nu era nici ea aleasă întâmplător, căci reprezintă ziua Mişcării Legionare. Demascaţii cei mai importanţi din respectiva serie erau, desigur, şefi legionari.]. Toată punerea în scenă a avut un efect devastator asupra deţinuţilor, care s-au văzut demascaţi de unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lor. Drept urmare, au fost constrînşi să-şi scrie demascările în faţa directorului şi sub supravegherea a gardienilor[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, pp. 352-353; Aristotel Popescu, Declaraţie, 19/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 185 r.].

(pp. 140-141.)

 

Formularea „demascării”:

În demascările scrise, deţinuţii nu trebuiau să spună nimic despre bătăi şi torturi, care erau indicate prin eufemisme ca: „în urma conflictului” sau „în urma discuţiilor”.

(p. 133, par. 2.)

 

39

Primul lot de torturați a scris declarații între 10 și 17 decembrie 1949 în fața direcțiunii...

(p. 46, par. 2, sursa: Memorialul ororii, p. 353.)

După ce deţinuţii şi-au declarat activitatea „din exterior”, au început să apară manifestări tipice reeducării, asemănătoare cu cele de la Suceava: deţinuţii cântau cântece şi discutau probleme „progresiste” [notă: Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 250 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/08/1953, în Memorialul ororii, p. 475.]. În intervalul 10-17 decembrie, a fost hotărâtă schimbarea camerei
(p. 142, par. 2.)

Drept urmare, au fost constrînşi să-şi scrie demascările în faţa directorului şi sub supravegherea a gardienilor[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, pp. 352-353; Aristotel Popescu, Declaraţie, 19/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 185 r.].
(p. 141, par. 1.)

40

Într-una din seri Țurcanu l-a instruit pe Pătrășcanu cum să procedeze în acțiune, cerându-i chiar părerea despre unii colegi de lot care ar putea fi utilizați și ei.

(p. 46, par. 2, sursa: Memorialul ororii, p. 353.)

Timp de două zile a discutat în particular cu Nutti Pătrăşcanu, care i-a relatat în detaliu actele deţinuţilor din închisoare[notă: Ţurcanu va spune mai târziu că a dus „muncă de lămurire” cu Pătrăşcanu. Cf. Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 250 r. La rândul său, Pătrăşcanu relatează că: „În seara aceia[, Ţurcanu] mi-a expus teoria lui cu «teoria revoluţionară, mişcarea revoluţionară» (adică acţiunea de acolo) şi mi-a explicat din punct de vedere marxist cum «vede» el problema fenomenelor de acolo (factori economici, relaţii de producţie, etc.)” Cf. Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 351. Comportamentul lui Ţurcanu nu trebuie văzut ca lipsit de sens, dat fiind că din perspectiva ideologiei orice acţiune practică trebuie justificată din punct de vedere teoretic. De asemenea, este important de indicat că orice întrevedere între un oficial al regimului şi un deţinut politic începea invariabil cu o predică ideologică, fapt care reprezenta cadrul tuturor relaţiilor lor, iar relaţia reeducator/reeducat urma acelaşi scenariu.]. Apoi, ei au stabilit împreună o strategie pentru seara zilei de 8 decembrie. În ziua următoare Ţurcanu l-a ameninţat pe Pătrăşcanu, somându-l să demaşte într-o jumătate de oră tot ceea ce au făcut deţinuţii din camera 1 „corecţie” începând din momentul în care au fost transferaţi în închisoare. La momentul stabilit, Pătrăşcanu i-a răspuns lui Ţurcanu că „nu mai trebue să mergem pe ocolite şi cu jumătăţi de măsură”[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/09/1953, în Memorialul ororii, p. 475.] şi a început să declare, în faţa camerei de detenţie, ce au făcut ceilalţi deţinuţi la Piteşti şi în celelalte închisori prin care trecuseră. După „această schimbare bruscă”[notă: Idem, Declaraţie, 17/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 250 r.] a lui Pătrăşcanu, după „acest caz revoluţionar”[notă: Termenul îi aparţine lui Ţurcanu. Cf. Aristotel Popescu, Declaraţie, 19/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 185 r.], restul „vârfurilor” a început să declare, în faţa comitetului, activitatea desfăşurată în închisori. Pătrăşcanu a fost folosit în continuare, de către şefii dispozitivului de reeducare, în „demascarea din exterior” a altor deţinuţi, declarând întreaga sa activitate şi a tuturor celor pe care îi cunoştea.

(pp. 140-141.)

 

41

Pe 11 sau 12 decembrie 1949, Pătrășcanu și Țurcanu l-au bătut pe Aurel Tacu, singurul care nu cedase după prima rundă de torturi.

(p. 46, par. 3, sursa: Interviu cu T. Beșchea.)

În timpul demascărilor seriei respective a avut [loc] şi primul caz de eşec: Aurel Tacu. El a spus – şi va spune mereu începând din acel moment şi până la transferarea la închisoarea-sanatoriu de la Târgu Ocna – că nu are nimic de demascat. Motiv pentru care, tot timpul încarcerării la Piteşti a fost torturat de Ţurcanu şi grupul demascării[notă: Interviu cu Aurel Tacu realizat de autor, Bucureşti, 11/04/1997.]. Pe 11 sau 12 decembrie Ţurcanu l-a întrebat pe Nutti Pătrăşcanu dacă este în stare să bată. Fostul şef legionar i-a răspuns că va încerca, apoi amândoi l-au bătut pe Tacu[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 354; Aristotel Popescu, Declaraţie, 26/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 221 v.]. La maltratarea lui au participat şi foştii şefi legionari şi colegi ai săi de izolare din timpul verii: Aristotel Popescu, Traian (Zoţi) Blaga şi Gheorghe Soroiu. Nu trecuse decât o săptămînă de la începutul reeducării. „Şocul” fusese foarte eficace.
(p. 141, par. 2.)

42

Mutațiile sufletești care s-au produs în aceste momente au fost extreme, iar regizorii întregului sistem mizau pe acesta.

(p. 51, par. 4, fără sursă.)

Tabloul vechii sale personalităţi este bineînţeles negativ, tocmai pentru a pune în lumină mutaţia pe care o suferă.

 

Disperarea generează prăbuşirea interioară, iar spaima de teroare o întreţine. Acesta este momentul în care eul suferă o mutaţie.

 

Reeducarea totală este acel proces fără şansă prin care se produce o salvare negativă, şi în care eul (natura umană) suferă o mutaţie radicală.

(Vezi studiul nostru Reeducarea totală. Eseu asupra fenomenului Piteşti (1949-1952), în „Revista de Cercetări Sociale”, nr. 2/1995, pp. 51-59, și la:

http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/reeducarea-total-eseu-asupra.html)

 

43

Există numeroase etapizări ale acțiunii din Pitești, în general convenindu-se asupra cifrei 4, chiar dacă etapele în sine variază destul de mult de la un autor la altul. În ceea ce ne privește, considerăm că treptele încep nu doar din momentul încetării agresiunii fizice, ci odată cu sosirea în penitenciar. Eliminând condițiile de înfometare și celelalte care țin de regimul dur de închisoare, pe considerentul că, deși cu un rol important în slăbirea rezistenței victimelor și maia ccentuate îndeosebi la Pitești, ele au existat în toate penitenciarele și lagărele din România comunistă, vedem următoarele stadii prin care victimele au fost forțate să treacă:

I. Câștigarea încrederii și obținerea de informații despre activitatea politică;

II. torturarea;

III. autodenunțul acțiunilor anticomuniste din exteriorul, dar și din interiorul închisorii;

IV. autoflagelarea morală;

V. transformarea forțată în agresor.

Exceptarea torturilor din etapele acțiunii ni se pare a fi o gravă eroare, având în vedere faptul că întreaga acțiune gravitează în jurul constrângerii la participare a victimelor prin schingiuiri.

(p. 53, fără sursă.)

 

Vezi subcap. III.3.2. Metoda
(pp. 131-135.)

Torturile încetează atunci când deţinuţii supuşi reeducării acceptă să-şi facă demascarea.
(p. 132, par. 2.)

În momentul în care voinţa deţinuţilor a fost anihilată, ei erau gata pentru prima fază a reeducării, intitulată demascarea externă. Prima fază avea ea însăşi doi timpi. În primul timp, numit demascarea din interior (...) Cel de-al doilea timp al primei faze era demascarea din exterior.
(p. 132, par. 4-5)

Cea de-a doua fază a reeducării este demascarea interioară.
(p. 133, par. 5.)

faza post-demascare
(p. 135, par. 2.)

44

Imediat după ce colonelul Nemeș a hotărât peste capul directorului ca acțiunea să fie extinsă și continuată la camera 4-spital, ofițerul politic Marina a avut grijă să o populeze cu cei vizați să fie „demascați”, dar și cu cei care trebuiau să acționeze în grupul lui Țurcanu. Rând pe rând au sosit în cameră Nuti Pătrășcanu, Coriolan Gherman, Viorel Burculeț, Alexandru Popa, Adrian Prisăcaru, Gheorghe Roșca, Vasile Andronache, Mihai Livinschi, Vasile Pușcașu, Mihai Levițchi, Eugen Munteanu, Maximilian Sobolevschi, Virgil Bordeianu, Constantin Bogos, Octavian Zbranca (dintre agresori), respectiv Alexandru Bogdanovici, Emil Constantinescu, Vlad Drăgoescu, Constantin Păvăloaie, Constantin Străchinaru, Mircea Târnoveanu, Mihai Lungeanu, Gheorghe Mătase, Nicolae Gojinschi, Constantin Zgârcea, Eugen Curelescu, Aurel Vișovan, Petru Cojocaru, Cornel Luca, Iordan Răitaru, Ioan Petrică, Caius Petric. A fost pentru prima dată când interesele acțiunii au călcat în picioare regulamentul strict al închisorii, pentru că unele victime aveau pedepse de muncă silnică și nu aveau ce să caute în secția corecțional[nota67].

(p. 54, par. 2, surse: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1114, vol. 1, f. 65; Ibidem, vol. 2, f. 433 v; Ibidem, vol. 3, ff. 256, 347 v; Ibidem, vol. 4, ff. 259-261; dos. 1137, vol. 3, f. 111 v; ANIC, Fond CC al PCR – Administrativ-Politică, dos. 34/1953, f. 2; C. Merișca, Tragedia Pitești, 1997, p. 16: Interviu cu P. Cojocaru.)

În intervalul 10-17 decembrie, a fost hotărâtă schimbarea camerei 1 cu camera 4 Spital, cea mai mare încăpere de pe fosta secţie Spital, dezafectată atunci[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 354; Proces-Verbal de Interogatoriu, 19/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 330 r.]. Era situată într-o aripă a închisorii mai sigură din punctul de vedere al desfăşurării demascărilor, fiind izolată şi, fapt mai important, mai spaţioasă, permiţând o mai bună desfăşurare a reeducatorilor.
        Am văzut că pe 26 septembrie 1949, de la închisoarea Suceava a fost transferat un grup masiv de deţinuţi. Ei au fost încarceraţi mai întâi la subsol, în carantină[notă: În Vechiul Regim carantina avea o funcţie exclusiv medicală. Înainte de a fi încarceraţi pe secţiile unei închisori, deţinuţii erau supravegheaţi din punct de vedere medical, pentru a evita răspândirea posibilelor boli. În regimul de detenţie comunist carantina juca doar un rol contrainformativ: Securitatea penitenciarelor voia să împiedice răspândirea ştirilor aduse de noii sosiţi şi să ascundă deţinuţilor vechi numele celor nou-veniţi.]. Pe 1 octombrie, circa 60 dintre ei au fost mutaţi la camera 4 Spital[notă: Iată-i pe cei mai importanţi: Mihai Livinschi, Alexandru Popa, Virgil Bordeianu, Adrian Prisăcaru, Gavril Vătămanu, Mircea Hanţcu, Ovidiu Juverdeanu, Octavian Botez, Laurenţiu Trifan, Nicolae Druja Cobuz, Traian Găbureac, Mihai Sandu, Mircea Cucu, Isidor Caba, Constantin Popescu, Vasile I. Luca, Alexandru Traian Ungureanu, Vasile Puşcaşu, Nicolae Buburuzan, Vasile Badale, Octavian Zbranca, Mihai Constantinescu, Constantin Străchinaru, Constantin Sgârcea, Aurel Şindilaru, Gheorghe Mătase şi Emanoil Condurache. Cf. Octavian Zbranca, Declaraţie, 17/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 302.]. Deşi în penitenciar repartiţia se făcea după condamnări, întreg grupul a rămas compact. În loc să fie repartizaţi pe cele trei secţii – „corecţie”, „temniţă grea” şi „muncă silnică” – deţinuţii respectivi au fost concentraţi la camera 4 Spital, pentru întărirea grupului de „şoc”. În afara grupului reeducării, până la relansarea acţiunii mai mulţi deţinuţi care urmau a fi demascaţi au fost mutaţi în cameră[notă: Octavian Zbranca, Declaraţie, 17/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 302. În fapt, este vorba de două grupuri. Primul, care a fost transferat în octombrie, era compus din deţinuţii arestaţi ca legionari, originari din Baia Mare şi Maramureş, din care făceau parte: Aurel Vişovan, Gheorghe Hăzulea şi Ion Moţoi. Din cel de-al doilea, transferat în noiembrie, făceau parte deţinuţi de la Timişoara, ca: Ioan Muntean, Ion Chirilă, Cornel Luca, Petru Munteanu, Petre Cojocaru, Vasile Păvăloaie, Ion Petrica, Gheorghe Oprea, Gheorghe Jurj, Luca Chiţulescu şi Adrian Bacicu. Alexandru Popa, care afirmă că ambele grupuri au fost transferate în aceeaşi zi, se înşelă. Cf. Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 10-11/06/1954, vol. 1, f. 165.].

(pp. 142-143.)

 

În aceeaşi zi [19 decembrie 1949], comandantul l-a transferat personal pe Alexandru Bogdanovici, pe care l-a adus de la carantină[notă: Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 480; Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 357; Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 211 r.]. La rândul lor, Alexandru Mărtinuş şi Constantin Bogos, apropiaţi ai lui Bogdanovici de la închisoarea Suceava, au fost introduşi în camera 4 Spital pentru a fi demascaţi.

(p. 147, par. 3.)

 

45

În seara lui 24 decembrie 1949, Țurcanu și-a pregătit terenul pentru ziua următoare prin discuții individuale cu mai multe personaje din jurul său, pentru a se asigura că îi vor fi alături. A discutat cu Popa „Țanu”, Mihai Livinschi, Gheorghe Roșca, Virgil Bordeianu și Alexandru Bogdanovici.

(p. 54, par. 3, fără sursă.)

Pe 22 decembrie, Ţurcanu a sosit la camera 4 Spital[notă: Vasile Păvăloaie, Proces-Verbal de Interogatoriu, 1/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 396; Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 10-11/06/1954, vol. 1, f. 165 şi Declaraţie, 6/08/1953, vol. 14, f. 366; Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 356.]. La început a discutat cu Adrian Prisăcaru, care coordonase strângerea informaţiilor, apoi cu Vasile Puşcaşu şi Gheorghe Roşca. În continuare, a stat de vorbă cu Bogdanovici[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, ff. 367-368.]. Pătrăşcanu i-a reprodus lui Ţurcanu ce aflase, iar cel din urmă i-a spus că Bogdanovici a făcut şi în faţa lui o serie de afirmaţii oportuniste[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 356; Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 322 r]. Deşi Ţurcanu i-a comunicat lui Bogdanovici că „în interesul acţiunii” va fi demascat, în acel moment el nu era îngrijorat[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 368.]. Nu-şi imagina în ce consta noua demascare.
            Întreaga zi de 23 decembrie 1949, Ţurcanu s-a consultat cu informatorii, apoi a delimitat cele două tabere, anunţând izolarea lor[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, pp. 356-357.]. În grupul său l-a primit şi pe Bogdanovici, însă cei sosiţi de la camera 1 „corecţie” au fost lăsaţi intenţionat în grupul destinat reeducării, pentru a continua strângerea informaţiilor. Pe 24 decembrie, Ţurcanu a vorbit cu Alexandru Popa, pe care l-a întrebat dacă este gata să-l urmeze în reeducare[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 368].
(pp. 148-149.)

46

Majoritatea agreseorilor nu știau însă ce va urma. Ei și-au manifestat disponibilitatea de a se reabilita față de regim, crezând că activitatea se va menține pe acleaș lnii ca la Suceava, dar Țurcanu, pentru a nu compromite secretul acțiunii, nu le-a destăinuit decât celor foarte apropiați ce anume va presupune prima demascare din camera 4-spital.

(pp. 54-55, par. 3, fără sursă.)

Cea mai mare parte dintre cei din grupul lui Ţurcanu au participat la bătaie din cauza fricii de a fi bătuţi ei înşişi. Faptul că nici măcar respectivii nu ştiau precis ce se va petrece, îi conferea lui Ţurcanu un ascendent asupra lor[notă: Singurul care la timpul respectiv cunoştea planul lui Ţurcanu era Maximilian Sobolevschi, prieten şi om de încredere al lui. Cf. Octavian Zbranca, Declaraţie, 14/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 307 r.].

(p. 151, par. 1.)

 

47

După sperietura inițială, victime au reacționat, dar Țurcanu a bătut în ușa celulei și a strigat după gardieni, care erau pregătiți să intervină. Conform scenariului dinainte stabilit, directorul a întrebat ce s-a întâmplat, iar Țurcanu i-a relatat că dorește să își schimbe atitudina față de regim, însă există deținuți în cameră care i s-au împotrivit violent. Iarăși Dumitrescu i-a luat la rând pe toți cei indicați de Țurcanu și, după ce s-a dezbrăcat tacticos de veston, a început să-i lovească cu o coadă de mătură. Bineînțeles că efectul intervenției administrației a fost cel dorit: [urmează un citat dinintr-un interviu cu P. Cojocaru, Experiențe carcerale III, p. 345]

(p. 55, par. 4, fără sursă.)

La aproximativ două ore de la începerea bătăii, în cameră au intrat şase-şapte gardieni, care au întrebat ce se petrece acolo[notă: Printre ei erau următorii: Alexandru Georgescu, Florea Dina, Nicolae Lăzăroiu şi Ion Gheorghe. Cf. Vasile Păvăloaie, Proces-Verbal de Interogatoriu, 1/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 396; Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 357. Alexandru Popa precizează că gardienii au fost chemaţi de către Ţurcanu. Cf. Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, vol. 14, f. 373.]. Ţurcanu le-a răspuns că „legionarii din cameră [i-]au luat la bătaie pe [...] «reeducaţi»”[notă: Vasile Păvăloaie, Proces-Verbal de Interogatoriu, 1/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 396.]. Gardienii i-au bătut şi ei pe demascaţi cu bâtele folosite la căratul cazanelor cu mâncare, în timp ce deţinuţii din grupul lui Ţurcanu îi ţineau[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 373.]. După un timp, primul gardian Gheorghe Mândruţă a sosit şi el, întrebând, după tipic, ce s-a întâmplat[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 357. Directorul confirmă şi el prezenţa lui Mândruţă în camera de demascare. Se înşeală însă asupra orei de începere a demascărilor, despre care spune că era în jur de 23.00. Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 156 r.]. Ţurcanu i-a dat acelaşi răspuns ca şi gardienilor, iar primul gardian i-a întrebat demonstrativ pe miliţieni de ce nu l-au anunţat şi pe el să vină să-i bată pe deţinuţi. Mândruţă a profitat de ocazie ca să-l ameninţe pe Bogdanovici, căruia i-a zis că: „dacă nu spui tot ce ai făcut la Suceava, te băgăm în pământ[!]”[notă: Vasile Păvăloaie, Proces-Verbal de Interogatoriu, 1/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 396. Gardianul Alexandru Georgescu l-a ameninţat pe Bogdanovici în acelaşi mod, spunându-i că „dacă nu spune[,] îi arată el bătaie, că îl înveleşte în cearceafuri ude şi îl bate cu funia.”, fapt care arată încă o dată că scena era pregătită dinainte.]

            După ce gardienii au plecat, Ţurcanu l-a anunţat pe Alexandru Popa că va sosi comandantul închisorii şi că trebuie să-i spună că există un comitet al deţinuţilor care nu mai vor să fie duşmani ai regimului, iar ceilalţi deţinuţi s-au luat cu ei la bătaie[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 374.]. Către prânz, directorul şi-a făcut într-adevăr apariţia în cameră şi, evident, a întrebat ce se întâmplă[notă: Pentru relatare a se vedea: Vasile Păvăloaie, Proces-Verbal de Interogatoriu, 1/06/1953, vol. 1, f. 397; Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 374.]. Popa a vrut să-i dea răspunul pregătit dinainte de Ţurcanu, însă directorul l-a oprit, cerându-i lui Ţurcanu să răspundă. Dumitrescu i-a scos pe culoar pe deţinuţii demascaţi, după care i-a introdus unul câte unul, bătîndu-i cu o nuia de alun, cu pumnii şi picioarele.

(p. 152, par. 1-2.)

 

48

Paralizați astfel și bătuți...

(p. 55, par. 4, fără sursă.)

Starea de paralizie parţială în care eul supus terorii intră – ca ultim mijloc de protecţie – este suspendată prin asistarea la suferinţa celuilalt.

Paralizată fiindu-i voinţa, deţinutul devine acum o materie plastică în mâinile reeducatorului.

(Reeducarea totală. Eseu asupra fenomenului Piteşti (1949-1952), în „Revista de Cercetări Sociale”, nr. 2/1995, pp. 51-59, și la:


49

Maximilian Sobolevschi relatează și el felul în care s-a desfășurat prima agresiune, care l-a șocat profund, cu toate că era în tabăra agresorilor: Bătaia a avut aspecte extraordinar de crâncene, a fost de o bestialitate de nemaipomenit...”

(p. 56, par. 2, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1114, vol. 2, f. 251 v.)

Iată cum caracterizează bătaia de început unul dintre autorii ei: „Bătaia a avut aspecte extraordinar de crâncene, a fost de o bestialitate de nemaipomenit.” [notă: Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 251 v.]

(p. 153, par. 2.)

 

50

Oarecum neașteptată, trecerea lui Bogdanovici din rândul corifeilor reeducării în rândul primelor ei victime fusese pregătită din timp de Țurcanu, care fusese înștiințat de informatorii săi de la Suceava că rivalul său i-a continuat comportamentul oportunist și după aprilie 1949. Adevăratul motiv al torturării lui Bogdanovici însă l-a constituit mefiența cu care era el privit de către colonelul Nemeș, realitate de care Țurcanu s-a lovit în nenumăratele sale discuții cu acesta.
(p. 56, par. 3, fără sursă.)
Nutti Pătrăşcanu, fostul şef legionar care trecuse în grupul reeducării, a fost însărcinat de Ţurcanu să verifice dacă Bogdanovici este oportunist cu privire la reeducare şi să-i sondeze intenţiile[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, pp. 354-356; Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 321 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/06/1953, vol. 14, f. 480. Mai târziu, el avea să declare: „Am avut misiunea de a descoperi activitatea lui [Bogdanovici] şi să-l debarcăm.” Cf. Nutti Pătrăşcanu, Depoziţie de martor, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 91 v.]. Pătrăşcanu a discutat cu Bogdanovici până pe 21 decembrie, timp în care l-a întrebat dacă, în cazul schimbării regimului, ar fi în stare să facă închisoare pentru comunism. Răspunsul lui Bogdanovici a fost că dacă a găsit până atunci o soluţie, o va găsi şi în viitor. Afirmaţia a fost suficientă ca să probeze oportunismul.
(p. 148, par. 2.)

Instigat de Ţurcanu, Adrian Prisăcaru l-a bătut pe Bogdanovici[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 373.].
(p. 151, par. 1.)

Prin urmare, în urma cererii lui Ţurcanu, deţinuţii din grupul său au început să-l demaşte pe Bogdanovici, acuzându-l de „oportunism” şi de „trădare” faţă cu reeducarea[notă: Primul care a început a fost Virgil Bordeianu, după care au continuat prietenii lui Bogdanovici (Alexandru Popa şi Mihai Livinschi), apropiaţii săi (Gheorghe Caziuc şi Adrian Prisăcaru) şi alţii (Vasile Puşcaşu, Gheorghe Roşca şi Nutti Pătrăşcanu). Cf. Octavian Zbranca, Declaraţie, 14/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 306 v; Alexandru Popa, 18/11/1953, vol. 1, f. 144 v; Declaraţie, 6/08/1953, vol. 14, ff. 369, 372. Traian Găbureac, un alt apropiat al lui Bogdanovici, considerat şi el oportunist, a fost bătut într-un mod asemănător. Ca dovadă a angajamentului său în reeducare, Pătrăşcanu l-a bătut pe Vasile Moroianu, cel care l-a încadrat în Mişcarea Legionară.]. A fost bătut de toţi deţinuţii din grupul demascării şi, în special, de foştii săi apropiaţi[notă: Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 10-11/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 169; Octavian Zbranca, Declaraţie, 14/07/1953, vol. 4, f. 306 v.].
(p. 151.)

Dumitrescu continuă: „l-am dat imediat afară din birou [pe Bogdanovici] şi l-am trimis la cameră, cu care ocazie i-am dat două palme peste ceafă. După ce a venit la Piteşti Dl. Inspector General Nemeş şi i s’a raportat şi D-lui ceiace recunoscuse deţinutul legionar Bogdanovici Alexandru cu privire la evreul ce l[-]a torturat, l-am auzit pe Dl. Inspector Gen. Nemeş Iosif când i-a spus deţinutului legionar Ţurcanu Eugen «că acest bandit trebue făcut înger».[notă: Ibidem, ff. 211 r-v, subl. de mână în text.]
(p. 154, par. 1.)

51

Simțind pericolul de a nu fi luat în seamă de regim dacă nu se descotorosește de Bogdanovici, cu atât mai mult cu cât acesta discutase cu directorul Dumitrescu la câteva zile după sosirea sa din Suceava pentru a-și oferi serviciile administrației (discuție care cu siguranță a ajuns și la urechile lui Țurcanu)…
(p. 56, par. 4, sursa: .ACNSAS, dos. 1126, vol. 10, ff. 210 v-211.)
Bogdanovici a fost transferat la Piteşti pe 5 noiembrie, iar în ziua următoare a expediat acasă o carte poştală, în care cerea să i se trimită haine[notă: M. Rădulescu, La capătul iadului, p. 223.]. Se pregătea pentru iarna care avea să vină. Despre el, directorul ştia de la Ţurcanu că a condus reeducarea de la Suceava, iar de la Nemeş că „i-a făcut mari greutăţi” [notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 210 v.]. De la carantină, unde se afla, Bogdanovici s-a cerut la raportul directorului şi, de comun acord cu politicul, Dumitrescu l-a primit „numai ca să vedem ce spune şi ce încearcă să facă şi la Piteşti”[notă: Ibidem, f. 211 r.]. Cu privire la întrevederea avută, directorul relatează: „Cum a venit la Piteşti[,] acest deţinut a şi cerut raport la subsemnatu[l]. Primindu[-]l[,] mi-a raportat că el a venit numai de câteva zile de la Penitenciarul Suceava[,] şi că nu ştie cum merg treburile la Penit. Piteşti[,] însă el[,] la Penit. Suceava[,] a făcut mari servicii în materie de informaţii[,] şi că doreşte ca şi aci[,] la Piteşti[,] să ajute administraţia cu astfel de informaţii, însă nu ştie dacă eu sunt de acord. Ştiind despre el tot ceiace am spus în cuprinsul prezentului proces-verbal[,] însă fără să-i spun că ştiu activitatea lui de la Penit. Suceava[,] îl întreb câţi ani ieste condamnat. El îmi răspunde că 15 ani. La aceasta îl întreb mai departe cum de ieste aşa de mult condamnat[, ceea ce] însemnează că a făcut fapte grave[,] şi cum aşa[,] deodată[,] s’a schimbat. La acestea îmi răspunde că într’adevăr[,] a fost mare bandit[,] însă prin fapte a dovedit că şi-a dat seama că apucase pe un drum greşit[,] şi că vrea şi de acum înainte să dovedească acest lucru tot prin fapte. La această cerere a lui[,] eu nu i-am dat nici un răspuns pozitiv, răspunzându-i că am să văd pe viitor dacă ieste aşa cum spune sau nu[,] şi cu aceasta am închis cu el discuţia” [notă: Ibidem, ff. 210 v-211 r.].
(pp. 143-144.)

52

Popa fusese amenințat de Eugen Munteanu încă de la Suceava că dacă îl va mai susține pe Bogdanovici se va „arde urât”, fiindcă acesta din urmă nu este doar oportunist, ci „trădător”.
(p. 57, în nota 79: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 1, f. 94v.].




În urma deciziei lui Bogdanovici, Munteanu şi-a înteţit ostilitatea faţă de el, iar lui Alexandru Popa i-a spus că „dacă voiu continua să-l sprijin pe Bogdanovici Alex. «mă voiu arde urît»”, întrucât iniţiatorul reeducării dintre deţinuţi „nu este un «oportunist»[,] ci un «trădător».”[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 4/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 94 v.]
(p. 86, par. 2.)

53

Mai târziu, Bogdanovici a încercat să își rezolve problema discutând cu Țurcanu, dar acesta l-a luat iar la bătaie: „dar ce-ți închipui tu, mă, că eu am două atitudini”. În toată perioada care a urmat, Țurcanu l-a bătut zilnic de unul singur.
(p. 57, par. 1, sursa: ANIC, fond CC al PCR, Secția Administrativ-Politic, dosar nr. 34/1953, f. 9.)

 

În acel timp, Bogdanovici a venit în faţa lui Ţurcanu şi i-a spus: „măi EUGENE, aş vrea să discut cu tine ca oameni[i].” [notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 375.] Ţurcanu, care s-a înfuriat, l-a bătut pe Bogdanovici spunându-i: „dar ce-ţi închipui tu, mă[,] că eu am două atitudini?”[notă: Ibidem.]
(p. 154, par. 2.)

54

După încetarea bătăilor, Țurcanu le-a spus celor agresați că nu au voie să vorbească între ei și că trebuie să dea informații în scris, lucru care se va și întâmpla din 27 sau 28 decembrie 1949: s-a scris la grefa închisorii, sub supravegherea ofițerului politic Ion Marina, și în văzul angajaților.
(p. 57, par. 1, fără sursă.)
După masa de prânz, care a avut loc la orele 16, directorul a venit din nou în camera de detenţie. Consultându-se cu Ţurcanu, a scos un prim grup de circa 20 de deţinuţi pentru a-şi scrie „demascările din exterior” [notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, ff. 375 şi 374. Pentru corectitudine, trebuie spus că Păvăloaie afirmă că primul grup a fost scos din cameră ca să scrie „demascările” în ziua următoare, însă cu siguranţă se înşeală. Cf. Vasile Păvăloaie, Proces-Verbal de Interogatoriu, 19/11/1953, vol. 1, f. 417. Cu un al doile grup şi-au scris „demascările” şi Vasile Puşcaşu, Adrian Prisăcaru, Gheorghe Roşca (deţinuţi apropiaţi lui Ţurcanu care au participat la reeducarea de la Suceava), Nutti Pătrăşcanu (noul convertit şi însuşi Bogdanovici). Cf. Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 358; Proces-Verbal de Interogatoriu, 17/06/1953, vol. 14, f. 483. Dumitrescu confirmă că, la cererea lui Marina şi la ordinul său, demascaţii au fost scoşi să-şi redacteze demascările în sala în care se ţineau cursurile de alfabetizare a gardienilor. Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 157 v-158 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, f. 106 r.]. Odată făcută operaţiunea, Marina i-a spus lui Dumitrescu că Nutti Pătrăşcanu...
(pp. 153-154.)

55

Țurcanu a înființat un comitet de cameră, responsabil pentru respectarea programului impus de agresori, din care au făcut parte Alexandru Popa, Mihai Livinschi, Adrian Prisăcaru, Maximilian Sobolevschi, Vasile Pușcașu, Gheorghe Roșca, Viorel Burculeț și Vasile Andronache.
(p. 57, par. 2, sursa: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 1, ff. 65, 237v, 416v.)
În vederea scopului anunţat, Ţurcanu a numit un comitet de demascare compus din: Alexandru Popa (preşedinte), Adrian Prisăcaru, Gheorghe Roşca, Maximilian Sobolevschi şi Vasile Puşcaşu (membri)[notă: Pare să fie componenţa cea mai sigură a comitetului. Pentru corectitudine, trebuie spus că Maximilian Sobolevschi nu-l indică pe Vasile Puşcaşu, deţinut care cu siguranţă făcea parte din comitet. Cf. Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 250 v. Apoi, Puşcaşu îl indică pe Virgil Bordeianu în locul lui Adrian Prisăcaru, deţinutul care a condus activitatea informativă în camera de detenţie înainte de sosirea lui Ţurcanu. Cf. Vasile Puşcaşu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 6/06/1954, vol. 15, f. 506 r. La rândul său, Caziuc îl indică, în locul lui Puşcaşu, pe Bordeianu. Cf. Gheorghe Caziuc, Interogator de inculpat, 29/10/1957 [1956], Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 75 r. Popa dă trei componenţe diferite ale comitetului, indicîndu-i ca membri pe Viorel Burculeţ şi Vasile Andronache – doi deţinuţi care nu s-au remarcat în mod deosebit – în locul lui Prisăcaru, Puşcaşu sau Roşca. Cf. Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 19/03/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 78 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 10-11/06/1954, vol. 1, f. 166; Declaraţie, 6/08/1953, vol. 14, f. 370. Componenţa este atât de nesigură, pentru că membrii comitetului au fost schimbaţi pe parcursul demascării seriei care a trecut prin prima fază a reeducării în perioada 25-30 decembrie 1949. Romanescu, sosit în cameră pe 30 decembrie, a aflat că ulterior componenţa comitetului s-a schimbat, în el intrând Virgil Bordeianu, Roşca şi Alexandru Mărtinuş. Cf. Grigore Romanescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/04/1953, vol. 6, f. 12. Vezi şi Gheorghe Blejan, Depoziţie de martor, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 97 r, care îi indică pe Roşca şi Puşcaşu.].
(pp. 149-150.)

56

Primul transfer în vederea extinderii acțiunii în întreg penitenciarul a avut loc la 30 decembrie 1949, când un grup de circa douăzeci și cinci de deținuți, victime și agresori, a fost mutat la camera 3-biserică de la parter, pe coada T-ului. Cel care a luat conducerea în celulă a fost Adrian Prisăcaru, activ încă de la Suceava, care a propus înființarea unui comitet format din el însuși, Virgil Bordeianu și Maximilian Sobolevschi. Nu avem informații despre alte bătăi, dar comitetul le cerea deținuților să își declare activitatea subversivă din libertate și din închisoare. Doar cea de-a doua era făcută în mod public, evenimentele din afara penitenciarului fiind declarate în șoaptă comitetului, care apoi le putea confrunta cu alte declarații[nota84: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, vol. 3, ff. 196v-199.]. Deși inițial Bogdanovici a fost și el mutat la 3-biserică și a încercat să-și facă demascarea, a fost întors din drum imediat, Țurcanu amenințându-l: „deacum încolo vom fi tot timpul împreună, vreau să te am lângă mine”[nota85: Memorialul ororii..., p. 358; ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 3, f. 252v].
Pe 30 decembrie 1949, un alt grup de deţinuţi trecut prin demascare la camera 4 Spital a fost transferat la camera 3 „Biserică”, de la parter[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 376; Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, vol. 3, f. 252 v. Păvăloaie, care indică data de 28 decembrie, se înşeală. Cf. Vasile Păvăloaie, Proces-Verbal de Interogatoriu, 19/11/1953, vol. 1, f. 418 r. A. Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Partea I, pp. 31-32.]. Comitetul de demascare era compus din: Adrian Prisăcaru, Maximilian Sobolevschi, Virgil Bordeianu şi Vasile Cantemir[notă: A se vedea, de asemenea, Octavian Zbranca, Proces-Verbal de Interogatoriu, 5/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 261. După o lună, Zbranca a făcut şi el parte din comitet. Comitetul a rămas neschimbat până la jumătatea lunii martie, când în cameră au fost aduşi deţinuţi de la secţia „muncă silnică”, pentru a fi trecuţi prin demascare. Cf. I. Muntean, La pas prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud, 1997, p. 64. Muntean se înşeală când afirmă că şeful comitetului era Maximilian Sobolevschi. La rândul său, Aurel Vişovan îl confundă pe Vasile Cantemir cu Gheorghe Caziuc, un membru al grupului „de şoc” aflat într-adevăr în cameră, pe care însă alţi deţinuţi nu îl indică drept membru al comitetului.]. Printre cei mutaţi era şi Bogdanovici[notă: Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/11/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 144 v.]. La început, conducerea comitetului nu a fost decisă, fiind disputată între Prisăcaru şi Sobolevschi[notă: Pentru relatarea care urmează, a se vedea Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, ff. 252 v-253 r.]. Mai convingător pentru conducerea reeducării, Prisăcaru a devenit şef al comitetului, fiind însărcinat să ţină legătura reeducaţilor cu administraţia prin intermediul lui Ţurcanu. Într-o zi, după ce s-a întors în cameră, el i-a povestit lui Sobolevschi că Bogdanovici a fost grav bătut de Ţurcanu şi Alexandru Popa, şi că în cursul bătăii torturatul ar fi afirmat că a început reeducarea de la Suceava în urma sugestiei lui Nicolae Cobâlaş, unul dintre şefii Regionalei Legionare Moldova. Informaţia este falsă, însă dacă relatarea este fiabilă, mărturisirea lui Bogdanovici a stat la baza introducerii lui Cobâlaş în grupul deţinuţilor reeducaţi care vor fi judecaţi în primul proces al reeducării din 1954[notă: Pentru motivaţia introducerii lui Cobâlaş în proces, ca şi pentru desfăşurarea lui, a se vedea M. Stănescu, Procesele reeducării (1952-1960), lucrare publicată în volum alături de cea a lui Titică Predescu, Statul şi dreptul, instrumente de represiune ale dictaturii comuniste, Piteşti, Fundaţia Culturală „Memoria” – Filiala Argeş, 2008, pp. 37-118.].
(pp. 209-210.)

Însuşi Bogdanovici a fost transferat, însă Ţurcanu i-a cerut directorului să-l aducă înapoi, după care l-a bătut, acuzându-l din nou de „oportunism” şi de „trădarea” reeducării[notă: Cornel Pop, Declaraţie, 10/06/1953, în Memorialul ororii, p. 443; Interviu cu Vlad Drăgoescu realizat de autor, Bucureşti, 23/09/1997. Interviul nostru s-a oprit înainte ca intervievatul să ne vorbească despre participarea sa la „şcoala de cadre” a reeducării din vara anului 1951.].
(p. 156, par. 3.)

57

Din prima serie au fost păstrați la 4-spital doar câțiva deținuți, unii dintre ei pentru a maltrata viitoare victime: Gheorghe Roșca, Nuti Pătrășcanu, Viorel Burculeț, Vasile Pușcașu, Mihai Livinschi, Vasile Badale, Coriolan Gherman, Vasile Andronache, Alexandru Mărtinuș, Constantin Bogos, Constantin Străchinaru, Constantin Dănilă, Emil Constantinescu, Ion Petrică, Aurel Predescu, Caius Petric, Ion Petrică[nota86: Costin Merișca, op. cit., p. 17.] și alți câțiva. Dintre cei sosiți în cameră pe 30 decembrie 1949 sunt cunoscuți Eugen Berza, Nicolae Călinescu, Grigore Romanescu, Ion „Nelu” Popescu, Cornel Pop, Vichente Murarescu, Grigore Romanescu, Gheorghe Popescu, Iulian Constantin, Iosif V. Iosif, Ion Turtureanu, Ion Struțeanu, Emil Sebeșan, Ion Angelescu, Ion Soare, Vasile Mătărângă, Ioan Berghezan, Vasile Moroianu, Vasile Păvăloaie, Vasile Dușmanu, Nicolae Zaharia, Constantin Boceanu, Constantin Petrescu, Dănilă Laitin, Lucian Plapșa, Constantin Păvăloaie, Radu Ciuceanu, Laurențiu Trifan, Mircea Cucu, Iosif Fuchs, Ioan Steier[nota87: ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 210856, ff. 3v-4; ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 6, f. 26v; Ibidem, vol. 5, f. 334; ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, vol. 3, f. 106v.].
(p. 58, par. 3.)
La camera 4 Spital au rămas 17 deţinuţi[notă: Iată numele lor: Gheorghe Roşca, Viorel Burculeţ, Vasile Andronache, Vasile Puşcaşu, Nutti Pătrăşcanu, Coriolan Gherman, Ion Petrica, Nicolae Eşianu, Mihai Livinschi, Vasile Badale, Constantin Străchinaru, Ion Oprea, Emil Constantinescu, Victor Predescu, Alexandru Popa, Virgil Bordeianu şi Eugen Ţurcanu. Cf. Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 376; Gheorghe Popescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/04/1953, vol. 5, f. 339; Grigore Romanescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/10/1953, vol. 6, f. 34 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 15/06/1954, vol. 6, f. 79 v. În alt loc, Romanescu îl indică şi pe Ion Dănilă. Cf. Grigore Romanescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/04/1953, vol. 15, f. 511.].
(p. 156, par. 3.)

În cameră au fost transferaţi 60-70 de deţinuţi, printre care şi cei aduşi de la închisoarea Suceava cu ultimul transport[notă: Iată câţiva dintre ei: Alexandru Mărtinuş, Constantin Bogos şi Constantin Păvăloaia. Cf. Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 376.], un grup de foşti studenţi de la Timişoara[notă: Printre ei erau: Ion Angelescu, Ion Soare, Constantin Bocianu şi Vichente Murărescu. Cf. Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/07/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 484. Pentru demascarea deţinuţilor din această serie a se vedea şi Lucian Plapşa, Soarele de la nord. Memorii I, Timişoara, Editura Helicon, 1996, pp. 192-265.] şi câteva „vârfuri” legionare din Oltenia[notă: Precum Ion Popescu, fost şef al Regionalei de „Răzleţi” Oltenia. Cf. Gheorghe Popescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 10/12/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 5, f. 490 v; Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 359. „Răzleţii”, un grup legionar de încredere, cuprindea membrii care nu erau integraţi în „cuiburi” – structurile locale ale Mişcării Legionare. Din Cluj erau Cornel Pop – condamnat la 15 ani muncă silnică, trimis în camera de demascare de către director, deşi în mod normal ar fi trebuit încarcerat într-o celulă de la secţia „muncă silnică” – şi Grigore Romanescu. Cf. Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/07/1954, vol. 2, f. 484; Grigore Romanescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/10/1953, vol. 6, f. 34 r.].
(p. 156, par. 4.)

58

Emil Sebeșan relatează că pretextul pentru începerea bătăii a fost înfruntarea Țurcanu-Angelescu, ultimul fiind revoltat de faptul că un coleg deținut își permite să dea ordine în cameră.

(surasa: Interviu cu E. Sebeșan.)

Simulând o altercaţie cu deţinutul Ion Angelescu, Ţurcanu a dat semnalul începerii bătăii, care a debutat „într-un zgomot şi ţipete grozave”[notă: Gheorghe Popescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 5, f. 339 r. Pentru relatarea demascărilor a se vedea, de asemenea, Interviu cu Vlad Drăgoescu realizat de autor, Bucureşti, 23/09/1997.].
(p. 157, par. 2.)

59

În înțelegere cu Țurcanu, Popa .Țanu. a anunțat colectivul camerei că s-a format un comitet de „demascare” și că fiecare trebuie să-și declare opțiunea.

(p. 59, par. 2, fără sursă.)

Pe 31 decembrie seara, Alexandru Popa le-a comunicat celor transferaţi că în cameră s-a constituit un comitet de „izolare şi demascare”[notă: Gheorghe Popescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 5, f. 339 r; Grigore Romanescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/10/1953, vol. 6, f. 34; Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/04/1953, în Memorialul ororii, p. 278. Evenimentul relatat de Bacu de la pp. 54-57 din cartea sa s-a petrecut în seara de Anul Nou. Cf. D. Bacu, Piteşti, centru de reeducare studenţească.]. Din comitet făceau parte: Popa, Nutti Pătrăşcanu, Vasile Puşcaşu, Coriolan Gherman, Alexandru Mărtinuş şi Gheorghe Roşca[notă: Mihai Livinschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/05-17-06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 345 v; Grigore Romanescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/04/1953, vol. 6, f. 12 şi Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/04/1953, vol. 15, f. 512.]. Conform scenariului, Popa i-a dat cuvântul lui Ţurcanu, care a spus...
(p. 157, par. 2.)

60

Neavând unde să pună deținuții să-și scrie declarațiile, Marina a cerut o sală liberă, dar ca să evite orice contact cu Dumitrescu a hotărât să amenajeze o încăpere specială pentru Țurcanu în camera de baie, unde a trimis o masă lungă și două bănci. Aici și-au scris „demascările” marea majoritate a deținuților trecuți prin torturi.


Mai mult, pentru a păstra secretul acțiunii și a nu crea posibilitatea victimelor de a vorbi cu altcineva, cei grav bătuți care aveau nevoie de îngrijire medicală nu erau trimiși la infirmerie, ci tratați în cameră de studenții mediciniști. În acest scop, Țurcanu și Coriolan Gherman au cerut în repetate rânduri pansamente, iod, valeriană și alte medicamente de la sanitarul închisorii[nota91: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 1, f. 239; Ibidem, vol. 10, f. 157v].
(pp. 59-60.)
Începând cu respectiva serie de demascare, în baia secţiei Spital au fost introduse o masă lungă şi două bănci, aşa încât deţinuţii nu mai trebuiau coborâţi la parter ca să-şi redacteze „demascările”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 159 r.].
(p. 155, par. 2.)

Începând de atunci, deţinuţii maltrataţi, având leziuni, nu vor mai fi conduşi la infirmerie. Coriolan Gherman – „medicul taberei [reeducării] şi al camerei”[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 361.], care a primit pansamente şi medicamente de la sanitarul închisorii, Ion Cioltar – le va aplica un tratament sumar[notă: Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/08/1953, în Memorialul ororii, p. 450.]. Pansamentele şi medicamentele vor fi însă acordate doar deţinuţilor care vor accepta să-şi facă demascarea.
(p. 159, par. 2.)

61

Al treilea lot mare care a cunoscut torturile la camera 4-spital i-a conținut, printre alții, pe Alexandru Mățăuanu, Chirică Balanișcu, Mihai Jianu, Gheorghe ªerban, Cornel Niță, Gheorghe Boldur-Lățescu, Ion „Pill” Lupașcu, Cornel Popovici, Silvestru Nanu, Constantin Barbă, Gheorghe Măruță, Flaviu Brezeanu, Gheorghe Plop, Constantin Merișca, Gheorghe Vătășoiu, Ioan Gheorghiu, Constantin Vaman, Mircea Selten, Ion Rizeanu, Vasile Brânduș, Nicolae Oanță, Ion Stancu, Constantin Nistor, Justin ªtefan Paven, Paul Mărăcine, Titus Pittini, Titus Oișteanu, Simion Enăchescu, Eugen Fâlfănescu, Teodor Nisipeanu, Gheorghe Lăpușneanu, Iustin Morărescu, Mircea Lungu, Adrian Lupescu, Andrei Balla, Gheorghe Clinciu, Grigore Dumitrescu, Idris Abdul Ferid, Cornel Poenaru, Gheorghe Blejan, Nicolae Cârla, Aurel Meteșan, Dumitru ªtefănescu, Anghel Popovici, Traian Niculescu, Grigore Dumitrescu, Eugen Ionescu, Miron Preda[nota92: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, vol. 2, f. 6; ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 210856, ff. 3v-4; ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 2, f. 434; Ibidem, vol. 4, ff. 427-428, 434v-435; Ibidem, vol. 5, f. 335; Ibidem, vol. 6, f. 44; Ibidem, vol. 13, f. 26v; Costin Merișca, op. cit., pp. 20-21; Interviu cu Silvestru Nanu în Cosmin Budeancă (coord.), Experiențe carcerale în România comunistă I, pp. 238-239.].
(p. 60, par. 2.)

Pe 19 ianuarie, cea de-a doua serie de demascare a părăsit camera 4 Spital în trei grupuri (...) În aceeaşi zi, în camera 4 Spital a fost transferat un nou grup destinat demascării, compus din 40-50 deţinuţi care fuseseră încarceraţi până atunci în camera de carantină de la subsol (35 dintre ei) şi la camerele 2 şi 3 Spital (circa 15)[notă: Printre ei erau: Mihai Jianu, Gheorghe Şerban, Corneliu Niţă, Chiril Balanişcu, Vasile Brânduş, Ion Rizeanu, Alexandru Măţăoanu, Gheorghe Măruţă, Adrian Lupescu, Justin Ştefan Paven, Titus Giacinto Pittini, Gheorghe Popovici, Ion Gheorghiu, Grigore Istrate, Constantin (Cociu) Barbă, Gheorghe Duşa, Gheorghe Vătăşoiu, Ion (Pill) Lupaşcu, Simion Enăchescu, Silvestru Nanu şi Gavrilă Lateş. Cf. Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, ff. 433 v-434 r; Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, vol. 7, f. 166 v; Cornel Popovici, Proces-Verbal de Interogatoriu, 11/05/1953, vol. 4, f. 435 v.].
(pp. 161, par. 2; 162, par. 1.)

62

Unii deținuți au observat deja că în cameră erau studenți .mai grași și roșii la față., dar și unii cu vânătăi și pete de sânge pe albul ochilor, intuind că au avut loc bătăi, astfel că etapa de culegere a informațiilor prin discuții nu s-a bucurat de un succes deosebit. Sesizând lipsa de eficiență, Țurcanu a hotărât să devanseze momentul declanșării violențelor. Astfel, la 21 ianuarie 1950, la nici două zile de la sosirea deținuților în cameră, Țurcanu a cerut imperativ să se facă liniște. Prima victimă a fost studentul la Teologie Constantin Vaman, care a zâmbit auzindu-i cererea, lovirea sa repetată dorind să atragă atenția celor din cameră asupra seriozității evenimentelor.
(p. 60, par. 3, fără sursă.)
Pe 21 ianuarie, observând că noii sosiţi nu vor să discute cu cei pe care i-au găsit în cameră, Nutti Pătrăşcanu l-a anunţat pe Ţurcanu[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 362. Cornel Popovici, încarcerat anterior la camera de carantină de la subsol, care afirmă că a sosit în cameră pe 21 ianuarie şi că bătaia ar fi început pe 22 ianuarie, se înşeală asupra datelor. Cf. Cornel Popovici, Proces-Verbal de Interogatoriu, 11/05/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 435 r.]. Deţinuţii sosiţi de la camera de carantină au fost avertizaţi de către cei care fuseseră închişi înainte la camerele 2 şi 3 Spital că au auzit zgomote de bătăi care veneau de la camera 4 Spital, fapt pentru care au devenit circumspecţi[notă: Deţinuţii din această cameră de detenţie au auzit zgomote de bătăi, urlete specifice torturilor şi au remarcat acţiunile dispozitivului de reeducare. Cf. N. Călinescu, Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă, pp. 80-81.]. Atunci, Ţurcanu a mers în mijlocul camerei şi a strigat: „linişte!”[notă: Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 166 v. Pentru relatarea demascării seriei, a se vedea şi J.Ş. Paven, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?, 1996, pp. 26-56; Gh. Măruţă, în Gh. Andreica, Mărturii… mărturii... din iadul temniţelor comuniste, 2000, pp. 55-65; Interviu cu Titus Giacinto Pittini realizat de autor, Bucureşti, 9/06, 3/07, 3/08 şi 8/10/1996.], după care i-a anunţat pe noii sosiţi că începând din acel moment sunt izolaţi, fiindu-le interzis să se mişte sau să vorbească[notă: Cornel Popovici, Proces-Verbal de Interogatoriu, 11/05/1953, vol. 4, f. 435 v; Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, vol. 7, f. 167 v.]. În faţa lui Ţurcanu se găsea Constantin Vaman, care a schiţat un surâs[notă: Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 168 r.]. Ţurcanu a început să-l înjure, l-a luat de piept, i-a dat câţiva pumni şi l-a aruncat jos. Apoi i-a repartizat pe deţinuţi, aşezându-i pe cei din grupul său pe paturi, iar pe cei destinaţi demascării pe priciuri, în funcţie de organizaţiile din care făceau parte, având grijă să nu se cunoască din afara închisorii[notă: Iată-i pe cei mai importanţi din grupul lui Ţurcanu: Alexandru Mărtinuş, Gheorghe Roşca, Nutti Pătrăşcanu, Iosif Staer, Coloman Fuchs, Ion Petrica, Ion Oprea, Vasile Puşcaşu, Gheorghe Apostolescu, Radu Ciuceanu, Iosif Iosif, Ion Popescu şi Nicolae Călinescu – care se găseau în cameră înainte de sosirea noului grup destinat demascării, şi: Idris Ferid Ganid Abdul şi Titus Giacinto Pittini – recrutaţi de Ţurcanu dintre noii veniţi pentru cauza reeducării. Cf. Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 167 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 5/04/1954, în Memorialul ororii, p. 56; Constantin (Cociu) Barbă, Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat, vol. 7, f. 311 v.]. Le-a cerut să stea pe prici, cu spatele drept, capul plecat, mâinile în buzunare şi fără să mişte[notă: Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 168 r.].
(pp. 162-163.)

63

După ce a reașezat victimele în cameră în funcție de dorințele lui, Țurcanu i-a obligat să stea în poziție fixă timp de două ore, cu spatele drept, capul în jos și mâinile în buzunar; printre ei erau așezate câteva plantoane, care trebuiau să se asigure că nu se poate comunica nici măcar prin semne sau priviri.

(p. 60, par. 4, fără sursă.)

[Țurcanu] Le-a interzis să vorbească între ei şi le-a spus că atunci când doresc să comunice ceva să ridice mâna, ţinând în acelaşi timp capul plecat: adică în poziţia de demascare. Pentru fiecare deţinut care se găsea în demascare, Ţurcanu a fixat un planton, numit dintre cei care făceau parte din grupul său, cu rolul de a-i supraveghea. Dacă demascabilii nu respectau dispoziţiile, erau bătuţi pe loc[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 362; Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 168 r.].
(p. 163, par. 1.)

64

Seara au fost bătuți de grupul lui Țurcanu până la ora stingerii. În timpul nopții, din când în când, plantoanele îi trezeau cu lovituri de ciomag, cerându-le să se gândească. Timp de zece zile, victimele au fost bătute fără să știe de ce și fără să li le spună nimic concret. La sfârșitul acestei perioade i-a întrebat ce cred că se întâmplă cu ei, iar Mihai Jianu și-a exprimat bănuiala că Țurcanu ar fi un agent al Securității care îl reanchetează. Acesta l-a înjurat și apoi a explicat camerei că există două tabere, iar cei care vor .demasca. tot, vor avea posibilitatea să devină cinstiți.

(p. 60, par. 4, fără sursă.)

Deţinuţii au rămas aproximativ două ore în respectiva poziţie, fără să se petreacă nimic[notă: Pătrăşcanu confirmă că Ţurcanu a introdus poziţia „nemişcat”, numită ulterior „de demascare”, în timpul acestei serii de demascare, însă o situează ceva mai târziu, după încercarea lui Gheorghe Şerban de a se omorî, nu înainte de bătaia de început. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 362. Popovici nu indică momentul introducerii torturii. Cf. Cornel Popovici, Proces-Verbal de Interogatoriu, 11/05/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 436.]. Apoi au fost bătuţi într-un mod „mai organizat”[notă: Expresia îi aparţine lui Pătrăşcanu. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 362.], începând – pentru a impresiona – cu „vârfurile”. Pînă la stingere au fost bătuţi cu toţii, după care fiecare s-a culcat cu capul la picioarele altuia, pentru a nu putea comunica în timpul nopţii[notă: Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 168 r.]. Noaptea erau supravegheaţi de plantoane, care, din timp în timp, îi trezeau cu lovituri, spunându-le: „să te gândeşti[,] banditule!” [notă: Ibidem; Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 362. Pătrăşcanu afirmă că Ţurcanu le-a comunicat deţinuţilor, de la început, că trebuie să-şi facă demascarea, pe scurt: să declare tot ceea ce au ascuns în ancheta de la Securitate, spre deosebire de Jianu, care susţine că deţinuţii au fost bătuţi circa zece zile fără să li se ceară ceva.] Pe 22 şi 23 ianuarie au avut loc bătăi izolate şi torturi „în manej”[notă: Demascatorii erau aşezaţi în cerc, iar demascaţii erau obligaţi să alerge, în timp ce erau loviţi cu bâte şi centuri.], deţinuţii fiind obligaţi apoi să facă gimnastică epuizantă. În acelaşi timp, deţinuţii din grupul lui Ţurcanu care îi cunoşteau pe cei intraţi în demascare îi înjurau, le spuneau că sunt mari bandiţi şi le reproşau acţiunile din trecut. (...)
            După circa zece zile, Ţurcanu a luat din nou cuvântul, întrebându-i pe deţinuţi, pe rând, care este părerea lor despre ce se întâmplă în cameră[notă: Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 168 v.]. Mihai Jianu a fost de părere că el este un agent al Securităţii, având rolul de a face o nouă anchetă. În loc să-i răspundă, Ţurcanu l-a înjurat, după care le-a ţinut o predică: „Ţurcanu Eugen [,] vorbindu-ne în numele clasei muncitoare[,] ne-a spus că în acel penitenciar suntem două tabere: una[,] a oamenilor cinstiţi sau care vor deveni cinstiţi[,] din care făceau parte el şi ceilalţi bătăuşi, accentuând că acea tabără din zi în zi creşte[,] şi a doua[,] a noastră – a bandiţilor care va trebui să arătăm în faţa lui faptele săvârşite afară atât de noi cât şi de alţii[,] precum şi ceeace am făcut dela arestare şi până în acel moment. / Deasemeni[,] Ţurcanu ne-a mai spus că: clasa muncitoare ne oferă posibilitatea să dovedim că vrem să devenim cinstiţi şi că vrem să ne transformăm, aceasta putând-[o] face numai prin «auto-demascarea» şi «demascarea» tuturor celor ce ştim[,] şi nu prin oportunismul pe care [unii] îl încearcă prin citirea diferit[el]or cărţi.”[notă: Ibidem, ff. 168 v-169 r.]
(pp. 163-164.)

65

Acesta a fost prima serie în care printre agresori s-a regăsit și un număr consistent de foste victime, care trebuiau să-și demonstreze schimbarea: Cornel Pop, Ion „Nelu” Păunescu, Iosif Iosif, Nicolae Călinescu, Constantin Păvăloaie, dar și Ioan Steier, Vasile Pușcașu, Gheorghe Roșca, Ion Petrică, Iosif Fuchs,
Coriolan Gherman și alții. Amenințarea era permanentă și pentru agresori însă, fiindcă și în acest lot, cei care nu au lovit cu destulă tărie, au fost trecuți în rândul victimelor: este cazul lui Nicolae Călinescu și Ion „Nelu” Păunescu[nota93: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 4, f. 426; Ibidem, vol. 7, ff. 167-169; Costin Merișca, op. cit., pp. 20-21].
(p. 61, par. 1)
Nicolae Călinescu, un deţinut trecut prin demascare în ultima serie, a fost acuzat de Ţurcanu şi de alţi deţinuţi din grupul demascării „că nu bătea «bine»”, după care a fost trecut „în poziţie de bandit”[notă: Cf. Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 168 v.] (poziţia de demascare) şi bătut alături de ceilalţi[notă: În luna ianuarie, bătut grav, Călinescu a fost dus de Ţurcanu în faţa directorului, a medicului închisorii şi a unei persoane în civil rămasă neidentificată – în tot cazul, un oficial. Deţinutul a fost consultat de medic, care i-a spus că, în urma loviturilor repetate primite la cap, nu va mai putea niciodată să vadă cu un ochi. Scopul întrevederii era de a-l intimida pe deţinut. [Cf. N. Călinescu, Preambul pentru camera de tortură, Timişoara, Editura Marineasa, 1994, pp. 218-220 şi Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă, 1998, pp. 82-84.]. Ulterior, acelaşi lucru se va întâmpla şi cu Ion (Nelu) Popescu.
(pp. 163-164.)

66

Țurcanu a început să aplice una din metodele lui preferate, apăsând victimele cu genunchii pe stomac și piept și lovind-o cu pumnii în față.
(p. 61, par. 2, fără sursă.)
Să vedem în ce consta „tehnica” lui. De pildă, s-a urcat cu picioarele pe Cornel Luca şi Aurel Popa care erau aşezaţi la orizontală, după care călca alternativ pe gâtul şi abdomenul lor[notă: Una dintre torturile preferate ale lui Ţurcanu. Cf. Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 23/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 460 v-461 r.].
(p. 256, par. 2.)

67

Dumitrescu a încercat să-l tempereze și pe Țurcanu, însă acesta i-a arătat că ªerban nu fusese torturat, ci s-a sinucis din „fanatism”[nota96: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 1, f. 99v]
(p. 61, par. 4.)









Subcapitolul „Primii morți” (pp. 61-62).
Apoi, Nemeş l-a trimis pe politic să-l aducă pe Ţurcanu, căruia, de faţă cu directorul, i-a spus: „«– Mă – mai temperaţi lucrurile acolo» – la care Ţurcanu i-a răspuns: «D-le inspector general – banditul ăsta (se referea la deţinutul Şerban C-tin [Gheorghe Vătăşoiu]) nu a fost bătut, el din fanatism s’a sinucis»–”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 99 v. Ţurcanu confirmă întrevederea cu Nemeş. Cf. Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 6, f. 380 v.].
(p. 176, par. 1.)

Pentru comparație, vezi subcapitolul III.3.5. Morţii (pp. 169-184.),
ca și studiul separat: Asupra numărului morţilor din reeducarea „de tip Piteşti” (1949-1951). O reevaluare, în „Comunicări prezentate la Simpozionul Experimentul Piteşti”, PERT’07, 5-7 octombrie 2007, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2008, accesibil și la:

68

Directorul l-a sunat apoi direct pe Marin Jianu și l-a chemat insistent la Pitești, spunându-i că are de rezolvat o situație foarte gravă. Jianu s-a arătat surprins că a fost chemat doar pentru un deces, iar Nemeș i-a certat pe cei care au anunțat familia celui mort să vină să ridice cadavrul, cerându-le să revină asupra deciziei. De altfel, peste doar câteva zile, Direcția Generală a Penitenciarelor a trimis un ordin scris ca familiile deținuților politici să nu mai fie anunțate în caz de deces. Dumitrescu a încercat să-l determine pe ministrul Jianu să oprească violențele ieșite din comun, dar acesta l-a repezit, asumându-și responsabilitatea și sfătuindu-l ironic să bea țuică pentru a-și reveni[nota97: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 1, ff. 94-96.].
(pp. 61-62.)
După plecarea celor trei, directorul a obţinut legătura telefonică cu Nemeş, căruia – conform propriei relatări – i-a spus: „Dl. Inspector general[,] veniţi imediat la Piteşti[,] deoarece avem un caz foarte grav. – La aceasta Dl. Nemeş m’a întrebat că [ce] este un caz foarte grav, deoarece are ceva treabă la Bucureşti şi ar vrea să mai întârzie.” Directorul i-a repetat că „este un caz foarte grav” şi, după o oră, şeful SO şi-a făcut apariţia în închisoare[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, ff. 94 v-96 v. (...)].
(p. 170, par. 3.)

Nemeş a conchis: „Bine – însă nu trebuia să anunţaţi familia –[,] iar dacă vine familia să nu-il da-ţi, ci să-i lăsa-ţi să-l vadă pe deţinut la cimintir[,] şi pe viitor[,] dacă se mai întâmplă să mai moară un deţinut politic, să nu-i mai anunţa-ţi familia, dealtfel o să primi-ţi ordin scris în acest sens” [notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 94 v-96 v. (...)].
(p. 170, par. 4.)

Într-adevăr, aşa cum îl asigurase Nemeş, după două sau trei zile directorul a primit un ordin scris de la DGP, semnat de lt.-col. Marin Constantinescu, şeful Direcţiei Administrative, „prin care ni se punea în vedere că: să nu mai anunţăm moartea deţinuţilor politici din penitenciar – familiei lor, ci să anunţăm D.G.P[.,] care ei vor avea această competenţă de a anunţa[,] la rândul lor[,] familiile în caz de deces al vreunui deţinut politic.”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 96 v.]
(p. 172, par. 2.)

Totodată, Dumitrescu l-ar fi rugat pe şeful SO să dea dispoziţii „să nu se mai bată în halul în care se bate deţinuţi[i] (mă refeream la acţiunea de aşa zisă demascare)[,] la care Dl. Nemeş Iosif mi-a răspuns să-mi văd de treaba mea, că în această problemă dânsul dă dispoziţiuni, dânsul răspunde şi eu să nu mă amestec acolo, iar dacă am ceva deosebit [de raportat], am numărul lui de telefon, să-i dau telefon şi să-i raportez ce am de spus[,] şi ca încheere[,] în mod ironic[,] m’a întrebat dacă am ţuică acasă – la răspunsul meu negativ Dl. Nemeş mi-a spus în continuare că – mai bine aşi bea o ţuică ca să mai mă înviorez”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 94 v-96 v. De altfel, şeful aplica el însuşi modalitatea respectivă de tonifiere: „Ştiu dela şoferul Bănulescu [Bălulescu] Ştefan că Nemeş [,] cînd mergea la inspecţii în penitenciare şi era beat[,] bătea deţinuţii.” Cf. Maria Alexandrescu, Declaraţie de martor, 8/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 66 r. Bălulescu o spune el însuşi: „Ştiu că Nemeş Iosif bea alco[o]l adeseori[,] în cantităţi mici, dar se îmbăta repede. Atunci cînd era beat[,] era agresiv şi făcea scandaluri. Am auzit că atunci cînd era în stare de ebrietate bătea deţinuţii. Aşa s-a întîmplat la Oradea[,] unde ştiu că l-a bătut pe deţinutul Sîrcă. / La penitenciarul din Piteşti, Nemeş Iosif mergea foarte des. / Nemeş [,] cînd era în stare de ebrietate, nu vorbea despre problemele în care lucra. Dealtfel, eu n-am ştiut niciodată – în vremea lui Nemeş şi Sepeanu, ce anume sarcini are serviciul.” Cf. Ştefan Bălulescu, Declaraţie de martor, 14/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 50 v.].
(pp. 170-171.)

69

Sinuciderea lui Vătășoiu de pe 20 februarie l-a adus în pragul exasperării pe Dumitrescu și a provocat o nouă dispută violentă între el și Marina, căruia i-a reproșat că l-a nenorocit, întrucât ei nu au dreptul să omoare deținuți pe care statul nu i-a condamnat la moarte, și i-a spus că nu mai vrea să rămână în Pitești. ªi de această dată, Marina i-a cerut să nu îi mai pară rău de mort și să nu-l provoace, fiindcă .mă duc și i-au pistolul și-i împușc pe toți (a spus apoi o înjurătură la adresa deținuților din penitenciar).[nota100: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 1, ff. 94-96].
(p. 62, par. 3.)
Pe 18 februarie, Gheorghe Vătăşoiu s-a omoarât şi el aruncându-se prin golul scărilor, în timp ce era dus la baie, înainte fiind bătut de Ţurcanu şi Gheorghe Roşca[notă: Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 170 v; Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 23/06/1953, vol. 2, f. 459 r; J.Ş. Paven, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?, 1996, p. 50; Gh. Măruţă, în Gh. Andreica, rturii… mărturii... din iadul temniţelor comuniste, 2000, pp. 61-62; Extras de deces pe anul 1950, Sfatului Popular al Oraşului Piteşti, starea civilă, 26/07/1954, vol. 10, f. 55; Ion Cioltar, Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/07/1953, vol. 2, f. 239. Vezi apoi Ioan Marina, Proces-Verbal de Interogatoriu, 30/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 12 v; Declaraţie, 30/01/1954, vol. 2, ff. 18, 23; Interogator, 28/03/1955, vol. 3, f. 33 v, în care spune că, în perioada în care el a fost ofiţer politic, din cauza batăilor au murit trei deţinuţi, fără a le reţine şi numele. / Lăzăroiu, şeful secţiei Spital, spune că el, împreună cu Florea Dina, Sebastian Nistor şi Alexandru Georgescu, l-au bătut pe deţinut înainte de a muri, motiv pentru care şi-a luat viaţa. Cf. Nicolae Lăzăroiu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 225 r.]. Deţinutul a ales calea către moarte deja testată. Anunţat de primul gardian Gheorghe Mândruţă, după circa 15 minute directorul, care se afla la Tribunalul oraşului, s-a întors la închisoare. Acolo, în prezenţa primului gardian ar avut cu ofiţerul politic următorul schimb de replici: „«Eu = Marina [,] ma-ţi nenorocit[!] – mă duc să mă sinucid şi aici nu mai stau –» – Marina = – «Ce[,] D-le Director[,] vă pare rău de el[?]» – Eu = «Nu este vorba de părere de rău, dar dacă Republica găseşte de cuvi[i]nţă că cineva trebuie să fie condamnat la moarte, apoi o face, însă noi nu avem dreptul să omorâm oameni[i] din penitenciar[.]»– Marina = «Nu mă face-ţi[,] Dl. Director[,] că mă duc şi iau pistolul şi-i împuşc pe toţi (a spus apoi o înjurătură la adresa deţinuţilor din penitenciar)[.]» Eu = [«] Atunci fă D-ta acest lucru[,] că eu plec imediat de aci[.]»”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 96 v.]
(p. 173, par. 2.)

70

Într-o altă discuție cu Nemeș, acesta i-a spus: „Desigur că Ministerul cunoaște . doar eu nu fac ce fac de capul meu – O să moară 10 bandiți și pentru asta să mă împuște pe mine partidul că i-am omorât – însă cel puțin știu că am terminat cu legionarii”.
(p. 62, par. 3, fără sursă, fără notă.)
„Apoi eu [Al. Dumitrescu]l-am întrebat pe Dl. Nemeş Iosif, dacă Ministerul de Interne cunoaşte aceste lucruri (mă refeream la acţiunea de aşa zisă demascare şi moartea celor doi deţinuţi)[,] la care Dl. Nemeş mi-a răspuns: – «Desigur că Ministerul cunoaşte – doar eu nu le fac de capul meu – O[r] să moară 10 bandiţi[,] şi pentru asta să mă împuşte pe mine partidul că i-am omorât – însă cel puţin ştiu că am terminat cu legionarii» –.”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 99 v.]
(p. 175, par. 3.)

71

Pe de altă parte, sanitarul susține că atunci când doctorul Ionescu a refuzat să treacă un diagnostic fals, realizând că victima a murit din cauza bătăilor, Dumitrescu este cel care l-a amenințat: .dacă ți s-a urât cu binele, nu-i face bilet de înmormântare. Fă ce știi. [nota102 : ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 1, ff. 240-241.].
(p. 62, par. 4.)
Ion Cioltar relatează episodul de o manieră mult mai credibilă ca cea a directorului. El face însă o confuzie între Marina, ofiţerul politic al închisorii din timpul lui Iosif Nemeş, şi ofiţerii politici din perioada în care la conducerea Securităţii închisorilor s-a aflat Tudor Sepeanu: „Ştiu că la cazul de deces al deţinutului care eu l-am scos noaptea din celulă, dr. IONESCU ION a raportat directorului DUMITRESCU ALEXANDRU[,] de faţă fiind lt. MIRCEA M [.] de la biroul inspecţii, lt. TOMA [Mircea] MIHAI [,] locţiitor politic şi slt. JUGĂRU [IAGĂRU] MARIN [,] cum că el nu poate să treacă un diagnostic[,] întrucât murise din bătaie.- / Directorul penitenciarului[,] DUMITRESCU ALEXANDRU[,] i-a răspuns[:] «dacă ţi s’a urât cu binele, nu-i face bilet de înmormântare»[,] şi mai apoi i-a spus: «fă ce ştii». În urma acestei discuţii[,] dr. IONESCU ION i-a pus un diagnostic fals.” [notă: Ion Cioltar, Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, ff. 240-241.] El era „în legătură cu ficatul” [notă: Ibidem, f. 240.].
(p. 180, par. 2.)

72

Subcapitolul: Interludiul Brașov
(p. 62)
Cap. IV. INTERLUDIU: REEDUCAREA DE LA BRAŞOV (1950-1951)
(p. 211-224.)

73

...iar spre sfârșitul aceleiași luni [februarie 1950] doi dintre primii săi colaboratori, Maximilian Sobolevschi și Adrian Prisăcaru, au fost trimiși în închisoarea Brașov special pentru a scoate informații de la un deținut considerat important de Securitate. Cei doi au fost duși în biroul directorului pentru o discuție cu Țurcanu și Nemeș, iar ultimul le-a propus să efectueze activitate informativă la Brașov. După ce au acceptat, Țurcanu i-a spus în particular lui Sobolevschi că, dacă e nevoie, poate să acționeze ca la Pitești[nota103: ANIC, fond CC al PCR, Secția Administrativ-Politic, dosar nr. 34/1953, f. 11; ***Memorialul ororii..., p. 477.]. Acesta este primul semn că administrația urmărea exportarea acțiunii și în alte penitenciare. La sfârșitul lui martie 1950, cei doi au fost ținuți la Securitatea Pitești timp de patru zile, iar pe 28 martie au fost duși cu mașina la Brașov, unde vor încerca să pună în aplicare indicațiile primite, fără prea mare succes însă, din cauza opoziției administrației închisorii de acolo, care nu era la curent cu acțiunea[nota104: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 1, f. 32; Ibidem, vol. 3, f. 255v. Pentru detalii, a se vedea subcapitolul „Brașov”.].
Abia după ce au ajuns la Braşov [Maximilian Sobolevschi și Adrian Prisăcaru] au aflat că principalul deţinut pentru care au fost transferaţi era Octavian Corneliu, vechi legionar, avocat de profesie, deţinut administrativ, căruia nu i se cunoştea activitatea şi de la care regimul voia să scoată informaţii[notă: Maximilian Sobolevschi, Idem, Proces Verbal de Interogatoriu, 13/08/1953, în Memorialul ororii, p. 477; Proces Verbal de Interogatoriu, 13/10/1953, p. 485. Alexandru Popa vorbeşte de un alt deţinut, Ion Sadovan, comandant legionar sosit din Germania, însă el face o confuzie. Cf. Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond Penal, dos. 26 979, vol. 14, ff. 379-380.].
(p. 214, par. 1.)

În noaptea de 23 spre 24 februarie 1950, Adrian Prisăcaru şi Maximilian Sobolevschi au fost scoşi de către gardianul de secţie din camera 3 parter (fostă „Biserică”, de pe secţia „muncă silnică”) şi conduşi, de director, la el în birou[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 13/08/1953, în Memorialul ororii, p. 477; Proces Verbal de Interogatoriu, 13/10/1953, p. 484; Declaraţie, 17/09/1953, Fond Penal, dos. 26 979, vol. 3, f. 254 v. Cu privire la trimiterea celor doi reeducaţi la închisoarea Braşov, a se vedea şi Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 184 r-186 v şi 212 v. Directorul îl confundă pe Iosif Nemeş cu Tudor Sepeanu şi pe Ioan Marina cu Mihai Mircea, şi la fel de greşit indică şi perioada în discuţie, care este când 1951, când toamna 1950.]. Acolo se aflau Iosif Nemeş şi Ţurcanu. Iată relatarea lui Sobolevschi despre întrevedere: „Dl. inspector NEMEŞ ne-a întrebat ce condamnare avem, cum este mâncarea şi ce politică am făcut. Apoi ne-a întrebat dacă suntem în stare ca în alte penitenciare să aflăm despre unii deţinuţi (ne-a dat de înţeles că nu sunt condamnaţi, adică lagărişti) ce activitate au depus înainte de arestare şi în închisoare. Nu ne-a indicat locul unde vom merge şi nici persoanele de care ne vom ocupa, spunând că va veni dânsul acolo şi ne va da indicaţii. Noi am spus că suntem de acord cu acest lucru[,] iar dl. inspector NEMEŞ ne-a spus că acolo vom avea condiţii de viaţă mai bune decât la Piteşti, că vom primi pachete cu alimente, ţigări, că vom avea plimbare şi ne-a dat de înţeles că dacă vom face ceiace ne[-]a spus[,] vom beneficia de reducerea pedepsei sau chiar de eliberare. / A spus[,] în continuare[,] că acolo unde vom merge să spunem că suntem necondamnaţi şi venim de undeva dela Ministerul de Interne[,] şi despre acest lucru să nu discutăm cu nimeni[,] iar dacă vom discuta[,] va fi rău de noi.” [notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 13/10/1953, în Memorialul ororii, p. 484. Vezi şi Declaraţie, 17/09/1953, Fond Penal, dos. 26 979, vol. 3, f. 254 v; Proces Verbal de Interogatoriu, 13/08/1953, în Memorialul ororii, p. 477.] Nemeş le-a mai spus ca, până ce vor fi transferaţi, să continue demasacările cu deţinuţii de la camera 3 parter.
(p. 213, par. 1.)

Când au coborât în curte, Sobolevschi, care înţelesese că spre noua destinaţie vor pleaca ei doi plus Ţurcanu, a aflat de la cel din urmă că rămâne în continuare la Piteşti, „iar noi doi[,] deci Prisăcaru şi cu mine[,] vom pleca[,] şi că acolo sistemul ce [urma] să-l folosim pentru a putea afla activitatea legionară a acelor persoane este acela de a o face pe grozavii legionari şi[,] mai târziu[,] dacă va fi cazul[,] să folosim sistemul dela Piteşti[,] deci izolare, bătaie şi demascări.” [notă: Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond Penal, dos. 26 979, vol. 3, f. 255 r. Vezi şi Proces Verbal de Interogatoriu, 13/08/1953, în Memorialul ororii, p. 477; Proces Verbal de Interogatoriu, 13/10/1953, pp. 484-485.]
(p. 213, par. 2.)

În fine, în seara zilei de 24 martie, după închidere, cei doi au fost scoşi cu tot bagajul, pentru a fi duşi mai întâi la Securitatea Piteşti[notă: Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond Penal, dos. 26 979, vol. 3, f. 255 v; Proces Verbal de Interogatoriu, 13/08/1953, în Memorialul ororii, p. 477; Proces Verbal de Interogatoriu, 13/10/1953, p. 484.]. La Securitate, unde au fost transferaţi cu un Jeep (semn al unei acţiuni dirijată chiar de conducerea Securităţii), au stat circa patru zile. Probabil acolo au aşteptat ca transferul să fie pregătit în condiţii de conspirativitate. Apoi, pe 28 martie, au fost transferaţi, tot cu un Jeep, la închisoarea Braşov.
(p. 214, par. 3.)

În momentul acela a intrat ofiţerul politic, fără să se anunţe. Directorul i-a reproşat că intră în timp ce el anchetează un deţinut. Ofiţerul politic[notă: Baicu redă greşit numele lui Pavel Asandi ca: Dincă. Totodată, politicul n-a fost închis şi nici n-a murit după ce a fost eliberat din închisoare, cum a auzit zvonindu-se autorul. P. Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre, 1995, p. 61.], văzându-se înfruntat, a plecat. A intrat gardianul; m-a luat şi m-a dus în celulă. După o oră, o grupă de gardieni cu directorul în frunte ne-a deschis uşa şi ne-a strigat: «Toată lumea cu faţa la perete!» Sobolevschi şi Prisăcaru s-au aşezat unul lângă altul, repetând că ei sunt de la Piteşti. Atunci v-am auzit pe dumneavoastră [Petre Baicu]: «Aţi venit să faceţi crime!» Cum stăteam cu faţa la perete, auzem cum zornăie pe duşumea obiectele zvârlite spre mijlocul camerei: fiare, pietre, bucăţi de lemn, sfori... Părea că au fost răscolite toate ungherele camerei şi am auzit vocea directorului: «Sobolevschi! Prisăcaru! Făceţi-vă bagajul... mama voastră de nemernici!» / Pe toţi câţi eram în cameă, afară de cei doi, ne-a inundat o boare sufletească!... Apoi am fost răspândiţi prin toate încăperile.” [notă: Ibidem.]
(pp. 222-223.)

Directorul Păcuraru ar fi fost înlăturat din funcţie pe motiv că ar fi abuzat de o femeie în închisoare[notă: Ibidem.]. Baicu crede că a fost vorba de o însecenare, datorată faptului că ţinuse partea deţinuţilor politici la Ocnele Mari şi Braşov.
(p. 223, par. 7.)

74

El [Ţurcanu] a știut că în luna februarie 1950 deținuții elevi urmau să fie transferați la Târgșor...
(p. 63, par. 1, fără sursă.)
Ţurcanu se interesa îndeaproape de reeducarea de la Târgşor, pe care o considera oportunistă, pentru că era făcută prin intermediul broşurilor ideologice, iar deţinuţii aveau privilegiul de a trimite acasă cărţi poştale şi de a primi colete[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 362.]. La începutul lunii februarie, Ţurcanu l-a luat în tabăra sa pe Victor Nanu, un fost elev care trebuia să fie trimis la Târgşor.
(p. 165, par. 3.)

75

La mijlocul lunii februarie agresorii au aflat în urma bătăilor repetate asupra mai multor deținuți că tânărul Cornel Niță este responsabil pentru uciderea unui soldat sovietic imediat după terminarea războiului, declanșând o dublă dramă. Dumitru Climescu, care îl indicase pe Niță drept cel care i-a sugerat să acționeze, recunoscuse totodată că el este autorul crimei. Conștient de gravitatea faptei și de pedeapsa pe care urma să o primească, Climescu a căutat să se sinucidă, fiind mutat într-o cameră de la etajul II unde era sub supravegherea lui Țurcanu și a lui Prisăcaru. Pe de altă parte, Cornel Niță a fost torturat la camera 4-spital pentru că a refuzat să recunoască presupusul ordin[nota105: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 1, f. 32; Ibidem, vol. 3, ff. 253, 256].
(p. 63, par. 2.)
În timpul nopţii de 26 februarie, în jurul orei 1.00, Corneliu Niţă a murit în urma bătăilor şi torturilor[notă: Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 4/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, ff. 317 v-318 r; Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 365. A se vedea, de asemenea, relatarea lui C. Merişca, Tărîmul gheenei, 1993, pp. 149-151; J.Ş. Paven, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?, 1996, pp. 52-56; N. Călinescu, Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă, pp. 97-98; Gh. Măruţă, în Gh. Andreica, rturii… mărturii... din iadul temniţelor comuniste, 2000, pp. 62-65; G. Dumitrescu, Demascarea, 1978, cap. XI; Extras de deces pe anul 1950, Sfatului Popular al Oraşului Piteşti, starea civilă, 26/07/1954, vol. 10, f. 54; şi Interviu cu Gheorghe Măruţă realizat de autor, Bucureşti, 26/08/1997. Măruţă indică drept eveniment prealabil morţii lui Niţă o inspecţie a următorilor oficiali: Iosif Chişinevschi, membru al Biroului Politic al Partidului, generalul Alexandru Nicolschi, secretarul general al MAI şi colonelul Marin (în fapt, Mihail) Nedelcu, şeful Direcţiei Regionale de Securitate Piteşti. Informaţia nu este confirmată de niciun alt fost deţinut politic, în niciunul dintre sensurile sale: prezenţa oficialilor în închisoare în acel moment şi relaţia de cauzalitate între pretinsa prezenţă şi uciderea lui Niţă. În plus, în relatarea lui, Măruţă omite să vorbească despre participarea sa ulterioară la demascări, iar interviul nostru se opreşte şi tot acolo.]. El a fost bătut „cel mai mult şi mai groaznic din toată camera”[notă: Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 170 r-v.], „din ordinul D-lui Marina Ioan” [notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 209 r. Directorul spune că cel care a condus bătăile nu ar fi fost Ţurcanu, aflat la camera de baie împreună cu Marina (!), ci Maximilian Sobolevschi, fapt care este nu doar neverosimil – camera de baie era lipită de camera 4 Spital – ci şi infirmat de alte surse (ibidem, ff. 208 v-209 v).]. Toţi deţinuţii din grupul lui Ţurcanu l-au bătut „în manej”, după care Ţurcanu, Coriolan Gherman şi Victor Predescu l-au torturat metodic. Ţinut suspendat, la orizontală, dezbrăcat, a fost lovit cu bâtele pe tot corpul. Ţurcanu, care a aflat de la alţi deţinuţi trecuţi prin demascare că deţinutul ascundea informaţii importante[notă: Iată istoria obţinerii informaţiei care stă la originea morţii deţinutului. La jumătatea lunii februarie, Gioga Parizianu – un deţinut denunţat de Adrian Prisăcaru, şeful comitetului din cameră, că a împuşcat la Bacău un ostaş sovietic – a fost transferat la camera 3 „Biserică”, pe secţia „lagăr”. Demascatorii trebuiau să-l facă să spună cum s-a petrecut episodul. După ce a fost bătut „bine de tot”, Parizianu a recunoscut că Dumitru Climescu, un deţinut încarcerat la secţia „muncă silnică”, a fost cel care, în fapt, l-a împuşcat pe sovietic. Prisăcaru l-a condus pe deţinut să-şi scrie „demascarea” şi l-a supervizat, iar după câteva zile Dumitru Climescu, Ieronim Comşa, Constantin Oprişan, Dumitru Bordeianu, Mihai Iosub şi Ioan Muntean – deţinuţi închişi până în acel moment pe secţia „muncă silnică”, au fost mutaţi la camera 3 „Biserică”. Ceilalţi deţinuţi, care nu fuseeră implicaţi în eveniment şi care erau acuzaţi că duc activitate legionară în camera lor de detenţie – au fost transferaţi în urma informaţiilor furnizate de Ion Lunguleac, un deţinut trecut deja prin demascare. În urma torturilor teribile, Climescu a recunoscut că, într-adevăr, el l-a împuşcat pe ostaşul sovietic şi că a făcut-o la sugestia fostului său şef, Corneliu Niţă. Cf. Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, ff. 253 r-253 v; A. Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Partea I, pp. 35-37; Virgil Bordeianu, Interogator de inculpat, 29/10/1956, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 72 v.], l-a lovit în abdomen, întrebându-l ce refuză să declare[notă: Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 23/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 459 r.]. În cele din urmă, torturatul a spus în faţa camerei că în toamna anului 1944 a participat la împuşcarea unui ostaş sovietic la Bacău, că între 1945 şi 1946 avea intenţia să atenteze la viaţa primului secretar al partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi că în aceeaşi perioadă a ascuns, împreună cu alţii, o cantitate de muniţie a Mişcării Legionare[notă: A se vedea, de asemenea, Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 327 r.]. Apoi a intrat în comă şi a început să delireze. Îngrijorat, Ţurcanu a cerut părerea foştilor studenţi la medicină dacă torturatul mai putea să fie salvat, însă el începuse deja să elimine sânge pe gură, semn că avea hemoragie internă şi ruptură de ficat. Niţă a murit într-adevăr, corpul său fiind plin de plăgi deschise şi de sufuziuni sanguine. Cadavrul a fost ridicat din cameră de sanitarul Ion Cioltar, împreună cu alţi doi sau trei gardieni[notă: Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/07/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 485; Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/06/1953, în Memorialul ororii, p. 449; Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 93 v. Cioltar, care nu reţine numele mortului, confirmă că a scos cadavrul împreună cu şeful de secţie, Nicolae Lăzăroiu, şi primul gardian de serviciu. Cf. Ion Cioltar, Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/07/1953, vol. 2, ff. 240-241.].
(pp. 177-179.)

76

Un episod stângaci l-a avut în centru pe Nuti Pătrășcanu la începutul lunii aprilie. ªeful Securității din Pitești, colonelul Mihail Nedelcu, a încercat să-i organizeze o evadare, pentru a-l putea folosi ca informator în libertate pe lângă cei rămași nearestați. Nedelcu i-a povestit planul directorului Dumitrescu și i-a cerut un gardian membru de partid, necăsătorit, care să-l însoțească timp de o lună pe Pătrășcanu peste tot. Acesta a fost trimis în camera 4-spital cu ordinul de a adopta poziții anticomuniste, pentru ca atunci când urma să fie scos, deținuții să creadă că plătește pentru periculozitatea sa. Directorul i-a reproșat lui Nedelcu ușurința cu care se încrede într-un deținut ca Pătrășcanu, dar acesta i-a spus că el doar execută ordinele de la București[nota108: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 10, ff. 168-170.].
Fapt este că Țurcanu și ceilalți deținuți nu erau la curent cu această manevră, astfel că Nuti a fost lovit în momentul în care a anunțat că el se menține pe poziție „legionară”. Speriat, a cerut să-i vorbească lui Țurcanu și în cele din urmă i-a spus acestuia că a fost chemat la Securitatea din Pitești și i s-a propus să lucreze pentru ei[nota109: ***Memorialul ororii..., pp. 367-369]. În cele din urmă evadarea organizată a lui Pătrășcanu nu a mai avut loc.
(pp. 64-65.)
În perioada 28-31 martie 1950, după noua sa demascare petrecută la camera 3 „corecţie”, Nutti Pătrăşcanu a fost transferat la sediul Securităţii din Piteşti[notă: Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 4/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, ff. 318 r-319 r; Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, pp. 366-367; Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1953, vol. 14, f. 489.]. Acolo a avut o întrevedere cu colonelul Mihail Nedelcu, şeful Direcţiei Regionale de Securitate Piteşti, şi cu un alt colonel de Securitate[notă: Numele celui din urmă nu apare în documente. După specificul anchetei Securităţii – cu excepţia cadrelor concediate, compromise sau inculpate ca ţapi ispăşitori – în general, numele ofiţerilor superiori nu erau reţinute în procesele verbale de interogatoriu.]. Oficialul Securităţii de la Bucureşti i-a confirmat că Organele se aflau în posesia demascării sale, care a fost apreciată. Tot atunci a fost pregătită o falsă evadare a lui de sub escortă, pentru a fi folosit în afara închisorii, într-o acţiune a Securităţii de prindere a altor legionari[notă: Directorul confirmă scenariul, care i-a fost expus de col. Nedelcu de faţă cu Pătrăşcanu însuşi, el având misiunea de a găsi gardianul care să-l facă pe reeducat scapat de sub escortă. Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 168 v-171 r.]. Cu acel prilej, Nedelcu i-a spus lui Dumitrescu că Pătrăşcanu „va fi băgat să stea tot în camera No. 4 secsia spital[,] şi până când pleacă[,] el trebuie să aibă o atitudine de duşman, astfel ca deţinuţii să-l trateze tot rău, aşa ca atunci când va fi luat pentru a fi transferat[,] să se creadă că a fost dus de la Penit. Piteşti ca periculos.”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 170 r. Pasajul este marcat cu o linie verticală pe manşeta stângă.] Din raţiuni neexplicate, acţiunea a fost însă stopată.
(p. 206, par. 2.)

Pe 9 februarie, Ţurcanu a anunţat în cameră că „el şi cei din tabăra lui, nu tolerează elemente ce ascund lucruri, vrând să compromită acţiunea”[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 363. Pentru demascarea lui Pătrăşcanu a se vedea şi G. Dumitrescu, Demascarea, 1978, cap. XIV; N. Călinescu, Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă, p. 96.]. Nutti Pătrăşcanu, cel mai proeminent dintre noii convertiţi, a fost demascat pentru că nu a declarat tot – inclusiv lucruri privitoare la logodnica sa –, fiind bătut şi izolat până la începutul lunii martie[notă: Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 4/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 317 v; Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 363.]. A fost demascat pentru următoarele motive: Securitatea ştia, încă din decembrie 1949, că ascunsese informaţii, întrucât Vasile Moroinau, Constantin Păvăloaia, Gheorghe Şerban, Aristotel Popescu, Mihai Jianu şi alţii au dat, în timpul demascării, declaraţii privitoare la el[notă: Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 23-24, 26/10/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 585. Privitor la activitatea politică a logodnicei sale, Pătrăşcanu a fost demascat de Aristotel Popescu şi Virgil Bordeianu. Cf. Aristotel Popescu, Declaraţie, 19/04/1953, vol. 2, f. 187 r; Virgil Bordeianu, Motive de recurs, 15/06[07]/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, ff. 487 v-488 r.]. Apoi, pentru că pe 4 februarie Pătrăşcanu a fost anchetat de un subofiţer de la Securitatea Piteşti, responsabilii reeeducării din închisoare nu doreau ca el să declare la Securitatea regională ceea ce nu declarase încă în demascarea din penitenciar, cauzându-le astfel prejudicii[notă: Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 17/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 485; Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 363.]. Considerat oportunist, având scopuri personale şi, „în parte numai[,] legionar[e]”[notă: Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 23-24, 26/10/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 585. Coriolan Gherman i-a relatat lui Pătrăşcanu, în mai 1950, despre modul în care era apreciat de Ţurcanu – în fapt, de către responsabilii reeducării din închisoare (politicul şi directorul), Ţurcanu fiind totuşi un executant, chiar dacă proeminent.], între 9 şi 16 februarie Pătrăşcanu a fost bătut, noua sa demascare declanşând cele mai groaznice „bătăi şi torturi” asupra celorlalţi, Ţurcanu motivând maltratările prin faptul că elementele legionare s-au infiltrat în tabăra reeducării, pentru a compromite acţiunea[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, pp. 363-364.].
(pp. 165-166.)

77

În același timp, la ordinele administrației, Țurcanu pregătea extinderea acțiunii la secțiile temniță grea și muncă silnică prin torturarea câtorva deținuți ce urmau să acționeze ulterior ca agresori împotriva foștilor colegi sau subordonați: Constantin Oprișan, Eugen Măgirescu, Ieronim Comșa, Ion Munteanu, Dumitru Bordeianu și alții.
(p. 65, fără sursă.)
Când demascările de la secţia „corecţie” se apropiau de sfârşit, Iosif Nemeş a dat ordinul de transformare a camerei de demascare în loc de ideologizare pentru membrii comitetelor. În cursul unei inspecţii din perioada februarie-aprilie 1950, şeful SO a discutat cu deţinutul Eugen Măgirescu, pe care l-a testat să vadă care îi este atitudinea faţă de reeducare. Nemulţumit de răspuns, înainte de a cere să fie trecut prin demascare, inspectorul a ordonat să fie pedepsit cu zece zile de casimcă[notă: Măgirescu îl confundă pe Iosif Nemeş cu Tudor Sepeanu. În acea perioadă raţia la casimcă era de 100 de gr. de pâine şi o cană cu apă o dată la două zile. Cf. E. Măgirescu, Moara dracilor, pp. 17-18.]. Întrucât deţinutul respectiv avea o condamnare mare, evenimentul semnala că demascarea se va extinde şi asupra celorlalte secţii.
(p. 192, par. 2.)

V. subcapitolul: III.3.7. Pregătirea demascării la secţiile „temniţă grea” şi „muncă silnică”
(pp. 192-194)

În perioada în discuţie, cu siguranţă la ordinul lui Iosif Nemeş, Ţurcanu a selectat un număr de deţinuţi de la secţiile „temniţă grea” şi „muncă silnică”, pe care i-a trecut prin demascare pentru a-i putea folosi ulterior în demascările celor de la secţiile respective[notă: Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 19/04/1954, în Memorialul ororii, pp. 108-109. A se vedea, de exemplu, cazurile lui Ioan Muntean şi Dumitru Bordeianu, transferaţi la jumătatea lunii martie la camera 3 „Biserică”, parter, de pe secţia „temniţă grea”. Cf. Ioan Muntean, La pas prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997, pp. 60-75; D.Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. 1, pp. 80-102.]. Iată o parte dintre ei: Constantin (Costache) Oprişan, Aurel (Popicu) Popa, Virgil Ionescu, Aristide (Ristel) Nedelcu, Fag Negrescu, Victor Cicherschi, Eugen Măgirescu şi Ion Bobu. Pe 9 şi, repectiv, 10 aprilie 1950, zilele Paştelui ortodox, Măgirescu şi Bobu au fost transferaţi la etajul II, pentru a trece printr-o demascare individuală[notă: Toţi cei indicaţi veneau de la secţia „muncă silnică”, unde cu puţin timp înainte avusese loc o grevă a foamei de 24 de ore, care însă nu avusese niciun rezultat practic. Bobu, care a luat parte la ea în calitate de iniţiator, nu ne spune cum a eşuat. Măgirescu a fost torturat de Ţurcanu şi Viorel Negrilă în ultima cameră de pe etajul II. De asemenea, el a fost bătut şi de gardianul Alexandru Georgescu. Cf. I.C. Bobu, Manuscris, relatările intitulate Vedi Găvana, poi mori şi Tensiune, [ff. 42-47, 51-52]; E. Măgirescu, Moara dracilor, pp. 14-16. Vezi apoi F. Negrescu, Piteşti: aprilie 1949-august 1951, loc. cit., pp. 23-24.].
(p. 192, par. 3.)

...după câteva zile Dumitru Climescu, Ieronim Comşa, Constantin Oprişan, Dumitru Bordeianu, Mihai Iosub şi Ioan Muntean – deţinuţi închişi până în acel moment pe secţia „muncă silnică”, au fost mutaţi la camera 3 „Biserică”. Ceilalţi deţinuţi, care nu fuseeră implicaţi în eveniment şi care erau acuzaţi că duc activitate legionară în camera lor de detenţie – au fost transferaţi în urma informaţiilor furnizate de Ion Lunguleac, un deţinut trecut deja prin demascare.
(p. 178, în nota 3.)

78

Lucrurile aveau să se schimbe din martie 1950 și planurile lui Țurcanu au suferit modificări din cauza factorilor externi, căci din primăvară regimul avea nevoie de forță de muncă pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră. Imediat după ce Ministerul de Interne a stabilit categoriile de deținuți care pot lucra acolo, o comisie medicală a ministerului a vizitat penitenciarele din țară pentru a verifica starea candidaților posibili. ªeful Serviciului Medical al DGP, Epaminonda Tomorug, a văzut astfel cu ochii lui urmele de bătăi de pe fețele și corpurile victimelor din Pitești, fiind informat și de doctorul Ionescu că deținuții se bat între ei în incinta închisorii și unii ajung la suicid. Tomorug i-a răspuns că Ministerul cunoaște acest lucru și l-a sfătuit să își vadă conștiincios de muncă.
Tomorug susține că i-a întrebat pe deținuții care prezentau echimoze cum le-au dobândit, dar nu a reușit să obțină niciun alt răspuns decât cel stabilit de echipele de agresori încă dinaintea sosirii comisiei medicale, anume că au căzut și s-au lovit. Raportul care descria situația a ajuns apoi la directorul general al DGP, Ion Baciu, cu cererea unei inspecții administrative[nota110: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 2, ff. 190, 196-198.], dar situația de fond nu s-a schimbat semnificativ.
(p. 65, par. 4-5)
La începutul lunii martie a avut loc inspecţia ministrului adjunct al MAI, Marin Jianu, care a venit însoţit de o comisie sanitară de la DGP, condusă de Epaminonda Tomorug[notă: Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 6, f. 380 v. Medicul, care spune că data era 1 aprilie, se înşeală. Cf. Ion Ionescu, Depoziţie de martor, 27/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 412 v. Cornel Pop, care reia o informaţie furnizată de Nicolae Eşianu şi Alexandru Popa, este cel care indică data corectă. Cf. Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, p. 450. Vezi şi Epaminonda Tomorug, Depoziţie de martor, 20/02/1957, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 7, f. 282.]. Comisia a făcut un control medical tuturor deţinuţilor din penitenciar, 200 dintre ei fiind trimişi să li se facă radiografii pulmonare la spitalul din oraşul Piteşti, dat fiind că închisoarea nu era dotată cu un aparat Roentgen. Măsura nu avea vreun scop umanist, cum s-ar putea crede. Am văzut că în închisoare erau mulţi bolnavi de plămâni care locuiau împreună cu cei sănătoşi, şi care nu beneficiau de niciun fel de tratament. Din contră, decizia urmărea doar separarea bolnavilor de plămâni de cei sănătoşi, în vederea pregătirii primului eşalon de deţinuţi pentru a fi trimişi să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Pentru că transferul la spital al deţinuţilor trecuţi prin demascare punea în pericol secretul operaţiunii, responsabilii reeducării le-au interzis celor care se aflau izolaţi, în demascare, să iasă din închisoare. (...)
Medicul spune că în timpul unui controlul al lui lui Tomorug, care ar fi avut loc pe 1 aprilie 1950, „deţinuţii nu au raportat că au fost bătuţi[,] ci spuneau că au căzut la bae. [Tomorug] nu a crezut[,] şi i-a atras atenţia lui Dumitrescu pentru că se bat deţinuţii şi că va raporta la Bucureşti.”[notă: Ion Ionescu, Depoziţie de martor, 27/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 413 r. Vezi şi Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/07/1953, vol. 2, f. 187. În primul document indicat, medicul confundă inspecţia de faţă cu cea anterioară, în care deţinuţii au fost triaţi pentru examenul pulmonar. Vezi, de asemenea, Epaminonda Tomorug, Depoziţie de martor, 20/02/1957, vol. 7, ff. 281 r-v.] Iată cum s-a desfăşurat inspecţia lui Tomorug, în relatare proprie: „Cu prilejul inspecţiilor am constatat unele fapte deosebite. Astfel, probabil prin anul 1950, aflîndu-mă în inspecţie cu o comisie medicală compusă din Dr. Schaferman (medic la Văcăreşti) şi Popescu sau Husariu (Văcăreşti) am constatat la Piteşti că unii deţinuţi aveau echimoze în unele părţi ale corpului[,] care nu puteau fi atribuite unor accidente. La întrebarea noastră deţinuţii răspundeau unanim – fără nici o excepţie – că au căzut. Noi, cei din comisie, am stabilit că nu poate fi vorba de de accident, ci de violenţe – adică de bătăi. Surprins de această situaţie[,] am stat de vorbă cu medicul penitenciarului Piteşti[,] şi după ce i-am atras atenţia că mai tîrziu sau mai curînd M.A.I-ul va cunoaşte realitatea, acesta mi-a spus că în penitenciar „se mai bat deţinuţii între ei”. Ajuns la Bucureşti, eu împreună cu comisia am făcut un raport în care am semnalat D.G.P. constatările mele dela Piteşti[,] cît şi propunerea mea de a se cerceta[,] întrucît echimozele nu par a fi accidentale. În acelaşi timp[,] am raportat tov. Colonel Baciu[,] director general al Penitenciarelor[,] cele constatate de mine la Piteşti. Dînsul mi-a promis că va întreprinde cercetări. Nu ştiu însă dacă s-au făcut cercetări. (...) / Menţionez, că am atras atenţia directorului penitenciarului Piteşti să cerceteze ce se întîmplă acolo.”[notă: Epaminonda Tomorug, Declaraţie de martor, 25/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 36 v-37. Vezi, în acelaşi sens, şi Declaraţie, 5/07/1954, vol. 2, ff. 197-198; Depoziţie de martor, 20/02/1957, vol. 7, ff. 281 r-v.]
(pp. 185, par. 1; 185-186.)

79

În aceeași perioadă, deținuții au fost triați și din punct de vedere politic de către o comisie din care au făcut parte locotenent colonelul Marin Constantinescu[nota111: biografia lui M.C.] și Iosif Nemeș. Cum la Canal erau acceptați doar deținuți cu condamnări până în zece ani (majoritatea acestora fiind de închisoare corecțională) datorită regimului ceva mai permisiv și a legăturilor cu exteriorul, iar Țurcanu nu trecuse încă prin „demascări” toată secția corecțional, a fost nevoit să apeleze la o stratagemă. Practic, în momentul în care ajungea în fața comisiei un deținut de care Țurcanu mai avea nevoie, el îi făcea un semn lui Marina, care îl transmitea mai departe colonelului Nemeș[nota112: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 1, f. 122.]. Mișcarea a fost sesizată la un moment dat de Constantinescu, care s-a înfuriat: „Măi Nemeș eu nu înțeleg rostul acestor semne, dacă vă feriți de mine atunci face-ți (sic!) voi trierea că eu plec. Ceți (sic!) închipui că eu nu l-am văzut pe Mircea și pe Țurcanu când îți face semne? Ba l-am văzut și nu înțeleg ce rost are să-mi ascunde-ți (sic!) că vroiți să opriți deținuții care nu și-au făcut demascarea, spune-mi că ăsta nu și-a făcut demascarea și nu-l trecem pe tablou”[nota113 : Ibidem, vol. 10, ff. 190-191.].
(pp. 65-66.)
Pe 24 martie, seara, după închidere, pe la orele 20.00 în închisoare au sosit Iosif Nemeş şi Marin Constantinescu, şeful Direcţiei Administrative (care avea în atribuţiuni transferul deţinuţilor), şi împreună cu directorul au format o comisie de triere a deţinuţilor pentru a fi trimişi la munci[nota: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 190 r-198 r. Directorul spune, în mod eronat, că evenimentul a avut loc la sfârşitul lunii ianuarie sau începutul lunii februarie 1951. El se înşeală nu doar asupra anului, care este 1950, ci şi asupra lunii, care este posterioară examenului radioscopic, deci martie. La fel, în relatarea sa Mihai Mircea, ofiţer politic în timpul lui Tudor Sepeanu, trebuie înlocuit cu Ioan Marina. În tot cazul, acest amalgam are ca efect o evitare a responsabilităţii sale. Voin, cel care dă data exactă, spune că primul gardian Mândruţă a venit la camera 4 Spital şi a citit o listă cuprinzînd numele a 20 de deţinuţi, care apoi au fost conduşi la infirmerie. În mod explicabil, în interogatoriul său nu apare decât numele directorului. Cf. Ion Voin, Proces-Verbal de Interogatoriu, 14/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 5, f. 27. În fine, Ţurcanu confirmă că s-a întâlnit cu Nemeş. Cf. Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/06/1954, vol. 6, f. 380 v.]. Comisia a lucrat la cabinetul medical, pentru ca deţinuţii, aflaţi în demascare, să nu fie plimbaţi prin închisoare. Dumitrescu relatează: „În timp însă ce intrau în cabinetul medical[,] Dl. Lt. Mircea Mihai şi deţinutul legionar Ţurcanu Eugen[,] care se aflau la uşe[,] în partea din afară[,] făceau semne D-lui Maior Nemeş Iosif[,] din care rezulta că poate s’au nu poate fi trimis la muncă, semne care apoi Dl. Maior Nemeş Iosif mi-le transmitea şi mie[,] într’u cât eu nu le vedeam[,] stând cu spatele, ca atunci când voi fi întrebat de Dl. Lt. Col. Constantinescu Marin ce zic[,] să-mi spun cuvântul de «da» sau «nu»[,] conform semnelor ce îi erau făcute Dlui Insp. General Nemeş Iosif de către Dl. Lt. Mircea Mihai şi deţinutul legionar Ţurcanu Eugen[,] care cunoşteau pe fiecare deţinut în parte[,] dacă şi-a făcut s’au nu demascarea.”[nota: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 190 v-191 r, subl. de mână în text.]
        Constantinescu a observat ce se întâmpla şi a remarcat supărat: „«Măi[,] Nemeş [,] eu nu înţeleg rostul acestor semne, dacă vă feriţi de mine[,] atunci face-ţi voi trierea[,] că eu plec. Ce[-]ţi închipui[,] că eu nu l-am văzut pe Mircea [Marina] şi pe Ţurcanu când îţi face semne? Ba l-am văzut[,] şi nu înţeleg ce rost are să-mi ascunde-ţi că vreţi să opriţi deţinuţii care nu şi-au făcut demascarea, spune-mi că ăsta nu şi-a făcut demascarea şi nu-l trecem pe tablou (cu această ocazie trântind şi o înjurătură la adresa deţinuţilor.)[»]” [nota: Ibidem, f. 191 r.] După ce Constantinescu s-a calmat, trierea a continuat în acelaşi mod, însă şi cu ştirea lui, cei reţinuţi pentru a fi trimişi la munci „considerându-se deţinuţii cei mai reeducaţi[,] şi că ei sunt primi[i] ce se bucură de dreptul de a munci, ca o consecinţă a faptului că şi-au făcut demascarea.”[nota: Ibidem, f. 191 v.]
(pp. 186-187.)

80

În ciuda faptului că lt. col. Constantinescu a cerut administrației să hrănească deținuții ceva mai bine în zilele dinaintea plecării și să-i scoată la plimbare de două ori pe zi, ca să se întremeze și să nu fie declarați inapți pentru muncă[nota114 : ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 10, f. 192.], primul lot s-a întors în Pitești imediat. Atât data acestui transport[nota115 : Unii deținuți indică data de 27 martie, alții cea de 15 aprilie 1950. Oricare ar fi data corectă, este cert că ea se învârte în intervalul sfârșit de martie-aprilie 1950. Cf. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 4, f. 262; Ibidem, vol. 5, f. 27; Interviu cu Emil Sebeșan, arhiva personală a autorului.], cât și motivele pentru care el a fost întors din drum sunt contradictorii, varianta cea mai plauzibilă fiind aceea că erau în continuarea prea slăbiți pentru a putea depune efort fizic susținut.
(p. 66, par. 2.)
A fost astfel format un „lot” de circa 300 de deţinuţi, dintre care, până la plecare, 100 dintre ei au fost cazaţi la camera 4 Spital[notă: Directorul spune că au fost trei dube, fiecare cu câte 100 de deţinuţi, care au plecat la câteva zile distanţă una de alta. Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 191 v şi 194 r-v. În locul deja citat, Voin vorbeşte de 100 de deţinuţi, însă în alte două locuri de 200. Cf. Ion Voin, Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/05/1953, în Memorialul ororii, p. 558 şi Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 5, f. 201 v.], „ca să se mai poată sta cu ei de vorbă până la plecare”[Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 191 v, subl. de mână în text.]. Tabelele cu deţinuţii reţinuţi au fost luate la Bucureşti spre aprobare. Constantinescu i-a spus directorului ca până la sosirea dubei penitenciare să-i scoată pe cei triaţi – care erau slăbiţi şi aveau paloare – în curtea exterioară a închisorii, înainte şi după masă, şi să le dea ceva de lucru, ca să facă mişcare. Au fost puşi să muncească la nivelatul terenului, muncă făcută până atunci de deţinuţii de drept comun. Nu le era însă impusă, fiecare făcând ce voia, chiar şi să stea pe iarbă.
(p. 187, par. 3.)

Pe 26 martie, la orele 1.00[notă: În documente data indicată este 25 martie, dar din context ne putem da seama că este vorba de ziua următoare.], primul „lot” de deţinuţi a primit ordinul să-şi facă bagajele şi a fost scos în curtea penitenciarului pentru a fi transportat la gară.
(p. 187, par. 4.)

Prin urmare, la Canalul Dunăre-Marea Neagră au plecat trei „loturi”, cu dube auto trimise de la Bucureşti, de la DGP, operaţie avizată şi de şeful Securităţii Piteşti. Mai mult, pentru transportul până la gara Piteşti a fost folosită autoduba sa. Cel de-al treilea „lot” a fost debarcat la Taşaul, unde a ajuns în aceeaşi zi, la orele 15.00[notă: Dumitrescu spune că cele trei „loturi” au plecat consecutiv, la distanţă de câteva zile unul de altul, ceea ce presupune că data de plecare a primelor două ar fi fost anterioară.]. La orele 15.30, în lagăr a fost anunţată inspecţia lui Marin Jianu, care a venit şi „a stat de vorbă cu câte unul [deţinut] din fiecare grup” [notă: Ion Voin, Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/05/1953, în Memorialul ororii, p. 558.]. După categoriile MAI, transportul era compus din trei grupuri de deţinuţi politici: „legionari”, „naţional-ţărănişti” şi „frontierişti” (deţinuţi condamnaţi pentru că au părăsit ilegal ţara, neputând primi un paşaport). Seara, deţinuţii transferaţi de la Piteşti au aflat că vor fi întorşi la închisoarea de expediere, întrucât erau prea slabi, fiind incapabili să reziste la muncă. Nu era însă decât o încercare de motivare, căci regimul nu era deloc interesat de constituţia deţinuţilor. În fapt, ministrul adjunct al MAI nu fusese mulţumit de modul în care gândeau noii sosiţi, care nu erau reeducaţi sau erau reeducaţi insuficient. Pentru a rezista la muncă, deţinuţii trebuiau să fie mai întâi bine echipaţi politic. Nefiind astfel, în ziua următoare, la orele 13.00, au fost înbarcaţi în dube şi retrimişi la închisoarea Piteşti. În adresa de însoţire a lor era scris că: „ni se restituie aceşti deţinuţi din ordinul D-lui Ministru Jianu Marin.”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 195 r. Directorul a auzit de la şeful dubei care transporta deţinuţii, un plt. numit tot Dumitrescu, şi de la Marina că, odată ajunşi la Canal, reeducaţii s-ar fi apucat să-i bată pe cei din lagăr fără permisiune. Este o relatare din surse secunde şi, chiar dacă ar fi fiabilă, nu este adevărată, ci probabil un zvon, adevăratul motiv fiind, după cum am văzut, altul. De altfel, directorul precizează că cele aflate de el sunt de luat cu rezervă.] Marina confirmă motivul retrimiterii lor, când îi spune lui Dumitrescu că: „bine că au fost înapoiaţi[,] că îi scăpaseră o parte din aceşti bandiţi cu demascarea nefăcută”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 197 v. Directorul, aşa cum am spus deja, îl confundă – voit sau nu – pe Ioan Marina cu Mihai Mircea, urmaşul lui.].
(pp. 188-189.)

81

Bătut fără încetare de la declanșarea violențelor în 25 decembrie 1949 până în aprilie 1950, la sfârșitul lui ianuarie Bogdanovici era deja o rană de sus până jos și nu se mai putea mișca, mirosind a urină și a materie organică aflată în descompunere. Deși nu se mai putea apăra deloc și nu mai schița niciun gest, Țurcanu îl lovea în continuare ca pe un sac de box[nota116 : Gheorghe Andreica, Mărturii... mărturii..., p. 60.].
(p. 66, par. 3.)
În aceeaşi perioadă [februarie 1949], Bogdanovici, care se afla la camera 2 „corecţie”, era foarte slăbit şi nu putea să-şi reţină fecalele până la ieşirea tuturor deţinuţilor la veceu[notă: Cornel Pop, Declaraţie, 10/06/1953, în Memorialul ororii, pp. 444-445.].
(p. 206, par. 3.)

În aprilie au fost începute „demascările din exterior” cu ultima serie[notă: Ion Voin, Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/05/1953, în Memorialul ororii, p. 559; Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 5, f. 204 v.]. Pentru redactarea „demascărilor”, deţinuţii au fost conduşi de gadienii şefi de secţii în fosta cameră de baie de lângă camera 4 Spital unde, începând din 19 ianuarie 1950, declaraţiile începuseră să fie redactate în faţa lui Ţurcanu. În camera 4 Spital a fost adus şi Alexandru Bogdanovici, aflat într-o stare de distrofie „foarte avansată (pielea pe os)”[notă: Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 170 v.]. A fost torturat zile şi nopţi întregi în faţa celor care treceau prin demascare, şi în special de către Ţurcanu şi Vasile Puşcaşu. Cel din urmă „îl acuza că este trădător şi că a încercat să compromită acţiunea lor[,] care erau oameni cinstiţi[,] spunându-i şi oportunist faţă de clasa muncitoare.” [notă: Ibidem. Câteodată Ţurcanu îl ţinea pe Bogdanovici băgat sub prici, ca pe un câine. De acolo îi cerea să iasă, în mod demonstrativ, şi îi scotea dinţii cu lovituri de bocanc, ca să-i îngrozească pe cei aflaţi în demascare. Cf. C. Merişca, Tărîmul gheenei, 1993, p. 141. A se vedea, de asemenea, relatarea lui Constantin (Cociu) Barbă, în filmul documentar Memorialul ororii durerii, al Luciei Hossu-Longin.]
(p. 194, par. 4.)

82

Explicațiile torturării până la suprimare a lui Bogdanovici sunt multiple, deși este greu de conceput că acestea pot fi motive pentru uciderea unui om în asemenea condiții.

În primul rând, după cum am mai arătat deja, colonelul Iosif Nemeș își făcuse o părere foarte proastă despre el și nu avea deloc încredere în acțiunea sa de „reeducare”, motiv pentru care a și căutat să o deturneze spre ceea ce interesa regimul cu adevărat - strângerea de informații despre toți opozanții, fie ei exterior sau interiori. (…) Neîncrederea funciară a lui Nemeș i s-a transmis treptat, dar sigur și lui Țurcanu, care a început prin a-i spiona activitatea de la Suceava prin alți deținuți până ce i s-a confirmat oportunismul, a continuat prin „demascarea” duplicității sale în Pitești și mai apoi cu schingiuirea sa timp de patru luni de zile în căutarea unei morți agonizante.

Un al doilea motiv care pare să fi contribuit la decizia suprimării sale l-a constituit o serie de informații pe care Bogdanovici le-a mărturisit despre el însuși în urma torturilor la care a fost supus. Astfel, el a recunoscut că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a lucrat pentru serviciul de spionaj al armatei pe frontul de est, în Basarabia, ajutat și de faptul că vorbea limba rusă la perfecție[nota118: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 3, ff. 19-22.], lucru considerat înaltă trădare de către regimul comunist de la București. Se pare că Bogdanovici ar fi recunoscut și împușcarea unui evreu (nu știm dacă mortal sau nu) în timpul pogromului de la Iași din 1941. Directorul Dumitrescu a dorit să se convingă de acest lucru și l-a chemat pe Bogdanovici în biroul său, lovindu-l peste ceafă în momentul în care acesta i-a confirmat. Ulterior, la proxima vizită a lui Nemeș, directorul i-a povestit ce-a aflat, iar șeful Serviciului Operativ i-a spus lui Țurcanu, de față cu Marina: „acest bandit trebue făcut înger”. Ulterior, Dumitrescu l-a găsit pe Bogdanovici la infirmerie într-o stare deplorabilă, nemaiavând controlul sfincterelor[nota119: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 3, ff. 211-212.], iar deținuții îl vedeau torturat încontinuu.
Unul dintre cei care l-a bătut până aproape de sfârșit, Vasile Pușcașu, recunoaște că Țurcanu i-a cerut în mod expres să-l omoare: „Pentru Bogdanovici Alex am primit misiunea pe când mă aflam în camera 4 Spital de a-l tortura și la camera 3

dela secția corecție de a-l extermina”[nota120: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 1, f. 237.].

(pp. 66-67.)

Concomitent, Eugen Munteanu, Gheorghe Roşca şi Vasile Puşcaşu – trei dintre participanţii proeminenţi la reeducarea de la Suceava, care erau convinşi că Bogdanovici a trădat acţiunea – s-au constituit într-un comitet care îşi propunea să strângă informaţii în vederea demascării lui [Bogdanovici][notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 364.]. Ei l-au convins pe Ţurcanu, la fel ca şi pe oficialii MAI, că Bogdanovici era un trădător al reeducării[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 354; Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 365. În prima parte a lunii noiembrie, Nemeş a inspectat din nou închisoarea, l-a chemat la raport pe Mihai Livinschi, apropiat al lui Bogdanovici, figură proeminentă a reeducării de la Suceava şi informator acoperit. Anterior, la începutul lunii Livinschi a cerut să fie scos la comandant, oferindu-şi în continuare serviciile de informator. Deşi Dumitrescu nu avea încredere în apropiaţii lui Bogdanovici, totuşi l-a accceptat, motiv pentru care a fost chemat în faţa şefului SO.]. Ca dovadă, Nemeş i-a spus directorului că Bogdanovici „este un element periculos[,] şi să nu-i dea posibilitatea să discute cu deţinuţi[i,] deoarece acesta îi poate atrage de partea sa”[notă: Ioan Marina, Proces-Verbal de Interogatoriu, 30/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 12 v.].
(p. 148, par. 1.)

La rândul său, Bogdanovici a declarat că în timpul Pogromului de la Iaşi „el personal a tras în beciurile închisorii de la cetăţuie[,] cu pistolul[,] deasupra unui evreu, dedându-se astfel la cele mai monstruoase atrocităţi”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 211 r.]. Auzind, directorul l-a chemat la el şi l-a întrebat dacă este adevărat, iar demascatul a confirmat. Dumitrescu continuă: „l-am dat imediat afară din birou şi l-am trimis la cameră, cu care ocazie i-am dat două palme peste ceafă. După ce a venit la Piteşti Dl. Inspector General Nemeş şi i s’a raportat şi D-lui ceiace recunoscuse deţinutul legionar Bogdanovici Alexandru cu privire la evreul ce l[-]a torturat, l-am auzit pe Dl. Inspector Gen. Nemeş Iosif când i-a spus deţinutului legionar Ţurcanu Eugen «că acest bandit trebue făcut înger».[notă: Ibidem, ff. 211 r-v, subl. de mână în text.] Trebuie spus că nu putem evalua informaţia în cauză. Totodată, ea nu este susţinută de nicio altă sursă, în special de relatarea lui Alexandru Popa, prieten apropiat al lui Bogdanovici încă din copilărie, fapt care nu o face credibilă. Vom reţine însă ordinul lui Nemeş de a-l ucide pe Bogdanovici.
(p. 154, par. 1.)

În aceeaşi perioadă, Bogdanovici, care se afla la camera 2 „corecţie”, era foarte slăbit şi nu putea să-şi reţină fecalele până la ieşirea tuturor deţinuţilor la veceu[notă: Cornel Pop, Declaraţie, 10/06/1953, în Memorialul ororii, pp. 444-445.]. La 1 martie, i s-a permis să trimită acasă o carte poştală, în care cerea câteva articole de îmbrăcăminte[notă: M. Rădulescu, La capătul iadului, p. 224.]. Va fi ultimul semn de viaţă primit de familie. Vasile Puşcaşu îşi bătea joc de el, îl înjura, brusca şi bătea, lovindu-l peste faţă şi peste picioare. În restul timpului era ţinut sub tensiune. Dat fiind că mânca puţin şi nu mai putea digera alimentele, în 10-14 zile a slăbit foarte mult şi nu putea să-şi menţină echilibrul. În plus, avea o tuse cavernoasă, vocea îi era răguşită şi începuse să aibă halucinaţii. În acea stare, Nicolae Lăzăroiu, gardianul şef al secţiei l-a dus la vizita medicală de către. La infirmerie a fost consultat de medic. Totodată, directorul l-a întrebat pe deţinut ce îl doare şi a discutat cu Ionescu asupra stării lui, însă nu a făcut nimic ca să-l salveze[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 211 v-212 r.].
(p. 206, par. 3.)

Ţurcanu a fost cel care a transmis şi pus în aplicare ordinul de ucidere a lui Bogdanovici, aşa cum arată Puşcaşu, executantul ordinului[notă: Vasile Puşcaşu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 237 r. În prima parte a lunii martie 1950, Sobolevschi – în acel moment şeful comitetului camerei 3 „Biserică” („lagăr”), de la parter – l-a văzut pe Bogdanovici în compania lui Ţurcanu în fosta cameră de baie de lângă camera 4 Spital. Bogdanovici i-a cerut lui Sobolevschi apă de băut şi a primit. Ţurcanu l-a luat pe cel din urmă deoparte şi l-a admonestat, spunându-i că „acesta [Bogdanovici] nu merită nici apă să bea şi trebue lăsat să moară”, fapt care arată, încă o dată, că era condamnat la moarte. Cf. Maximilian Sobolevschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/11/1953, vol. 16, ff. 8-9.].
(p. 208, par. 1.)

83

Imediat după decesul lui Bogdanovici, acțiunea a trecut într-o nouă etapă: cea a pregătirii de cadre pentru viitor. Țurcanu fusese informat de Securitate că în lunile următoare parte din deținuți vor fi transferați în alte penitenciare de execuție, din cauza unor factori externi „demascării”: bolnavii de TBC trebuiau trimiși la penitenciarul sanatoriu Târgu Ocna, iar cei cu condamnări până în zece ani erau ceruți la Canal. Ca să se asigure că munca începută de el va continua și în închisorile și coloniile de destinație pentru a cuprinde în timp tot sistemul penitenciar, dar și pentru că decesele din săptămânile anterioare creaseră un puternic disconfort birocratic, el a primit aprobarea administrației de a transforma camera 4-spital într-o școală de îndoctrinare pentru acei deținuți pe care i-a considerat pregătiți să îi continue linia. Astfel, la sfârșitul lunii aprilie diverse materiale propagandistice comuniste au fost puse la dispoziția deținuților, iar directorul le-a ținut un discurs celor care au intrat în cameră:
„Prin felul cum v-ați comportat până acum (se referea la participarea și conducerea de către noi a acțiunii de demascare), ați dovedit că v-ați rupt de trecut și că doriți să vă reabilitați. Veți merge într-o cameră, unde vi se vor creia alte condiții de viață. Să aveți conștiința clară că, aceste condiții mai bune de viață, le-ați câștigat prin munca voastră în acest penitenciar și nu le-ați primit ca pomană din partea regimului”[nota125: ***Memorialul ororii..., p. 208.].
(p. 68, par. 4-5.)
Vom reveni acum la camera 4 Spital, unde, în perioada aprilie-iunie 1950, a fost organizată prima „şcoală de cadre”[notă: Formula le aparţine reeducatorilor, după cum arată Alexandru Popa, viitorul reeducator-şef dintre deţinuţi de la închisoarea Gherla. Cf. Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 385.] a reeducării. Acolo, între 70 şi 100 de deţinuţi „«devotaţi şi convinşi» de acţiunea de «reeducare»”[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 1/08/1953, în Memorialul ororii, p. 317. La început, în momentul în care Davidescu a fost adus în cameră, erau 50 de deţinuţi. Cf. Ştefan Davidescu, Călăuză prin infern, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003, vol. II, p. 192. Noi am identificat 86 de deţinuţi.], care au condus şi compus comitetele, au beneficiat de privilegiul unui „regim special” [notă: Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 10-11/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 168. Pentru regimul de detenţie al deţinuţilor de la „şcoala de cadre”, a se vedea relatarea unui alt participant, E. Măgirescu, Moara dracilor, pp. 19-20.]. În alte trei camere de pe secţia Spital (1, 2 şi 3), alţi 30 de deţinuţi care i-au ajutat pe membrii comitetelor de demascare şi reeducare s-au bucurat de un regim asemănător[notă: Pentru regimul de detenţie al acestor deţinuţi, a se vedea Interviu cu Titus Giacinto Pittini realizat de autor, Bucureşti, 9/06, 3/07, 3/08 şi 8/10/1996; J.Ş. Paven, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?, 1996, pp. 66-69. Paven a fost numit de Ţurcanu şef al camerei 3 Spital. / Plapşa a fost şi el transferat într-una din camerele de detenţie respective, probabil la 2 Spital. Lectura cărţilor pe care le indică în amintirile sale nu a avut deci loc în camera 2 „corecţie”, unde anterior fusese încarcerat, aşa cum el afirmă, tocmai pentru că şeful comitetului a fost, până în acel moment, Vasile Puşcaşu, un deţinut care a fost transferat la „şcoala de cadre”. Cf. L. Plapşa, Soarele de la nord, 1996, pp. 280-282.]. Înainte ca ei să fie transferaţi, pe 18 sau 19 aprilie[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 368; Mihai Livinschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/03/1953, vol. 3, ff. 286 r-286 v.], Alexandru Dumitrescu, le-a ţinut în curtea închisorii următorul discurs: „Prin felul cum v’aţi comportat până acum, (se referea la participarea şi conducerea de către noi a acţiunii de «demascare»), aţi dovedit că v’aţi rupt de trecut şi că doriţi să vă reabilitaţi. Veţi merge într’o cameră, unde vi se vor creia alte condiţii de viaţă. să aveţi conştiinţa clară că, aceste condiţii mai bune de viaţă le-aţi câştigat prin munca voastră în acest penitenciar şi nu că le-aţi primit ca pomană din partea regimului”[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 25/08/1953, în Memorialul ororii, p. 208.]. De asemenea, comandantul le-a precizat că „totul depinde de ei, aşa cum au câştigat aceste libertăţi, le pot pierde” [notă: Pătrăşcanu a aflat informaţia ulterior, de la Vasile Badale, în închisoarea Târgu Ocna. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 1/08/1953, în Memorialul ororii, pp. 322-323.].
(p. 227.)

84

Printre deținuții care au participat la această veritabilă școala de cadre s-au numărat Alexandru Popa „Țanu”., Viorel Negrilă, Leonard Gebac, Gheorghe Tăuțan, Tudor Stănescu, Vichente Codrea, Viaceslav Holdevici, Constantin Păvăloaie, Constantin Bogos, Gheorghe Popescu, Gheorghe Roșca, Alexandru Mărtinuș, Virgil Bordeianu, Constantin Sofronie[nota126: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 4, f. 360; Ibidem, vol. 5, f. 455; ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 210316, vol. 1, f. 13; Mircea Stănescu, op. cit. p. 228.]. Popa „Țanu” susține că au primit „cărți progresiste de literatură și țigări, având . în același timp . și patru ore de plimbare pe zi, în curtea mare a penitenciarului” și că Țurcanu le-a cerut să dezvolte metoda informativă acolo unde vor fi transferați, punându-i chiar în situații ipotetice noi în care s-ar putea trezi, ca să vadă cum ar reacționa.
Cât despre literatura progresistă la care au avut acces, știm doar că Țurcanu le-a recomandat să rețină .metoda. și .orientarea generală. din romanul Tânăra gardă al lui Aleksandr Fadeev. Un alt participant arată că în celulă erau ziare în care se regăseau articole ale pedagogului sovietic Anton Makarenko[nota127: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, vol. 3, f. 199v; ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 5, f. 335; ANIC, fond CC al PCR, Secția Administrativ-Politic, dosar nr. 34/1953, f. 10.].
Împărțiți pe grupe de studiu de câte zece oameni, din care unul citea cu voce tare cartea pentru ceilalți, ei comentau împreună volumele primite de la administrație[nota128 : Ștefan Ioan I. Davidescu, op. cit., pp. 189-203.]. De asemenea, deținuții au confecționat o gazetă de perete pe o pătură inscripționată cu tencuială de zid, afișată lângă ușa de intrare, și un alt avizier care conținea diverse cugetări și maxime marxiste, din cărțile puse la dispoziție de administrație. Directorul nu s-a lăsat convins de această mascaradă, știind că doar în urmă cu câteva luni aceleași cărți erau folosite pentru igiena personală a deținuților, însă colonelul Nemeș i-a răspuns: .mă da prost mai ești, nu te credeam așa prost, tu crezi că noi credem sută la sută ce spun ei; însă vrem să vedem cum gândesc și din felul cum gândesc noi putem vedea ce anume este bun și ce anume este rău și pe ce drum merg [...] și să nu uiți un lucru că omul se poate reeduca dacă știi cum să-l trezești la realitate.”[nota129 : ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 10, f. 173v.].

(pp. 68-69.)

Vezi subcapitolul: V.1. PRIMA ŞCOALĂ DE CADRE (1950)
(pp. 227-230.)

Ajunşi pe secţia Spital, deţinuţii au primit din partea lui Dumitrescu cărţi ideologice, ţigări şi au fost scoşi la plimbare (două ore dimineaţa şi două după amiază) în curtea închisorii[notă: Mihai Livinschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/03/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 286 v; Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 10-11/06/1954, vol. 1, ff. 168-169. Gheorghe Popescu spune că erau scoşi la aer doar două ore pe zi. Cf. Gheorghe Popescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/04/1953, vol. 5, f. 340 r.]. În timp ce Ţurcanu era ocupat cu redactarea ultimelor „demascări” ale deţinuţilor închişi pe secţiile „corecţie” şi „lagăr”, şedinţele de îndoctrinare au fost conduse de Leonard Gebac[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 378.]. Ţurcanu le-a precizat cursanţilor, încă de la început, că „acţiunea [demascarea] este «justă» [din punct de vedere ideologic] şi ea trebuie să cuprindă pe toţi deţinuţii din penitenciare”. Prin urmare, scopul „şcolii de cadre” era să formeze echipe „de şoc” în vederea conversiunii ideologice a tuturor deţinuţilor încarceraţi în închisori şi lagăre.
Pentru a învăţa doctrina şi practica comuniste, au fost formate colective de studiu de câte opt persoane, conduse de un responsabil[notă: Şefii colectivelor erau următorii: Alexandru Popa, Constantin Bogos, Mihai Livinschi, Iosif Steier, Alexandru Mărtinuş, Silvestru Nanu, Constantin Sofronie, Virgil Bordeianu, Leonard Gebac şi Gheorghe Roşca. Cf. Grigore Romanescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 15, f. 513; Declaraţie, 6/08/1953, vol. 14, f. 386. Davidescu, participant la şcolă, dă nume diferite pentru şefii de grupe, exceptându-i pe Gheorghe Roşca, Virgil Bordeianu: Viaceslav Holdevici, Gheorghe Bărgăoanu şi Nicolae Zaharia (cei 50 deţinuţi iniţiali fiind împărţiţi în cinci grupe de câte zece). Trebuie însă luat în calcul că, pe măsură ce se încheiau demascările în alte camere, erau aduşi şi alţi participanţi şi că, verosimil, şefii de grupe au fost şi ei schimbaţi pe parcurs. Cf. Ş. Davidescu, Călăuză prin infern, 2003, vol. II, p. 192.]. Ţurcanu le-a spus că vor face „Învăţământ de Partid” [notă: Ş. Davidescu, Călăuză prin infern, 2003, vol. II, p. 193.]. Colectivele vor primi denumiri, de pildă cel condus de Viaceslav Holdevici numindu-se: „Primul Pas”[notă: Ibidem, p. 197.]. Întreaga activitate era dirijată de un colectiv general, compus din: Eugen Ţurcanu (şef), Leonard Gebac, Vasile Puşcaşu şi Gheorghe Roşca (membri). Ei citeau în comun pedagogia lui Makarenko şi Tânăra gardă de Fadeev, cu scopul de a extrage „metoda” şi „orientarea generală”[notă: Makarenko era citit dintr-o revistă care cuprindea articole traduse din ziarele sovietice şi din ediţia Poemului Pedagogic. Alte cărţi şi broşuri ideologice erau: Mama de Maxim Gorki, Steaua, În Dombas, 14 milliarde de ruble acumulări peste plan, Într-o localitate oarecare, Capitalul şi Manifestul Partidului Comunist de Marx, Un pas înainte şi doi înapoi, Materialism şi empiriocriticism şi Imperialimsul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, de Lenin. Cf. Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 378; Mihai Livinschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/05-17/06/1954, vol. 3, f. 348 v; Gheorghe Popescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/04/1953, vol. 5, f. 340 r; Ş. Davidescu, Călăuză prin infern, vol. II, 2003, pp. 194, 197 şi 202.]. Era mijlocul prin care deţinuţii îşi făceau „înarmarea cu cunoştinţe marxiste”[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 378.] şi învăţau „să mânuiască dialectica”[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 1/08/1953, în Memorialul ororii, p. 316.] împotriva duşmanilor regimului. Totodată, se ţineau cursuri de limba rusă[notă: Virgil Bordeianu, Motive de recurs, 15/06[07]/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 488 r.]. În acelaşi timp, Ţurcanu i-a instruit pe participanţi în tehnicile demascării, imaginând diferite situaţii şi cerându-le să găsească soluţii pentru a le rezolva[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, ff. 386-387.].
(p. 228, par. 2-3.)

Probabil în timpul ultimei inspecţii, între director şi Nemeş a avut loc următoarea discuţie: „D-le Insp. General[,] credeţi oare în făţărnicia acestor bestii care acum sunt cei mai mari marxişti şi luptători pentru cauza marxistă[,] şi până ieri rupeau cărţile şi se ştergeau cu ele când îşi făceau necesităţile?” [notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 173 r.] Şeful SO i-a răspuns: „Mă[,] da prost mai eşti, nu te credeam aşa prost, tu crezi că noi credem sută în sută ce spun ei[?], însă vrem să vedem cum gândesc[,] şi din felul cum gândesc noi putem vedea ce anume este bun şi ce anume este rău[,] şi fie [pe] ce drum merg[,] mai trebuie să ştii că sunt în majoritate fii ai clasei muncitoare[,] rupţi din sânul c[l]asei muncitoare şi trecuţi în rândurile burgheziei, aşa că noi avem datoria să-i smulgem pe aceştea din rândurile lor[;] şi să nu uiţi un lucru[,] că omul se poate reeduca dacă ştii cum să-l trezeşti la realitate.” [notă: Ibidem, f. 173 v. Pasaj marcat de mână, pe manşeta dreaptă, cu o linie verticală.]
(pp. 232-233.)

85

Țurcanu i-a prevenit că „vor avea de întâmpinat greutăți pe unde se vor duce, dar să nu se descurajeze, că oamenii liberi nu pot înțelege așa ușor o metodă revoluționară de reeducare ca aceea dela Pitești. Că aceea este singura metodă justă și că ei au o experiență câștigată acolo și deci știu ce au de făcut pe acolo unde se vor duce”.[nota131: ***Memorialul ororii..., p. 317.]. Prin urmare, Țurcanu nu doar că era informat în avans de transferurile de deținuți care vor urma, dar știa foarte bine și că numai parte din Securitate și din administrație era la curent cu acțiunea pe care o aplica.
(p. 70, par. 1)
După inspecţie, Ţurcanu le-a ţinut şi el deţinuţilor trecuţi prin „şcoala de cadre” a reeducării, care în curând vor pleca în alte închisori şi lagăre, următorul discurs: „Veţi întâmpina greutăţi pe unde vă veţi duce, la început nu veţi fi înţeleşi[,] pentru[]că oamenii liberi de afară (adică [!] cadrele administrative) au prea puţină experienţă ca să cunoască perfidia şi manevrele de care este capabil un deţinut politic. Să nu vă descurajaţi, să continuaţi şi să perseveraţi pe drumul pe care l-aţi apucat[,] deoarece este singurul drum, aveţi o experienţă acumulată aici, ştiţi ce aveţi de făcut[.]”[notă: Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 471. / Deţinuţii trecuţi prin reeducare trebuiau să probeze că s-au desprins de trecut şi s-au angajat hotărât în procesul de reeducare, denunţându-i pe cei care nu au făcut-o, adică devenind informatorii ofiţerului politic şi/sau ai administraţiei închisorii sau lagărului. Din punct de vedere numeric, dintre toţi cei care dădeau informaţii puţini pot fi atestaţi ca având dosare de informatori la ofiţerul politic. Deşi în practică disticţia nu este relevantă, ea arată care au fost acei deţinuţi consideraţi de Organele regimului ca fiind cei mai de încredere – reeducaţi adică – şi care au fost folosiţi pentru rezolvarea sarcinilor operative ale Securităţii. Iată-i pe deţinuţii care au fost recrutaţi la Piteşti după începerea demascării: Nicolae Vlaicu, Constantin Sofronie, Constantin Craiu, Ion Griga, Gheorghe Teuţan, Viorel Burculeţ, Iorga Pimen, Ion Cojocaru, Coriolan Gherman, Vasile Andronache, Nutti Pătrăşcanu, Vasile Puşcaşu, Gheorghe Roşca, Iosif Steier, Ion Petrica, Vasile Badale, Virgil Bordeianu, Mihai Livinschi, Alexandru Popa, Alexandru Mărtinuş, Ion Oprea, Ion (Pill) Lupaşcu, Gheorghe Măruţă, Mihai Jianu, Victor Nanu, Radu Ciuceanu „şi alţii”. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 23/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 502.]
(p. 233, pr. 2.)

...şedinţele de îndoctrinare au fost conduse de Leonard Gebac[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 378.]. Ţurcanu le-a precizat cursanţilor, încă de la început, că „acţiunea [demascarea] este «justă» [din punct de vedere ideologic] şi ea trebuie să cuprindă pe toţi deţinuţii din penitenciare”. Prin urmare, scopul „şcolii de cadre” era să formeze echipe „de şoc” în vederea conversiunii ideologice a tuturor deţinuţilor încarceraţi în închisori şi lagăre.
(p. 228, par. 2.)

86

În urma acestor transferuri masive, penitenciarul Pitești a rămas fără o bună parte din deținuții politici, astfel că există puține informații despre ce s-a întâmplat în decursul verii lui 1950. Singurele mișcări cunoscute sunt mutările deținuților din secția muncă silnică în camerele de la subsol, unde au fost împresurați cu informatori ce aveau sarcina de a-i descoase în vederea pornirii bătăii la o dată ulterioară, și câteva acțiuni izolate spre sfârșitul verii la camera 1-corecție (unde au activat Gheorghe Caziuc, Ion Perșinaru, Ion Pop, Iuliu Manu[nota133: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, vol. 3, f. 200.]) și camera 4-spital (Eugen Țurcanu, Virgil Bordeianu, Alexandru Mărtinuș, Titus Leonida, Nicolae Zaharia și alții[nota134: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, vol. 4, f. 26])
(p. 71, par. 3)

Vezi subcapitolul V.1.3. Pregătirea demascării la secţia „muncă silnică”
(pp. 234-239.)

În vederea punerii în practică a ordinelor lui Sepeanu, Ţurcanu a întocmit tabele cu deţinuţii care urmau să fie transferaţi dintr-o celulă în alta. După ce ele au fost aprobate de ofiţerii politici, cu toţii au rămas în aşteptare[notă: Mihai Mircea, Interogator, 4/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 74 r-v; Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, vol. 10, ff. 180 v-181 r.].
(p. 237, par. 2.)

87

Pe de altă parte, o schimbare importantă în structura DGP a determinat și ea acalmia relativă din această perioadă, Serviciul Operativ fiind restructurat și botezat Serviciul Inspecții. În consecință, colonelul Nemeș a fost înlăturat din funcție și înlocuit cu colonelul Tudor Sepeanu, iar ofițerul politic Ioan Marina a fost înlocuit de două cadre proaspăt instruite pentru munca de informații: Mircea Mihai și Pavel Asandei, ultimul înlocuit la scurtă vreme de Marin Iagăru.
(p. 71, par. 4, fără sursă.)
Vezi subcapitolul III.3.8. Reorganizarea Securităţii închisorilor
(pp. 195-205.)

Lt.-col. Tudor Sepeanu a fost numit şef al structurii operative a închisorilor – care va fi restructurată radical, la fel cum îşi va schimba şi denumirea cu o formulă benignă: Serviciul Inspecţii – începând din a doua jumătate a lunii ianuarie 1950[notă: Tudor Sepeanu, Interogator, 10/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 38 v.].
(p. 197, par. 1.)

La începutul lunii mai 1950, mr. Iosif Nemeş i-a predat serviciul lt.-col. Tudor Sepeanu[notă: Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, vol. 3, f. 92 r; Tudor Sepeanu, Interogator, 10/03/1955, vol. 3, f. 39 v.].
(p. 195, par. 1.)

Pe 1 iunie au fost numiţi doi noi ofiţeri politici – un şef al Biroului, slt. Mihai Mircea şi un ajutor: slt. Pavel Asandi[notă: Mihai Mircea, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 62 v; Declaraţie, 5/02/1954, vol. 2, ff. 67-68; Interogator, 4/02/1955, vol. 3, f. 71 v; Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, vol. 10, ff. 176 v-177 r; Tudor Sepeanu, Interogator de inculpat, 25/09/1956, vol. 6, f. 358 v.].
(p. 233, par. 3. )

88

Lipsa evenimentelor majore din închisoare în lunile mai-iunie se explică astfel prin tăierea comunicării directe cu Securitatea, până la predarea către sublocotenentul Mircea Mihai[nota135: După absolvirea unui curs de instruire de două luni și jumătate în București la o școală condusă chiar de Tudor Sepeanu, candidații care au fost răspândiți în penitenciare pentru a prelua munca informativă de la predecesorii lor au primit și gradul de sublocotenent.] a informatorilor și a materialului obținut.
(p. 71, par. 5, fără sursă.)
Anterior însă, în cursul aceleiaşi zile, Dumitrescu a fost chemat la Securitate, la col. Nedelcu, care i l-a prezentat pe Sepeanu şi i-a spus că, pe viitor, prin Securitatea Piteşti nu va mai pleca la Centru niciun material informativ scos de la deţinuţi, curieratul trecând în sarcina şefului SI.
(p. 234, par. 4.)

Prin urmare, Sepeanu a organizat o şcoală de patru luni, pentru a forma noi cadre, cu care să înlocuiască vechii ofiţeri politici.
(p. 198, par. 3.)

După absolvirea şcolii, pe 20 mai 1950 au fost avansaţi la gradul de sublocotenent[notă: Cel care indică data este Avădăni. Cf. Constantin Avădăni, Proces-Verbal de Interogatoriu, 28/02/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 286.], iar pe 1 iunie 1950[notă: Cel care indică data este Sucigan. Cf. Gheorghe Sucigan, Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/05/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 235 r.], cursanţii au fost îmbrăcaţi în uniforme de Securitate şi duşi în localul DGP din Calea Victoriei, unde au fost prezentaţi ministrului adjunct de Interne, Marin Jianu, care le-a vorbit despre „rolul şi sarcinile noastre în penitenciare”[notă: Velian Velian, Declaraţie, Fond „Penal”, dos. 25 390, 3/02/1954, vol. 2, f. 282.], şi lui Ioan Baciu[notă: Ioan Baciu, Declaraţie, ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politică, 8/02/1954, dos. 33/1953, ff. 269-270.]. Apoi Sepeanu a indicat fiecăruia locul în care a fost repartizat, iar la plecare le-a dat câte un plic pentru directorul penitenciarului de destinaţie, în care erau indicate atribuţiile lor „de suprafaţă” [notă: Velian Velian, Declaraţie, Fond „Penal”, dos. 25 390, 3/02/1954, vol. 2, f. 283. Stoilescu ştie şi el de repartiţia respectivă. Cf. Coman Stoilescu, Declaraţie, 12/07/1953, ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politică, dos. 33/1953, f. 298; Declaraţie, 10/02/1954, dos. 33/1953, f. 281.] şi le-a spus fiecăruia: „Vezi să nu mă faci de ruşine.”[notă: Constantin Avădăni, Proces-Verbal de Interogatoriu, 28/02/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 287.]
(pp. 199-200)

89

Primele sale ordine [ale lui Mihai Mircea] au fost să intre în legătură cu Eugen Țurcanu și să cunoască realitățile din teren, după care să se prezinte la București cu noi informații. Sepeanu avea ordin direct de la Gheorghe Pintilie să obțină informații de la deținuți și lucra sub spectrul amenințării, fiind proaspăt exclus din partid pentru câteva pete importante din biografia sa, așa încât a preluat bucuros acțiunea violentă din Pitești de la predecesorul său, care i-a mărturisit că s-a ajuns și la bătaie, dar că rezultatele sunt foarte bune.
(pp. 71-72, par. 5, fără surse.)
Înainte de a pleca de la Bucureşti, ei [Mircea și Asandi] au fost instruiţi de Tudor Sepeanu, şeful Serviciului Inspecţii. El le-a cerut să ia legătura cu Ţurcanu, care îi va recunoaşte după parola: „vin din partea lui Gogu”, să se informeze asupra reeducării, să se acomodeze cu atmosfera din închisoare şi să nu înceapă munca până ce el nu va veni acolo. Le-a mai spus să nu se ferească de director, deoarece cunoaşte atribuţiile lor.
(pp. 233-234.)

Lt.-col. Tudor Sepeanu a fost numit şef al structurii operative a închisorilor – care va fi restructurată radical, la fel cum îşi va schimba şi denumirea cu o formulă benignă: Serviciul Inspecţii – începând din a doua jumătate a lunii ianuarie 1950[notă: Tudor Sepeanu, Interogator, 10/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 38 v.]. Iată episodul în relatare proprie: „Cu ocazia numirii mele ca şef al acestui Serviciu, dl. ministru adj. Pintilie Gh. mi-a spus următoarele: «vei primi circa 100 de oameni care vor fi recrutaţi de direcţia cadre [a] D.G.S.S. de prin şcolile de miliţie[,] cu care vei înfiinţa o şcoală pregătitoare. (cu concursul şcolii D.G.S.S.) pentru a duce muncă cu caracter informativ în penitenciare. [notă: Ibidem, ff. 38 v-389 r. Vezi şi Interogator de inculpat, 25/09/1956, vol. 6, f. 355 r]
(p. 197, par. 1.)

În 1950 [Sepeanu] este exclus din partid, „pentru trecutul său necorespunzător, precum şi al tatălui, fost avocat, pentru că ar fi avut legături cu organele siguranţei burghezo-moşiereşti.” [notă: Adresă a Securităţii către vicepreşedintele Consiliului de Stat, Emil Bodnăraş, 1/02/1971, semnată de şeful instituţiei, Ion Stănescu, Fond „Documentare”, dos. 1 993 (cota SRI) – fost 9 604 Special Cabinet – 19 (cota CNSAS), vol. 2, f. 45.]
(Procesele, p. 123, par. 2.)

Sepeanu continuă să nege, într-o manieră atenuată, utilizarea torturii din demascare în timpul predecesorului său: „Nemeş Iosif, mi-a arătat că cu ocasia acţiunii de «autodemascare» deţinuţii ajungeau pînă [la] a se bate între ei. Că această acţiune era condusă de către directorul Dumitrescu şi că el raportase despre acţiunea de autodemascare d-lui ministru adj. Pintilie.”[notă: Tudor Sepeanu, Interogator, 10/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 48 r.]
(p. 195, par. 1.)

90

Eugen Țurcanu a adoptat și el o atitudine prudentă în momentul schimbării, nefiind sigur de orientarea noului ofițer politic, astfel că nu i-a raportat nimic deosebit lui Mihai, sugerând însă că așteaptă noi ordine. Acestea aveau să sosească la mijlocul lui iunie, când Sepeanu a venit în prima sa vizită, și i-a transmis să continue acțiunea așa cum o făcuse până atunci, să evite încăierările (probabil că era prea curând după seria de decese din primăvară, care îi pusese într-o poziție delicată), dar să mențină o stare foarte tensionată între cele două tabere din închisoare. Sepeanu a cerut extinderea acțiunii la camerele mari de la subsol, din secția de muncă silnică, și i-a cerut lui Țurcanu o listă cu deținuții care pot fi demascați. I-a mai cerut apoi ca timp de două-trei luni să încerce culegerea de informații prin discuții libere, urmând ca apoi să le dea „deținuților un cutremur de nouă grade”[nota136: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 1, ff. 26-32; Ibidem, vol. 2, f. 27.].
La două-trei zile de la sosirea noilor ofiţeri politici, Mircea a luat legătura cu Ţurcanu, care a fost chemat de director în biroul său[notă: Mihai Mircea, Declaraţie, 5/02/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 68; Interogator, 4/02/1955, vol. 3, f. 73 r.]. De faţă cu Dumitrescu şi Asandi, şeful BI i-a comunicat lui Ţurcanu parola, după care l-a întrebat care este situaţia în închisoare. Ţurcanu i-a răspuns că mai există deţinuţi care n-au trecut prin demascări, că are oameni pregătiţi cu care să lucreze şi că în continuare aşteaptă instrucţiuni. Totodată, opinia lui era să înceapă cât mai curând. Mircea, care aştepta inspecţia lui Sepeanu pentru a primi ordine, i-a cerut să mai aştepte puţin, după care vor relua discuţia.
(p. 234, par. 3.)

...în jurul datei de 15 iunie 1950 Sepeanu a inspectat închisoarea[notă: Mihai Mircea, Declaraţie, 5/02/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 68; Interogator, 4/02/1955, vol. 3, f. 72 v; Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, vol. 10, ff. 177 r-178 v.].
(p. 234, par. 4.)

Oficialul i-a comunicat că în toate celulele vrea să fie introduşi reeducaţi care înainte de arestare fuseseră şefi în organizaţiile politice adverse şi aveau autoritate şi în detenţie. Şi că dacă viitorii lor colocatari vor voi să se organizeze din punct de vedere politic, nu trebuie împiedicaţi. Apoi, i-a spus că doreşte ca în toate camerele să fie introduşi informatori trecuţi prin demascare, necunoscuţi de foştii lor şefi politici, reeducaţi şi ei, pentru a-i putea supraveghea şi verifica în permanenţă. În plus, că vrea ca în celulele şi camerele de detenţie să fie introduşi aderenţi la reeducare, după care să fie scoşi, lăsându-le deţinuţilor impresia că pot să se manifeste în voie, după care să lanseze zvonul că reeducaţii au fost transferaţi din închisoare. Ţurcanu, care relatează întrevederea, continuă: „Domnul Sepeanu mi-a mai spus că după ce deţinuţii vor afla că subsemnatul şi ceilalţi oameni ai mei nu mai ducem nici un fel de activitate, vor vorbi între ei şi se vor manifesta în voie despre faptele lor de afară[,] nedeclarate.”[notă: Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 6, f. 383.] Aceasta era faimoasa „diversiune” pe care oficialul o predase în şcoala de ofiţeri BI. Prudent, Ţurcanu a fost de părere că planul nu este realizabil, pentru că deţinuţii încarceraţi la secţiile „temniţă grea” şi „muncă silnică” ocupau camere mici de detenţie, improprii pentru strângerea informaţiilor. El s-a arătat sceptic faţă cu reuşita planului, spunând că „pe această cale nu vor ieşi informaţii legate de exterior decât în mică măsură”[notă: Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 17/05/1954, în Memorialul ororii, p. 126.]. Sepeanu l-a întrebat atunci dacă are o altă propunere, însă deţinutul a negat, asigurându-l pe noul şef că-i va executa riguros ordinele. În fine, şeful SI a precizat că va da ordin ca deţinuţii selectaţi pentru a trece prin demascare să fie transferaţi în camere mai mari şi că, dacă metoda ordonată de el se va dovedi ineficace, să înceapă bătăile şi torturile[notă: Sau, după expresia lui Sepeanu, reluată de Ţurcanu „le vom da un cutremur de nouă grade la urmă”. Cf. Mihai Mircea, Declaraţie, 5/02/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 69; Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 17/05/1954, în Memorialul ororii, p. 128. Pentru corectitudine, vom indica faptul că, în timpul discuţiei, şeful SI le-ar fi spus lui Mihai Mircea şi Ţurcanu că „interzic folosirea bătăilor, despre care auzisem că ar fi fost practicată în cîteva cazuri.” Cf. Tudor Sepeanu, Interogator, 10/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 48 r.].
(p. 235, par. 2.)

91

Probabil informat de Nemeș că directorul Dumitrescu s-a speriat ușor și i-a făcut probleme în desfășurarea activității, Sepeanu a venit hotărât să-l elimine pe acesta din ecuația „demascărilor”. Sub pretextul că nu mai vrea să îl hărțuiască așa cum a făcut-o Nemeș, i-a spus că nu va mai avea nicio sarcină pe linie informativă, toată munca fiind preluată de slt. Mihai. În același timp, i-a interzis accesul pe secția în care aveau loc demascările! Puterea pe care și-o aroga Sepeanu era întărită de înalți oficiali ai Ministerului de Interne, mai ales de către ministrul adjunct Marin Jianu, ceea ce l-a obligat pe Dumitrescu să se supună. De altfel, Jianu a și venit în inspecție în închisoare prin iulie-august 1950, fiind pus la curent de Tudor Sepeanu cu detaliile acțiunii. În calitate de director, Dumitrescu a vrut să-i conducă pe cei doi pe secție, dar a fost repezit de Sepeanu, care i-a pus mână în piept și i-a cerut să își vadă de treburile lui și să-i lase în pace[nota137: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 1, ff. 109-113].
(p. 72, par. 3.)
Dumitrescu a fost chemat la Securitate, la col. Nedelcu, care i l-a prezentat pe Sepeanu şi i-a spus că, pe viitor, prin Securitatea Piteşti nu va mai pleca la Centru niciun material informativ scos de la deţinuţi, curieratul trecând în sarcina şefului SI. La o jumătate de oră după întrevedere, Sepeanu a mers la închisoare, unde i-a prezentat directorului ordinul de numire al DGP, după care l-a informat sec: „uite ce este[,] D-le Dumitrescu [,] pe viitor noi nu mai avem nevoie de D-ta să ne dai nici un fel de ajutor în munca noastră[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 177 v, 182 r-v.]. I-a mai spus că de problemele informative se vor ocupa exclusiv cei doi ofiţeri politici, în atribuţiunile lui intrând doar chestiunile administrative şi rezolvarea posibilelor dificultăţi din partea gardienilor în acţiunea de demascare.
(pp. 234-235.)

Probabil în august, Sepeanu a inspectat din nou închisoarea, împreună cu Marin Jianu şi o altă persoană oficială[notă: Este singura inspecţie din perioada Sepeanu, la care participarea lui Marin Jianu este atestată. Mircea spune că evenimentul s-a petrecut în august, dar nu este sigur, indicând ca posibilitate şi lunile septembrie sau octombrie. El îşi aminteşte vag – probabil cu intenţie, ca să ascundă despre cine era vorba – că Sepeanu mai era însoţit de cineva. Cf. Mihai Mircea, Interogator, 4/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 77 r. În alt loc, politicul afirmă că, din câte îşi aminteşte, Marin Jianu a fost în inspecţie la Piteşti în perioada în care el a fost şeful BI, dar nu precizează data. Cf. Mihai Mircea, Declaraţie, 5/02/1954, vol. 2, f. 73. La rândul său, Dumitrescu spune că faptul s-a petrecut în iulie sau august, dar nici el nu spune numele celui de-al treilea oficial. Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, vol. 10, ff. 182 v-183 v. În fine, Sepeanu neagă că a fost la Piteşti împreună cu Jianu. Cf. Tudor Sepeanu, Proces-Verbal de interogatoriu, 26/07/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 70 r.]. Alături de Mircea, ei au plecat pe celular. Anunţat de primul gardian Gheorghe Mândruţă că şeful SI intră în închisoare împreună cu două persoane care nu şi-au prezentat legitimaţiile, directorul i-a urmat. Când au ajuns în faţa scării care ducea de la parter la etajul I, spre secţia Spital, Sepeanu „îmi pune mâna în piept spunându-mi : «D-ta rămâi jos, lasă că ne ducem singuri, ieste cu noi Dl. Lt. Mircea Mihai, D-ta vezi[-]ţi de de [ce] mai ai pe aci şi nu te ocupa de noi.»”[notă: Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 183 r.]
(p. 238, par. 2.)

92

Țurcanu a cerut aprobarea pentru a relua demascările în luna august, dar nu a primit un răspuns favorabil decât în septembrie, când, susține Mircea Mihai, au început torturile[nota138 : ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 2, f. 28.]. Cel mai probabil însă, din septembrie a început doar acțiunea de strângere de informații de la deținuții de muncă silnică, după planul propus de colonelul Sepeanu. În realitate, și acest moment esențial în dezvoltarea acțiunii violente a coincis cu sărbătoarea Sfântului Nicolae, probabil deloc întâmplător. Torturile s-au declanșat aproape simultan în camerele 1, 2 și 3 de la secția de muncă silnică, pe 6 decembrie 1950, iar la camera 1-subsol bătaia a fost declanșată de însuși Țurcanu:
(p. 72, par. 4)
În vederea punerii în practică a ordinelor lui Sepeanu, Ţurcanu a întocmit tabele cu deţinuţii care urmau să fie transferaţi dintr-o celulă în alta. După ce ele au fost aprobate de ofiţerii politici, cu toţii au rămas în aşteptare[notă: Mihai Mircea, Interogator, 4/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 74 r-v; Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, vol. 10, ff. 180 v-181 r.]. Prin urmare, directorul nu mai avea niciun rol în aprobarea listelor şi mutarea deţinuţilor. Mai mult, când mergea pe celelalte secţii, el era însoţit de Marin Iagăru (ofiţer care începând de la sfârşitul lunii august 1950 îl va înlocui pe Pavel Asandi) sau de Mircea însuşi, pentru ca să nu poată discuta nimic cu deţinuţii sau ei să-i raporteze altceva decât chestiuni legate de situaţia lor juridică. În acel timp, ofiţerii BI primeau de la Ţurcanu „demascări”, însă numărul lor era foarte redus.
(p. 237, par. 2.)

Cu acel prilej, Mircea i-ar fi spus şefului său că o situaţie ca cea de dinainte, când au fost ucişi deţinuţi, nu se va mai repeta. La care, după propria-i relatare, „Sepeanu Tudor mi-a răspuns cu unele cuvinte murdare (mi se rupe în paisprezece)[,] şi tot odată mi-a spus[:] «dacă moare cineva[,] lasă moară.»”[notă: Mihai Mircea, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 62.]
        Până în toamnă, grupul reeducatorilor a executat ordinele şefului SI. Apoi Ţurcanu a făcut un raport în care a descris starea de spirit a deţinuţilor, precizând că rezultatele aplicării planului erau nesatisfăctoare[notă: Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 17/05/1954, în Memorialul ororii, p. 128.]. Raportul a fost dus la Bucureşti, lui Sepeanu, de şeful BI. La întoarcere, Ţurcanu l-a întrebat ce s-a întâmplat cu raportul. Răspunsul lui Mircea a fost că: „ştabu[’] l-a cetit şi l[-]a pus în sertar.” [notă: Ibidem.]
(p. 238, par. 2-3.)

Reeducarea celor circa 300 de deţinuţi[notă: Cifra este furnizată de Eugen Măgirescu. Cf. E. Măgirescu, Moara dracilor, p. 20.] de la secţiile „temniţă grea” şi „muncă silnică” a început pe 6 decembrie la camerele de detenţie aflate la parter şi subsol, unde în acel moment erau dispuse secţiile respective.
(p. 240, par. 1.)

Vezi Cap. V.2. REEDUCAREA LA SECŢIILE „TEMNIŢĂ GREA” ŞI „MUNCĂ SILNICĂ” (1950-1951)
(pp. 240-262.)

După discursul lui Ţurcanu şi bătaia de început de la camera 1 subsol, reeducatorul şef dintre deţinuţi l-a numit pe Alexandru Mărtinuş ca şef al comitetului de demascare[notă: Viorel Gheorghiţă spune că din comitetul camerei 1 subsol făceau parte, de asemenea, Valentin Blăgescu, Constantin Mărculescu şi Tudor Stănescu. Din contră, Ioan Muntean afirmă că cei trei indicaţi mai sus, alături de Mihai Dănilă, compuneau comitetul camerei 2 subsol. Pentru ca situaţia să devină şi mai complicată, Muntean afirmă că a locuit în aceeaşi cameră cu Gheorghiţă, chiar dacă cei doi relatează, în general, de camere, comitete de demascare şi evenimente diferite. În fapt, în mai 1951, Gheorghiţă şi Muntean au fost transferaţi într-o cameră de detenţie de la parterul închisorii. Acolo şef al comitetului era Ioan Muntean (ajutat de Silviu Suciu), fapt care explică omisiunea autorului, care nu relatează nimic despre episod. Cf. V. Gheorghiţă, Et ego: Sărata, Piteşti, Gherla, Aiud, 1994, pp. 157-159 şi 167-169; I. Muntean, La pas prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud, 1997, pp. 93, 105 şi 114-115. / Pentru atmosfera din cameră înainte şi după începerea demascărilor, a se vedea, de asemenea, Interviu cu Dumitru Ispas realizat de autor, Bucureşti, 21 şi 27/01, 11 şi 21/06/1997 şi 16/10/2007. / Relatarea publicată de Dragoş Hoinic se opreşte înainte de începerea reeducării în cameră. De notat că evenimentele relatate de autor se petrec cu un an înainte, în 1950, şi nu în 1951, după cum îşi minteşte. Cf. D. Hoinic, Reeducarea. Primele semnale, „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1 (18), 1998, pp. 180-183.].
(p. 247, par. 2.)

93

În această cameră [1-subsol] au cunoscut torturile Dumitru Ispas, Dragoș Hoinic, Mihai Dănilă, Florian Dumitrescu, Nicu Ioniță, Dinu Mateescu, ªtefan Andronic, Gheorghe Reus, Viorel Gheorghiță, Vasile Pătrașcu, Petre Arapu, Constantin Paragină, Alexandru Muntean, Nicolae Chivulescu, Gheorghe Chivulescu, Stere Anagnoste, Ion Godea, Moise Bărcuțeanu, Ilie Neamțu, Nicolae Purcărea, Ioan Gherasim, Gheorghe Ciornea, Ioan Scutaru, Aurel Pandurescu, Florian Dumitrescu, Constantin Bucur, Ion Păunescu, în timp ce printre agresori s-au numărat Alexandru Mărtinuș, Dan Dumitrescu, Constantin Oprișan, Tudor Stănescu, Valentin Blăgescu, Constantin Mărculescu[nota140: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, vol. 1, f. 205v; Interviu cu Nicolae Purcărea în Cosmin Budeancă (coord.), Experiențe carcerale în România comunistă III, pp. 166-169; Costin Merișca, op. cit., p. 32; Viorel Gheorghiță, op. cit., pp. 158-159.].
(p. 73, par. 2.)
După discursul lui Ţurcanu şi bătaia de început de la camera 1 subsol, reeducatorul şef dintre deţinuţi l-a numit pe Alexandru Mărtinuş ca şef al comitetului de demascare[notă: Viorel Gheorghiţă spune că din comitetul camerei 1 subsol făceau parte, de asemenea, Valentin Blăgescu, Constantin Mărculescu şi Tudor Stănescu. Din contră, Ioan Muntean afirmă că cei trei indicaţi mai sus, alături de Mihai Dănilă, compuneau comitetul camerei 2 subsol. Pentru ca situaţia să devină şi mai complicată, Muntean afirmă că a locuit în aceeaşi cameră cu Gheorghiţă, chiar dacă cei doi relatează, în general, de camere, comitete de demascare şi evenimente diferite. În fapt, în mai 1951, Gheorghiţă şi Muntean au fost transferaţi într-o cameră de detenţie de la parterul închisorii. Acolo şef al comitetului era Ioan Muntean (ajutat de Silviu Suciu), fapt care explică omisiunea autorului, care nu relatează nimic despre episod. Cf. V. Gheorghiţă, Et ego: Sărata, Piteşti, Gherla, Aiud, 1994, pp. 157-159 şi 167-169; I. Muntean, La pas prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud, 1997, pp. 93, 105 şi 114-115. / Pentru atmosfera din cameră înainte şi după începerea demascărilor, a se vedea, de asemenea, Interviu cu Dumitru Ispas realizat de autor, Bucureşti, 21 şi 27/01, 11 şi 21/06/1997 şi 16/10/2007. / Relatarea publicată de Dragoş Hoinic se opreşte înainte de începerea reeducării în cameră. De notat că evenimentele relatate de autor se petrec cu un an înainte, în 1950, şi nu în 1951, după cum îşi minteşte. Cf. D. Hoinic, Reeducarea. Primele semnale, „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1 (18), 1998, pp. 180-183.]. Mărtinuş petrecuse perioada de informare în cameră, împreună cu alţi deţinuţi reeducaţi sau doar trecuţi prin demascare[notă: Mai precis, cu: Tudor Stănescu, Gheorghe Gorbatâi, Mihai Iliescu şi Valentin Blăgescu. Lista cu numele deţinuţilor din camerele 1 şi 2 subsol pe care ni le furnizează Dumitru Ispas se întemeiază pe reconstituirea făcută de Florian Dumitrescu, un fost deţinut politic cu o memorie bună, care în perioada interviului nostru nu putea să reziste la discuţie asupra subiectului, fiind bolnav la pat. Cf. Interviu cu Dumitru Ispas realizat de autor, Bucureşti, 21 şi 27/01, 11 şi 21/06/1997 şi 16/10/2007.].
(p. 247, par. 2.)

94

La camera 2-subsol comitetul a fost condus de Titus Leonida, Virgil Bordeianu, Tudor Stănescu, Cornel Pop, Ieronim Comșa, Octavian Voinea, Ion Munteanu, Ion „Nelu” Popescu, Constantin Sgârcea, dar în cameră au mai fost și Liviu Baruția, Ion Păunescu, Andrei Lazăr, Constantin Bucur, Ion Scutaru, Ion Comănici, Emanoil Condurache, Ioan Gheorghiu, Virgil Lungeanu, Iosif Iosif, Gheorghe Cucoli, Silviu Șestac, Fag Negrescu, Virgil Coifan. Mai târziu au fost Dragoș Hoinic, Florică Dumitrescu, Constantin Oprișan[nota142 : ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, vol. 2, f. 25v; ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 2, f. 434.].
(p. 74, par. 2)
Pe 6 decembrie, la camera 2 subsol a sosit Ţurcanu[notă: Octavian Voinea, Declaraţie, 08/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, ff. 94-95; Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/07/1954, vol. 2, f. 477 v.]. Ajutat de cei pe care îi avea acolo, a început să bată restul deţinuţilor[notă: Ţurcanu l-a pus pe Octavian Voinea să-l bată pe prietenul său Nicolae Cojocaru.]. Şef al comitetului a fost numit Titus Leonida, iar Cornel Pop ajutorul său. (...) Spre exemplu, Leonida şi Pop l-au bătut pe Gheorghe Cucoli până ce a căzut într-un leşin prelungit[notă: Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 465 v.].
(p. 245, par. 2.)

Viorel Gheorghiţă spune că din comitetul camerei 1 subsol făceau parte, de asemenea, Valentin Blăgescu, Constantin Mărculescu şi Tudor Stănescu. Din contră, Ioan Muntean afirmă că cei trei indicaţi mai sus, alături de Mihai Dănilă, compuneau comitetul camerei 2 subsol. Pentru ca situaţia să devină şi mai complicată, Muntean afirmă că a locuit în aceeaşi cameră cu Gheorghiţă, chiar dacă cei doi relatează, în general, de camere, comitete de demascare şi evenimente diferite. În fapt, în mai 1951, Gheorghiţă şi Muntean au fost transferaţi într-o cameră de detenţie de la parterul închisorii. Acolo şef al comitetului era Ioan Muntean (ajutat de Silviu Suciu), fapt care explică omisiunea autorului, care nu relatează nimic despre episod. Cf. V. Gheorghiţă, Et ego: Sărata, Piteşti, Gherla, Aiud, 1994, pp. 157-159 şi 167-169; I. Muntean, La pas prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud, 1997, pp. 93, 105 şi 114-115. / Pentru atmosfera din cameră înainte şi după începerea demascărilor, a se vedea, de asemenea, Interviu cu Dumitru Ispas realizat de autor, Bucureşti, 21 şi 27/01, 11 şi 21/06/1997 şi 16/10/2007. / Relatarea publicată de Dragoş Hoinic se opreşte înainte de începerea reeducării în cameră. De notat că evenimentele relatate de autor se petrec cu un an înainte, în 1950, şi nu în 1951, după cum îşi minteşte. Cf. D. Hoinic, Reeducarea. Primele semnale, „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1 (18), 1998, pp. 180-183.
(p. 247, nota 3.)

Lista cu numele deţinuţilor din camerele 1 şi 2 subsol pe care ni le furnizează Dumitru Ispas se întemeiază pe reconstituirea făcută de Florian Dumitrescu, un fost deţinut politic cu o memorie bună, care în perioada interviului nostru nu putea să reziste la discuţie asupra subiectului, fiind bolnav la pat. Cf. Interviu cu Dumitru Ispas realizat de autor, Bucureşti, 21 şi 27/01, 11 şi 21/06/1997 şi 16/10/2007.
(p. 247, nota 4.)

95

Și aici torturile au început pe data de 6 decembrie, imediat după ce discursul în favoarea .reeducării. a lui Țurcanu a fost ignorat. Comitetul de agresori numit de el a fost condus de Nicolae Zaharia, ajutat de Constantin Juberian, Constantin Păvăloaie, Eugen Măgirescu, și pentru o perioadă de Petru Cojocaru, Nicolae Marinescu și Mihai Sofron.

Printre victime s-au numărat Ion Huțuleac, Dumitru Bordeianu, Ion Grigoraș, Vasile Ungureanu, Paul Bandu, Gheorghe Andrișan, Vasile Maxim, Petru Tudose, Aurel Pandurescu, Nicolae Nedelcu, Ion Pintilie, Eugen Berza, Romulus Proistosescu, Dan Lucinescu, Neculai Popa, Gheorghe Gheorghiu, Vlad Drăgoescu, Vasile Ungureanu, Fag Negrescu, Ion Comănici, Ghiuriță Eneea, Virgil Mitan[nota143 : ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 4, f. 361; Ibidem, vol. 14, f. 79; Neculai Popa, op. cit., pp. 70-75; Dumitru Bordeianu, op. cit., passim.].
(p. 74, par. 3.)
La camera 3 subsol, până la sosirea lui Ţurcanu niciun deţinut nu a acceptat să-şi facă demascarea de bună voie, motiv pentru care reeducatorul şef dintre deţinuţi a declanşat chiar el bătăile. Deţinuţii care au luat parte la bătăi şi care anterior jucaseră rolul de informatori acoperiţi au fost: Petre Cojocaru, Eugen Măgirescu, Nicolae Marinescu, Dumitru Bordeianu, Mihai Sofron şi Constantin Păvăloaia. După bătaia de început, Ţurcanu a numit un comitet – compus din Nicolae Zaharia (ca şef), Constantin Juberian, Constantin Păvăloaia şi Eugen Măgirescu (ca membri). Comitetul a condus demascările, la care din când în când participa şi Ţurcanu[notă: Constantin Juberian, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 326; Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/08/1953, vol. 4, ff. 361-362; Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/07/1953, în Memorialul ororii, p. 531; Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 23/06/1953, vol. 2, f. 459 v. Pentru atmosfera din cameră şi pentru derularea ulterioară a demascărilor, a se vedea, de asemenea, Neculai Popa, Coborârea în iad, pp. 69-96; D.Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I, pp. 105-197; E. Măgirescu, Moara dracilor, pp. 20-23. Eugen Măgirescu afirmă că la început şeful comitetului era Constantin Juberian, fapt care nu este confirmat nici de Juberian, nici de alţii. Lucinescu, care de altfel nu indică numărul camerei, se înşeală atunci când afirmă că şeful comitetului din camera sa era Titus Leonida, fapt infirmat de alţi deţinuţi. În fapt, Lucinescu l-a cunoscut pe Leonida ulterior, ca şef al comitetului unei camere de detenţie situată pe fosta secţie „corecţie”, de la primul etaj, după „demascarea exterioară” a deţinuţilor din camera 3 subsol. Cf. D. Lucinescu, Jertfa, pp. 146-165.]. Printre demascaţi, singurul care nu a fost bătut a fost Dumitru Gheorghieş, un deţinut pe care Ţurcanu îl considera ceva mai sincer, pe motiv că a petrecut puţin timp în Mişcarea Legionară, iar înainte de arestare fusese membru UTM. Ulterior, el a fost numit de Ţurcanu în comitetul de demascare[notă: Constantin Juberian, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/07/1953, în Memorialul ororii, p. 531.]. Bătăile au fost la fel de groaznice, iar torturile tot atât de variate ca la camera 2 subsol. Reeducaţii membri ai comitetului i-au pus pe ceilalţi deţinuţi să mănânce fecale[notă: Spre exemplu, Nicolae Zaharia, şeful comitetului, l-a obligat pe Aurel Pandurescu să-şi mănânce fecalele. Cornel Pop, care furnizează informaţia, a aflat-o de la Eugen Măgirescu. Cf. Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 23/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 459 v. Pandurescu a fost şi protagonistul unui act disperat, el încercând să se omoare aruncându-se cu capul în hârdăul cu supă fierbinte. Cf. N. Popa, Coborîrea în iad. Amintiri din închisorile comuniste, 1999, p. 95. / În ziua de Crăciun, deţinuţii au fost obligaţi să-şi facă necesităţile în gamele şi să consume conţinutul. Cei care au refuzat au fost bătuţi îngrozitor, după care reeducaţii le-au introdus în gură, cu forţa, fecalele. A fost doar începutul zilei, căci în continuare au fost forţaţi să participe la o înscenare macabră, care avea ca scop să distrugă imaginea Fecioarei Maria şi a lui Isus Cristos. Repertoriul a fost adus de la camera 4 Spital de şeful comitetului, Nicolae Zaharia, iar scenele au fost „jucate” în toate cele trei zile ale Crăciunului. / Ca preludiu al bătăilor, şeful comitetului obişnuia să fluiere arii din opere, motiv pentru care deţinuţii care îl auzeau fluierând, ştiind ce va urma, erau îngroziţi. Cf. D.Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I, pp. 138-141.]. În urma „tratamentului” reeducatorilor, unul dintre deţinuţi, Aristide (Ristel) Nedelcu, „a ieşit din demascări dezaxat (oarecum nebun)”, iar alţi doi, Gheorghe Gheorghiu (zis Gelu) şi Gheorghe Andrişan, au încercat să se omoare[notă: Nedelcu a fost bătut în cap, cu centura, până când a fost desfigurat. Însuşi directorul l-a bătut cu o scândură. Andrişan era un deţinut cu o imaginaţie fecundă, oarecum mitoman. Dat fiind că nu mai putea distinge între adevărat şi fals, a fost bătut şi torturat în mod special. Cf. D.Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I, pp. 133-135 şi 171-173; Virgil Bordeianu, Interogatoriu de inculpat, 29/10/1956, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 72 r.]. Când ultimul dintre ei a încercat să-şi taie venele de la gât, a fost condus la infirmerie de Cornel Pop[notă: Începând cu 25 decembrie 1950, de la camera 2 subsol, Cornel Pop a fost transferat la camera 3. Cf. Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/06/1953, în Memorialul ororii, p. 448.]. Acolo a venit directorul, care i-a spus: „Dece vrei să te sinucizi, ai ceva de ascuns, ai ceva pe conştiinţă, ţii atât de mult la legionari? Dacă ai ceva pe conştiinţă spune[,] ca să fii [cu] conştiinţa limpede[,] şi pe urmă nu mai ai a te teme de nimic”. Întrucât deţinutul tăcea, Dumitrescu a continuat: „[H]ai, spune, eu ştiu ce e cu voi!” [notă: Ibidem.] Apoi i-a făcut semn lui Ţurcanu să le spună lui Pop şi Gheorghieş, care erau de faţă, să plece, pentru a putea continua discuţia. Pe 14 ianuarie 1951, Ion Pintilie a fost bătut în cap până a înnebunit[notă: N. Popa, Coborîrea în iad. Amintiri din închisorile comuniste, 1999, pp. 94-95. Deţinutul a murit alături de Neculai Popa. A se vedea, de asemenea, D. Lucinescu, Jertfa, p. 164. Lucinescu – care afirmă că deţinutul a murit în urma unei crize de ficat provocată de aplicarea torturii care presupunea ingurgitarea de apă suprasaturată cu sare – se înşeală. Tortura descrisă de el s-a petrecut pe 7 ianuarie, ziua Sfântului Ioan după calendarul ortodox, reeducaţii voind astfel să „sărbătorească” ziua onomastică a deţinuţilor aflaţi în demascare. Însă tortura a fost aplicată şi altor deţinuţi. Cf. D.Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I, pp. 135-137 şi 141-144. Bordeianu se înşeală când afirmă că Ion Pintilie a murit în camera de demascare. În fapt, el a murit la infirmerie, alături de Neculai Popa. Vezi şi Ş. Davidescu, Călăuză prin infern, 2003, vol. II, pp. 268-270. Şeful BI, care nu-i reţine numele, se referă în mod sigur la Pintilie, întrucât a fost singurul mort al perioadei. Cf. Mihai Mircea, Interogator, 4/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 75 v.]. Apoi, a început să-i înjure pe reeducaţi în română şi franceză, alternând înjurăturile cu hohote de râs. Fiind convinşi că simulează nebunia, reeducaţii au continuat să-l bată până când a încetat să mai mişte. Ridicat din cameră, a murit mai târziu la infirmerie.
(pp. 245-247.)

96

Au existat decesuri și în această perioadă: Ion Pintilie[149: Născut pe 30 decembrie 1926 în Tecuci, județul Galați, a fost arestat la 1 iunie 1949
și condamnat la 7 ani muncă silnică. În Pitești a fost transferat pe 26 februarie 1950. În seara lui 13 ianuarie 1951, agresorii i-au cerut să înghită o gamelă cu zeamă suprasaturată de sare, după care i-au refuzat accesul la apă. A doua zi dimineața „era complet tumefiat. Edemele faciale erau atât de mari încât îi împiedicau vederea. Ar mai fi putut fi salvat dacă ar fi fost internat în spital [...] Spre seară se produse blocajul renal și începu intoxicarea rapidă a organismului, implicit a creierului și a sistemului nervos [...] Pintilie se sculă de pe locul lui și, în liniștea ce se lăsă brusc în cameră, începu o perorație în franceză, mișcându-se agitat: Voici Professeur, cette terible constelation, voici Professeur!!., după care, Pintilie se prăbuși pe ciment. Peste două ore el fu scos din cameră”. Dan Lucinescu, op. cit., p. 156; AANP, fond Fișe matricole penale.], Paul Limberea, Chirică Balanișcu. Ofițerul politic a raportat acest lucru, probabil puțin speriat, fiindcă deși nimic nu era interzis, nici uciderile în torturi nu erau specificate ca fiind permise, însă răspunsul lui Tudor Sepeanu l-a determinat să închidă ochii: „Dacă au murit, au murit, ce să le fac eu. [...] Mi se rupe în paișpe, dă-i dracului. Lasă-i să se bată, dacă moare mult îmi pasă, morții cu morții, vii cu vii”[nota150 : ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 2, f. 29.].
(p. 76, par. 4.)
Pe 14 ianuarie 1951, Ion Pintilie a fost bătut în cap până a înnebunit[notă: N. Popa, Coborîrea în iad. Amintiri din închisorile comuniste, 1999, pp. 94-95. Deţinutul a murit alături de Neculai Popa. A se vedea, de asemenea, D. Lucinescu, Jertfa, p. 164. Lucinescu – care afirmă că deţinutul a murit în urma unei crize de ficat provocată de aplicarea torturii care presupunea ingurgitarea de apă suprasaturată cu sare – se înşeală. Tortura descrisă de el s-a petrecut pe 7 ianuarie, ziua Sfântului Ioan după calendarul ortodox, reeducaţii voind astfel să „sărbătorească” ziua onomastică a deţinuţilor aflaţi în demascare. Însă tortura a fost aplicată şi altor deţinuţi. Cf. D.Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I, pp. 135-137 şi 141-144. Bordeianu se înşeală când afirmă că Ion Pintilie a murit în camera de demascare. În fapt, el a murit la infirmerie, alături de Neculai Popa. Vezi şi Ş. Davidescu, Călăuză prin infern, 2003, vol. II, pp. 268-270. Şeful BI, care nu-i reţine numele, se referă în mod sigur la Pintilie, întrucât a fost singurul mort al perioadei. Cf. Mihai Mircea, Interogator, 4/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 75 v.]. Apoi, a început să-i înjure pe reeducaţi în română şi franceză, alternând înjurăturile cu hohote de râs. Fiind convinşi că simulează nebunia, reeducaţii au continuat să-l bată până când a încetat să mai mişte. Ridicat din cameră, a murit mai târziu la infirmerie.
(p. 247, par. 1.)

Bătut în cap până ce a făcut meningită TBC, pe 4 iulie 1951 Chiril Balanişcu a murit la infirmerie[notă: N. Popa, Coborîrea în iad. Amintiri din închisorile comuniste, 1999, pp. 108-109; Interviu cu Inocenţiu Glodeanu realizat de autor, Cluj, 22/07/1998. Presupunem că este deţinutul căruia sanitarul nu-i reţine numele, despre care spune că i s-a trecut ca diagnostic „meningită”. Cf. Ion Cioltar, Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 240.]. Anterior, el i-a cerut lui Mircea să se înceteze maltratatea lui, întrucât îşi făcuse demascarea cu un an în urmă şi nu se mai considera legionar. A fost din nou dat pe mâna demascatorilor, spunându-i-se: „Ţi-a plăcut să fii legionar, acum rabdă.” [notă: Gheorghe Calciu, Motive de recurs, 13/07/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 478 v.] Pe 8 iulie a murit, tot la infirmerie, Paul Limberea[notă: N. Popa, Coborîrea în iad. Amintiri din închisorile comuniste, 1999, p. 108. Neculai Popa, care spune că Balanişcu a murit după Limberea, se înşeală. Cf. Interviu cu Ion Fuică realizat de autor, Bucureşti, 11/08, 29/08 şi 24/10/1997. Ion Fuică afirmă că deţinutul a fost bătut într-o altă cameră de detenţie şi că a fost adus aici ulterior, unde a murit alături de el. Vezi şi A. Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Partea I, p. 51; D. Bacu, Piteşti, centru de reeducare studenţească, p. 115.]. În urma bătăilor, el a făcut pneumotorax spontan, sfârşind prin a se sufoca. Ca diagnostic i-a fost trecut: „tuberculoză pulmonară”[notă: Ion Cioltar, Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 240.].
(p. 259, par. 3.)

„Sepeanu Tudor mi-a răspuns cu unele cuvinte murdare (mi se rupe în paisprezece)[,] şi tot odată mi-a spus[:] «dacă moare cineva[,] lasă moară.»”[notă: Mihai Mircea, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 62.]
(p. 238, par. 2.)

[Sepeanu:] „Ei[,] şi ce dacă au murit[?]. Morţii cu morţii, vii cu vii[!]”[notă: Mihai Mircea, Interogator, 4/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 76 r.] şi „Dacă moare, moare, mi se rupe în paişpe.”[notă: Idem, Declaraţie, 5/02/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 70.]
(p. 250, par. 2.)

97

Pe 6 decembrie 1950, demascările au pornit și la secția temniță grea de la parter, centrul de greutate al acțiunii regăsindu-se în camerele 1, 2 și 3-parter (sau 3-biserică). Începutul brutalităților i-a aparținut aceluiași Eugen Țurcanu, ajutat de un comitet format din Gheorghe Caziuc, Octavian Tomuța, Mircea Ionescu, Virgil Coifan, cărora li s-au adăugat mai târziu Silviu Suciu, Inocențiu Glodeanu și Gheorghe Mătase.
Printre studenții torturați în această secție s-au numărat Chirică Balanișcu, Mihai Scutaru, Sergiu Mandinescu, Gheorghe Șufaru, Gheorghe Calciu, Roman Braga, Constantin Turcu, Romulus Pop, Adrian Băcilă, Mircea Feneșan, Teodor Șușman, Paul Limberea, Ion Fuică, Constantin Paragină, Constantin Vaman[nota151 : ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, vol. 2, ff. 152v; Ibidem, vol. 3, ff. 204, 245, 258v; Costin Merișca, op. cit., p. 34.].
(pp. 66-67)
Demascările la subsol şi parter au fost declanşate în aceeaşi zi, pe 6 decembrie 1950. (...) Cu câteva zile înainte, deţinuţii reeducaţi Teodor Şuşman şi Alexandru Ludu au fost mutaţi în camera 2 „temniţă grea”. După bătaia de început, demascările au fost conduse de Ludu, ajutat de Şuşman[notă: Sunt singurii membri cerţi ai primului comitet de demascare pe care i-am putut identifica. Până în vara anului 1951 componenţa comitetului se va schimba de mai multe ori, deţinuţii pe care i-am intervievat nefiind în măsură să reconstituie comitetele, amestecându-le în mod constant. În tot cazul, Mihai Iliescu şi Gheorghe Mătase vor face ulterior parte din comitet. Din ultimul comitet – care a adus cu sine şi o schimbare a compoziţiei camerei de detenţie, care a primit noii veniţi – vor face parte Gheorghe Caziuc (ca şef), Silviu Suciu şi Inocenţiu Glodeanu (ca membri), toţi trecuţi prin demascare în timpul primului comitet. Octavian Tomuţa, numit şi el de Ţurcanu în ultimul comitet, a fost transferat într-o altă cameră de detenţie, după refuzul lui Caziuc, care i-a spus lui Ţurcanu: „Cu banditu-ăsta? Eu nu colaborez!”. Cf. Interviu cu Octavian Tomuţa realizat de autor, Bucureşti, 23/06 şi 12/07/1997. Mai târziu, drept consecinţă a confruntării declaraţiilor date în demascare, Caziuc a fost trecut din nou prin bătăi şi torturi, dat fiind că nu declarase ascunderea mai multor cărţi legionare. Cf. Marin Dumitrescu, Depoziţie de martor, 31/10/1956, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 105 v; Interviu cu Inocenţiu Glodeanu realizat de autor, Cluj, 22/07/1998; Interviu cu Romulus Pop realizat de autor, Cluj, 23/07/1996; Monahul Moise, „Viaţa este Hristos...” – de vorbă cu Părintele Gheorghe Calciu, 2007, p. 53. Se pare că cel care l-a demascat pe Caziuc a fost Păvăloaia. Cf. Constantin Păvăloaia, Depoziţie de martor, 31/10/1956, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 132 v.].
(p. 243, par. 3; 244, par. 1.)

În septembrie, Virgil Coifan, un alt informator acoperit, a fost adus în cameră [2 subsol].
(p. 241, par. 2.)

Bătut în cap până ce a făcut meningită TBC, pe 4 iulie 1951 Chiril Balanişcu a murit la infirmerie[notă: N. Popa, Coborîrea în iad. Amintiri din închisorile comuniste, 1999, pp. 108-109; Interviu cu Inocenţiu Glodeanu realizat de autor, Cluj, 22/07/1998. Presupunem că este deţinutul căruia sanitarul nu-i reţine numele, despre care spune că i s-a trecut ca diagnostic „meningită”. Cf. Ion Cioltar, Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 240.].
(p. 259, par. 3.)

Din cameră [2 „temniţă grea”, de la parter] au fost scoşi, pentru a fi trecuţi individual prin demascare, ca să fie folosiţi ulterior în demascările de grup, Gheorghe Calciu şi Mihai Scutaru[notă: Monahul Moise, „Viaţa este Hristos...” – de vorbă cu Părintele Gheorghe Calciu, 2007, pp. 49-51; Interviu cu Mihai Scutaru realizat de autor, Iaşi, 11/11/1997 şi 4/03/2001. De notat că în perioada iunie-6 decembrie 1950 Ţurcanu, care era secondat de Alexandru Mărtinuş şi ajutat de Constantin Juberian şi Gheorghe Calciu, s-a ocupat cu torturarea noilor sosiţi în închisoare. Cf. E. Măgirescu, Moara dracilor, p. 20.].
(p. 243, par. 1.)

În cursul lunii iunie 1950, deţinuţii de la camera 2 „temniţă grea”, de la parter, au fost „încadraţi” cu alţii trecuţi anterior prin demascări[notă: Precum Octavian Tomuţa, Traian Oancea, Roman Braga sau Aurel Vişovan. Un altul, Vlad Drăgoescu, a sosit mai târziu. / Printre deţinuţii încarceraţi erau: Gheorghe Calciu, Ion Fuică, Romulus Pop, Marin Dumitrescu, Silviu Suciu, Inocenţiu Glodeanu, Traian (Titi) Egri, Alexandru Miculescu, Dan Diaca, Mihai Bucoveanu, Mircea Feneşan, Paul Limberea, Gheorghe Barbu, Emanoil (Emil) Scridan, Ion Săbăceag şi Tănăsescu. Cf. Interviu cu Octavian Tomuţa realizat de autor, Bucureşti, 23/06 şi 12/07/1997; Interviu cu Ion Fuică realizat de autor, Bucureşti, 11/08, 29/08 şi 24/10/1997; Interviu cu Vlad Drăgoescu realizat de autor, Bucureşti, 23/09/1997; Interviu cu Mihai Scutaru realizat de autor, Iaşi, 11/11/1997 şi 4/03/2001; Interviu cu Aurel Urcan realizat de autor, Cluj, 24/07/1998. Relatarea lui Vlad Drăgoescu este foarte sumară. Aurel Urcan, care a trecut prin demascare la camera 1 parter, aflată lângă camera 2, confirmă compoziţia camerei de detenţie vecine.].
(p. 24, par. 3.)

98

Este de remarcat faptul că unii deținuți erau plimbați prin mai multe camere, fie pentru a ajuta la declanșarea bătăilor ori la culesul informațiilor în celulele în care nu existau lideri puternici, fie pentru a determina prin comportamentul lor cedarea victimelor. Așa s-a întâmplat cu Constantin Oprișan, fost șef al Frățiilor de Cruce (organizația de tineret a Mișcării Legionare), cunoscut de majoritatea deținuților legionari, Florian Dumitrescu, Dragoș Hoinic sau Cornel Pop.
(p. 77, par. 2, fără sursă.)
Când demascările au luat sfârşit, Ţurcanu i-a trimis la camera 1 Spital pe Constantin Oprişan, Dragoş Hoinic şi Aurel Pandurescu, toţi foşti şefi legionari, ca să organizeze un program de demascare a Mişcării Legionare[notă: Constantin Oprişan fusese şeful Frăţiilor de Cruce (1947-1948), organizaţia legionară de tineret, iar Dragoş Hoinic curier al Mişcării Legionare, însărcinat cu legătura între conducerea legionară – care din 1944 se găsea la Viena – şi cea din ţară.].
(p. 262.)

Au avut loc scene macabre, spre exemplu Slujba Morţilor a fost interpretată cu versuri obscene. Prin intermediul lui Dumitru Gheorghieş, Cornel Pop i-a obiectat lui Ţurcanu că procedeul este facil, însă Ţurcanu nu a fost de acord cu propunerea lui Cornel Pop „de a se combate cu argumente serioase problema legionară[,] şi nu prin înjurături”[notă: Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 8/06/1953, în Memorialul ororii, p. 438.], pentru că scopul scontat era de a le inocula deţinuţilor ura împotriva propriului trecut.
(p. 258, par. 1.)

99

Ultimul lot a fost torturat între martie-mai 1951 și a cuprins mai mulți elevi sau studenți foarte tineri, proaspăt sosiți în închisoare. Profitând de faptul că nu intraseră în contact cu alți deținuți din Pitești și nu erau preveniți de ce se întâmplă aici, câțiva provocatori au încercat să-i determine să ducă „viață legionară”: să ține ședințe, să intoneze cântece, să spună rugăciuni în comun. Printre cei care aveau această misiune s-au numărat Constantin Păvăloaie, Cornel Costăchescu, Octavian Tomuță și Octavian Voinea. După ce au început bătăile, această „viață legionară” li s-a imputat de către exact oamenii care i-au provocat să o ducă. Cum în cameră erau și doi deținuți de origine maghiară, Nagy Géza și Dézmeri Zsombor, provocatorii au încercat să găsească o metodă similară pentru a-i atrage în discuții împotriva regimului. Astfel, Octavian Tomuța le-a dăruit niște mărțișoare cu semnul Gărzii de Fier, confecționate de către un alt provocator, în semn de prietenie între Mișcarea Legionară și mișcarea maghiară de extremă dreapta a lui Ferenc Szálasi[nota153 : ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 8, f. 314v-315.], cu toate că cei doi nu erau szálasiști. Mai mult decât atât, cei doi se descurcau destul de greu să poarte o conversație în limba română, chiar și declarațiile din anchetă fiind date în maghiară[nota154 : Interviu cu pr. Nagy Géza în Cosmin Budeancă (coord.), Experiențe carcerale în România comunistă I, p. 232.].
Torturile au început în ultimele zile ale lunii martie 1951 și au fost aplicate de Eugen Țurcanu, Titus Leonida, Tudor Stănescu, Constantin Juberian, Gheorghe Gorbatâi, Mihai Iliescu, Constantin Păvăloaie, Ieronim Comșa, Corneliu Costăchescu. Dintre victimele acestei serii îi amintim pe Constantin „Tache” Rodas, Aurel Suciu, Mihai Buracu, Ioan Crainic, Ilie Chebeleu, Corvin Pașca, Nagy Géza, Dézmeri Zsombor, Liciniu Blaga, Florin Crăciun Burchi, Ioan Fiedler, Ioan Cantemir, Pavel Mihalcovici, Gheorghe Biaș, Valeriu Ciurescu, Emilian Brânzei, Ion Obrejan, Alexandru Muntean, Marin Cracă, Horia Drăghici, Marin Dumitrescu, Mircea Ionescu, Petru Dănilă. Pe parcursul „demascărilor” au fost aduși și în această cameră Dragoș Hoinic, Constantin Oprișan și Aurel Pandurescu[nota155: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 4, ff. 362-363; Ibidem, vol. 8, f. 314; ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, vol. 1, f. 206.].
La începutul lunii martie, Ţurcanu a cerut mai multor apropiaţi ai săi să mergă la camera 4 Spital, la primul etaj, pentru a percheziţiona deţinuţii încarceraţi acolo, care duceau activitate legionară[notă: Grupul era format, între alţii, din Constantin Juberian, Titus Leonida, Tudor Stănescu, Mhai Iliescu şi Dumitru Gheorghieş. Printre cei 22 de deţinuţi care se găseau în cameră erau următorii: Constantin Fântână, Valer Ciurescu, Alexandru I. Munteanu, Traian (Zoţi) Blaga, Florin Burchi, Mihai Buracu, Aurel Suciu, Nicolae Bardac, Ion Obrejan şi Constantin (Tache) Rodas. Ultimii cinci fuseseră transferaţi disciplinar din lagărul de la Peninsula, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră – via lagărul de drept comun de la Poarta Albă, pentru a li se pierde urma – spre a fi trecuţi prin demascare. Cf. Constantin Juberian, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 362; Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/07/1953, în Memorialul ororii, p. 532; T. Rodas, în Gh. Andreica, rturii… mărturii... din iadul temniţelor comuniste, 2000, pp. 66-86; M. Buracu, „Reeducat” (?) la Piteşti, în D. Andreca, Drumuri în întuneric, p. 33; Interviu cu Octavian Tomuţa realizat de autor, Bucureşti, 23/06 şi 12/07/1997.]. Activitatea a fost organizată de Constantin Păvăloaia, Ieronim Comşa şi Octavian Tomuţa, trimişii lui Ţurcanu, „cu scopul de a demasca acea activitate în faţa organelor de stat şi a cere printr’un memoriu condamnarea acelor deţinuţi pentru activitatea dusă în penitenciar. Pentru aceasta[,] acţiunea a fost organizată în mod deosebit faţă de alte camere, ca să poată cuprinde toate formalităţile legionare şi să poată fi încadrată în lege.”[notă: Constantin Juberian, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, ff. 363-365, 368.] Ţurcanu a numit un comitet compus din: Constantin Juberian (şef), Tudor Stănescu, Gheorghe Gorbatâi, şi Traian Blaga (membri) [notă: În alt loc, în locul lui Traian Blaga este indicat Alexandru Blăgescu. Cf. Constantin Juberian, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/07/1953, în Memorialul ororii, p. 532.]. Prin bătăi şi torturi deţinuţii au fost constrânşi să-şi recunoască activitatea. La seria respectivă a fost aplicată noua variantă a poziţiei de demascare, aşa cum indică unul dintre demascaţi: „la un moment dat, am fost pus să stau întins pe spate, cu mâinile pe lângă corp, dar cu partea superioară a corpului nesprijinită de podea. [...] în poziţia aceasta, cu umerii şi cu gâtul ridicat, [...] ajungi la un moment dat într-o stare de suferinţă, de chin insuportabil, răsfrânt asupra întregului organism, încât ai sentimentul că treci de pragul nebuniei...”[notă: M. Buracu, „Reeducat” (?) la Piteşti, în D. Andreca, Drumuri în întuneric, p. 41.] În spatele deţinutului stătea unul din membrii comitetului, având în mână un ac mare de cusut sau o sulă.
(pp. 259-260.)

Pentru punerea în practică a „demascării interioare”, în cameră a fost adus Constantin Oprişan, fost şef legionar şi student la Filosofie, care împreună cu un reeducat au început să ţină prelegeri: primul, de filosofie „idealistă” (Platon, Aristotel, Kant, Hegel), iar celălalt de marxism-leninism. Deţinuţii observaţi de comitet că manifestă cel mai mic interes pentru spusele lui Oprişan erau notaţi[notă: Ca exemplu, în iunie 1951, când Mihai Buracu era planton pe celular, a fost dus de un gardian într-o magazie pentru a lua săpun. Acolo erau stocate şi plăcuţele de săpun împreună cu numele şi o caracterizare a deţinutului căruia îi aparţineau. În dreptul numelui lui Buracu scria că: „nu este receptiv la cursurile de marxism şi se arată interesat de lecţiile de filosofie idealistă ale lui Costache Oprişan”. Cf. M. Buracu, „Reeducat” (?) la Piteşti, în D. Andreca, Drumuri în întuneric, p. 47.]. Era o tehnică sofisticată de verificare a „sincerităţii” demascaţilor care treceau prin reeducare.
(p. 261, par. 3.)

100

Cele mai dificile momente pentru aceste loturi s-au consumat de Paștele anului 1951, când în mai multe camere victimele au fost obligate să ia parte la scenete blasfemiatoare, în cadrul cărora textele rugăciunilor au fost înlocuite cu variante scabroase, iar simbolurile religioase au fost batjocorite și trivializate. Studenții la Teologie au fost primii vizați, precum și cei despre care comitetele știau că au o sensibilitate creștină aparte . .misticii., cum au fost denumiți cu intenție persiflantă. Deși grozăviile la care au fost forțați să ia parte i-au traumatizat pe participanți, efectul nu a fost nici unitar, nici permanent, nereușind să altereze structura lor sufletească:
(p. 78, fără sursă; pentru corectitudine, urmează un citat din V. Gheorghiță.)
În aprilie, comitetul [de la camera 3 subsol] a primit de la Ţurcanu ordinul să organizeze sărbătoarea Paştelui prin: înjurături, invective şi povestiri triviale[notă: În fapt, scenele descrise în continuare s-au petrecut, în acelaşi timp, în toate camerele de demascare. Pentru camera 3 subsol a se vedea D.Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I, pp. 180-182. Pentru camera 2 parter a se vedea Interviu cu Inocenţiu Glodeanu realizat de autor, Cluj, 22/07/1998. Totuşi, cele două relatări sunt aluzive asupra episodului. / Pentru camera 1 subsol, a se vedea V. Gheorghiţă, Et ego: Sărata, Piteşti, Gherla, Aiud, 1994, pp. 164-165 şi Interviu cu Dumitru Ispas realizat de autor, Bucureşti, 21 şi 27/01, 11 şi 21/06/1997 şi 16/10/2007. / Pentru camera 4 Spital a se vedea Tache Rodas, în Gh. Andreica, rturii… mărturii... din iadul temniţelor comuniste, 2000, pp. 82-85. Acolo, deţinuţii au fost obligaţi să meargă în patru labe, complet dezbrăcaţi, în cerc, şi să se lingă reciproc în anus. Aşezat în interiorul cercului, cu ciomagul în mână, Ţurcanu îi lovea cu sălbăticie pe cei care nu-i respectau ordinele întocmai. Apoi deţinuţii au fost puşi să sărute organele genitale masculine şi feminine, confecţionate din săpun, care erau aşezate pe tinetă. Şi, în cele din urmă, să sărute anusul şi penisul lui Miron Oancea, un deţinut rezemat de perete în poziţie de Iisus Cristos răstignit. Acelaşi episod este relatat de Bacu la pp. 95-96 ale cărţii sale, cu exigenţa că este datat greşit în 1950. De altfel, eroarea este uşor reperabilă, întrucât Paştele petrecut în demascări la secţia „muncă silnică” a avut loc un an mai târziu. Vezi D. Bacu, Piteşti, centru de reeducare studenţească. / În mijlocul camerei 2 subsol, din tinete a fost improvizat un catafalc, pe care a fost aşezat un deţinut împodobit cu zdrenţe, scenă care voia să parodieze Învierea lui Cristos. Demascaţii treceau prin faţa deţinutului şi îi sărutau penisul, numit în bătaie de joc „sfintele taine”. Cf. F. Negrescu, Piteşti: aprilie 1949-august 1951, loc. cit., pp. 32-33. / Unul dintre cei care compuneau versurile scabroase era Gheorghe Calciu, care i-a compus şi lui Romulus Pop (zis „Bimbo”), trecut prin demascare la camera 2 parter („temniţă grea”), cele pe care trebuia să le declame. Întrucât foştii deţinuţi politici evită să le reproducă, o vom face doar pentru a avea o imagine asupra lor. „El [Calciu] era cel care compunea, şi mi-o compus mie însum(i) ce să recit de Vinerea Mare, sau de Joia Mare. Că eram, mă, eu sânt, să zâc aşa, hirsutist, mă, adică am mult păr pe mine, ştii? Şi mi-o spus, asta v-o pot spune-aicea, poezia ce mi-o compus-o Calciu ca s-o recit eu: «Deşi oprit în stadiu’ de gastrulă / – da’ nu mai ştiu prea bine-acuma – / Sânt totuşi mare geniu … / – de mâncare, nu ştiu ce era acolo, zâce: – / Mi-am pus în loc de cap un cap de p..., / Şi restu’, cum vedeţi, sunt numai floc.»” Cf. Interviu cu Romulus Pop realizat de autor, Cluj, 23/07/1996. Păvăloaia confirmă situaţia: „El [Calciu] a activat mai mult pe plan literar la Piteşti.” Cf. Constantin Păvăloaia, Depoziţie de martor, 31/10/1956, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 132 v.]. Interpreţii scenelor au fost aleşi de reeducatori dintre foştii studenţi la teologie sau dintre deţinuţii cei mai fervenţi religios, aşa-zişii „mistici”. Astfel, reeducaţii trebuiau să-şi bată joc de cei care mai credeau încă. Au avut loc scene macabre, spre exemplu Slujba Morţilor a fost interpretată cu versuri obscene. Prin intermediul lui Dumitru Gheorghieş, Cornel Pop i-a obiectat lui Ţurcanu că procedeul este facil, însă Ţurcanu nu a fost de acord cu propunerea lui Cornel Pop „de a se combate cu argumente serioase problema legionară[,] şi nu prin înjurături”[notă: Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 8/06/1953, în Memorialul ororii, p. 438.], pentru că scopul scontat era de a le inocula deţinuţilor ura împotriva propriului trecut.
(pp. 257-258.)

101

Subcapitolul: Oprirea violențelor. Evacuarea penitenciarului

(p. 78.)

Directorul se înşeală asupra legăturii cauzale dintre întoarcerea dubei de la Canal, din martie 1950, şi evacuarea deţinuţilor la Gherla, la fel ca şi asupra datei evacuării deţinuţilor politici de la Piteşti la Gherla, despre care spune că era martie 1951.
(p. 270, în nota 7.)

102

Bătăile au încetat în luna mai 1951 din motive care ne rămân încă necunoscute. Cert este că Țurcanu nu era nici amenințat, nici descurajat, căci a ținut o ședință cu câțiva dintre cei pe care se baza (Tudor Stănescu, Dumitru Gheorghieș, Gheorghe Mătase, Alexandru Mărtinuș, Constantin Juberian, Titus Leonida, Ieronim Comșa, Virgil Coifan, Eugen Măgirescu, Valentin Blăgescu, Cornel Pop, Dan Dumitrescu, Constantin Păvăloaie) pentru a face un memoriu prin care să reclame rejudecarea celor care primiseră condamnări mici din cauză că nu au declarat totul la Securitate. ªi acest moment s-a constituit într-o încercare pentru cei din jurul său: Gheorghe Caziuc și Octavian Tomuța s-au declarat împotriva acestei idei și au fost excluși de Țurcanu din grup (deși se pare că fără violență), în timp ce alții au încercat să pluseze. Astfel, Juberian a cerut introducerea unei prevederi care să stipuleze ca aceia care vor mai activa împotriva regimului comunist după eliberare să primească pedeapsa cu moartea.
(p. 78, par. 3, fără sursă.)
În aceeaşi logică, la începutul lunii mai 1951 Ţurcanu i-a convocat, la aceeaşi cameră 4 Spital, pe toţi membrii de comitete de demascare şi o parte din cei care s-au remarcat în conversiunea lor şi a altora (cei „de bună intenţie”), în total 40-50[notă: Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 8/06/1953, în Memorialul ororii, pp. 438-439; Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/07/1954, vol. 2, f. 478; Constantin Juberian, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/08/1953, vol. 4, f. 367.]. Ei au semnat un memoriu adresat autorităţilor statului, act care reprezenta practic demascarea unor fapte concrete. Pentru grupul elevilor transferaţi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, organizaţi din punct de vedere legionar chiar de către reeducatori, ca şi pentru o parte dintre deţinuţi, se susţinea că în urma demascărilor rezulta o condamnare prea scurtă în raport cu culpa reală[notă: Textul a fost conceput de Ţurcanu împreună cu Dumitru Gheorghieş, Alexandru Mărtinuş, Constantin Juberian, Titus Leonida şi Tudor Stănescu, care erau şefi ai comitetelor de demascare.]. În urma propunerii unui participant[notă: Cornel Pop declară că deţinutul în cauză era Mihai Dănilă, însă Constantin Juberian afirmă că era el însuşi, şi că, de fapt, executa ordinul lui Ţurcanu.], viitoarele cadre solicitau autorităţilor ca deţinuţii indicaţi să fie condamnaţi la moarte dacă vor continua acţiunile împotriva regimului. După citirea memoriului, Ţurcanu i-a invitat pe ceilalţi să-l semneze, precizând totodată că dacă există deţinuţi care „«nu merită» să[-l] semneze”, să fie arătaţi imediat. În mod cert, după un scenariu dinainte pregătit, Gheorghe Caziuc, Octavian Tomuţa şi alţii au fost excluşi. La obiecţia ridicată de Tudor Stănescu, unul dintre şefii de comitete, că foştii şefi legionari nu pot să semneze, Ţurcanu a fost de acord, însă a precizat că există şi rare excepţii, precum: Cornel Pop, Alexandru Mărtinuş şi Eugen Măgirescu.
(p. 263, par. 3.)

103

Probabil că Țurcanu știa că urmează ca închisoarea Pitești să fie evacuată, fiindcă a încercat să îi prelucreze pe cei din cameră, explicându-le diferența dintre ce s-a întâmplat la Suceava și ce s-a întâmplat la Pitești. Pentru a demonstra onestitatea demersului, le-a explicat acțiunea din Pitești în termeni marxiști: acumulările cantitative (nemulțumirile față de șefi) au produs un salt calitativ (demascarea și ruperea de trecut). Mai mult decât atât, le-a explicat și folosirea corectă a termenilor de „bandit” (cei care se mențin pe poziție anticomunistă), „cinstit” (cei încadrați în acțiune) și „oportunist” (cei care se înscriu în acțiune fără să fie cinstiți)[nota157: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 4, ff. 367-370.].
(p. 78, par. 4.)
Prin urmare, în luna mai a început deci cea de-a doua „şcoală de cadre” de la închisoarea Piteşti, care i-a reunit pe toţi şefii şi membrii de comitete de demascare, şi „o serie de elemente «cu bune intenţii»”[notă: Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 8/06/1953, în Memorialul ororii, p. 439. A se vedea, de asemenea, C. Merişca, Tărîmul gheenei, 1993, pp. 192-193.]. La început, ei s-au reunit periodic la camera 4 Spital, însă începând din iunie au fost transferaţi acolo pentru a o face într-un mod mai bine organizat. Cărţile le-au primit de la şeful BI, în urma ordinului lui Sepeanu[notă: Marin Iagăru, Declaraţie, [februarie 1954], Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 294 r.]. Ocupaţia de căpătâi era citirea în colectiv a cărţilor ideologice şi a romanelor sovietice. La câteva zile după mutare, Ţurcanu le-a ţinut un discurs, precizându-le că „acţiunea de aşa zisă «reeducare» a fost dusă fără a avea la baza ei o teorie[,] şi deci este necesar pentru a se adopta teoria şi a ne acumula cunoştinţe marxiste” [notă: Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, (?), Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. (?).]. Apoi, că „Noi[,] deţinuţii care desfăşurăm acţiunea de reeducare[,] trebuie să învăţăm teoria comunistă pentru a arăta apoi că acţionăm din convingere[,] în urma însuşirii marxismului.” [notă: Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/07/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 479.] În acelaşi timp, reeducatorul şef dintre deţinuţi le-a precizat participanţilor că „scopul acţiunii de reeducare va fi realizat atunci când reeducarea va cuprinde întreaga masă a deţinuţilor politici.” [notă: Ibidem.]
(p. 264, par. 2.)

104

Deținuții au realizat și o gazetă de perete scrisă cu funingine pe pânză, pentru a-și demonstra dragostea față de clasa muncitoare, cu toate că aveau la dispoziție și hârtie, și creioane[nota158: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 14, f. 88].
(pp. 78-79.)
La „şcoala de cadre” deţinuţii ţineau şedinţe de îndoctrinare, cântau cântece, recitau poeme comuniste şi scriau articole pentru gazeta de perete[notă: Spre exemplu, Cornel Pop a scris un articol intitulat Lupta pentru realizarea obiectivelor. Evident, era vorba de obiectivele reeducării. Gazeta de perete a fost confecţionată la iniţiativa şi din ordinul Ţurcanu, dintr-o pătură, iar articolele erau scrise pe pânză albă cu cărbune. Chiar dacă reeducatorul şef al deţinuţilor avea cerneală şi hârtie, el proceda astfel pentru a arăta „dragostea mare ce o aveau deţinuţii faţă de noul fel de viaţă”. În plus, Cornel Pop a scris trei referate: Despre religia creştină, unde a atacat religia ca fiind idealistă; Istoria unei bande, unde împreună cu Eugen Măgirescu, Nicolae Borzea, Constantin Turcu şi Constantin Păvăloaia i-a înfierat pe comandanţii Mişcării Legionare; şi Sistemul pedagogic al lui Makarenko, despre care autorul nu ne spune nimic (sau, mai degrabă, nu este reţinut nimic de către anchetatorii săi). Cf. Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 8/06/1953, în Memorialul ororii, p. 439 şi Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/07/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 481; Constantin Juberian, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/08/1953, vol. 4, f. 370.].
(p. 264, par. 3.)

105

Între timp, Țurcanu triase imensul material informativ rezultat din „demascări” cu ajutorul lui Alexandru Mărtinuș, Cornel Pop, Titus Leonida, Tudor Stănescu și Dumitru Gheorghieș, grupând infracțiunile pe categorii[nota159: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 4, f. 372; Ibidem, vol. 14, f. 90.].
(p. 79, par. 2.)
Până în aprilie, camera 4 Spital a fost folosită de Ţurcanu la redactarea „demascărilor”, şefii de comitete şi Cornel Pop luând parte la punerea în ordine a declaraţiilor demascaţilor pe categorii şi pe infracţiuni, pentru a uşura munca Securităţii[notă: Constantin Juberian, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 372.].
(p. 263, par. 1.)

106

Pe deasupra, Țurcanu le-a cerut celor din cameră să realizeze o sinteză a celor mai bune metode pe care le-au folosit, ca să le poată utiliza și în închisorile în care vor fi împrăștiați, unde aveau datoria de a ocupa posturile de conducere . plantoane, frizeri, sanitari, ajutoare ale gardienilor[nota160: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114,, vol. 14, f. 88].
(p. 79, par. 2.)
La un moment dat, Ţurcanu le-a cerut participanţilor să găsească noi tehnici pentru continuarea reeducării în alte centre de detenţie, precizând că cele care fuseseră folosite la Piteşti deveniseră „prea înapoiate”[notă: Constantin Juberian, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 370.]. Neaşteptatul subiect a dat ocazie la multe discuţii, fiind o consecinţă a preocupării regimului de a renunţa la „demascare” în favoarea unei alte maniere de reeducare[notă: Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 8/06/1953, în Memorialul ororii, p. 440.].
(p. 270, par. 2.)

107

Atmosfera de îndoctrinare a continuat până la sfârșitul lui iulie 1951, când această a doua „școală de cadre” de la 4-spital a fost desființată în urma unei percheziții în întreg penitenciarul. Materialul de propagandă a fost confiscat, inclusiv gazeta de perete, iar deținuții au fost împrăștiați în celule. Eugen Țurcanu a fost repartizat într-o celulă cu Constantin Juberian, Dan Dumitrescu și Titus Leonida, cărora le-a povestit că refuzul deținuților de a accepta „reeducarea” prin discuții l-a determinat să „folosească metodele de constrângere la camera 1 de pe etaj”. Tot acum, el s-a exprimat că se va sinucide dacă „demascările” vor fi interzise[nota161 : ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 4, ff. 371-372; Ibidem, vol. 14, ff. 89-90], ceea ce ne arată că era pe deplin conștient de ceea ce făcuse și că rezultatul final nu putea fi decât la extrem: fie un succes total, fie moartea. Nu este foarte clar dacă începuse să simtă că acțiunea nu mai este agreată de regim, deși interzicerea bătăilor i-a dat probabil de gândit, însă premoniția cu privire la soarta lui avea să se dovedească adevărată.
(p. 79, par.3.)
Spre sfârşitul lunii iulie 1951, în închisoare a avut loc o inspecţie, care a avut ca prim efect o percheziţie generală[notă: Constantin Juberian, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 371; C. Merişca, Tărîmul gheenei, 1993, pp. 192-193. Vezi şi Marin Enache, Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, ff. 227 şi 229.]. Şeful inspecţiei era colonelul Ludovic Czeller, şeful Corpului de Control Administrativ din DGP, iar scopul era, aşa cum o arată directorul, de a face o anchetă[notă: Viorel Gheorghiţă spune că evenimentul s-a petrecut în mai 1951, ceea ce este în mod evident greşit. Cf. V. Gheorghiţă, Et ego: Sărata, Piteşti, Gherla, Aiud, 1994, pp. 166-167. Aceeaşi remarcă poate fi formulată şi cu privire la datarea propusă de Ioan Muntean, care situează episodul prin toamna anului 1950, şi care asimilează evenimentul legat de dubele triate, trimise la Canal, apoi întoarse de Iosif Nemeş la Piteşti, petrecut pe 10-11 mai 1950, cu inspecţia lui Czeller, a cărei urmare a fost o percheziţie minuţioasă în toată închisoarea. Cf. I. Muntean, La pas prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud, 1997, pp. 96-97. La rândul său, Mircea confirmă că Czeller a fost la Piteşti, dar nu precizează data. Cf. Mihai Mircea, Declaraţie, 5/02/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 73. În fine, directorul spune că inspecţia a avut loc în iulie sau august 1951. Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, vol. 10, ff. 181 r, 199 r. Tot el relatează şi despre tăbliţele de săpun (ibidem, ff. 208-r-v).]. În urma ordinului politicului, cadrele reeducării au fost transferate în celule, iar materialul ideologic şi gazeta de perete au fost ascunse în depozitul de efecte al deţinuţilor. Totodată, au fost strânse toate tăbliţele de săpun pe care deţinuţii îşi însemnau punctele de demascare, la fel ca şi întreaga cantitate de săpun. Ţurcanu, Titus Leonida şi Constantin Juberian au fost mutaţi în ultima celulă de la primul etaj, aflată pe partea dreaptă a celularului. În acel timp, Ţurcanu „şi-a exprimat gîndul de sinucidere în cazul că «reeducarea» şi [«]demascările» ar fi interzise”[notă: Constantin Juberian, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 372.], fapt care arată că motivul acţiunilor era extrem de serios.
            În fapt, evenimentele neaşteptate au fost motivate de moartea deţinutului Ion Simionescu, survenită la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în lagărul de la Peninsula.
(p. 269, par. 1-2.)

108

 

 

 

 

Din punct de vedere cronologic, prima tentativă de a exporta acțiunea violentă în sistemul penitenciar din România a avut loc la închisoarea Brașov începând cu luna martie 1950, iar propunerea a venit direct din partea Securității, interesată să afle informații de la anumiți deținuți închiși acolo, care nu puteau fi transferați la Pitești. Cel care a determinat mișcările de mai târziu a fost Gavrilă Birtaș, șeful Direcției I Informații Interne din Securitate, și totodată unul din puținii ofițeri care cunoșteau acțiunea din Pitești. De altfel, la crearea Serviciului Operativ, Gheorghe Pintilie i-a propus lui Birtaș conducerea acestuia, însă din motive necunoscute nouă el a refuzat și l-a propus pe colonelul Nemeș în locul său[nota1: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 3, ff. 4v-5.].
(p. 80, par. 1)
Vezi cap. IV. INTERLUDIU: REEDUCAREA DE LA BRAŞOV (1950-1951)
(pp. 211-224.)

În fine, în seara zilei de 24 martie, după închidere, cei doi au fost scoşi cu tot bagajul, pentru a fi duşi mai întâi la Securitatea Piteşti [notă: Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond Penal, dos. 26 979, vol. 3, f. 255 v; Proces Verbal de Interogatoriu, 13/08/1953, în Memorialul ororii, p. 477; Proces Verbal de Interogatoriu, 13/10/1953, p. 484.].
(p. 214, par. 3.)

Nemeş relatează: „Subsemnatul am propus să fie transferaţi dela penitenciarul Piteşti la penit. Braşov doi deţinuţi[,] anume Prisăcaru şi Sobolevschi, pentru a scoate informaţi[i] dela deţinuţi[i] din penit. Braşov. / Aceşti deţinuţi mi i-a recomandat Marina Ion [,] iar subsemnatul i-am propus lui Col. Birtaş [,] care i-a transferat prin Securitatea Piteşti la penit. Braşov.”[notă: Iosif Nemeş, Declaraţie, 16/12/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 24 v. Vezi şi Declaraţie, 10-11/12/1953, vol. 10, f. 12 v.]
(p. 214, par. 4.)

Coman Stoilescu, pe atunci maior, fost şef al Direcţiei a VII-a (Tehnică) a Securităţii[notă: Pentru organigrama Securităţii în 1948 a se vedea Marius Oprea, Bastionul cruzimii: o istorie a Securităţii (1948-1964), Iaşi, Editura Polirom, pp. 56-57.], relatează că în decembrie 1948 sau ianuarie 1949 a primit ordin de la conducerea Securităţii, prin „tov. General Nicolschi Al. [notă: Adjunct al şefului Securităţii, Alexandru Nicolschi avea şi funcţia de secretar general al MAI, răspunzând de sectorul deţinuţi politici.] [,] să organizez munca cu oamenii pe care îi ave[a]m pentru a supraveghea informativ personalul angajat al Dir. Gen[erale] a Penit[enciarelor,] cât şi pe cel din penitenciarele din ţară. [notă: Coman Stoilescu, Declaraţie, 10/02/1954, Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politică, dos. 33/1953, f. 281. Vezi apoi Declaraţie, 12/07/1953, dos. 33/1953, f. 296. În fine, Declaraţie de martor, 29/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 24 v, în care îl indică şi pe Gheorghe Pintilie la originea ordinului.] După circa trei luni, tot prin Nicolschi „am primit din nou ordin să nu mă mai ocup de acest sector (de Dir. Gen. a Penit.)[,] deoarece această muncă se va face de un organ oficial, creat pentru această muncă. În urma acestui ordin am încetat orice activitate pe această linie.” [notă: Coman Stoilescu, 12/07/1953, ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politică, dos. 33/1953, f. 296. Vezi şi Declaraţie, 10/02/1954, dos. 33/1953, f. 281; Declaraţie de martor, 29/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 24 v.]
(p. 98, par. 1.)

109

Birtaș era direct interesat de informațiile care îi veneau din închisori și i-a reproșat lui Nemeș că nu primește nimic de la Brașov. Soluția găsită pentru compensarea activității slabe a Biroului Operativ din închisoare (titularul era în acea vreme Marcel Maier, provenit din Securitatea Suceava) a fost transferarea a doi deținuți informatori de la Pitești, motiv pentru care i-a cerut lui Marina să-i furnizeze propunerile[nota2 : ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 10, ff. 24v-25, 35, 46v.]. Acesta s-a consultat la rându-i cu Țurcanu și au stabilit ca cei doi să fie Adrian Prisăcaru și Maximilian Sobolevschi, care au fost preluați de Direcția Regională a Securității Pitești în seara de 24 martie 1950, imediat după închidere. În mod cu totul excepțional, transferul acestora nu a fost făcut de Direcția Generală a Penitenciarelor, cum ar fi fost normal, ci de o mașină a Securității, patru zile mai târziu[nota3 : ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 3, f. 255v. Conform fișei matricole penale, Adrian Prisăcaru a fost înregistrat în închisoarea Brașov o zi mai târziu, pe 29 martie 1950.].
(p. 80, par. 2)
Nemeş relatează: „Subsemnatul am propus să fie transferaţi dela penitenciarul Piteşti la penit. Braşov doi deţinuţi[,] anume Prisăcaru şi Sobolevschi, pentru a scoate informaţi[i] dela deţinuţi[i] din penit. Braşov. / Aceşti deţinuţi mi i-a recomandat Marina Ion[,] iar subsemnatul i-am propus lui Col. Birtaş[,] care i-a transferat prin Securitatea Piteşti la penit. Braşov.”[ Iosif Nemeş, Declaraţie, 16/12/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 24 v. Vezi şi Declaraţie, 10-11/12/1953, vol. 10, f. 12 v.] Cei doi deţinuţi au fost transferaţi pentru că: „la penitenciarul Braşov nu se scotea[u] informaţi[i] dela deţinuţi[,] de către Biroul operativ[,] şi Col. Birtaş Gavrilă mi-a cerut informaţi[i] dela acest penitenciar[;] atunci subsemnatul am propus[,] dacă este de acord[,] de a transfera doi deţinuţi informatori dela Piteşti la Braşov[,] lucru pe care acesta l-a aprobat şi a făcut şi transferul respectiv. / (...) S-a făcut acest transfer deoarece aceşti deţinuţi şi-au făcut aşa zisa demascare ei singuri[,] şi a[u] arătat activitatea lor din trecut.”[notă: Idem, Declaraţie, 16/12/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 24 v-25 v. Vezi şi Declaraţie, 3/07/1953, dos. 25 390, vol. 10, f. 33.]
(p. 214, par. 4.)

În fine, în seara zilei de 24 martie, după închidere, cei doi [Sobolevschi și Prisăcaru] au fost scoşi cu tot bagajul, pentru a fi duşi mai întâi la Securitatea Piteşti[notă: Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond Penal, dos. 26 979, vol. 3, f. 255 v; Proces Verbal de Interogatoriu, 13/08/1953, în Memorialul ororii, p. 477; Proces Verbal de Interogatoriu, 13/10/1953, p. 484.]. La Securitate, unde au fost transferaţi cu un Jeep (semn al unei acţiuni dirijată chiar de conducerea Securităţii), au stat circa patru zile. Probabil acolo au aşteptat ca transferul să fie pregătit în condiţii de conspirativitate. Apoi, pe 28 martie, au fost transferaţi, tot cu un Jeep, la închisoarea Braşov.
(p. 214, par. 3.)

110

Cei doi au discutat atât cu Țurcanu, care le-a transmis că pot să folosească bătaia în caz de nevoie, cât și cu colonelul Nemeș, care i-a ademenit cu un regim de închisoare mai permisiv (dreptul la pachete, plimbare, țigări) și cu insinuarea că dacă vor obține rezultate bune, ar putea fi eliberați înainte de termen.
(p. 80, par. 3, fără sursă.)
Când au coborât în curte, Sobolevschi, care înţelesese că spre noua destinaţie vor pleaca ei doi plus Ţurcanu, a aflat de la cel din urmă că rămâne în continuare la Piteşti, „iar noi doi[,] deci Prisăcaru şi cu mine[,] vom pleca[,] şi că acolo sistemul ce [urma] să-l folosim pentru a putea afla activitatea legionară a acelor persoane este acela de a o face pe grozavii legionari şi[,] mai târziu[,] dacă va fi cazul[,] să folosim sistemul dela Piteşti[,] deci izolare, bătaie şi demascări.”[notă: Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond Penal, dos. 26 979, vol. 3, f. 255 r. Vezi şi Proces Verbal de Interogatoriu, 13/08/1953, în Memorialul ororii, p. 477; Proces Verbal de Interogatoriu, 13/10/1953, pp. 484-485.]
(p. 213, par. 2.)

În noaptea de 23 spre 24 februarie 1950, Adrian Prisăcaru şi Maximilian Sobolevschi au fost scoşi de către gardianul de secţie din camera 3 parter (fostă „Biserică”, de pe secţia „muncă silnică”) şi conduşi, de director, la el în birou[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 13/08/1953, în Memorialul ororii, p. 477; Proces Verbal de Interogatoriu, 13/10/1953, p. 484; Declaraţie, 17/09/1953, Fond Penal, dos. 26 979, vol. 3, f. 254 v. Cu privire la trimiterea celor doi reeducaţi la închisoarea Braşov, a se vedea şi Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 184 r-186 v şi 212 v. Directorul îl confundă pe Iosif Nemeş cu Tudor Sepeanu şi pe Ioan Marina cu Mihai Mircea, şi la fel de greşit indică şi perioada în discuţie, care este când 1951, când toamna 1950.]. Acolo se aflau Iosif Nemeş şi Ţurcanu. Iată relatarea lui Sobolevschi despre întrevedere: „Dl. inspector NEMEŞ ne-a întrebat ce condamnare avem, cum este mâncarea şi ce politică am făcut. Apoi ne-a întrebat dacă suntem în stare ca în alte penitenciare să aflăm despre unii deţinuţi (ne-a dat de înţeles că nu sunt condamnaţi, adică lagărişti) ce activitate au depus înainte de arestare şi în închisoare. Nu ne-a indicat locul unde vom merge şi nici persoanele de care ne vom ocupa, spunând că va veni dânsul acolo şi ne va da indicaţii. Noi am spus că suntem de acord cu acest lucru[,] iar dl. inspector NEMEŞ ne-a spus că acolo vom avea condiţii de viaţă mai bune decât la Piteşti, că vom primi pachete cu alimente, ţigări, că vom avea plimbare şi ne-a dat de înţeles că dacă vom face ceiace ne[-]a spus[,] vom beneficia de reducerea pedepsei sau chiar de eliberare. / A spus[,] în continuare[,] că acolo unde vom merge să spunem că suntem necondamnaţi şi venim de undeva dela Ministerul de Interne[,] şi despre acest lucru să nu discutăm cu nimeni[,] iar dacă vom discuta[,] va fi rău de noi.” [notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 13/10/1953, în Memorialul ororii, p. 484. Vezi şi Declaraţie, 17/09/1953, Fond Penal, dos. 26 979, vol. 3, f. 254 v; Proces Verbal de Interogatoriu, 13/08/1953, în Memorialul ororii, p. 477.]
(p. 213, par. 1.)

111

La mijlocul lui aprilie, Nemeș s-a deplasat la Brașov pentru a le cere să obțină informații de la deținutul Octavian Corneliu[nota4: biografia deținutului] și le-a pus la dispoziție o cameră din celular. Cum acesta era internat în infirmerie, Prisăcaru i-a cerut gardianul să fie și el mutat acolo. Informațiile apoi obținute au fost trecute în scris și predate colonelului Nemeș la următoarea sa vizită. Nu avem cunoștință despre eventuale torturi aplicate lui Corneliu.
(pp. 80-81, fără sursă.)
Într-o seară din aprilie 1950, la circa două săptămâni de la transferarea celor doi în penitenciar, a sosit Iosif Nemeş[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 13/10/1953, în Memorialul ororii, p. 485.]. Reeducaţii au fost scoşi din celulă şi duşi în biroul directorului, care atunci lipsea din închisoare. Nemeş i-a întrebat ce informaţii au aflat între timp. I s-a răspuns că „sunt legionarii lagărişti care duc activitate legionară şi alte lucruri.” [notă: Ibidem.] Cu acel prilej, şeful SO le-a spus că „noi am fost trimişi acolo special pentru legionarul CORNELIU OCTAVIAN [,] să ne ocupăm de el.” [notă: Ibidem.] În scopul propus, Nemeş i-a ordonat gardianului de secţie ca a doua zi să-i mute la camera 5, unde se afla încarcerat deţinutul respectiv. Inspectorul le-a mai spus celor doi că de la Piteşi au plecat la Canal două dube cu deţinuţi, care s-au întors însă la Piteşti după două zile, fiindcă acolo ar fi început să se bată. (În realitate, deţinuţii în discuţie nu erau suficient reeducaţi, aşa cum s-a dovedit.) Apoi, că la Piteşti s-a amenajat o cameră în care stau deţinuţii „care au meritat să aibă condiţii de viaţă mai bună” [notă: Ibidem.]. (Era vorba de „şcoala de cadre” a reeducării, organizată după încheierea demascărilor la secţia „corecţie”.) Că acolo participanţii au cărţi, libertate şi merg la plimbare, iar între ei se află şi Nutti Pătrăşcanu, care, deşi este „cam dubios”, a fost mutat cu speranţa că „poate se va îndrepta” [notă: Ibidem.]. În fine, le-a mai spus că se va întoarce peste câteva zile să vadă ce au făcut.
Nemeş confirmă atât ordinul dat reeducaţilor, cât şi întâlnirea de la Braşov: „Aceşti doi deţinuţi au primit ordin din partea subsemnatului că vor scoate informaţii dela deţinuţi[i] din penitenciar, aceasta l-eam [!] spus[-]o la oraşul Stalin[,] când am fost acolo în inspecţie.” [notă: Iosif Nemeş, Declaraţie, 16/12/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 24 v. Vezi şi Declaraţie, 10-11/12/1953, vol. 10, f. 12 v.]
            La camera 5, Sobolevschi şi Prisăcaru nu l-au găsit pe Octavian Corneliu, întrucât, fiind bolnav, respectivul fusese transferat la spital[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, p. 486.]. Atunci Prisăcaru a cerut prin gardian să fie mutat şi el la spital, fapt care s-a întâmplat. Sobolevschi a rămas în cameră şi a căutat să strângă informaţii pe care să i le dea inspectorului la viitoarea vizită.
După o săptămână, Nemeş a sosit din nou în penitenciar[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, pp. 486-487.]. Sobolevschi a fost scos din cameră de gardian, dus în cabinetul medical şi pus să scrie toate informaţiile strânse. A scris câteva informaţii pe care le-a auzit în cameră despre activitatea „din exterior” şi „din interior” a unui legionar. Declaraţia a pus-o într-un plic şi i-a dat-o gardianului, care i-a spus că o va da lui Nemeş. Prisăcaru a scris şi el informaţiile aflate – cu siguranţă de la Octavian Corneliu, pe care îl urmase la spital – în camera de şedinţe a miliţienilor. Apoi, cei doi au mers împreună la şeful SO, care se afla în camera de şedinţe. Acolo, Nemeş a deschis plicurile şi a citit declaraţiile scrise de ei.
(pp. 215-216.)

112

Activitatea celor doi a fost repede observată de restul deținuților, astfel că deconspirarea lor a restricționat posibilitățile de informare. Practic, până la vizita lui Nemeș din 15 august nu s-a întâmplat nimic deosebit.

(p. 81, par. 2, fără sursă.)

Prisăcaru şi Sobolevschi i-au raportat [lui Nemeș] că deţinuţii şi-au dat seama că sunt informatori şi că nu vor să mai discute nimic. Şeful SO le-a cerut să stea în cameră şi să observe starea lor de spirit. În fine, ei au fost duşi înapoi la camera 5, unde au rămas până pe 15 august 1950.
(p. 216, par. 1.)

113

De la această dată administrația închisorii a fost atrasă oarecum de partea acțiunii în urma intervenției Serviciului Inspecții5, care l-a prezentat pe directorul Mihai Bertea drept omul de legătură căruia să îi fie predate notele.
(p. 81, par. 2, fără sursă.)
Cei doi reeducaţi au trecut prin faţa comisiei de triere a deţinuţilor pentru Canal. Apoi a fost format un „lot” cu cei condamnaţi, în care, pentru a nu da de bănuit, au fost incluşi şi ei. În după amiaza aceleiaşi zile, Prisăcaru şi Sobolevschi au fost chemaţi de Sepeanu, care i-a prezentat directorului Mihai Bertea şi le-a cerut ca, atunci când vor avea informaţii despre deţinuţii din grupul respectiv, să i se adreseze. Şeful SI le-a mai spus să observe starea de spirit şi să nu folosească bătaia.
         Să traducem aceste aserţiuni. Se pare că mandatul încredinţat de Nemeş celor doi reeducaţi fusese dus la bun sfârşit: Prisăcaru obţinuse de la Octavian Corneliu informaţiile necesare în anchetă. Acesta fusese, de altfel, obiectivul transferării lor. Între timp, o dată cu schimbarea conducerii Securităţii închisorilor şi a şefului ei, s-a schimbat şi obiectivul structurii. La data respectivă sarcina Serviciului era extinderea demascării în alte închisori. Şi, având doi reeducaţi la Braşov, ei au fost puşi la lucru. Întreaga evoluţie a celor doi confirmă, de altfel, ideea. Probabil cu prilejul acestei inspecţii a lui Sepeanu, Marin Iagăru a fost transferat din închisoare de către şeful său, nemulţumit de rezultate[notă: Marin Iagăru, Declaraţie, Fond „Penal”, dos. 25 390, [februarie 1954], vol. 2, f. 291 v.]. Întrucât SI nu mai avea un ofiţer politic la Braşov, directorul a fost însărcinat să se ocupe şi de activitatea informativă.
(pp. 216-217.)

114

Impulsionați de implicarea administrației, Prisăcaru și Sobolevschi i-au cerut directorului ca unul din ei să fie numit planton în vederea începerii unei acțiuni similare celei din Pitești, dar acesta a ezitat, probabil speriat de metoda aleasă. În săptămânile care au urmat, agresorii au căutat să-și recruteze câteva ajutoare pentru momentul declanșării violențelor, în lipsa sprijinului Biroului Inspecții.
(p. 81, par. 3, fără sursă.)
Astfel, pe 16 august 1950 cei doi reeducaţi au ieşit la raportul directorului, spunându-i că au de declarat ceva în legătură cu starea de spirit a deţinuţilor din închisoare[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, p. 487.]. Apoi au întocmit un raport, în care „am cerut ca unul dintre noi să fie scos planton pe sală, intenţionând cu aceasta să pregătim terenul în vederea începerii unei acţiuni, după sistemul ŢURCANU dela Piteşti.”[notă: Ibidem.] Ei au început deci cu începutul: constituirea unei reţele informative prealabile şi a unui grup de „şoc”. Directorul le-a răspuns că „o să vadă el” [notă: Ibidem.], iar cei doi au trecut la pregătirea deţinuţilor Gheorghe Comănici şi Mircea Lascu, pe care au reuşit să-i atragă în acţiune.
(p. 217, par. 2.)

115

De altfel, Tudor Sepeanu i-a reproșat violent lipsa de activitate lui Marin Iagăru (trimis mai târziu disciplinar la Pitești): „futuți mama ta, dacă nu vei face treabă vei fi chemat la București la DGP, unde vei fii schimbat și trimis în altă parte”[nota6 : ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 2, f. 291.].
(p. 81, par. 3.)
În iulie, Sepeanu a inspectat închisoarea, prilej cu care s-a arătat nemulţumit de activitatea lui Iagăru: „a venit la mine şi a zis că ce fac eu la acest Penitenciar, că stau degeaba, şi că nu fac nimic, că alte Penitenciare dau material bogat[,] numai declaraţi[i,] iar eu nu dau nimic, dând exemplu Penitenciarul Or[aşului]. Piteşti, şi Canalul, unde mi-a zis – [«]futu[-]ţi mama ta – dacă nu vei face treabă, vei fi chemat la Bucureşti[,] la D.G.P., unde vei fi schimbat şi trimis în altă parte.[»]”[notă: Iagăru spune că evenimentul s-a petrecut în iulie sau august, însă este vorba de iulie. Cf. Marin Iagăru, Declaraţie, Fond „Penal”, dos. 25 390, [februarie 1954], vol. 2, ff. 291 r-v.] Şeful voia „K[ilo]grame” de informaţii, ca la „Piteşti şi Gherla”[notă: Idem, Depoziţie de martor, 27/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 415 r.]
(p. 234, p. 4.)

116

Cel care a catalizat cu adevărat începerea acțiunii a fost noul ofițer politic trimis la Brașov, sublocotenentul Pavel Asandei, care lucrase o scurtă perioadă pe aceeași funcție în penitenciarul Pitești și îi cunoștea pe Prisăcaru și Sobolevschi.

(p. 81, par. 3, fără sursă.)

La sfârşitul lunii august, în locul lui Marin Iagăru, Sepeanu l-a trimis pe Pavel Asandi[notă: Marin Iagăru, Declaraţie, Fond „Penal”, dos. 25 390, [februarie 1954], vol. 2, f. 291 v.].
(p. 217, par. 3.)

Pavel Asandi, fost ofiţer politic la închisoarea Piteşti (1 iunie-sfârşitul lunii august 1950), ulterior şef al BI la penitenciarul Braşov...
(p. 214, par. 5.)

La sfârşitul lunii septembrie 1950, Sobolevschi a fost dus de gardianul de pe sală în camera şefului de secţie, unde l-a găsit pe sublocotenentul Pavel Asandi, şeful Biroului Inspecţii, care i-a spus că „a fost la Piteşti şi că mă cunoaşte pe mine şi pe PRISĂCARU[,] că ştie că am participat în acţiune alături de ŢURCANU şi că suntem la Braşov.”[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, p. 487.]
(p. 217, par. 4.)

117

Pe 10 octombrie 1950, Asandei l-a numit planton pe Prisăcaru, iar până la sfârșitul lunii s-a lăsat convins de cei doi să înceapă demascările, după ce aceștia l-au informat că este singura modalitate prin care mai pot culege informații.
(p. 81, par. 4, fără sursă.)
În fine, în jurul datei de 10 octombrie 1950, Prisăcaru a fost numit planton pe secţie[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, p. 487.].
(p. 217, par. 6.)

118

Mutat la camera 3, ceva mai mică și mai potrivită acțiunii, Adrian Prisăcaru a ținut un mic discurs prin care a cerut victimelor să declare tot ceea ce au ascuns la Securitate. Lovindu-se de refuzul lor, i-a bătut, fiind ajutat de Sobolevschi și unul din recruți, Ion Țigău. Brutalitățile au fost sistate curând, pentru că agresorii nu au astupat gurile celor din cameră și s-au speriat de țipetele lor, care puteau alarma administrația. Totuși, a doua zi cei bătuți au trecut la scrierea unor note informative.
(pp. 81-82, fără sursă.)
În camera 3, Prisăcaru le-a spus celor prezenţi să declare „tot ce nu au delarat la securitate (aceasta după ce a făcut o teorie asemănătoare cu cele pe care le făcea ŢURCANU la Piteşti).”[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, p. 488.] El a cerut lui Constantin Zamfirescu şi unui alt deţinut să înceapă să-şi facă demascarea. Întrucât au refuzat, cei doi au fost bătuţi de Prisăcaru, Sobolevschi şi Ion Ţigău, unul dintre neofiţi. Întrucât au început să strige, maltratarea lor a încetat. A doua zi, Prisăcaru a adus în cameră hârtie şi cerneală şi i-a pus să-şi scrie „demascările”. În timpul nopţii, deţinuţii de la camera 5 auzeau zgomote, vociferări şi ţipete[notă: P. Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre, 1995, pp. 53-54.].
(p. 219, par. 3.)

119

Alți doi deținuți au fost duși în cameră pentru a fi bătuți la o săptămână distanță de prima serie. Ion Ismană a fost torturat în mai multe rânduri atât în celulă, cât și în camera șefului de secție, dar a reușit să strige pe geam suficient de tare cât să fie auzit de director, de gardieni și de ceilalți deținuți. Directorul a venit în camera împreună cu slt. Asandei, căruia i-a cerut să rezolve problema. Lui Ismană i-a fost refuzată cererea de a fi mutat din cameră, astfel că în zilele următoare a dat și el declarațiile solicitate, dar ulterior a vorbit cu deținuții din celelalte camere despre ce a pățit și astfel toată închisoarea a fost prevenită să se ferească de agresori.
(p. 82, par. 2, fără sursă.)
După o săptămână, în cameră au fost aduşi deţinuţii Ion Ismană şi Gheorghe Miricescu[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, p. 488.]. Ismană a fost maltartat mai puţin, apoi a fost dus în camera şefului de secţie, unde a fost bătut de Prisăcaru, Sobolevschi, Ion Ţigău şi Gheorghe Comănici. Pentru că demascatul a început să strige, a fost înapoiat în camera de detenţie. După ce timp de câteva ore a fost ameninţat de reeducatori, a început din nou să strige la geam, fiind auzit de director, miliţieni şi, bineînţeles, de deţinuţi. A fost condus la Biroul Inspecţii, în faţa lui Mihai Bertea şi a lui Pavel Asandi. Acolo, Ismană a spus că a fost bătut şi a cerut să fie mutat în altă celulă. Directorul i-a cerut lui Asandi „să se ocupe de această problemă”[notă: Ibidem.]. Ismană nu a fost însă mutat din cameră, „fapt care a făcut să spună despre activitatea lui din penitenciar”[notă: Ibidem. Vezi şi Ion Ismană, Proces-Verbal (Audierea unui Martor), 26/10/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 11, f. 175. În iulie 1951, Ismană a fost transferat la Gherla, unde a trecut din nou prin demascare, pentru ca în 1954 să fie martor în primul proces al reeducării. Vezi M. Stănescu, Procesele reeducării (1952-1960), pp. 95-96.]. Prin urmare, a continuat să fie maltratat până şi-a făcut demascarea.
(p. 219, par. 4.)

120

Lucrul acesta a făcut imposibilă recrutarea unor noi adepți, cu excepția unui deținut pe care Prisăcaru și l-a apropiat cât timp a fost internat în infirmerie la sfârșitul lui decembrie . începutul lui ianuarie[nota7: ***Memorialul ororii..., pp. 484-488.].

(p. 82, par. 2.)

Prisăcaru s-a întors din spital pe la începutul lunii ianuarie 1951[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, p. 488.]. Acolo se împrietenise cu deţinutul Slătineanu, legionar, cu care, discutând, l-a convins să dea declaraţii despre activitatea lui. Slătineanu era inginer şi, la recomandarea celor doi deţinuţi reeducatori, a însărcinat de administraţie să deseneze planurile închisorii.
(p. 223, par. 4.)

121

Este de reținut faptul că la Brașov nu au mai existat încercări de demascări în forță, ceea ce ne face să credem că, deși ei nu o spun, administrația le-a interzis acest lucru lui Prisăcaru și Sobolevschi. De altfel, situația s-a calmat complet după acest incident, singura activitate curentă a informatorilor fiind redactarea unui raport lunar asupra stării de spirit din penitenciar.
(p. 82, par. 2, fără sursă.)
În momentul acela a intrat ofiţerul politic, fără să se anunţe. Directorul i-a reproşat că intră în timp ce el anchetează un deţinut. Ofiţerul politic[notă: Baicu redă greşit numele lui Pavel Asandi ca: Dincă. Totodată, politicul n-a fost închis şi nici n-a murit după ce a fost eliberat din închisoare, cum a auzit zvonindu-se autorul. P. Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre, p. 61.], văzându-se înfruntat, a plecat. A intrat gardianul; m-a luat şi m-a dus în celulă. După o oră, o grupă de gardieni cu directorul în frunte ne-a deschis uşa şi ne-a strigat: «Toată lumea cu faţa la perete!» Sobolevschi şi Prisăcaru s-au aşezat unul lângă altul, repetând că ei sunt de la Piteşti. Atunci v-am auzit pe dumneavoastră [Petre Baicu]: «Aţi venit să faceţi crime!» Cum stăteam cu faţa la perete, auzem cum zornăie pe duşumea obiectele zvârlite spre mijlocul camerei: fiare, pietre, bucăţi de lemn, sfori... Părea că au fost răscolite toate ungherele camerei şi am auzit vocea directorului: «Sobolevschi! Prisăcaru! Făceţi-vă bagajul... mama voastră de nemernici!» / Pe toţi câţi eram în cameră, afară de cei doi, ne-a inundat o boare sufletească!... Apoi am fost răspândiţi prin toate încăperile.” [notă: Ibidem.]
(p. 222, par. 11.)

În continuare, cei doi reeducaţi transferaţi de la închisoarea Piteşti au stat în camera 5 fără să mai facă ceva în privinţa demascărilor. După faza-test acţiunea eşuase, fără posibilitatea de a mai fi reluată.
(p. 223, par. 5.)

122

Cei doi au părăsit închisoarea Brașov la 13 februarie 1951 cu destinația Canalul Dunăre-Marea Neagră[nota8: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 3, f. 275. ].
Până pe 13-14 februarie 1951, ei au fost transferaţi la Canal[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, p. 488. Dumitrescu spune că ei au fost transferaţi la Braşov fără forme legale (din punctul de vedere al administraţiei Închisorilor, nu al Securităţii), motiv pentru care au fost mai întâi readuşi la Piteşti. Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 186 v. ].
(p. 223, par. 5.)

 

Pct. 1: sursa probabilă (căci nu este certă) este de acoperire; în discuție aici nu este maniera de lucru a lui D. Lăcătușu, un istoric onest, ci a lui A.M.

Pct. 6: termenul „(regim de detenție) lejer” este o marcă stilistică proprie nouă.

Pct. 12: de unde se vede că uneori cronologia trebuie calculată și verificată, ceea ce noi am făcut anterior, dată fiind absența ori imprecizia informației.

Pct. 13: exemplu de plagiat sistematic.

Pct. 20: arată că A.M. nu poate agrega informația în cauză dintr-o singură sursă, cea pe care o citează, și care nu este decât de acoperire.

Pct. 21: informația cu privire la popotă citată de A.M. este la fel de insuficientă.

Pct. 24: presupunând, mai mult decât binevoitor, că C. Merișca ar reprezenta sursa lui A.M., la locul indicat autorul datează izolările „iulie-septembrie 1949”, în timp ce data de 6 august nu apare nicăieri, situație care poate fi verificată la o simplă căutare pe Internet, la adresa: http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/tragpitesti/docs/cap2.htm.

Pct. 28: pentru acoperire, A.M. păstrează prima dată greșită a lui Dumitrescu cu privire la Conferința lui Jianu din mai 1949.

Pct. 30: în plus, fila 150 din dosarul citat este insuficientă ca sursă, după cum se poate observa, căci informația începe de la fila 149 recto; pasajul lui A.M., în care i se pare că e ceva neclar în ordinele lui Nemeș, este și el de pură acoperire.

Pct. 31: în plus, durata bătăii prime (un subiect pentru care informația este foarte săracă, deci greu de depistat în documente) este fără sursă la A.M., însă ea apare la noi.

Pct. 32: termenul „ideologie” ne aparține, în context, căci în contextul documentelor și al relatării lui Bâgu se vorbește doar despre „marxism”.

Pct. 35: la pp. 44-45 aflăm că istoricul Mircea Stănescu a scris o carte întreagă despre reeducarea de la Pitești, pe care A.M., în timp ce o plagiază sistematic, o expediază într-o notă polemică, pentru a ne situa printre cei care „maculează injust foștii deținuți politici”. Maculatorul transformat în acuzator al maculării atinge însă culmea ridicolului atunci când se instituie în psihiatrul lui N. Pătrășcanu (căruia îi pune diagnosticul de „schizofrenie”). Mai mult, în afară de interviul cu P. Dumitrescu (pe care să presupunem că A.M. îl are într-adevăr), ceea ce este introdus prin: „O altă victimă adaugă că...” (probabil Aristotel Popescu) reprezintă un plagiat transparent, dat fiind că singura altă sursă citată în sprijin nu este alta decât... istoricul Mircea Stănescu, cu care emițătorul polemizează în notă.

Pct. 36: Interviurile respective sunt citate pentru acoperire, iar dacă ele există cu adevărat, este improbabil ca pe baza lor să se poată reface întreaga scenă, așa cum am arătat.

Pct. 37: același furt, acoperit prin selectarea unei surse dominante (Al. Dumitrescu).

Pct. 38: același furt, acoperit prin selectarea unei surse dominante (M. Sobolevschi), într-un caz în care relatarea nici nu poate să stea într-o singură trimitere arhivistică; de altfel, nu se înțelege nici ce s-a petrecut cu adevărat în situația respectivă, tocmai din cauza acestei tentative de a șterge urmele. Formulele acoperitoare pentru „demascări” („în urma conflictului” sau „în urma discuţiilor”) sunt indicate la noi fără sursă, dat fiind că le reproducem în subcapitolul despre „Metoda” demascării (III.3.2.), așa încât A.M. rămâne complet în aer.

Pct. 39: nu ne așteptam ca sursa de acoperire a lui A.M. să fie altfel decât selectată dintre cele ale noastre.

Pct. 41: data – cu imprecizia de rigoare – este preluată de la noi, căci este exclus ca ea să apară în interviul indicat de A.M.

Pct. 42: subcapitolul „Etapele sistemului” (pp. 47-53) al lui A.M. este o replică a celui al nostru intitulat „III.3.2. Metoda” (pp. 131-135), o soluție proprie care constă în întreruperea narațiunii istorice pentru a explica mecanismul demascării și/sau reeducării.

„Mutație” – a Eului, a personalității, a naturii umane – este o idee și o marcă stilistică proprie nouă. Faptul că A.M. cunoște blogul nostru este ilustrat de ceea ce spune pe http://www.fenomenulpitesti.ro/linkuri (site-ul său): „Mircea Stănescu - Blogul istoricului Mircea Stănescu, cu câteva articole despre «reeducarea violentă de tip Piteşti»”. Sunt și alte elemente ale „Metodei” noastre din care A.M. se inspiră tacit, însă nu mai insistăm asupra lor.

În fine, nu ne putem abține să ne întrebăm cum a reușit A.M. această răsucire de viziune, de la îndoiala că o conversiune mentală este posibilă în cazul deținuților de la Pitești, la susținerea că avem de-a face cu o adevărată mutație sufletească, o idee la care ulterior noi am renunțat nu pentru că ar fi fost greșită, ci pentru că era exprimată... filosofic, un limbaj pe care l-am abandonat?

Pct. 43: cel cu care A.M. polemizează – sub acoperire – suntem noi înșine, fapt pe care cititorul obișnuit nu are de unde să-l știe, dat fiind că pasajul nu are vreo trimitere la sursă ori la lucrarea noastră, care devine, din nou, ținta acestui atac subversiv. Puse față în față, cele două texte lămuresc asupra faptului că procedeul, lipsit de cel mai elementar respect pentru efortul altui istoric, se hrănește, parazit, din chiar textul parazitat. Însă culmea tupeului este atinsă în momentul în care autorul acestei producții ne dă, tot sub acoperire, lecții de științificitate și... de morală („o gravă eroare”).

Pct. 44: pe C. Merișca măcar A.M. îl citează aici (căci altfel, cine știe de câte ori îl va fi furat și pe el, și, din nefericire, fostul deținut politic fiind mort, prin urmare nu mai poate verifica!); observația cu privire la păstrarea compactă a grupului nou-veniților pe secția „corecție” indiferent de categoria de pedeapsă, cu scopul de a fi folosiți ulterior în demascarea celorlalte secții, presupune o analiză (care ne aparține). Trimiterea la dos. 1114, vol. 1, f. 65 este o eroare (dacă nu este vorba despre o încercare de acoperire a furtului sursei), corect fiind f. 165, așa cu apare la noi.

Pct. 48: am înțeles: lui A.M. i-a plăcut eseul nostru din 1995! Dar atunci de ce nu o mărturisește, ci îl pradă?

Pct. 49: pentru acoperire, A.M. continuă citatul indicat de noi.

Pct. 53: este vorba despre același document, numai dosarul care îl conține este diferit.

Pct. 55: fără analiza noastră este cu totul improbabil ca A.M. să se fi descurcat în acest hățiș al informațiilor.

Pct. 57: trimiterea la C. Merișca este de acoperire, dovadă a lipsei unei analize proprii și a grabei de a trece mai departe fiind apariția, de două ori, a numelui lui Ion Petrica. La fel, A.M. amestecă cele două grupuri, iar trimiterile la sursele de arhivă sunt făcute, de acoperire, după ce s-a inspirat din analiza noaastră.

Pct. 58: existând o bază documentară pentru episodul respectiv, ea ar fi trebuit asociată cu interviul citat (așa cum am făcut noi cu cel al lui V. Drăgoescu), însă A.M. nu o face tocmai în tentativa de a ascunde sursa de inspirație (de aici precizarea: „Emil Sebeșan relatează”).

Pct. 59: aici A.M. ne spune ce mai făceau Popa și Țurcanu, însă componența comitetului nu ne-o arată, ca să nu arăte nici de unde ar fi preluat-o.

Pct. 61: dincolo de furtul surselor, la A.M. Grigore Dumitrescu apare de două ori, semn al muncii neobosite și „grijii” pentru informație și surse (sau al confuziei cu Grigore Istrate, un alt deținut?).

Pct. 62-64: A.M. rezumă faptele după cartea noastră (fără să indice vreo sursă); totuși, ca în cazul de față, de foarte multe ori este prea complicată problema aceasta a surselor, chiar și/sau mai ales ca acoperire pentru un plagiat!

Pct. 65: ca să se înțeleagă că vorbim despre aceleași personaje, numele Ion (Nelu) Păunescu este greșit la A.M. (probabil neintenționat), în realitate fiind vorba despre Ion (Nelu) Popescu, fost şef al Regionalei de Răzleţi Oltenia a Mişcării Legionare, coleg de „lot” cu N. Călinescu.

Pct. 71: sursa lui A.M., dos. 1126, vol. 1, ff. 240-241, pentru sanitarul Cioltar, pur și și simplu nu există, documentul regăsindu-se în vol. 2 din același sosar, la aceleași file, citat corect de noi (la locul indicat se află un document al lui Sucigan), o eroare din graba furtului sau o tentativă de a coperire a lui.

Pct. 73: desfășurarea demascării la Brașov și eșecul ei ulterior nu sunt acoperite de nici o sursă.

Pct. 74: informația oficială respectivă este, după cum se vede, extrem de săracă, și, prin urmare, foarte greu de găsit, iar singura ei atestare apare la noi.

Pct. 75: de unde se vede cât de complicată este aflarea traiectului informației care a dus la uciderea lui Niță, acțiune care, evident, nu stă într-singură sursă.

Pct. 77: „extindere” este o marcă stilistică proprie nouă, pe care ulterior A.M. o evită în subtitlu (folosește termenul „Exportarea acțiunii”, p. 70); a se vedea, în acest sens, subcapitolul III.3.6. Pregătirea extinderii demascării în alte centre de detenţie din lucrarea noastră, ca și ocurențele ante și sqq.

Pct. 81: sumara mărturie a lui Gh. Măruță, din Andreica, este de acoperire.

Pct. 82: trimiterea la vol. 3, din nota 119 a producției lui A.M. este o eroare din fuga furtului sau o încercare de acoperire, în fapt fiind vorba despre vol. 10 al aceluiași dosar.

Pct. 83: penitenciare „de execuție” (executare a pedepsei) este un termen provenit din limbajul administrativ folosit de noi (pp. 76, 79, 87, 93, 96, 107 și 162). La fel, noțiunile „școală de îndoctrinare” și „școală de cadre” nu au surse la A.M., după cum nu sunt nici argumentate.

Pct. 84: aici A.M. chiar ne citează, în nota 126, cu totul anodin (ca semnalizator pentru unii dintre participanții la „școala de cadre”), tocmai pentru ca restul să-l plagieze: el fură analiza și notele, apoi adaugă alte note, pentru acoperire. Situarea răspunsului lui Nemeș, ca reacție la neîncrederea lui Al. Dumitrescu în autenticitatea reeducării deținuților, în contextul „școlii de cadre”, ne aparține, iar termenul „probabil”, pe care l-am folosit, este lămuritor în acest sens.

Pct. 87: în plus, „acalmie” este o marcă stilistică proprie nouă (cf. „Între 25 şi 26 ianuarie a fost o perioadă de acalmie în privinţa torturilor”, Istorie, p. 164).

Pct. 88: 135 este o notă falsă, care ascunde un alt plagiat.

Pct. 90: în documentul din dos. 1126, vol. 1, la ff. 26-32, Sepeanu vorbește despre foarte multe subiecte, trimiterea la sursă (în afara localizării informației specifice) fiind de acoperire. La fel, în cazul documentului din același dosar, vol. 2, f. 27, este vorba despre o altă sursă aparținând tot lui Mihai Mircea (citat de noi de la f. 69), informație pe care A.M. a căutat-o doar pentru localizarea ei diferită. Este modelul tipic pentru tentativa de „ștergere a urmelor”.

Pct. 92: aici A.M. are o trimitere anodină, de acoperire, iar restul afirmațiilor sunt fără sursă.

Pct. 93: în ciuda confuziei, care apare în surse, între componențele camerelor 1 și 2 subsol (și a comitetelor de demascare), A.M. păstrează intact nucleul analizei noastre; totodată, regăsim același mod neglijent – căci fraudulos – de lucru, căci Florian Dumitrescu apare de două ori în enumerare.

Pct. 94: Inspirându-se de la noi pentru nucleul comitetului camerei 2 subsol, A.M. amestecă pur și simplu comitete de la camerele 1 și 2, ca substitut pentru o analiză a surselor, iar pentru acoperire indică diverse victime.
Pct. 95: A.M. nu aduce nimic în plus, căci totul este spus deja la noi, și în detaliu; totodată, prin furt el rezolvă toate problemele legate de fluxurile deținuților în și din cameră, la fel ca și de componența grupurilor – comitetul, agresorii, pe de o parte, și agresații, pe de altă parte.
Pct. 96: pentru uciderea lui I. Pintilie, A.M. alege o singură sursă dintre cele ale noastre, în timp ce pentru cele ale lui P. Limberea și C. Balanișcu nu are nici o trimitere; motivul este că o analiză exhausivă a surselor (foarte reduse ca număr, de altfel) se găsește doar la noi. În plus, un agramatism ca „decesuri” (care rimează cu succesuri!) nu este altceva decât o altă măsură a superficialității.
Pct. 101: „evacuarea” deținuților este o marcă stilistică proprie nouă, termenii din documente fiind: „transferarea”, „mutarea”.

Pct. 102: un furt limpede ca lumina zilei, întrucât A.M. redă informația plagiată până la nuanță.

Pct. 103: A.M. nu spune că episodul a avut loc în contextul celei de-a doua „școli de cadre” de la camera 4 Spital, tocmai pentru a plagia conținutul cap. V.3. A DOUA ŞCOALĂ DE CADRE (1951), pp. 263-268, aici și în continuare, motiv pentru care aflăm abia din par. 4 al subcap. său „Oprirea violențelor. Evacuarea penitenciarului” că a existat așa ceva. În plus, „evacuarea” (închisorii) este, așa cum am arătat deja, o marcă stilistică proprie nouă (vezi, în acest sens, și p. 229 din A.M.).

Pct. 104-105: plagiat de conținut, sursele sunt de acoperire.

Pct. 108: subiectul ordinului conducerii Securității cu privire la transferul cuplului Sobolevschi-Prisăcaru la ordinele conducerii Securității este fără sursă (care apare, în schimb, la noi); informația lui A.M. cu privire la prima propunere pentru conducerea SO este fără legătură cu contextul, deci de acoperire, în plus, ea este complet greșită: prima propunere a fost Coman Stoilescu, nu Gavrilă Birtaș! Prin urmare, furtul se asociază, inevitabil, cu lenea și graba, nu cu munca stăruitoare și atentă.

Pct. 108-122: demascarea la închisoarea Brașov este o plagiere sinistră la pătrat, dacă se poate spune așa, fiind completă (de conținut, de stil, de surse) și urmând punct cu punct Istoria noastră. Ea este atât de evidentă, încât nu se mai poate adăuga nimic la punerea pe două coloane.

Prin urmare, avem următorul centralizator:

 

Același conținut

Fără sursă

Același conținut

Aceleași surse

Același conținut

Surse diferite

52

46

24