Gama de operațiuni
a Jilavei
În primul rând, ca închisoare comunistă, Jilava a fost o închisoare de
tranzit. Acolo erau încarcerați deținuții înainte de a fi trimiși la
penitenciarele de executare a pedepsei. Totodată, orice transfer al lor de la o
închisoare la alta avea loc prin Jilava, o dubă penitenciară făcând periodic un
traseu în acest scop.
În al doilea rând, Jilava a fost o închisoare de execuție. Acolo erau puse
în executare condamnările la moarte pronunțate de tribunalele militare în cazul
deținuților politici, fie că a fost vorba despre grupul Ion Antonescu (1946),
de legionarii parașutați de armata americană în România (1953) sau de primul
grup de „țapi ispășitori” ai reeducării care îl avea în frunte pe Eugen Țurcanu
(1954).
În al treilea rând, Jilava a fost un „depozit” al Securității. Începând cu
luna decembrie 1949, deținuții arestați ca dușmani ai regimului erau izolați
într-o secție specială, de unde erau transferați, pentru anchete, în arestul de
la Ministerul de Interne, la Uranus sau în alte centre de anchetă (precum
Malmaison). Ei erau „depuși” acolo fie imediat după arestare, fie în timpul
executării pedepsei, în situația unor anchete ulterioare.
În al patrulea rând, Jilava a fost un penitenciar de pedeapsă. Începând din
1 iunie 1949, când a fost schimbat regulamentul (și regimul) penitenciar, acolo
au fost transferați, din alte unități de detenție, deținuții care căutau să
reziste presiunilor și, în genere, politicii distructive a adminstrației
închisorilor și Securității (numiți în limba de lemn „recalcitranți”,
„fanatici”).
În al cincilea rând, Jilava a fost centrul de formare a gardienilor „de tip
nou”, devotați regimului comunist, cu rolul de a-i înlocui pe gardienii
vechiului regim. Acolo s-a aflat Școala de gardieni și, tot acolo, s-au
desfășurau stagiile periodice de instruire și ședințele de bilanț ale Direcției
Generale a Penitenciarelor (DGP).
În ultimul rând, Jilava a fost o unitate penitenciară unde aveau loc
demascări, subiect cvasinecunoscut asupra căruia ne vom apleca în rândurile
care urmează.
Contextul
istoric
În perioada 1948-1949 sistemul de detenție a fost unul de tranziție, de la
vechiul regim penitenciar, la unul de tip „nou”. La începutul lunii iunie 1949
a avut loc schimbarea regulamentului penitenciar și, în acest scop, la toate
închisorile mari (numite „penitenciare de categoria I”, sinonim pentru cele
numite astăzi închisori de maximă securitate) au fost trimiși, de la Centru,
oficiali ai Ministerului de Interne și Securității pentru a supraveghea punerea
sa în practică[1]. La fel s-a întâmplat și la Jilava unde, anterior, în luna
martie 1949, la cârma închisorii a fost numit Nicolae Maromet[2]. Provenit din
sărăcimea satelor, de altfel pătura socială predilectă de recrutare a
gardienilor de provincie, el a lucrat mai întâi ca măturător și ca om bun la
toate la Primăria București (1935-1941)[3]. A luptat apoi în război, pe frontul
de Est (unde a fost decorat cu medalia „Bărbăție și Credință”) și pe frontul de
Vest, până la încheierea ostilităților. Dată fiindu-i originea țărănesc-proletară,
a fost imediat primit în Partidul Comunist (în 1945), fiind numit chiar
secretar al unei organizații din Sectorul de Galben al Bucureștiului.
Semianalfabet, bâlbâit și cu un profil de executant fidel, fasonat în anii de
serviciu la primărie și în război, în 1947 Maromet a fost selectat ca
instructor de partid în Corpul gardienilor din DGP, fiind trimis direct la
Jilava. Până la numirea sa în funcția de comandant a fost, pe rând,
prim-gardian și comandant al gărzii.
Se pare că ascensiunea sa s-a datorat lui Marin Constantinescu, adjunctul
șefului DGP care, înainte de a-l instala la Jilava, i-a transmis sarcinile
conducerii Partidului:
„Aici uite ce trebuie să faci, să aplici la deținuți o disciplină
neîntâ[l]nită până acum la Jilava în rândul deținuților, vreau o pușcărie model
la Jilava, exemplu pentru toate [închisorile] din țară[,] să nu existe o șoaptă
în rândul deținuților [...] să nu ia legătura unul cu altul.”[4]
Noul director trebuia să-și trateze și subordonații cu aceeași duritate:
„Cu aceeași tărie s-a pus problema și cu cadrele, afirmând [că] ai văzut
ce bandiți sunt, cum pactizează cu dușmanii de clasă[,] ticăloșii, au
transformat pușcăria într-un hotel [...] / împotriva lor trebuie luate cele mai
severe măsuri, întrebuințând orice fel de metode, să-i bagi în lanțuri și
să[-]i arestezi pe cei care vor mai încerca să se abată de la regulile tale”[5].
Dincolo de teroarea nemaipomenită pe care trebuia să o aplice deținuților
și, când era cazul, gardienilor din subordine (pe scurt: bătaie, bătaie,
bătaie!) două lucruri trebuia să țină minte acest troglodit, și anume: „că ești pus aici de partid” și „nu uita de lupta de clasă”[6].
În afară de regulamentul dur de detenție, care era cadrul general de
manifestare al gardienilor „noi”, în stabilirea regimului de detenție jucau un
rol și mai important ordinele și instrucțiunile venite pe linie ierarhică de la
DGP / Ministerul de Interne și Securitate. Or, în această privință, conducerea
Partidului ocupa locul central, întrucât ea era cea care stabilea obiectivele
sistemului de detenție, care erau: teroarea, exterminarea, munca forțată și
reeducarea[7].
Partidul îi dăduse deci puterea unui Maromet, Partidul i-o putea lua
înapoi, așa că misiunea sa era să aplice ordinele primite cu cel mai mare zel:
„Prin aceste instrucțiuni mi
s-a dat linia la Jilava și tonul cu care să muncesc acolo, aceasta pentru mine
a constituit un ghid în muncă[,] și căutam să aplic întocmai sau chiar mai
tare, să dovedesc că sunt în stare să fac [aceste lucruri]”[8].
Permanent, el avea în minte ceea ce-l ținea în funcție:
„nu am uitat că sunt trimis de partid și de lupta de clasă.”[9]
Gama de operațiuni a Jilavei, ca și evoluția sa în timp sunt surprinse
exact de către deținuții politici:
„Acţiunea de schingiuire a
deţinuţilor politici a început în Penit[enciarul]. Jilava în martie 1949 prin
instalarea lui Maromete ca director al Penitenciarului şi din acest penitenciar
a fost întinsă treptat într’un mare număr de penitenciare. […] Abia în
Decembrie 1949 la această acţiune se adaugă şi al doilea aspect importat tot
din Jilava, care era depozitul M.A.I.[,] inspectat şi controlat în perioada
schingiuirilor cel puţin lunar de către organele conducătoare M.A.I.”[10]
Martie și decembrie 1949 sunt date-cheie în acțiunile regimului comunist
împotriva deținuților săi politici. Prima reprezintă momentul înființării
Securității închisorilor și lagărelor, numită Serviciul Operativ (din martie
1950 Serviciul Inspecții / SI). Cea de-a doua trimite la momentul în care debutează
reeducarea de tip Pitești[11]. Prin urmare, acțiunile corespondente trebuie
considerate drept urmări ale unor ordine generale superioare venite de la
nivelul cel mai înalt al regimului comunist: Secretariatul Partidului și,
evident, sovieticii prin consilierii lor.
În martie 1950, când la conducerea Securității închisorilor și lagărelor a
fost numit lt.-col. Tudor Sepeanu, reeducarea era în plină desfășurare la
închisorile Pitești și Brașov, scopul regimului fiind extinderea acțiunii în
întreg sistemul penitenciar, începând cu centrele mari de detenție. Iată ce
relatează în acest sens subordonații săi, ofițeri în Centrala SI:
„Obiectivele principale pe care
punea accentul mai mult Sepeanu Tudor, era[u] Penitenciarele Piteşti, Gherla,
Jilava, Aiud, şi în general acolo unde se găseau încarceraţi deţinuţi
contra-revoluţionari.”[12]
„Sepeanu acorda mai multă
atenţie penitenciarelor Piteşti şi Gherla, Aiud, Jilava unde erau deţinuţi
contrarevoluţionari şi îndeosebi legionari.”[13]
Era exact misiunea pentru care fusese înființată Securitatea închisorilor
și lagărelor. Exceptând Aiudul, închisoarea destinată „legionarilor”, și care
grupa deținuți în vârstă care nu ar fi putut rezista maltratărilor atroce, în
privința demascării / reeducării acțiunile noului șef s-au concentrat pe restul
închisorilor indicate, între care și Jilava.
Demascările
Membru al Mişcării Legionare din 1940, Iosif
V. Iosif a fost arestat pe 19 mai 1948, apoi închis
„administrativ” (fără să fi trecut printr-un proces) la închisoarea Piteşti,
unde a fost maltratat în demascări. În 1950, probabil în vară, după ce
Securitatea a obţinut probele care îi lipseau, a fost transferat la Jilava în vederea
procesului. Acolo le-a relatat colegilor de detenție ce se petrecea în
închisoarea de unde venea. După ce pe 22 martie 1951 a fost condamnat la 10 ani
de „muncă silnică”, a fost tranferat din nou la Piteşti şi trecut încă o
dată prin demascări, la camera 3 subsol, unde a încercat să-şi ia viaţa[14]. Ulterior, a trecut prin reeducare la închisoarea Gherla,
iar pe 20 mai 1955 a fost transferat în arestul de la Ministerul de Interne, în
vederea anchetei celui de-al doilea proces al reeducării[15].
Episodul pe care îl vom relata în continuare se petrece în perioada în care
a fost închis la Jilava, în cursul anului 1950, și a fost reprodus de către
deținut chiar în cursul procesului în care, din victimă a reeducării, a fost
transformat în „țap ispășitor”[16]:
„În Jilava se smulg declaraţii
deţinuţilor prin maltratări şi teroare în baraca din curte, cu activitatea
rămasă necunoscută securităţii, iar ofiţerul politic de acolo mă întreabă dacă
am participat la „anchetele dela Piteşti”. Pot spune pe nume fiindcă şi el
ancheta şi maltrata în Jilava secondat de deţinuţii Reck Ştefan, Ardeleanu
[Ludovic], Păsculescu [Constantin] foşti membrii de partid. Au fost bătuţi
acolo: Lăzăroiu Constantin, Eminescu Gheorghe, Toader Toader etc.”[17].
Să traducem acest conținut.
În curtea interioară a închisorii, în fața secțiilor de încarcerare, era o
baracă din lemn, construită de germani în timpul războiului. Acolo, în vara
anului 1950, concomitent cu demascările care se desfășurau la închisoarea
Pitești, au început maltratările în același stil: cu deținuți politici care
maltratau alți deținuți politici sub comanda ofițerului politic, fie pentru a-i
teroriza pur și simplu, fie, mai ales, cu scopul de a scoate de la ei
informații legate de activitatea politică de dinainte de arestare. Cei vizați
erau maltratați barbar după ce capetele le erau acoperite cu saci de pânză,
pentru a ascunde identitatea autorilor.
Ofițerul politic al Jilavei nu este nimeni altul decât Alexandru Vișinescu,
un personaj care a devenit cunoscut în urma unei campanii de presă a IICCMER
care a însoțit demersurile instituției pe lângă Parchetul General vizând
inculparea sa pentru „genocid”[18].
Născut în 1925 în comuna Aldeni (astăzi sat în componența comunei
Cernătești), județul Buzău, Vișinescu a rămas, încă de la naștere, orfan de
tată și în grija mamei sale, alături de alți doi frați. Pe când el avea vârsta
de 9 ani, mama s-a recăsătorit, iar copilul a sfârșit prin a fi încredințat, în
două rânduri, altor părinți adoptivi care, ușor de imaginat, l-au primit pentru
a-l folosi la muncă. Copilăria i-a fost traumatică, iar eroul nostru a sfârșit
prin a părăsi amândouă familiile. De la 14 ani a lucrat la boierii și țăranii
înstăriți din zonă și ca muncitor necalificat (la extragerea petrolului, construcția
de drumuri și exploatările forestiere). În 1948 și-a făcut stagiul militar
obligatoriu la Trupele de Securitate și cele de Miliție, iar la lăsarea la
vatră a fost selectat pentru Școala de Securitate condusă de Tudor Sepeanu
(ianuarie–martie 1950). Scopul viitorului șef al Securității închisorilor și
lagărelor era să formeze cadre pentru reeducarea de tip Pitești. Este posibil
ca alegerea sa pentru școala respectivă să aibă legătură cu faptul că Alexandru
Drăghici, ministrul adjunct de Interne, era originar dintr-o comună apropiată,
Tisău, așa cum sugerează istoricul Dumitru Lăcătușu[19].
Caracterizat ca având o voință puternică („aptitudini de conducător”), ca fiind un executant model („o foarte bună comportare, foarte disciplinat”) și fidel regimului („ataşat clasei muncitoare”), dat fiind apoi că a fost „cel mai bun elev” al său,
Sepeanu i-a repartizat un penitenciar greu. Și nu s-a înșelat în ceea ce-l
privește. Tânărul de origine țărănească umilă, provenit dintr-o familie
dezorganizată, cu o instruire școlară sumară și având o nefericită experiență
de viață a profitat de posibilitățile nebănuite de ascensiune socială și s-a
devotat cu trup și suflet noilor săi stăpâni. Vișinescu a fost ofițer politic
al Jilavei între 1 iunie 1950[20] și noiembrie 1952 (sau ianuarie 1953),
perioadă care corespunde cu demascările de acolo.
Unul dintre deținuții politici care au acționat sub comanda lui Vișinescu a
fost Ştefan Reck. Născut pe 9 iulie 1915 în Cugir, Hunedoara, avea trei clase
de liceu industrial. Comunist în ilegalitate, a fost instructor al CC al PCdR
pentru Regionala Dunărea de Jos (Galaţi). Căzut în mâinile Poliției Legionare,
în perioada sfârșitul anului 1940–21 ianuarie 1941, a fost dus la București, în
fața lui Dumitru C. Popescu, șeful Grupei „Comuniști” din Siguranță. Nu
cunoaștem motivele „trădării” sale însă, după ce l-a recrutat, Popescu i l-a
predat ca informator lui Ion Taflaru, agent de Siguranță. Reck a divulgat
întâlnirea dintre „tehnicul” (legătura) Regionalei Galați și cel al Comitetului
Central al Partidului (Thea Lupu Roitman), petrecută în Str. Gh. Palade din
București, în cursul căreia a fost transmis material comunist. Ulterior, cei
vizați și contactele lor au fost supravegheați de Siguranță. El a divulgat și
alte trei organizaţii de partid şi de tineret comunist, pentru ca ulterior să
nu mai dea decât informații fără importanță ori să facă semnalări tardive. În
vara anului 1941 a primit ordin de mobilizare și, fără să-și avertizeze
agentul, a profitat de ocazie pentru a rupe legătura, fiind trimis pe frontul
antisovietic[21]. Fiindu-i descoperite isprăvile, pe 1 septembrie 1948 a fost
arestat de Securitate, iar pe 16 februarie 1950 a fost condamnat la 20 de ani
de „muncă silnică” pentru „crimă contra clasei muncitoare” (sau, în altă
variantă, „activitate intensă contra clasei muncitoare”). La Jilava a stat în
perioada 17 februarie 1950–18 septembrie 1951, apoi a fost expediat la Gherla,
în ambele închisori fiind implicat în demascări[22].
Un al doilea deținut politic care a acționat sub comanda lui Vișinescu a
fost Ludovic Ardeleanu. Născut pe 3 iulie 1904 în comuna Socodor, Arad, avea
patru clase primare și era de profesie lăcătuș-mecanic. În 1924 a fost încadrat
în PCdR, însă nu a avut nici o activitate. A participat la Congresul
Sindicatelor din 1929, pentru ca în 1931 să activeze pe linia Ajutorului Roșu,
organizație–paravan a Partidului. A condus apoi acțiunile de organizare a
șomerilor (1932–1935) și a făcut parte dintr-o comisie financiară a mișcării.
În 1937–1939 a fost falsificator de bani, alături de alți militanți, acțiune
despre care a susținut că nu știa că era lipsită de acordul conducerii PCdR,
motiv pentru care a fost „suspendat” („exclus”, în altă variantă) din
organizație, „cu drept de reabilitare”. S-a reabilitat rapid, de vreme ce în
1940, când a fost angajat la întreprinderea „Vulcan”, a fost numit secretar al
celulei de partid din care mai făceau parte Eugen Ijac, Prică Lovy și un
militant pe nume Bogdan, iar legătura sa superioară era Petre Melinte (alias „Ion”),
despre care tovarășii vor afla ulterior, din documentele Siguranței, că era
informator. În timpul unei întruniri „zburătoare” (scurte) de la fabrică,
Ardeleanu a fost arestat, pentru ca la scurt timp să fie eliberat. Conform
propriilor declarații, la Siguranță i s-a propus să să devină informator, însă
a refuzat, motiv pentru care a fost maltratat; totodată, și-a luat
angajamentul, față de inginerul Cezar de la întreprindere, că nu va mai duce
vreo activitate comunistă. Nu s-a ținut de cuvânt și, la o dată neprecizată, a
fost din nou arestat de Siguranță, moment în care legătura sa superioară era o
militantă pe nume Ceriu (alias „Marioara”). În 1941 a fost numit secretar de
partid al unui raion din Sectorul de Albastru din București, pentru ca în 1942–1943
să fie izolat de conducerea Partidului, care a apreciat că este „prea
compromis” (mult prea cunoscut / urmărit de Siguranță), timp în care a
continuat să se ocupe cu „munca de educare a muncitorilor de fabrică” (eufemism
pentru propaganda comunistă de la om la om). În februarie 1944 conducerea
mișcării a reluat legătura cu el și, până la 23 august 1944, a participat la
ședințele de celulă din fabrică.
Pe 23 august 1944 Ardeleanu s-a încadrat în Formațiunile de Luptă
Patriotică, structură paramilitară a PCdR, și a format celula „Vulcan”. A făcut
parte din Comitetul sindicatului Uniunea Metalo–Chimică și a fost președintele
comitetului de fabrică al aceleiași organizații. În același timp, a fost trecut
pe o listă a PCR care cuprindea „trădătorii” („provocatorii”) din mișcare. În
1946 a fost numit președinte al Sindicatului Metalo–Chimic și, în același an,
la intervenția lui Andrei Pătrașcu (un apropiat al lui Gheorghiu-Dej din
lagărul de la Târgu-Jiu), a fost exclus din Partid și din Formațiunile de Luptă
Patriotică. În anul următor a fost anchetat la Comisia de Control a CC al PCR
de o troika formată din Constantin
Pârvulescu, Iosif Rangheț și Emil Popa. Această primă anchetă a amplificat
suspiciunile, motiv pentru care Comisia a hotărât „continuarea cercetărilor
până la complecta clarificare”. În 1948 situația sa a fost reanalizată de
Comisie care, în mod neașteptat, a constatat că „Presupunerile, suspiciunile
creiate în jurul nearestării lui cu ocazia unor căderi, nu s-au dovedit” și a
hotărât reprimirea în Partid „ca membru nou”, cu stagiu din 23 august 1944.
Numai că bănuielile inițiale erau cele bune căci, conform declarațiilor date la
Securitate de comisarul de Siguranță Ion Taflaru, Ardeleanu a fost recrutat în
toamna anului 1940. Pur și simplu „și-a oferit serviciile” prin intermediul lui
Dumitru Teodorescu, șeful pazei și pompierilor de la fabrica unde lucra, aflat,
la rândul său, în legătură cu Dumitru C. Popescu, șeful Grupei „Comuniști” din
Siguranță. Ardeleanu a divulgat Siguranței întrunirea „zburătoare” mai sus
menționată, ocazie cu care au fost arestați câțiva muncitori, între care și
Gheorghe Frântu (vorbitorul de atunci). În consecință, arestările sale, ca și
afirmația că a fost maltratat de angajații Siguranței, făceau parte din
scenariul de acoperire. În aprilie 1941 Ardeleanu a divulgat o acțiune de
predare de material de propagandă care a avut loc în Sectorul de Albastru din
București, pe care îl conducea, prilej cu care au fost arestați, între alții,
membrii unei familii de cismari pe nume Peicev. În fine, în august–septembrie
1941 a dat informații în urma cărora a fost arestată Organizația numită „cu
balonașe”, un grup comunist care proiectase răspândirea de manifeste prin
folosirea unor mici baloane umplute cu hidrogen, între arestați fiind soții
Lazarovici, Vasile Vaida și Isac Resenblut. Izolat de tovarășii săi în urma
acestei „căderi”, până la 23 august 1944 Ardeleanu nu a mai fost capabil să
furnizeze Siguranței vreo informație importantă. În cele din urmă, fiindu-i
descoperite isprăvile, pe 19 august 1948 a fost arestat de Siguranța comunizată
pentru „crimă contra umanității” (Partidul fiind cel mai îndreptățit depozitar
al umanității), iar pe 17 februarie 1950 a fost condamnat la 15 de ani de
„muncă silnică” pentru „trădare de partid”. La Jilava a stat în perioada 13
octombrie–21 noiembrie 1948 și 17 februarie 1950–30 mai 1951, apoi a fost
transferat în lagărele de la Poarta Albă și Peninsula, de la Canalul
Dunăre-Marea Neagră, unde a fost implicat în demascări. De la Peninsula, pe 19
septembrie 1951 a fost expediat la închisoarea Aiud, împreună cu reeducații pe
care regimul i-a păstrat după aflarea parțială a secretului demascărilor, în
urma morții deținutului politic Ion Simionescu[23].
Un al treilea deținut politic care a acționat sub comanda
lui Vișinescu a fost Constantin Păsculescu. Născut pe 9 ianuarie 1915 în
București, având ca studii patru clase la Liceul Industrial CFR, era de
profesie tapițer. Membru al PCdR din 1932, în timpul ilegalității a lucrat la
întreprinderea „Tapițerul” și la CFR (tot în profesie). După 1945 a fost
președintele Sindicatului CFR. Pe 11 octombrie 1949 a fost arestat pentru
„crimă contra umanității” dat fiind că în timpul războiului, „în calitate de
comandant al unui detaș[ament] de evrei i[-]a supus la tratamente neomenoase
bruscându-i și lovindu-i”, pentru ca pe 17 febuarie 1950 să fie condamnat la 8
ani de „temniță grea”. A fost apoi deținut la Jilava și, din 1 martie 1951, în
lagărul de la Peninsula, de la Canalul Dunăre–Marea Neagră, unde s-a ocupat cu
demascările[24].
Arestați pentru „trădare de partid” și exacțiuni antievreiești, Ludovic
Ardeleanu, Ștefan Rek și Constantin Păsculescu erau de aceeași tipologie umană
ca și Eugen Țurcanu. Iată de ce ei au fost transferați concomitent la Jilava
(toți trei în aceeași zi), scopul fiind să fie folosiți la începerea
demascărilor. De altfel, toate transferurile aveau loc la ordinele Securității,
responsabilul cu „problema” deținuților politici fiind Alexandru Nicolschi[25].
Iată de ce comportamentul lor în închisoare („purtarea”) a fost apreciat(ă) ca
„foarte bun(ă)”.
Vișinescu și-a însușit atât de repede și de bine metoda demascării și a
avut executanți atât de fideli, încât în vara anului 1950 a fost însărcinat de
Tudor Sepeanu să-l instruiască pe fostul său coleg de școală, Velian Velianu,
ofițerul politic al închisorii Aiud:
„După ce eu am fost trimis la
Aiud[,] pentru că nu trimiteam chipurile prea multe note informative şi
declaraţii la centru, am fost adus ca să învăţ dela Lt. Vişinescu Alex[andru].
dela Jilava[,] unde am fost ţinut cca 10 zile, de învăţat eu nu am învăţat
nimic pentru că nu am avut ce.”[26]
Spusele lui Velianu sunt, în același timp, și adevărate și false: adevărate
pentru că secretul demascărilor consta în maltratări atroce, or aceasta o știa
încă din școală; și false, întrucât el nu ne spune ce a văzut și ce a făcut în
timpul cât a fost trimis pentru instruire la Jilava.
Ce văzuse el acolo este relatat de Aurel Obreja, care făcea parte dintr-un
grup de 26-27 deținuți politici transferați disciplinar de la închisoarea
Târgșor la Jilava pe 5 martie 1950, ca măsură de pedeapsă, pentru că au refuzat
reeducarea și îi influențau pe ceilalți încarcerați[27]. Episodul pe care îl
relatăm în continuare are loc în perioada iunie 1950–iunie 1951, timp în care
pedepsiții au rămas în închisoare, înainte ca o parte din ei să fie transferați
la Gherla (pe 14 iunie 1951), pentru a trece tot prin demascări:
„Ne-a(u) trimis la Jilava. [...] la Secția-ntâi șî
doi, în fațada Fortului erau două secții – era(u) despărțite – unde intrai la
Reduit. Șî-n Secția-ntâi era Secretu. [...]
În fața secției noastre era o
cabană – cabană, să-i spunem o baracă, nu cabană! – făcută di nemți, șî unde să
făceau anchete. Nu să făceau de reeducați, nu Țurcanu ancheta acolo, nici altă
figură care i-a condamnat pi ei, ci Reck șî Ardeleanu, doi foști comuniști
care, prinși în timpu’ lu’ Antonescu – trebuia(u) s-ajungă mari ăștia! – n-au
rezistat la presiunile anchetatorilor antonescieni șî au declarat, i-au turnat
șî au căzut unele grupuri de comuniști. Șî după 23 august, în loc să ajungă în
Comitetu’ Central, cum era(u) Reck șî Ardeleanu ... șî Vlădescu – un țigan,
cred că-i cel mai monstruos om pe care l-am întâlnit în viața mea!, era
tipograf de la Craiova. Șî ne-a șî chemat la anchetă: ne punea ochelari negri,
ne băga un sac în cap șî te prăjea ca pe-un cal!, vorb-aia, la anchetă. Dar
noi, care cunoșteam topografia locului, ieșeam, ne băga în baraca aia șî cum
intram acolo: «No, banditule, ia spune ce discutați voi în cameră!» «Nu
discutăm nimica.» «Futu-vă Dumnezeu’ mamilor voastre!» – șî ne bătea. Dă-i
cu ... aicea! Șî ei erau [ridică vocea] deținuți! «Nu, nu răspundeți?!»
Ei, (cei) care încercau oarecumva să mai scape, apăi îi dădea(u) să mănânce nu
știu ce, fasole, că era o foame de ...”[28]
Vlădescu era, probabil, un deținut de drept comun, în mod verosimil acesta
fiind motivul pentru care nu i-am găsit fișa de încarcerare[29].
Din octombrie 1950 grupul torționarilor s-a întărit cu un un alt deținut
politic care avea și experiența practică a demascărilor, dobândită la
închisoarea Gherla unde, începând din 15 septembrie același an, reeducarea
fusese extinsă. Iată relatarea lui Iosif V. Iosif:
„La Jilava a apărut un Matei
Alexandru şi fiind apoi chemat de ofiţerul politic[,] m-a întrebat despre
penitenciarul Piteşti. Am avut teamă, dar am povestit situaţia în care am fost
pus şi am refuzat să declar acestuia cînd eram la baracă.”[30]
Un al patrulea deținut politic folosit în demascările de la Jilava a fost
deci Alexandru Matei. Născut pe 4 iulie 1913 la Ploiești, Prahova, a absolvit o
școală industrială, fiind de profesie strungar. Membru al PCdR din perioada
interbelică, a fost arestat pe 19 decembrie 1947 pentru „activitate contra
clasei muncitoare”, un eufemism pentru membrii mișcării care în ilegalitate
fuseseră informatori ai Siguranței. Mai întâi a fost deținut la Aiud (5
ianuarie–august 1948), unde a lucrat în atelier ca strungar și a furnizat
informații prim-gardianului Ionașu. Din august 1948 a fost deținut la Gherla,
unde a devenit „rezident-șef” (informator-șef) și furniza informații pe două
„linii” (pentru două rețele): cea a ofițerului politic (la început Dezideriu Iacob)
și cea a lui Vasile Mocodeanu, sanitarul închisorii și lucrător acoperit al
Securității din Gherla. Începând din 15 septembrie a participat la demascări,
fiind legătura reeducaților cu ofițerii politici, în speță cu Gheorghe Sucigan,
colegul de școală de Securitate al lui Vișinescu. Pe 12 octombrie a fost
transferat la Jilava, unde a ajuns două zile mai târziu. Acolo a stat două luni
(până în decembrie 1950), după care a fost trimis la arestul de la MAI (până în
aprilie 1951), pentru a fi apoi reîntors la Jilava (până în ianuarie 1952). A
maltratat deținuți în demascări și a strâns informații sub comanda lui
Vișinescu. Pe 4 aprilie 1951 a fost judecat în lipsă și condamnat la 25 de ani
„muncă silnică” pentru „crimă contra umanității” (sau, în altă variantă, pentru
„crimă de război”), o încadrare pentru cei care timpul războiului antisovietic
participaseră la executarea partizanilor, a populației civile, evreilor și
țiganilor. Fiindcă îl ținea ocupat până peste cap cu demascările, Securitatea
nu s-a obosit să-l trimită la proces. În ianuarie 1952 a fost transferat înapoi
la Gherla, pentru trei luni (până în aprilie), apoi a fost retrimis la Jilava
(până în iulie 1953), unde a fost informator sub comanda noului ofițer politic
Manda[31].
Prin urmare, Alexandru Matei a „operat” la Jilava în trei rânduri: 14
octombrie–decembrie 1950, aprilie 1951–ianuarie 1952 și aprilie 1952–iulie
1953, iar Iosif V. Iosif l-a cunoscut în prima dintre aceste perioade. Pentru a
explica cele relatate de demascat, vom spune că aflând despre faptul că el
povestise ce pățise la la Pitești, Matei l-a maltratat în baracă, însă fără
vreun rezultat. Dus în fața lui Vișinescu, ofițerul torționar sub a cărui
comandă acționa deținutul torționar, Iosif i-a relatat cele cerute.
Alte
maltratări
Ca centru de detenție, Jilava găzduia și deținuți de drept comun. Totodată,
acolo erau transferați „hoții” (apelativul în argou pentru „dreptul comun”) cei
mai înrăiți, cei cu abateri disciplinare sau evadații. Iată tipul de corecție
pe care li-l aplicau gardienii torționari de sub comanda lui Maromet dar, în
același timp și într-un mod aplicat („sistematic”), grupul demascării aflat sub
comanda lui Vișinescu, în relatarea lui Ioan Baciu, șeful DGP:
„În perioada 1949-50-51 au fost
cazuri de bătăi din partea ofițerilor din închisori cum a fost cazul la Jilava
unde Tov. Cpt. Moromete [Nicolae Maromet] și Lt. [Alexandru] Vișinescu de la
Operativ au organizat bătaia a doi deținuți de drept comun care evadaseră de la
muncă. [Marin] Jianu a primit o adresă de la [Alexandru] Voitinovici cu un
dosar și câteva fotografi[i] care arăta că cei doi deținuți au fost bătuți în
mod barbar de alți deținuți. La cercetările care le[-]am făcut a reeșit că
Directoru[l] Cpt. Moromete și cu Lt. Vișinescu au pus câțiva deținuți contra
revoluționari să[-]i bată[;] dupe ce au fost bătuți și lăsați în nesimțire au
fost băgați la celulă fără îngrijire medicală [iar] după câteva săptămâni
rănile au putrezit și au căzut fesurile [fesele]. La cercetar[e]a care am
făcut[-]o era din partea secți[ei] CC PMR Tov. [Evghenie] Tănase[.] Cpt.
Maromete a negat tot timpul cât a fost cercetat [iar] se[a]ra[,] la venirea lui
Jianu a recunoscut cum a organizat bătaia și ș[-]a luat angajamentul că nu se
va mai întâmpla[;] eu am cerut să fie îndepărtat sau mutat la altă muncă în
cadrul Ministerului[,] Jianu mi[-]a spus să[-]i dau 5 zile de arest. Mai târziu
Cpt. Moromete a folosit [din nou] asemeni metode[:] la un control la Jilava cu
Lt. Col. Constantinescu am găsit deținutul de drept comun dezbrăcat în cămașe
în frig, fără mâncare în celulă[,] deținutul era și bolnav TBC[;] am sigilat
toate locurile unde el putea să aplice asemenea metode[,] i[-]am dat ordin să
nu mai aplice pedepse fără aprobare dar nu respecta[;] am raportat în mai multe
rânduri lui Jianu și[,] cu mare greutate[, am reușit] să aprobe să fie mutat
disciplinar.”[32]
Să traducem cele relatate de Baciu.
Episodul de mai sus s-a petrecut în perioada vara 1950-martie 1951. Bătaia
atroce aplicată evadaților a fost făcută, mai întâi, de către Maromet împreună
cu gardienii săi. Regula era ca evadaților să li se aplice, după ce erau
prinși, o bătaie soră cu moartea (dacă erau politici, regula suplimentară era
să fie uciși în maltratări sau împușcați sub acoperirea fugii de sub escortă).
Apoi, în context, evadații au fost torturați sistematic, în mod groaznic, de
către deținuții torționari de sub comanda torționarului șef Vișinescu.
Ce s-a întâmplat în cazul descris? Măcelărirea (și, cu siguranță, moartea)
celor doi deținuți de drept comun a provocat o anchetă a Procuraturii (uzuală
pentru „dreptul comun”, cu totul improbabilă pentru „politici”), care a fost
continuată de Ioan Baciu, șeful închisorilor și lagărelor, împreună cu col.
Evghenie Tănase, șeful Secției Administrativ–Politice a CC al Partidului, structura însărcinată cu
conducerea, controlul și îndrumarea tuturor organismelor militarizate și, în
special, a Securității și Miliției.
Prin urmare, era o anchetă administrativă tipică, în cursul căreia
Vișinescu nu a fost deranjat cu întrebări incomode, ci doar (mult prea) zelosul
Maromet. Că și el acționa la ordin, este o chestiune despre care am relatat
deja, probată și de faptul că i s-a permis să nege acuzele chiar în fața
reprezentantului Partidului.
Dacă ar fi fost o anchetă reală, iar nu o înșelătorie, comandantul Jilavei
ar fi fost arestat imediat, apoi el ar fi declarat, în ancheta Securității, tot
ceea ce făcuse și chiar mai mult decât atât. În plus, cu siguranță speriat de
ceea ce i s-ar putea întâmpla, Maromet a recunoscut acuzele doar în fața
șefului său Marin Jianu, ministrul adjunct de Interne care se ocupa și de
deținuții politici, un oficial cu rol-cheie în demascările și reeducările de
tip Pitești. Întrucât comandantul Jilavei acționa la ordinele conducerii MAI,
s-a ales cu doar 5 (cinci) zile de arest. Atât valora viața a doi deținuți de
drept comun, iar a deținuților politici nici măcar atât. Mai mult, el și-a
reluat îndeletnicirile zilnice, desigur tot la ordine superioare.
Restul considerațiilor lui Baciu nu merită atenție, rolul său fiind doar de
acoperire formală a morților. De altfel, sunt chiar aiuritoare pretențiile sale
de a fi încercat să-l controleze (și tempereze) pe Maromet, alături de col.
Constantinescu, cel care la instalarea în post îi transmisese ordinele de a fi
fără cruțare față de dușmanii regimului. Apoi, el nu-i controla, și nici nu
avea pretenția să-i controleze, pe nici unul dintre comandanții închisorilor și
lagărelor în care se desfășurau demascări, fie că era vorba despre Pitești,
Brașov, Gherla, Târgu-Ocna, Ocnele Mari sau Peninsula. În fine, încetarea
demascărilor (și bătăilor atroce asociate lor) a avut loc nu la inițiativa lui
Baciu, ci în urma ordinelor venite în septembrie 1951 de la nivelurile cele mai
înalte ale regimului, după aflarea (parțială) în Occident a secretului
demascării, petrecută în urma morții deținutului Ion Simionescu care a avut loc
la Canal, eveniment care a generat o altă anchetă a Securității de acoperire a
urmelor[33]. Regimul de teroare din întreg sistemul penitenciar (nu doar de la
Jilava), în prima sa fază, a durat însă până în mai 1953.
Să ne întoarcem însă la deținuții politici, la Vișinescu și la Evghenie
Tănase, oficialul cu rangul cel mai înalt implicat direct în atrocitățile
demascării, urmărind relatarea lui Tudor Sepeanu, șeful Securității
închisorilor și lagărelor:
„La penitenciarul Jilava, am luat contact cu Cpt. Moromete... cu care am stabilit legăturile ce trebuie să
le aibă cu subalternii mei, și cu deținutul Pădure sau Pădureanu, care a fost
anchetat de Dl. Col. Baciu Ion pentru că a fost bătut de Cpt. Moromete și Slt.
Vișinescu.”[34]
„La penitenciarul Jilava, unde șef al biroului inspecții era Slt.
Vișinescu Ion [Alexandru], am fost de 4-5 ori în control, și am dat
dispozițiuni pentru ducerea muncii [...]. La Jilava am mai avut un conflict,
cauzat de către directorul Cpt. Moromete care împreună cu Slt. Vișinescu au
bătut grav pe un condamnant recalcitrant numit Pădure[,] și care fusese în
timpul cât eu lucram la Corpul Detectivilor informatorul D-lui Nicolschi
Alexandru. Acest fapt a fost anchetat de Dl. Col. [Evghenie] Tănase, dar nu
știu ce măsuri s-au luat.”[35]
Nici considerațiile lui Sepeanu nu merită prea multă atenție, fiind date
într-un context ulterior, cel în care va deveni el însuși un „țap ispășitor” al
demascărilor[36]. De altfel, nu se înțelege ce conflict ar fi putut avea el cu
Maromet, care îl sprijinea în maltratări pe subordonatul său Vișinescu, fără să
se amestece în demascările individuale desfășurate în baraca din curtea
închisorii. Apoi, Sepeanu însuși punea un mare preț pe viața deținuților, de
vreme ce ținea să le-o ia (nu înainte însă de a-și face demascarea),
comunicându-le regulat subordonaților săi, în limbajul cel mai frust: „Dă-i în
mă[-]sa, mi se rupe în paișpe dacă moare” și „dacă moare cineva[,] lasă moară”[37].
În consecință, înșiși informatorii recalcitranți trebuiau disciplinați prin
aceeași metodă aplicată restului dușmanilor regimului, iar dezlănțuirea
tandemului exploziv Maromet–Vișinescu provoca uneori intervenția oficialilor de
rang înalt, scopul fiind ca teroarea, exterminarea și reeducarea metodice să nu
fie puse în pericol.
Moștenirea
demascărilor
Explicabil, Ștefan Reck a fost informator al
Securității, așa cum o atestă transferurile sale către arestul MAI din Piața
Palatului (UM 0123/H), sediul Direcției de Anchete (UM 0123/O). Pentru
serviciile aduse Organelor, în 1956 pedeapsa i-a fost redusă la 15 ani de
„temniță grea”, apoi, pe 27 ianuarie același an, a fost grațiat de restul
condamnării și pus în libertate. Întrucât Securitatea îi îndrăgise serviciile,
pe 3 martie 1956 l-a rearestat pentru aceleași acuze din trecut și l-a obligat
să execute restul pedepsei. A fost eliberat la termen, pe 5 iunie 1963.
La fel de explicabil, Ludovic
Ardeleanu a fost și el informator al Securității, așa cum o atestă unul dintre
transferurile sale la Securitate. Pentru serviciile aduse Organelor, în 1955
pedeapsa i-a fost redusă la 7 ani și 6 luni de „muncă silnică”. A fost eliberat
la termen, pe 13 februarie 1956, și trimis în „domiciliu obligatoriu” în „satul
nou” Răchitoasa. Cu alte cuvinte, nu a fost eliberat cu adevărat, ci a fost
trimis în „al doilea cerc” de detenție, căci Securitatea avea nevoie de el și
acolo.
La încetarea lucrărilor Canalului Dunăre–Marea Neagră, pe 20 iulie 1953
Constantin Păsculescu a fost trimis la închisoarea Gherla. De acolo, pe 21
aprilie 1954 a fost transferat în lagărul de la Baia Sprie. În fine, pentru
serviciile aduse Organelor, pe 9 noiembrie 1955 a fost eliberat, restul de
pedeapsă fiindu-i grațiat. Nu a mai fost arestat, semn că i se găsise un rost
și în „libertate”.
În 1953, tot pentru serviciile aduse Securității, și lui Alexandru Matei
pedeapsa i-a fost redusă la 15 ani de „muncă silnică”. Culmea, în 1954 a fost
martor al acuzării în primul proces al reeducării, care a grupat „țapii
ispășitori” deținuți în frunte cu Eugen Țurcanu. În 1955 pedeapsa i-a fost
redusă încă o dată, la 12 ani și 6 luni, iar pe 3 ianuarie 1956 a fost eliberat,
restul pedepsei fiindu-i grațiat. Pe 6 februarie 1958, în contextul celui de-al
doilea mare val de arestări, a fost rearestat pentru aceleași motive ca în
trecut și obligat să execute restul de pedeapsă, căci Securitatea avea în
continuare nevoie de serviciile sale. A fost eliberat la termen, pe 17 ianuarie
1962.
Ulterior Jilavei, Alexandru Vișinescu a fost ofițer politic
al închisorii de femei de la Mislea, județul Prahova (1953-1954). Acolo el le
dezbrăca pe politicele care lucrau în atelierul de confecții și: „Ne punea să sărim ca broasca, așa, în pielea
goală cum eram, ca să ne cadă cică ața de unde am ascuns-o.”[39] Este vorba despre o tortură care își
are originea în demascările de tip Pitești, rolul său fiind distrugerea fizică
și, mai ales, psihică a dușmanilor regimului[39]. A fost apoi, succesiv, ofițer politic și comandant al închisorii Râmnicu
Sărat (1954-1956 și, respectiv, 1956-1963), unde a aplicat, probabil, regimul
de detenție cel mai dur din întreg sistemul carceral comunist al perioadei. De
pildă, în contextul regimului de exterminare aplicat acolo, deținuții politici
erau obligați să stea așezați, timp de 17 ore pe zi, la marginea patului, cu
mâinile pe genunchi și cu ochii ațintiți la becul de deasupra ușii celulei.
Este vorba despre o variantă a „poziției de demascare” din reeducarea de tip
Pitești[40]. Ultima funcție pe care a deținut-o
Vișinescu, înainte de pensionare, a fost cea de șef al Miliţiei județului
Giurgiu (1973–1978). S-a bucurat liniștit de pensia de colonel până în 2013,
când atenția presei l-a scos din uitare. Această atenție nu s-a focalizat însă
în nici un fel asupra demascării / reeducării, dat fiind că este un subiect
aproape complet necunoscut chiar și pentru istorici.
Schimbând versantul istoriei cu cel al memoriei, în mod
firesc acțiunea de inculpare a torționarilor comuniști ar trebui însoțită de
intervievarea victimelor și de cercetări de arhivă relevante precum cele ale
istoricului Dumitru Lăcătușu, din nefericire forțat să părăsească IICCMER
(asemeni mai multor colegi ai săi), în urma „rotativei” scimbări a conducerii
instituției. Așa încât, nu vedem cine și cum ar mai putea-o face, de vreme ce
instituția a pierdut un grup important de cercetători formați sau aflați în
stadiu avansat de formare.
În legătură cu recentele (sau trecutele) campanii de
„devoalare”[41] a torționarilor (în
cuprinsul cărora cazul lui Vișinescu este de departe cel mai mediatizat) vom
spune, în primul rând, că scopul unei inculpări pentru crime imprescriptibile
este să facă dreptate victimelor. Apoi, în al doilea rând, rolul unei anchete
judiciare și al unui proces sunt să lase dovezi pentru Istorie. Iar pentru a le
obține, prin confruntarea inculpatului cu mărturiile victimelor și documentele
de arhivă, este importantă cooperarea acestuia de-a lungul întregului proces[42]. Pe de altă parte, este de spus că discuțiile publice
legate de corectitudinea juridică a bazei legale a anchetei Parchetului
(dezbaterea „genocid” vs. „crime împotriva umanității”) sunt, în contextul
recentei schimbări a codurilor penale, cu totul secundare[43].
Pentru istoric, „discursul” torționarului este
întotdeauna interesant, fie că el conține acceptări, negări ori justificări
(ori toate la un loc), căci acestea sunt probe istorice prețioase. Pe de altă
parte, istoricului îi este teamă doar de tăcerea torționarului, căci efectele
educative ale inculpării și procesului său vor fi astfel foarte reduse[44].
În concluzie, nu credem în „campanii” de propagandă.
Credem, în schimb, într-o suită de acțiuni raționale în urma cărora torționarii
vor fi condamnați, iar victimelor li se va face astfel dreptate, trecutul
criminal va fi analizat și înțeles, iar torționarii își vor asuma (sau vor fi
obligați să-și asume) greutatea crimelor lor.
Numai procedând în acest fel ne vom împăca cu trecutul:
nu uitând și iertând, ci înțelegând, explicând, asumând și ținând minte.
NOTE
[1] A se vedea, în acest sens, părțile corespondente din
lucrarea noastră Reeducarea în România
comunistă, 1945-1952, Iași/București, Editura Polirom, vol. 1, Aiud, Suceava, Pitești, Brașov, 2010;
vol. 2, Târgșor, Gherla, 2010; vol.
3, Târgu-Ocna, Ocnele Mari, Canalul
Dunăre-Marea Neagră, 2012.
[2] Numele real al acestuia este Maromet, nu Moromete, așa
cum apare în dosarul de cadre din Arhiva Administrației Naționale a
Penitenciarelor, cu siguranță o „literaturizare” ulterioară care nu are însă
nici o legătură cu romanul omonim al lui Marin Preda, ci reprezintă o modelare
tipică pentru responsabilii de cadre din Ministerul de Interne (a se vedea, în
acest sens, cazurile: „Avădăni” transformat în „Avădanei”, „Sucigan” devenit
„Sucegan”, „Bărbos” schimbat în „Bărbosu”, pentru a indica doar câteva dintre
personajele reeducării). Originar din zona Argeșului, comandantul Jilavei a
fost cunoscut de mulți dintre deținuții politici de pe plaiurile sale de
baștină, care îi reproduc numele cu fidelitate. De altfel, maromet pare să fie o variantă dialectală diminutivată a cuvântului
moroi (strigoi), cu ocurențele moromete sau, mai apropiat, moromeț.
[3] Pentru biografia sa, aici și în continuare, fără altă
trimitere, vezi Andrei Muraru (coord.), Dicționarul
penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Editura Polirom
Iași/București, 2008, pp. 362-363; http://www.iiccr.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/#Nicolae%20Moromete (consultat la data de 7/02/2014). Pretinsa sa ocupație
de „om de serviciu”, preluată din „autobiografie”, reprezintă o exagerare, dat
fiind contextul interbelic.
[4] A. Muraru (coord.), op.
cit., p. 363, subl. în text. Constantinescu este citat dintr-un memoriu al
lui Maromet adresat conducerii DGP în 1955, într-o perioadă de destindere
ideologică, când regimul părea să nu mai aibă nevoie de serviciile sale, fiind
vizat pentru trecerea în rezervă.
[5] Ibidem, subl. în text.
[6] Ibidem, subl. în text.
[7] A se vedea, în acest sens, M. Stănescu (ed.), Organismele politce românești (1948-1965).
Documente privind instituțiile și practicile, București, Editura Vremea,
2003 și Idem, Reeducarea în România comunistă, vol. III, pp. 123-126.
[8] A. Muraru (coord.), op.
cit., p. 363.
[9] Ibidem.
[10] Gheorghe Calciu, Motive
de recurs, 13/07/1957, în M. Stănescu (ed.), Documentele reeducării, vol.
I, Editura Vicovia, 2013, p. 490.
[11] Pentru datele respective a se vedea M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă, vol. 1,
passim.
[12] Constantin Zincă, Declaraţie,
20/02/1954, în M. Stănescu (ed.), Documentele
reeducării, vol. I, p. 267.
[13] Iancu Şerban, Declaraţie,
10/02/1955, în M. Stănescu (ed.), Documentele
reeducării, vol. I, p. 325.
[14] Gheorghe Gheorghiu zis Gelu a fost încarcerat cu el. Cf. Depoziţie
de martor, 25/04/1957, Arhiva CNSAS, Fond „Penal”, dosar 1.137 (25.387, cota SRI), vol. 5, f. 369. Totodată, în cursul
celui de-al doilea proces al reeducării, se spune: „Martorul acuzării Comşa
Eronim [...] Ştie că Iosif [V. Iosif] a fost bătut pentrucă a vorbit despre
demascările dela închisoarea Jilava”. Cf.
Concluzii scrise depuse de avocat Prutu
David pentru acuzatul Iosif V. Iosif, ff. 403-409 r.
[15] Iosif V. Iosif, Declaraţie,
5/04/1957, Arhiva CNSAS, Fond „Penal”, dosar 1.137, vol. 7, f. 351.
[16] Pentru cele trei mari procese ale reeducării și,
specific, despre procesul celui de-al doilea grup al deținuților trecuți prin
demascări, a se vedea lucrarea noastră Procesele
reeducării (1952-1960), București, Editura Matrix Rom SRL, 2008.
[17] Iosif V. Iosif, Motive
de recurs, 15/07/1957, în M. Stănescu (ed.), Documentele reeducării, vol.
I, pp. 510-511.
[19] Pentru datele biografice ale lui Vișinescu a se vedea: D.
Lăcătușu, Cine a fost Alexandru Vişinescu?, articol din 31 iulie 2013, la
adresa: http://www.lapunkt.ro/2013/07/31/cine-a-fost-alexandru-visinescu/ (consultat la data de 11/02/2014) și Biografia unui torţionar: Alexandru Vișinescu, studiu din 12 decembrie 2013, care se
bazează pe dosarul de cadre al respectivului, la adresa: http://www.lapunkt.ro/2013/12/12/biografia-unui-tortionar-alexandru-visinescu/ (consultat la data de 11/02/2014); pentru Școala
ofițerilor politici însărcinați cu demascările, condusă de Sepeanu, vezi M.
Stănescu, Reeducarea în România comunistă,
vol. I, pp. 197-200.
Cel de-al doilea text al lui Lăcătușu este o biografie cvasicompletă, dat fiind că este o descriere a vieții și
activității lui Vișinescu de la intrarea în Securitate și până la pensionarea
din Miliție. Remarcabile ni se par, căci inedite: conținutul informației pe
care o cuprinde un „dosar de cadre”; indicarea motivațiilor psihologice ale
viitorului securist; legătura pe care autorul o face între numirea lui
Vișinescu, la finele anului 1954, ca ofițer politic la închisoarea Râmnicu
Sărat, în contextul în care aceast centru de detenție preia funcția de
exterminare a elitelor interbelice de la închisoarea Sighetu Marmației; și, în
fine, descrierea „regimului de detenție” (de exterminare) de la Râmnicu Sărat. Totodată, rămânem rezervați, în contextul descris, asupra:
distincției între acțiunile informative și tehnicile de anchetă / demascare /
tortură ale Securității (între care există, credem, un continuu); explicația
morții lui Gheorghe Plăcințeanu (fostul iubit al Licăi Gheorghiu, fiica lui
Gheorghiu-Dej) prin „caruselul birocratic” (în fapt fiind vorba, mai mult decât
plauzibil, despre o sentință de condamnare la moarte acoperită – și prost – în
acest fel); folosirea eronatei (căci rapsodice) formule „Gulagul românesc”,
legitimă până în 1989 doar întrucât concentra atenția asupra similitudinilor cu
sistemul sovietic de detenție. În concluzie, studiul conturează cu pregnanță
portretul tovarășului Vișinescu în exercițiul funcțiunilor sale, fiind o
reușită istorică remarcabilă.
[20] Este data numirii tuturor ofițerilor politici „de tip
nou”, chiar dacă unii au intrat în funcțiune mai târziu. Cf. M. Stănescu, Reeducarea
în România comunistă, vol. I, pp. 233-234 (pentru Pitești); vol. II, pp. 41
(pentru Târgșor) și 69-71 (pentru Gherla); vol. 3, pp. 24 (pentru Târgu-Ocna),
113 (pentru Ocnele Mari) și 143 (pentru Peninsula).
[21] ANIC, Fond CC al PCR, Colegiul Central de Partid,
Documente interne, dos. 5/1949, f. 200; Ion Taflaru, Declarație, 23/02/1963, în Dan Cătănuș, Ioan Chiper (ed.), Cazul Ștefan Foriș. Lupta pentru putere în
P.C.R. de la Gheorghiu-Dej la Ceaușescu,
București, Editura Vremea, pp. 236-237; Tabel
cu numele informatorilor folosite de Siguranţă în problema comunistă,
3/12/1965, ACNSAS, Fond Documentare, dos. 1 993,
vol. 14, f.
295.
[23] Fond CC al PCR, Colegiul Central de Partid, Alfabetic,
dosar A/1073, Proces-Verbal al ședinței
Comisiei de Control a CC al PCR, nr. 2 din 8/01/1948, pp. 1-2 și 4; Ion
Taflaru, Declarație, 23/02/1963, în
Dan Cătănuș, Ioan Chiper (ed.), op. cit., p. 234; Tabel cu numele informatorilor folosite de Siguranţă în problema
comunistă, 3/12/1965, Fond „Documentare”, dos. 1 993, vol. 14, f.
295; a se vedea și fișele sale matricole penale la adresa: http://86.125.17.36/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/A/A%2004.%20Ardelea%20-%20Azoitei/Ardeleanu%20Ludovic%20T/index.php (consultate la data de 13/02/2014); M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă, vol.
III, pp. 223-224.
[25] Vezi în acest sens M. Stănescu (ed.), Organismele politice românești, pp.
293-295.
[26] Velian Velianu, Declaraţie,
3/02/1954, în M. Stănescu (ed.), Documentele
reeducării, vol. I, p. 239.
[27] M. Stănescu, Reeducarea
în România comunistă, vol. I, p. 37.
[28] Interviu cu Aurel
Obreja realizat de autor, Bucureşti, 30/07/1996.
[29] Nici una dintre fișele matricole penale de pe situl
IICCMER nu corespunde profilului descris. Ipoteza noastră este susținută și de
situația că au existat numeroși deținuți de drept comun folosiți de Securitate
pentru maltratarea și uciderea politicilor, precum Franț Țandără, care la sfârșitul
anilor 1940 și în anii 1950 a ucis, singur, în azilele psihiatrice și la
Canalul Dunăre-Marea Neagră, sute de dușmani ai regimului; apoi, sunt de
indicat Matei Vasile, Ion Madan, Pavel Zubrinschi, Ion Zlăvog, Ion Subțirică,
Vasile Buiuga, Marian Botaș sau Marinovici, brigadieri la Canalul Dunăre-Marea
Neagră în aceeași perioadă; în fine, mai recent, în anii 1980, Marian Clită și
Gheorghe Radu, care au pus în practică ordinul de ucidere a lui Gheorghe Ursu. Cf. Doina Jela, Drumul Damascului. Sovedania unui fost torționar, București,
Editura Humanitas, 1999 (despre Țandără); Raluca Grosescu și Raluca Ursachi, Justiția penală de tranziție. De la Nürnberg
la postcomunismul românesc, Iași/București, Editura Polirom, 2009, pp.
189-193 (despre Clită și Radu); M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă, vol. III, passim (despre ceilalți).
[30] Încheiere de
ședință a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, Colegiul de Fond în
dos. nr. 1730/956, 6/05/1957, cuvântul lui Iosif V. Iosif, în M. Stănescu
(ed.), Documentele reeducării, vol. I, p. 482.
[31] M. Stănescu, Reeducarea
în România comunistă, vol. II, passim;
Procesele reeducării, passim; Alexandru Matei, Proces-Verbal de Interogatoriu,
21/04/1952, Arhiva CNSAS, Fond Penal, dos. 26.979 (cota SRI) / 1.114 (cota CNSAS), vol. 7, f. 268; Proces-Verbal de Interogatoriu,
23/10/1953, ff. 277 v, 278 r-279 r; Proces-Verbal
de Interogatoriu, 27-28/10/1953, vol. 7, ff. 280 r-282 v; a se vedea și
fișele sale matricole penale la adresa: http://86.125.17.36/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/M/M%2004.%20Mat%20-%20Menz/Matei%20Alexandru%20N/index.php (consultate la data de 13/02/2014).
[32] Ioan Baciu, Declarație, 8/02/1954, în Dumitru Lăcătușu, Alin
Mureșan (ed.), Casa terorii. Documente
privind penitenciarul Pitești (1947-1977), Editura Polirom, Iași/București,
2009, p. 183.
[33] M. Stănescu, Procesele
reeducării, pp. 139-140.
[34] Tudor Sepeanu, Declarație, 2/07/1954, în D. Lăcătușu, A. Mureșan
(ed.), op. cit., p. 270.
[35] Idem, Declarație, 13/03/1954, în D. Lăcătușu, A. Mureșan (ed.), op. cit., p. 219.
[36] M. Stănescu, Procesele
reeducării, pp. 119-198.
[37] Idem, Reeducarea în România comunistă, vol. I, pp. 236, 238 și 250.
[39] Pentru atestarea ei, vezi M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă, vol. I,
p. 131.
[40] Octavian
Voinea, Masacrarea studențimii române în închisorile de la
Pitești, Gherla și Aiud, Editura Majadahonda, București, 1996, p. 113; pentru
„poziția de demascare” vezi M. Stănescu, Reeducarea
în România comunistă, vol. I, p. 131 și passim.
[42] A se vedea, în acest sens, Henri Locard, Le procès de Dutch, 30 mars 2009 –
26 juillet 2010, pp. 361-409, în
„Communisme 2013”, fosta revistă cu același nume condusă de Stèphane Courtois,
metamorfozată în anuar. Kaing Guek Eav, alias Duch, a fost șeful S-21,
cel mai important centru al Securității din Kampuchia Democrată. Inculpat
pentru crime de război și crime împotriva umanității de un tribunal mixt
(internațional și cambogian), el a cooperat cu instanța şi a fost condamnat la
o pedeapsă semnificativă.
[43] În legătură cu „evoluția” chestiunii a se vedea Raluca
Grosescu și Raluca Ursachi, op. cit.,
lucrare care reprezintă o bună analiză empirică. Cazurile
prezentate de autoare pun în lumină adevărata problemă: faptul că inculpările
pentru crime imprescriptibile depind în mod capital de voința „corpurilor
politice”.
[44] A se vedea, de pildă, ce s-a întâmplat în timpul celui de-al doilea proces al
liderilor khmerilor roșii, al lui Nuon Chea, Kieu Samphan și Ieng Sary.
București, 17 februarie 2014.
Publicat în
„Experimentul Piteşti. Comunicări prezentate la Simpozionul PERT’13, Piteşti,
27–29 septembrie 2013“, Fundaţia
Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2014, pp. 56-71.
Cartea de faţă este la a doua ediţie, prima fiind publicată în 1992 sub
titlul Confesiunile unui gardian. 
