Recenzie
a cărții: Evadare din Lagărul 14.
Incredibila odisee a unui om din Coreea de Nord până în lumea liberă de Blaine
Harden, traducerea de Adriana Ciorbaru, cuvânt-înainte de Marius Oprea,
București, Editura Corint, 2013, p. 239 p.
Blaine Harden este
jurnalist american, colaborator la PBS Frontline
și The Economist. În trecut a
fost corespondent al The Washington Post pentru
Asia de Sud-Est, Europa de Est și Africa. A scris, între altele, reportaje importante
despre asediul orașului Sarajevo (din perioada războiului sârbo-bosniac) și cu
privire la Africa. Totodată, este autorul cărților Africa: Dispatches from
a Fragile Continent (1990) și A River Lost (1996) despre poluarea fluviului Columbia. În
2012, pentru cartea de față, a fost răsplătit cu Grand prix de la biographie politique, un important premiu francez.
În prezent lucrează la o altă carte despre Coreea de Nord (a se vedea, în acest
sens, pagina sa Web la adresa: http://www.blaineharden.com/).
Deținuții ajung în
lagărele nord-coreene în urma arestărilor omnipotentei și omniprezentei
Securități (Bowibu), fără a trece, în
general, printr-un proces juridic, ci prin simple decizii „administrative“, iar internarea „prin
asociere“ a rudelor celui
declarat dușman al regimului este regula. Scopul sistemului de detenție a fost
definit de Kim Ir-sen, în 1972, astfel: „Seminția dușmanilor de clasă, oricare
ar fi aceștia, trebuie distrusă până la a treia generație.“ (p. 31)
Pentru a epura
societatea de dușmani, în 1957 Kim Ir-sen a împărțit societatea, care numără 23
de milioane de locuitori, în trei mari categorii, care cuprind 51 de
subcategorii, în funcție de originea socială și fidelitatea față de regim.
Prima este nomenklatura, care ocupă posturile cele mai importante în Partid,
stat, armată și poliția politică, și care numără între 100.000 și 200.000 de
persoane. Cea de-a doua este categoria intermediară sau „neutră“, care include intelighenția
tehnică. În fine, ultima categorie este cea a suspecților de activități
dușmănoase, care sunt deposedați de atributele umanității, iar oficialitățile
îi numesc, sugestiv, „câini și porci“
(p. 60).
Lagărele de muncă
nord-coreene adăpostesc o populație între 154.000 (estimări oficiale
sud-coreene) și 200.000 de persoane (după datele Departamentului de Stat al SUA
și ale organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului), și sunt situate, în
principal, în zona de nord a țării, în regiunea muntoasă. Există șase astfel de
lagăre în acea zonă, iar două dintre ele (numerele 15 și 18) sunt, în același
timp, și lagăre de reeducare. Exceptându-le pe cele din urmă, care vizează
recuperarea ideologică a deținuților, restul unităților penitenciare
exploatează munca forțată pe viață.
În genere, condițiile
de detenție sunt asemănătoare celor din lagărele românești ale anilor 1950-1960.
La fel ca în alte lagăre comuniste, deținuții sunt hrăniți cu terci de porumb
și ciorbă de varză murată doar cât să nu moară de foame, și sunt folosiți la
munci extenuante timp de 12-15 ore pe zi. Ei își primesc rația de hrană doar
dacă își îndeplinesc normele epuizante, iar pentru a suplini necesarul de
proteine mănâncă insecte, șobolani, șerpi, broaște și, în general, orice poate
fi consumat. Situația alimentară a lagărelor nord-coreene este însă doar o
formă extremă a problemei statului care, începând din 1990, o dată cu prăbușirea
Uniunii Sovietice care îl susținea, nu mai reușește să-și hrănească populația,
cauză a un milion de decese înregistrate la mijlocul aceluiași deceniu.
 |
| Nicolae Ceaușescu și Kim Ir-sen, Phenian, 1978, ANR, „Fototeca online a comunismului românesc“ |
Coreea de Nord este o
țară săracă în resurse, fără petrol și nici teren arabil, incapabilă de o
agricultură modernă, iar o treime din populație suferă de foame cronică (circa
două treimi de subnutriție). Ideea lui Kim Ir-sen despre comunism, sintetizată
în doctrina Ciuce, care spune că
mândria națională merge mână în mână cu independența (un fel de ceaușism
asiatic), este sacrosanctă și stă la baza propagandei oficiale. (Nu
întâmplător, în 1989, la Facultatea de Filosofie din București, am avut colegi
coreeni care o propagau, și care, la momentul Revoluției, au fost repatriați
tocmai pentru a nu fi contaminați de capitalismul local renăscut.)
Ca orice utopie, ideologia
oficială este o uriașă minciună și înșelătorie, căci fără ajutor extern regimul
s-ar prăbuși. Fără sprijinul Chinei, aflată în luptă cu SUA, Nordul ar fi
pierdut războiul coreean, la fel cum până în 1990 țara a depins de subvențiile
sovietice. Foametea de la mijlocul anilor 1990 a fost atenuată prin ajutoarele SUA,
Japoniei și Coreei de Sud, iar în anii 2000-2008 Coreea de Sud a plătit o anume
„coexistență pașnică“ cu
uriașe cantități de îngrășeminte și alimente, livrate fără nici o condiție, ca
și prin investiții importante. În consecință, țara a devenit din ce în ce mai
dependentă de China, care susține dinastia Kim nu din simpatie ideologică, ci din
rațiuni strategice: prăbușirea Nordului ar duce la unificarea Peninsulei
Coreene sub controlul SUA, ceea ce ar elimina tamponul util dintre ea și Sud și
ar putea genera naționalismul în zona sa de frontieră, locuită de o numeroasă
populație de origine coreeană. Iată de ce China încalcă convențiile
internaționale asumate cu privire la statutul refugiaților, nepermițând
Înaltului Comisariat al ONU pentru refugiați să-și desfășoare activitatea la
frontieră și nici nord-coreenilor să ceară azil politic, pe care îi întoarce sistematic
Phenianului.
Înființat în 1959, în
zona centrală a țării, în Kaechon, provincia Pyongan, Lagărul 14 este socotit a
avea regimul de detenție cel mai sever dintre toate aceste unități de muncă. Asemeni
tuturor lagărelor comuniste, deținuții sunt obligați să respecte regulamentul
care, în accepția extremă, conține un fel de declaog de-andoaselea (reprodus în
Anexă) a cărui încălcare se pedepsește cu moartea, în concret fiind vorba
despre: evadare, asociere, furt, afrontul adus gardienilor, tăinuire,
nerecunoașterea culpei și neparticiparea la „lupta ideologică“ (demascarea celorlalți și
autodemascarea), neîndeplinirea normei de muncă, contactul nepermis cu
deținuții de sex opus, precum și orice altă încălcare a regulamentului
considerată suficient de gravă. Dacă din contactul sexual nepermis între
deținuți sau între gardieni și deținute rezultau copii, aceștia sunt uciși
împreună cu mamele lor, tocmai pentru a nu da naștere încă unei generații de
dușmani ai regimului.
Shin In-geun, eroul
cărții lui Harden, s-a născut în 1982 în lagărul de muncă care poartă numărul
14. Este fiul lui Shin Gyung-suh (tatăl) și al lui Jang Hye-gyung (mama). În
legătură cu mama sa, Shin fiul nu cunoaște motivul pentru care a fost încarcerată.
În schimb, tatăl său a fost trimis în detenție pentru că era fratele a doi
tineri care, în timpul războiului coreean, s-au refugiat în Sudul necomunist. Căsătoria
părinților și nașterea micului Shin au fost rezultatul selecției gardienilor, un
privilegiu pentru îndeplinirea normelor de muncă și respectarea regulamentului.
Copilul a fost privat de dragostea părintească – un cuvânt care nu știa ce înseamnă
–, mama, cu care a împărțit domiciliul din lagăr până la 12 ani, îl bătea, iar
el o vedea ca un concurent în lupta pentru mâncare, întotdeauna insuficientă.
Tatăl, căruia i se permitea să petreacă alături de soție cinci nopți pe an (situație
de comparat cu „vorbitorul familial“
din lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră), îl ignora, iar fratele, Shin He-geun,
se comporta față de el ca un străin.
Semnificativ,
traumatic: primele sale amintiri, de la vârsta de patru ani, sunt legate de o
execuție.
A urmat școala din
lagăr, ai cărei profesori erau gardieni (bowijidowon),
iar instruirea sa școlară se rezuma la noțiuni de citit și socotit, la respectarea
regulamentului și amintirea permanentă că trebuia să-și spele, prin muncă epuizantă,
păcatele. Muncă forțată în condiții de sclavie. Spre deosebire de elevii din
afara lagărului, Shin nu a fost învățat cine era Iubitul Conducător (Kim
Jong-il), nici Eternul Președinte al țării (Kim Ir-sen) și nici actualul
dictator Kim Jong-un, cam de aceeași vârstă cu el. Rolul său era să-și dea
ultima suflare muncind pentru regim. A fost educat însă să-și toarne familia și
colegii (modelul Pavlik Morozov), și să îi bată, alături de educatorii
gardieni, pe copiii care nu se ridicau la același nivel (modelul Makarenko). Ca
recompensă, primea suplimente de mâncare, însă atunci când greșea era el însuși
turnat de colegi și bătut de aceiași alături de gardieni. Adevărații săi părinți
au fost gardienii educatori, care se adresează deținutelor cu apelativul „curvă“, iar copiilor deținuți cu cel
de „pui de curvă“. Pedepsele
pentru greșeli minore sunt draconice, de pildă: să stai în genunchi, cu mâinile
în sus, timp de o oră și jumătate (pedeapsă similară „poziției de demascare“ din reeducarea de tip
Pitești). Apoi, deținuții care încalcă regulamentul sunt subiecții ședințelor
de „luptă ideologică“ („de
demascare“, în România,
„de ură“, în China), iar
restul participanților sunt obligați să-i înfiereze, de aici termenul „a-i
lupta“, adevărate
ședințe de ură colectivă (comparabile cu „demascarea internă“ de la Pitești). Acesta este
contextul în care copilului i s-a inculcat sistemul de valori al Coreei de Nord
comuniste.
La școală, micul Shin
a asistat la uciderea în bătaie a unei colege, în urma descoperirii de către
gardianul educator, în cursul unei percheziții, a... cinci boabe de porumb,
semn că viața deținuților nu are nici un preț. Totodată, el a fost educat să
creadă că bătăile care li se administrează copiilor, la fel ca și moartea care
poate surveni, sunt din pricina „sângelui lor trădător“ moștenit de la părinți. Copiii luau și ei parte
la muncile mai ușoare din lagăr (situație de comparat cu „munca voluntară“ a școlarilor din comunismul autohton).
Între ei nu exista nici solidaritate, nici încredere, ci o luptă permanentă
pentru supraviețuire și o denunțare reciprocă. Odată cu vârsta, munca devenea
și ea mai grea. Uneori aveau loc accidente, ca în cazul unei fetițe căreia un
vagonet i-a zdrobit degetul mare de la picior, care i-a fost amputat fără anestezie
și tratat cu apă sărată. În fiecare seară aveau loc ședințe de autocritică, în
cursul cărora un număr de circa 10 copii trebuia să-și recunoască o vină anume
(a se compara situația cu „demascarea permanentă a gândurilor“ din reeducarea de tip Pitești).
La 14 ani, Shin a
asistat la execuția mamei și fratelui său mai mare, pe motiv că plănuiseră să
evadeze. Micul Shin este la originea morții celor doi căci, educat conform
regulilor lagărului, o dată ce a aflat despre intenția celor doi, i-a turnat
gardianului din schimbul de noapte în dorința de a obține suplimente de mâncare
și postul de șef al clasei. Caraliul a căutat să-și asume meritul descoperirii
intențiilor de evaziune, tăgăduind rolul elevului turnător, motiv pentru care,
ca rudă a celor doi, Shin a fost ridicat, întemnițat în închisoarea subterană a
lagărului și torturat atroce (alături de tatăl său), înainte de a putea să
articuleze cât de atașat legii locului se dovedise. Simptomatic, teribil, nu a
simțit atunci nimic altceva decât că mama și fratele său meritau să moară.
Ulterior, la școală
Shin a devenit ținta batjocurii sistematice a gardianului educator (furios că
elevul nu-i raportase lui evenimentul pentru a se remarca prin vigilență) și a
colegilor săi, care îl băteau, urgiseau, îi luau mâncarea și nu-l scoteau din
„pui de curvă reacționar“,
căci trebuia să muncească și să sufere pentru a spăla păcatele mamei și
fratelui său. Ca pedeapsă suplimentară, nu avea voie la WC întreaga zi, cea ce-l
făcea să-și umple pantalonii de urină și fecale (a se compara cu demascarea
Pitești, unde pedeapsa era urmată, invariabil, de consumarea dejecțiilor). Era
furios pe părinți, care îi dăduseră viață într-o astfel de lume, și în special
pe mamă, din pricina căreia găsea că fusese torturat, era înfometat și suporta
bătăile și umilințele. După circa patru luni, odată cu schimbarea gardianului
educator, s-a schimbat și regimul care i se aplica lui Shin, căci altfel, aflat
deja într-o stare jalnică, ar fi murit.
În 1998, când Shin
avea 15 ani, împreună cu cei 200 de elevi de gimnaziu și cot la cot cu cei
circa 5.000 de deținuți din lagăr, a participat la construirea barajului de pe
râul Taedong. Pe lângă mâncarea obișnuită, deținuților li s-a dat voie să
prindă pește și broaște din râu. A fost pentru prima oară în viața lui când,
timp de un an, mâncarea i-a fost de-ajuns.
În 1999, la vârsta de
16 ani, a terminat gimnaziul și a fost repartizat la ferma de porci din lagăr.
Prin comparație cu alți elevi, care au fost trimiși la minele de cărbuni și
urmau să piară secerați de acidente și boli până la 40 de ani, Shin a fost
chiar norocos: munca la „GAZ“
nu era nemaipomenit de grea, la fel cum putea găsi cereale de furat din belșug.
În martie 2003, el a fost transferat la întreținerea mașinilor de cusut în
fabrica de confecții din lagăr, o unitate în care 2.000 de femei și 500 de
bărbați lucrau uniforme militare. Mașinile sunt mai prețioase decât deținuții,
motiv pentru care, în momentul în care Shin a scăpat una pe scări, distrugând-o
iremediabil, a fost pedepsit prin tăierea mijlociului unei mâini. Tratamentul
urmat a fost cel „clasic“:
degetul i-a fost spălat cu apă sărată, cusut fără anestezie și pansat cu o
cârpă. La locul de muncă eroul nostru a fost turnat și a turnat la rândul său pe
alții, după obicei, iar pedepsele celor care încălcau regulamentul erau
însoțite de ședințe de „luptă ideologică“ (de demascare și bătaie în colectiv).
În octombrie 2004 lui
Shin i-a fost dat ca ajutor un deținut născut și educat în afara lagărului, fost
antrenor de taekwondo pentru membrii nomenklaturii, pe nume Park Yong-chul, cu
scopul de a-l trage de limbă, întrucât administrația aștepta de la el să-și
facă demascarea. Nou-venitul i-a descris viața din afara lagărului,
deschizându-i astfel o fereastră către un univers în care putea mânca pe
săturate felurite mâncăruri. Astfel, tânărul nostru a luat prima hotărâre
liberă din viața lui: să nu-l toarne pe deținutul care se comporta întotdeauna
cu decență, și aceasta nu pentru că ar fi învățat între timp ce e rău și ce e
bine (nu avea nici cum și nici de la cine), ci pentru a nu se priva de
poveștile lui, care îl fascinau.
În această stare de halucinație,
Shin i-a propus lui Park să evadeze. Planul era absurd, căci din câte se știe
doar doi foști deținuți politici au reușit să evadeze din lagărele nord-coreene
și să ajungă în Occident, iar paza draconică a Lagărului 14 făcea acțiunea
practic imposibilă. Și totuși, pe 2 ianuarie 2005 prilejul s-a ivit: deținuții
au fost trimiși să strângă vreascuri, iar la un moment dat ce doi s-au făcut
nevăzuți. Park nu a reușit să treacă prin gardul conectat la înaltă tensiune, a
rămas între sârme și a murit, iar Shin s-a folosit de corpul inert pentru a se
elibera, nu înainte însă de a se arde grav la picioare.
S-a îndreptat către
nord și, după o lună de peripeții, a ajuns la granița cu China unde, mituind
grănicerii, a reușit să treacă frontiera. Pe scurt, a avut un noroc imens. În
China a lucrat mai întâi la un țăran de origine nord-coreeană, apoi la ferma
unui chinez, iar banii câștigați i-a folosit să ajungă la Shanghai. Acolo a întâlnit
un ziarist sud-coreean care l-a ajutat să ajungă în Coreea de Sud. A fost
interogat de serviciul secret local, apoi de CIA, care a găsit mărturia sa
interesantă, deși aceasta nu a acordat niciodată „prea multă atenție lagărelor“ (p. 186). La Seul, eroul
nostru și-a schimbat numele în Shin Dong-hyuk, semn al procesului de
metamorfoză a fostului captiv în om liber. Șocul cultural a fost teribil.
În 2006 Shin a fost
internat pentru depresie și a început să țină un jurnal care a stat la baza
biografiei sale, Evadare în lumea
exterioară, scrisă în coreeană și
publicată la Seul în 2007. Avea coșmaruri legate de moartea mamei sale și a lui
Park, ca și de posibilele consecințe nefaste asupra tatălui său, semn al remușcărilor
care își făceau apariția.
Metamorfoza de la
subumanitatea la care fusese adus, la statutul de om liber, a fost extrem de
dificilă și lentă (și probabil că nu va fi niciodată completă), iar lipsa de
încredere în sine și în oameni este un efect al modului în care a fost format. Teama
sa că lumea îl va condamna și nu va putea/ nu va dori să-i înțeleagă drama a fost
trăită de toți supraviețuitorii detenției comuniste, și în special de către cei
care au fost zdrobiți în anchete și reeducări (precum Gheorghe Calciu sau Traian Popescu).
Mărturia publicată nu
a stârnit nici un ecou, căci societatea sud-coreeană – obsedată de succes, de
statut social și de educație, concentrată asupra păstrării standardelor sale de
viață – este mai degrabă indiferentă la soarta oamenilor din lagăre și nu dorește
o unificare imediată cu Nordul din pricina costurilor ridicate pe care nu este
gata să le plătească. Aceasta explică de ce relațiile dintre cele două Corei
oscilează între o conciliere limitată și o confruntare prudentă. Iată partea
întunecată a relațiilor intracoreene. Relația „bolnăvicioasă“ (p. 203) dintre Nord și Sud
este contestată periodic, într-un soi de teatru oriental, de către refugiați
care, la graniță, lansează baloane cu manifeste în care îl fac cu ou și cu oțet
pe dictatorul nord-coreean, și cărora, sistematic, li se opun unioniștii și
intelectualii pacifiști, adepții coexistenței pașnice.
Iată de ce, la scurt
timp, Shin s-a mutat în sudul Californiei pentru a lucra ca ambasador al
organizației americane pentru apărarea drepturilor omului intitulată Liberty in North Coreea, convins că
misiunea sa era să vorbească despre lagărele nord-coreene și despre brutala
dictatură care le făcea posibile. Șocului cultural prim i s-a adăugat însă un
al doilea, la fel cum eroul nostru nu a putut decât să ducă cu sine problemele
de identitate (ura de sine) și remușcările: „Evoluez de la starea de animal“, i-a spus autorului, „Dar
este un proces foarte lent. Uneori încerc să să plâng și să râd ca alți oameni,
doar ca să văd cum este, dar nu-mi vin lacrimile, nu-mi vine râsul.“ (p. 208) Ca și în cazul
reeducaților de la Pitești, teroarea comunistă aduce cu sine o alterare nu doar
a modului de a gândi, ci și de a simți al victimelor.
Mărturia lui Shin a
stat la baza acestei cărți, iar meritul său a fost să arate modul în care
dinastia Kim se menține la putere: prin crime, sclavie și (re)educare. Nici un
deținut născut în lagăr nu mai reușise să evadeze până la el, iar de atunci nu
a mai făcut-o nimeni.
În prezent, Shin
Dong-hyuk ține conferințe în SUA și în alte părți ale lumii, în scopul trezirii
conștiințelor asupra situației lagărelor și a regimului nord-coreean. Are un cont
de Facebook, prin intermediul căruia face cunoscute aceste acțiuni (cf. https://www.facebook.com/NKSDH?fref=ts).
În fine, vom spune un
ultim cuvânt despre traducere și redactare care sunt, în general, cursive și
corecte. Astfel, defector este tradus
prin transfug sau refugiat, în funcție de context, dar și,
alteori, prin barbarismul defector; apoi,
termenul confession este echivalat corect,
uneori, prin mărturisire, alteori
greșit, prin calcul confesiune (știut
fiind că în română distincția dintre cei doi termeni este similară celei din
franceză: confession / aveu). În
fine, nu vom insista asupra altor noțiuni, care trimit la vocabularul
reeducării, însă le-am folosit sistematic în relatarea sinistrei povești de
față.
Târgoviște, 1 decembrie 2013.
Nota
bene: Blaine Harden despre schimbarea relatării lui Shin.
O mărturie
este o mărturie, dar marea problemă,
în confruntarea cu regimul comunist, este ca ea să și reziste atacurilor venite
dinspre acel regim.
Or cu acest regim nu se poate lupta decât cu armele adevărului, iar nu cu minciuni, nici măcar cu minciunele. Căci
„adevărul este o armă“, cum spun tovarășii, care poate fi
folosită foarte bine chiar de către ei înșiși, iar victimele se pot aștepta
întotdeauna la efecte de tip bumerang.
Or, în acest caz, toată lumea are o parte de răspundere: Shin însuși, în
primul rând, apoi Harden, coautorul cărții, dar, mai ales, organizațiile pentru
apărarea drepturilor omului care au sprijinit victima în depoziția sa în fața Comisiei ONU, al căror rol ar fi fost să-i
explice aceste lucruri simple, cunoscute, curente în lupta desfășurată de
foștii deținuți politici din Blocul Comunist împotriva răului din țările lor.
Prin urmare, rațiunile unui asemenea mod de a proceda sunt atât etice, cât și strategice, căci în trecerea de la „mărturie” la „depoziție“ era de
așteptat „acțiunea de compromitere“ a
tovarășilor nord-coreeni.
Cert, Shin este o victimă (ar mai
rămâne însă de stabilit de care tip), pe securiștii nord-coreeni nu-i putem
crede din principiu (ei mint mai ales când spun devărul!), dar totuși...
București, 22 ianuarie 2015.
