Represiunea comunistă împotriva culturii. Studiu de caz: Paul Goma

În prezentul studiu, prin „represiune comunistă” înţelegem toate acele metode şi tehnici ale Partidului comunist/Securităţii, folosite pentru a distruge nu doar orice formă reală sau posibilă de opoziţie, ci şi orice manifestare publică a libertăţii de gîndire şi de expresie.

În mod conex, prin „cultură” înţelegem toate acele producţii ale spiritului care diferă de linia politică oficială a regimului comunist, indiferent că este vorba despre artă, ştiinţă, religie sau atitudini ori comportamente politice[1].

În ilustrarea şi analiza acţiunilor represive ale Partidului şi/sau Securităţii am ales cazul scriitorului Paul Goma, unul dintre cei mai mari prozatori postbelici, opozant al regimului şi dizident, militant pentru drepturile omului, atît în ţară cît şi în exil. Cazul este cu adevărat emblematic, mai întîi pentru că Paul Goma trimite sistematic în Occident manuscrisele romanelor sale în vederea publicării. Apoi, pentru că odată cu Paul Goma se naşte dizidenţa din România comunistă, organismele regimului utilizînd toată gama de metode şi tehnici represive pentru a-i distruge pe el şi pe cei din jurul său.

Pentru expunerea de faţă ne vom întemeia pe lucrările scriitorului, pe de o parte, şi pe documentele de Securitate accesibile, pe de altă parte[2].

Putem decela trei perioade în scrierile şi acţiunile lui Paul Goma: refugiul şi închisoarea (1944-1976), dizidenţa (1977) şi exilul (1977-prezent). Documentele accesibile care reflectă acţiunile Aparatului Terorii acoperă parţial şi lacunar doar o parte din istoria personală a scriitorului (1957-1977). Din acest motiv analiza noastră se va focaliza pe o parte din prima perioadă – cea a originilor dizidenţei scriitorului – şi pe cea de-a doua, lăsînd de-o parte cea de-a treia perioadă şi etapa dintîi a primei perioade[3].


Prima perioadă

În 1956, în timpul Revoltei Maghiare, Goma este condamnat la 2 ani de închisoare „corecţională” pentru „agitaţie”. Este deţinut la Gherla, experienţă pe care o redă în romanul cu acelaşi titlu[4]. Pe data de 21 noiembrie 1958 ar fi trebuit ca pedeapsa să-i expire, însă cu circa trei luni înainte de termen Securitatea se interesează de situaţia sa. La dosar există un schimb de adrese între Biroul „D” al Regiunii de Securitate Cluj (sub jurisdicţia căruia se afla închisoarea Gherla) – structura locală a Direcţiei centrale „D” a Securităţii (care se ocupa de deţinuţii politici) şi Serviciul/Direcţia „C” a Securităţii de la Bucureşti (care se ocupa de dosare – strămoşul Centrului de Informare şi Documentare de mai tîrziu). Întrucît concluzia este că Paul Goma nu s-a „reeducat”, prin Decizia nr. 15 157, semnată de însuşi şeful Securităţii, Pintilie Gheorghe, i se fixează „domiciliu obligatoriu” pe o perioadă de 36 de luni. Modul în care se produce această a doua condamnare este unul de tip extrajudiciar, Securitatea fiind în acest caz nu doar călăul, ci şi procurorul şi judecătorul. Decizia în cauză se întemeiază pe Hotărîrea Consiliului de Miniştri nr. 337/11 martie 1954, cu privire la reeducarea foştilor condamnaţi contra-revoluţionari care şi-au executat pedeapsa. Hotărîrea însăşi face parte din legislaţia secretă a regimului, fiind integrată unei suite de norme procedurale prin care erau distruşi duşmanii regimului. Rolul măsurii, după cum este spus explicit, este unul preventiv, căci în timpul detenţiei Paul Goma „nu a fost semnalat informativ”[6] (a se citi: reţeaua informativă nu a obţinut despre el informaţii că ar fi avut atitudini sau un comportament împotriva regimului). Motivarea constă în chiar antecedentele sale: „a desfăşurat activitate duşmănoasă împotriva regimului [...] iar în penitenciar a avut o comportare rea”[7] (a se citi: a fost pedepsit).

Domiciliul forţat – în fapt, un stadiu intermediar între detenţie şi „libertate” (oficialii chinezi au un mod sugestiv de a-i numi pe aceşti deţinuţi: „prizonieri liberi”) – îi este stabilit în „satul nou” Lăteşti[8]. La expirare, în 1961, prin Decizia nr. 16 285, semnată de secretarul general al MAI, Negrea Vasile, pedeapsa i se prelungeşte cu alte 24 de luni, pe motiv că: „întreţine relaţii cu elemente urmărite prin acţiuni informative”[9]. În acest context, Paul Goma redactează primul său memoriu către MAI, Procuratura Generală, MAN şi CC al PMR cerîndu-le să ancheteze decizia de a i se prelungi domiciliul forţat. Este un moment foarte important, care poate fi integrat în tipul de acţiuni care ţin de originile dizidenţei est-europene în general, şi a lui Paul Goma în special. În urma memoriului, în ianuarie 1963 acelaşi Negrea Vasile hotărăşte „să fie pus în libertate şi lucrat informativ [acolo] unde se va stabili”[10].

Se stabileşte la Şercaia, la părinţii săi, unde lucrează ca muncitor necalificat, „la munca de jos”, ca toţi foştii deţinuţi politici „nereeducaţi”. Este în permanenţă urmărit. În 1965, ca urmare a unui decret dat de Ceauşescu în august, prin care foştilor deţinuţi politici li se dădea voie să-şi continuie studiile, concurează şi reuşeşte – în urma unui examen – să fie admis la Facultatea de Filologie din Bucureşti. Aici este luat „în lucru” de securistul de „obiectiv”, lt.-maj. Achim Victor. Ca manieră de „lucrare activă”[11] – adică de anihilare –, Securitatea caută să-l recruteze ca informator. Tentativa are loc pe 17 februarie 1967, ziua în care tatăl lui Paul Goma a murit. După toate probabilităţile, Organul Teorii s-a folosit de acest moment prielnic, întrucît directivele privind modul de recrutare a informatorilor indică maniera de studiere a „candidaţilor” şi găsirea celor mai potrivite momente pentru a o face[12]. În total au fost trei asemenea tentative – toate eşuate.

Pentru a evita presiunile Securităţii, în toamna anului 1967 Paul Goma abandonează facultatea: „ca să nu mai aibă ce pierde, ca să poată fi şantajabil”[13]. În vară trimite în Occident prima variantă a romanului Ostinato – acest roman, eseu, poem epic în acelaşi timp – în vederea publicării. Aceste două decizii fac ele însele parte din genul de acţiuni care vor contura noul tip de opoziţie la comunism – diferit de acţiunea armată sau de rezistenţa pasivă (subversivă) – dizidenţa.

În 1968 – în timpul invaziei sovietice în Cehoslovacia – Paul Goma cere conducerii USR să intre în Gărzile Patriotice. Motivul: Basarabia. I se spune că drumul către Gărzile Patriotice trece prin Partid, aşa că face cerere de primire. Goma va regreta mai tîrziu că nu primise o armă, aşa cum spera. Pentru Partid, acest episod nici nu va exista: se va comporta ca şi cum evenimentul nici n-ar fi avut vreodată loc[14]. I se publică prima şi singura carte: Camera de alături. Începînd din 1970, scrierile îi sînt refuzate sistematic de cenzură, şi nu i se mai publică nimic (în termenii regimului: „i se retrage dreptul de semnătură”). Acelaşi lucru se întîmplă şi cu soţia şi socrul său. Concomitent, prin „planul de măsuri” din 24 iunie 1971, semnat de şeful Direcţiei I (Informaţii Interne), gl.-mr. Borşan Dumitru, Securitatea acţionează pentru împiedicarea publicării scrierilor sale în străinătate[15]. În cele din urmă, ediţia germană a romanului Ostinato apare în RFG într-un moment cum nu se poate mai potrivit: după Tezele din iulie ale lui Ceauşescu.

În 1972 i se oferă paşaport pentru o călătorie în Austria, RFG şi Franţa, cu speranţa că va rămîne în străinătate. Paul Goma pleacă fără soţie, tocmai pentru a se putea întoarce. Călătoreşte în Occident şi în anul următor, dă interviuri şi atacă regimul politic şi cenzura din România comunistă. Securitatea întreprinde măsuri de „influenţare” – prima treaptă în arsenalul mijloacelor represive – pentru a-l face să renunţe să mai publice în Occident, toate eşuate. După întoarcerea din Occident, în 1973, împreună cu Virgil Tănase şi în înţelegere cu Dumitru Ţepeneag (aflat la Paris), Goma caută să grupeze un număr de scriitori tineri, ca să-i convingă să trimită manuscrise pentru publicare în străinătate[16]. Imediat, Securitatea trece la represalii, pentru a „destrăma” grupul contestatar pe cale de a se contitui sau, în termenii ei: „să desfăşurăm o activitate de influenţare a lor [a componenţilor, n. n.] cu ajutorul reţelei sau direct (avertizare, contactare), să creem impresia că deşi «Bărbosul» [numele de cod al lui Paul Goma, n. n.] îi atrage la activităţi ostile [a se citi: anticomuniste, n. n.], le cere să acţioneze într-un anumit fel, lui nu-i face nimeni nimic şi tot ei sunt traşi la răspundere.”[17].

Aceste „măsuri” arată că Securitatea folosea – şi era capabilă – de cele mai brutale acţiuni, cărora le alătura şi din cele subtile. Lui Paul Goma i se interceptează corespondenţa, este „filat” (urmărit), iar la serviciu şi acasă are instalate microfoane[18]. Pe lîngă numitele „acţiuni”, Securitatea întreprinde acum şi din cele de „compromitere a sa în rîndul scriitorilor, a relaţiilor din emigraţia reacţionară [exilul anticomunist, n. n.]”[19]. Motivaţia Organului Terorii este aceea că Paul Goma „este în stare de orice acţiune ostilă”[20]. Acest „plan” complex al Securităţii a primit numele de cod: „ETHOS”[21]. De unde se vede care era etosul securistului – naţional, cum altfel?! –: de a distruge ceea ce avea mai bun România acelor ani. Tocmai din acest motiv, din aprilie 1974 şi pînă în 1977 documentele Securităţii lipsesc din dosarul accesibil.


A doua perioadă

După ce în ianuarie 1977 cehii dau publicităţii Carta 77, actul fondator al dizidenţei lor, în februarie este citită la Radio Europa Liberă Scrisoarea de solidaritate a lui Paul Goma, adresată lui Pavel Kohout (dizidentul cel mai vizibil la acea dată)[22]. Maşinăria Securităţii îşi turează şi ea motoarele la maximum. Împotriva scriitorului, a familiei sale şi a semnatarilor Scrisorii deschise adresată Conferinţei de la Belgrad se dezlănţuie cea mai amplă operaţiune desfăşurată vreodată de Securitate. Cei circa 200 de semnatari sînt: ameninţaţi („atenţionaţi”), bătuţi, arestaţi şi şantajaţi („avertizaţi”), iar cînd aceste metode eşuează, internaţi în azile psihiatrice. Toate acestea sînt cuprinse în Planul de măsuri din 17 martie 1977, avînd ca scop „anihilarea şi neutralizarea acţiunilor ostile iniţiate de PAUL GOMA”, conceput de Direcţia I (Informaţii Interne), Direcţia a II-a (Contrainformaţii Economice), Serviciul „D” (Serviciul Independent de Dezinformare) şi UM 0920/F (Unitatea de Urmărire şi Dezinformare a DIE), plan avizat de ministrul adjunct de Interne Pleşiţă Nicolae şi pus în practică de toate structurile Securităţii[23]. Iată în ce constau acţiunile împotriva lui Paul Goma şi a celor grupaţi în jurul său: tracasare prin telefon şi angajarea în dispute cu informatorii Securităţii; trimiterea de scrisori anonime de ameninţare şi de descurajare; crearea de dispute cu vecinii; trimiterea de psihiatri sub acoperire care să-l evalueze pe Paul Goma în vederea anihilării şi, posibil, pentru internarea psihiatrică; „influenţarea” pentru a se exila, iar în cazul în care o va face să i se ridice cetăţenia; montarea unei campanii de compromitere în Occident prin intermediul presei din ţară şi din Exil, prin contactarea şi influenţarea unor scriitori, oameni de cultură, jurnalişti şi politicieni români şi străini, pentru a-i determina să se pronunţe împotriva lui Paul Goma; şi, în fine: „Elaborarea unor date şi versiuni care să fie plasate în cercurile evreeşti influente din S.U.A., Israel şi în ţări occidentale, în sensul că acţiunile de sprijinire a lui PAUL GOMA de către Europa liberă aduc prejudicii intereselor Comunităţii evreeşti din România şi statului Israel.”[24]

De menţionat că Securitatea l-a păstrat în tot acest timp ca ofiţer de caz pe Achim Victor, la momentul ’77 ajuns la gradul de maior. Depăşită de situaţie, în 18 martie Securitatea/MI propune, iar Ceauşescu şi Partidul dispun, ca pentru a limita numărul semnatarilor Scrisorii lui Paul Goma să fie formate grupe operative de ofiţeri de la unităţile Securităţii, care să se deplaseze în teritoriu şi să aprobe pe loc toate cererile de călătorie în străinătate, şi să urgenteze întocmirea actelor pentru cei care vor să emigreze[25].

La 1 aprilie Paul Goma este arestat. Vol. VII din dosarul de la Fondul Informativ al Securităţii care îl priveşte nu conţine nici o indicaţie, ci debutează cu o „situaţie statistică privind persoanele ce au intrat în contact cu P. G.”[26] În fapt, este vorba de un tablou statistic al represiunii, care indică cele circa 200 de persoane – cu nume, ocupaţie, apartenenţă politică, cu/fără antecedente politice/penale care au intrat în contact cu Paul Goma şi măsurile luate împotriva lor[27]. Aşadar, după arestarea lui Goma, asupra persoanelor care au intrat în contact cu el se dezlănţuie represiunea – sălbatică pentru cei care rezistă, aşa cum este prevăzut în completarea la Planul de măsuri din aceeaşi zi, care stipulează şi „începerea urmăririi penale” împotriva lui Paul Goma, cenzurarea totală a comunicării oricărei persoane cu Occidentul privitor la orice are legătură cu Paul Goma şi acţiunea sa, influenţarea şi dezinformarea unor personalităţi din Occident. Pentru realizarea planului, se constituie un comandament compus din şefii celor mai importante compartimente ale Securităţii, în frunte cu Ceauşescu Nicolae[28]. Ne putem imagina mobilurile acestei formidabile maşinării de distrugere umană – Securitatea, această Ceka locală – în luptă cu Paul Goma şi cei care s-au solidarizat cu acţiunea iniţiată de el, în chiar termenii lui Paul Goma: „De ce «înnebunise», nu doar scriitorimea şi mai grav: securimea? De ce îi era frică Aparatului? / De cuvânt – iată, mi-a scăpat vorba-mare.”[29]

În 8 aprilie, Serviciul Dezinformare al Securităţii reia „datele şi versiunile” pentru a fi plasate „unor cercuri evreieşti influente din U.S.A., Israel şi alte ţări occidentale”, într-un plan semnat de şeful unităţii, Ilie Mihai, şi aprobat de şeful Securităţii externe, Doicaru Nicolae. Dezinformările răspîndite spuneau, în esenţă, că: semnatarii Apelului Goma sînt în mare măsură legionari şi că Paul Goma ar fi adus din Occident manifeste legionare, pentru a le difuza în ţară. Dezinformările („versiunile”) vizau ca prin intermediul organizaţiilor evreieşti internaţionale şi a diplomaţiei israeliene, redactorii de origine evreiască de la Radio Europa Liberă să fie influenţaţi să nu-l mai sprijine pe Paul Goma[30]. În ce-i priveşte pe angajaţii de la Europa Liberă, succesul Securităţii a fost nul, întrucît autorităţile americane îi selectau pe redactori după fidelitatea cu care puneau în practică politica anticomunistă[31]. În privinţa cercurilor evreieşti internaţionale şi a autorităţilor israeliene planul a avut mai mult succes. Acestora li se reamintea atitudinea regimului comunist din România faţă cu conflictul arabo-israelian, menţinerea relaţiilor diplomatice bilaterale în timpul Războiului de Şase Zile (1967), „tratamentul generos” (a se citi: privilegiat) de care beneficia minoritatea evreiască în comparaţie cu restul populaţiei şi cu regimul acordat de alte state; permiterea emigrării evreilor în Israel[32]. Două exemple care confirmă succesul operaţiunilor Securităţii şi convergenţa de interese dintre regimul comunist din România şi cel israelian: înainte de a ajunge la Bucureşti cu cursele ELAL, pasagerilor li se spunea să predea la bord cărţile de Paul Goma; după liberarea sa de la Rahova, Paul Goma a întrebat la Ambasada Israelului despre formalităţile de îndeplinit pentru a cere azil politic. A fost refuzat, oficialul cu care a vorbit apelînd la „înţelegerea” sa, pe motiv că „soţia dvs., Ana este evreică de-a noastră”[33].

Văzută din interior, prin documentele create de ea însăşi, maşinăria de distrugere a regimului comunist din România este uneori de un penibil şi ridicol extreme, ca în cazul unui document din 22 aprilie, prin care cadrele Circumscripţiei 21 Miliţie care au format barajul la locuinţa lui Paul Goma sînt recompensate – după caz – cu metri de stofă, mape din piele, serviete, curele de ceas şi portvizite[34].

Închis în arestul Securităţii de la Rahova, Paul Goma este anchetat de ministrul adjunct de Interne Pleşiţă Nicolae şi şeful Anchetelor Penale ale Securităţii, Vasile Gheorghe. În timpul anchetei i se arată un document, semnat pentru conformitate de Ion Hobana, prin care era indicat că membrii Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor au hotărît să-l excludă din rîndurile lor. Cei care au montat această şedinţă de excludere au fost: Teodorescu Virgil, preşedintele Uniunii, Ghişe Dumitru, vicepreşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES), Nicolescu Vasile, directorul Direcţiei Culturale a CCES şi Bucuroiu I., activistul Secţiei CC care se ocupa de Uniune. Iată numele a doi dintre cei şase membri ai Comitetului prezenţi, din totalul de nouă, care sînt indicaţi în documente: Macovescu George, secretarul Asociaţiei, şi Neagu Fănuş[35] (cei care au absentat – dar au semnat post factum – au fost: Cassian Nina, Jebeleanu Eugen şi Preda Marin)[36]. În timpul anchetei Paul Goma este drogat şi i se administrează o substanţă care îi ridică tensiunea pînă la a-i provoca un atac de cord. În această stare, Securitatea îi smulge „frăzulica” dorită, prin care spunea că: „regret din suflet că m-am lăsat antrenat în acţiuni potrivnice statului socialist şi poporului român şi promit solemn că nu voi mai cădea niciodată în această capcană.”[37] În mod ciudat, în dosarul acum accesibil, acea frază nu se regăseşte în niciunul dintre cele două „documente” păstrate (unul care începe cu „Domnule Preşedinte” şi o „Declaraţie”), semn al contrafacerii lor ulterioare de către Organe[38]. Securitatea – şi în general maşinăriile de distrugere umană de tip Ceka – au capacitatea de a smulge asemenea „frăzulici”. Aşa se va întîmpla mai tîrziu, de pildă, cu Vasile Paraschiv, în România comunistă, sau cu Hongda (Harry) Wu, în China populară[39].

În urma campaniei internaţionale, pe 6 mai Paul Goma este eliberat. În data de 20 mai este emisă o altă statistică, rezumînd represaliile Securităţii împotriva aderenţilor la acţiunea Goma, cu cifre, pe „linii de muncă” (la Artă-Cultură, la Sănătate), pe categorii: avertizări, destrămări anturaje, influenţări pozitive, amenzi, prevenirea altor fenomene negative[40]. Pe 23 mai, Direcţia I şi Serviciul „D” concep o nouă „notă-raport cu propuneri de plasare a unor date şi versiuni de dezinformare” în privinţa arestării lui Paul Goma[41]. În 27 iunie – un alt „plan de măsuri” de dezinformare şi compromitere al Direcţiei I, pe „medii”: în ţară, în străinătate, la ambasadele străine din Bucureşti[42]. La începutul lui august 1977 Securitatea face un bilanţ al represiunii, redactînd tabele care îi cuprind pe ofiţerii însărcinaţi cu teroarea, pe judeţe, şi cu cei circa 200 de aderenţi sau persoane care au emis fie şi un singur cuvînt favorabil mişcării pentru drepturile omului iniţiată de Paul Goma[43].

În 29 septembrie, Securitatea emite un alt „plan de măsuri” de dezinformare şi compromitere, conceput de principalele direcţii însărcinate, prin care caută să acrediteze ideea că acţiunea lui Paul Goma a fost o provocare pusă la cale de Securitate, pentru a-i depista pe duşmani[44]. Între 10 şi 12 octombrie, Securitatea centralizează din nou persoanele care au aderat la Mişcarea Goma, alţi „duşmani” pentru cu totul alte motive, pe cei cu cereri de emigrare etc[45]. În 20 octombrie Securitatea reia planul de dezinformare şi compromitere din 29 septembrie, căruia îi adaugă „versiunea” că Goma a lucrat „în folosul unor servicii de informaţii străine[,] iar în ultima vreme şi ca agent al organelor de securitate din România.”[46] În 22 octombrie Achim Victor, ofiţerul de caz, raportează de executarea precedentelor „măsuri”[47].

Constatînd că este complet izolat, Paul Goma decide să accepte invitaţia PEN Clubului Francez de a face o călătorie în Occident. Astfel, în 20 noiembrie, împreună cu soţia, Ana-Maria, şi fiul, Filip-Ieronim, părăsesc România. Probabil, pentru totdeauna.


Concluzii

Informaţiile din dosarele Securităţii se opresc în 1978.

După consultarea acestor hîrtii ale Aparatului, Paul Goma face un fel de bilanţ al „etosului distrugerii” în următorii termeni:

„În 20 noiembrie 1977, plecând din ţară, credeam că mă voi întoarce azi-mâine. Când va cădea guvernul...
Deşi ieşisem din ghearele securităţii, nu realizam că ea, securitatea este guvernul; că Gheorghiu-Dej, Ceauşescu fuseseră doar «beneficiarii» puterii, nu hotărâtorii ei. Că, indiferent de unii dintre miniştrii de «interne», Teohari, Drăghici, Coman; de «adjuncţii» care de care mai criminal: «Pantiuşa», Nicolschi, Pleşiţă; aşa cum puterea politică era «a partidului», puterea poliţienească era «a securităţii» – însă aceasta din urmă era cea dintâi: în comunism nu puterea politică face şi desface lumea – ci puterea poliţienească:
Teroarea pură.”[48]

Regim în care puterea respiră, vieţuieşte şi se manifestă într-un mod ocult, în primul rînd prin intermediul Securităţii (dar şi al Miliţiei, Procuraturii, Justiţiei), cel comunist este unul structurat în profunzime. Pentru a-l schimba, este necesară o destructurare radicală a lui. Iar decapitarea sa nu creează decît posibilitatea ca eşaloanele inferioare să avanseze în ierarhie, noi posibilităţi de camuflare şi reconversie, iar nu condiţiile unei decomunizări reale.
Iată şi concluzia autorului cu privire la rezultatul muncii sale de transcriere a dosarelor Securităţii:

„Vreme de săptămâni, zi de zi, câte 12, 14, 16 ore am copiat «hârtiile» din dosare. Când am terminat, m-am adunat de pe jos şi m-am întrebat, prosteşte:
«La ce a slujit truda, chinul, autopedepsirea?»
Mi-am răspuns, după o lungă pauză:
«La nimic. ‚Documentele’ aflate până de curând în subterana securităţii nu mi-au revelat nimic nou, nimic esenţial pe lângă – sau în contradicţie cu ceea ce ştiam în urmă cu 27 de ani, când aşternusem pe hârtie mărturia Culoarea curcubeului. Ce era atunci este şi acum – mai rău, fiindcă atunci ne legănam cu speranţa. Cu excepţia Ceauşeştilor, aceiaşi răi fiinţează şi azi, mai insuportabili fiindcă ne sfidează public, prin televiziune, prin cărţi de amintiri – prin etalarea obraznică, de ţoape eterne, a averilor furate de la gura noastră, a mereu păguboşilor. Cât despre intelectualii noştri cei rezistenţi prin cultură... Doar cei care n-au murit au fost scutiţi de degradare până la greaţă – priviţi-i pe Zoe Buşulenga, pe Dan Berindei, pe Zoe Petre-Condurache, pe Buzura, pe E. Simion, pe Manolescu, pe Liiceanu, pe Pleşu, pe Dinescu, pe...».
Dureros, ucigător sentimentul că ceea ce ai făcut, ceea ce ai consimţit – tu şi ai tăi – s-a dovedit a fi o strălucitoare, o răsunătoare inutilitate. Nimeni nu învaţă nimic din experienţa altuia, nici din a sa proprie. Suntem blestemaţi să luăm totul mereu de la capătul capătului – ca mersul, ca vorbitul – de parcă memoria comunităţii nu ar fi ceea ce ar trebui să fie: moştenire – ci agonisire.
Încercasem, în urmă cu ani, să vorbesc – şi eu – de cusurul de căpătâi al nostru, al românilor: amnezia.
Cuvinte în pustiu. Cum să-l faci pe semen să înţeleagă că uitarea – cultivată de el ca mijloc de supravieţuire – este moarte curată, oricum: nefiinţă? Cum să-l faci să accepte evidenţa: cine nu-şi cunoaşte trecutul nu va avea un viitor, va împietri moale, inform, în prezentul perpetuu.
Mă consolez spunîndu-mi: fiecare înfrângere poate fi prefăcură în... o carte.
Chiar într-o carte «despre» imposibilitatea de a scrie o carte.”[49]

Paul Goma a învins în lupta cu Securitatea – cu anticultura –, chiar dacă aceasta a supravieţuit, s-a readaptat – fie şi numai pentru că ea nu l-a învins pe el: pe scriitor, pe opozant. Ucigător este însă sentimentul că nimic nu se leagă în România, că nici o memorie ori experienţă, că nici o cultură a libertăţii nu par să se transmită cu adevărat. Iar această situaţie face ca structurile securisto-comuniste să supravieţuiască, căci ele îşi trag vitalitatea din tăcerile, uitările, complicităţile şi ambiguităţile noastre faţă de trecut şi prezent, şi din lipsa de responsabilitate faţă de viitor.

La fel cum structurile comunisto-securiste au supravieţuit şi s-au readaptat în România post-Ceauşescu, tot aşa au supravieţuit şi „versiunile de dezinformare şi compromitere” ale Securităţii. La 16 ani de la trîmbiţata „revoluţie democratică” din 1989, Paul Goma – de departe personalitatea cea mai importantă a mişcării democratice din România totalitară şi unul dintre cei mai mari prozatori români postbelici – este în continuare (alături de soţia şi fiul său) refugiat, azilant, exilat politic pe solul Franţei, în urma ridicării cetăţeniei române de către regimul Ceauşescu şi a excluderii din USR de către colegii săi scriitori, în chiar timpul cînd se afla închis, terorizat şi drogat la Rahova.


Prezentul

Nu putem încheia fără a spune cîteva cuvinte şi despre situaţia prezentă a scriitorului şi a familiei sale. Noua campanie anti-Goma a început în 1994, după ce scriitorul, care militase zeci de ani pentru demnitatea omului – atît în ţară cît şi în exil – avusese curajul să-i întrebe pe confraţii săi (convertiţi la democraţie fără tulburări de conştiinţă) ce au făcut în vremea comunismului şi, mai ales, ce fac în prezent. A fost pus la zid şi executat pe motiv că... loveşte în floarea intelectualităţii, adică: în democraţie. Acestei campanii i s-a mai adăugat, începînd din 2002, încă una: cea a antisemitizatorilor de profesie. Motivul? Ca şi în trecut, Goma a avut curajul să vorbească despre teme care nu cadrează cu limbajul politicii corecte, cu vulgata istorică, cu – în fine – istoria oficială stabilită de politrucii de la Bucureşti, din Israel şi Statele Unite. A avut curajul – şi demnitatea – să vorbească despre crimele comise (şi) de evrei în Basarabia ocupată de Armata Roşie după ultimatumurile sovietice din iunie 1940, crime anterioare cronologic Holocaustului/exterminării antonesciene a evreilor şi romilor.

Urmarea: serviciile secrete moştenitoare ale Securităţii au încercat să împiedice în România – şi în tot cazul să întârzie – apariţia eseului Săptămâna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii. Finalmente, din raţiuni care ţin de politica externă – bunele relaţii cu Israelul şi Statele Unite (unde interfaţa României cu autorităţile americane o reprezintă organizaţiile evreieşti sioniste americane), şi în urma unor declaraţii deplasate ale fostului preşedinte Ion Iliescu – România a cedat şantajului de a crea o Comisie internaţională de Studiere a Holocaustului în România. Aceasta a redactat un Raport care – în ciuda accesului total la arhivele epocii – nu aduce nimic nou faţă de ceea ce ştiam din anii anteriori. Noutatea sa este nulă pentru că, fiind rezultatul unui contencios mai degrabă politic decît istoric, lucrarea reflectă raporturile de forţe politice, angajînd presupoziţii istoriografice care legitimează politicile sioniste (ale statului Israel şi ale organizaţiilor evreieşti internaţionale). Scrierea porneşte de la bun început cu o schemă de analiză prestabilită, în care caută să introducă datele istorice, întemeindu-se pe o veritabilă dogmatică, care poate fi rezumată în două teze principale: 1) Holocaustul este unic; 2) Holocaustul este ininteligibil. Acest raport a fost asumat oficial de România lui Ion Iliescu, asumare împărtăşită şi de administraţia Băsescu/Tăriceanu[50].

Toată această introducere are rolul de a face inteligibil de ce la capitolul „Distorsionarea, negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică”, în subcapitolul „Influenţele exilului” apare numele lui Paul Goma, despre care se vorbeşte în aceşti termeni: „În scrierile a trei figuri importante ale exilului românesc se găsesc formule care intră în tipologia comparaţiilor trivializante. Este vorba de Paul Goma, Monica Lovinescu şi Dorin Tudoran. [...] cartea lui Goma [Săptămâna Roşie, n. n.] ilustrează toate formele de trivializare prin comparaţie (accentul căzând pe comparaţia deflectivă). Pe ansamblu, însă, aceasta este mai mult decât atât: constituie o veritabilă sinteză a negaţionismului şi antisemitismului, cum rar se poate găsi în literatura de limbă română.”[51]

Acest pasaj neargumentat – căci este neargumentabil – poate fi aşezat lîngă producţia dezinformatoare şi compromiţătoare a Securităţii, de următorul tip: „Activitatea duşmănoasă desfăşurată de susnumiţii [Paul Goma şi cei din jurul său, n. n.] este produsul influenţei şi instigărilor ostile din exterior[, subl. n.] îndeosebi ale grupului de intelectuali reacţionari de la Paris format de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion Cuşa, Leonid Mămăligă şi alţii, precum şi de funcţionari ai postului de radio [Europa Liberă, n. n.]”[52]. Ambele exprimări au o structură ideologică similară, o forma mentis care distinge radical analiza de clasificarea ideologică. Prima trimite la postulatele ideologice ale sionismului politic, aşa cum sînt puse ele în practică în Israel, unde începînd din 1951 Holocaustul este folosit pentru atingerea obiectivelor de politică externă, şi în Statele Unite, începînd din 1993, odată cu naşterea Memorialului Holocaustului şi a Industriei Holocaustului, care structurează interesele politice, financiare şi simbolice americano-sionisto-israeliene. Nu este întîmplător că pentru redactarea Raportului au fost selectaţi vechi activişti – care naţional-comunişti, care sionişti – nici un cercetător veritabil.

În fine, la sfîrşitul anului trecut guvernul Tăriceanu a decis înfiinţarea Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului condus de istoricul Marius Oprea. Nici Tăriceanu şi nici consilierul său pe probleme de Securitate şi proaspăt director de institut nu au găsit normal să-l invite pe Paul Goma să facă parte din Consiliul de Onoare al instituţiei şi să-i ceară a-i sprijini cu experienţa şi statura sa morală de vechi luptător anticomunist. Onor guvernul Tăriceanu a făcut în schimb inversul: l-a numit în acel Consiliu pe fostul activist bolşevic devenit activist sionist şi Trimis Special pe Probleme de Holocaust al SUA, antisemitizator de meserie al lui Paul Goma, fiul nomenclaturistului cu-ştiinţa-şi-tehnica Virgil Ioanid, pe numele său: Radu Ioanid. De ce? Răspunsul este din registrul dublei-gîndiri: „să nu se creadă că acest institut va fi îndreptat împotriva Holocaustului”. După o asemenea motivare nu, nu vom mai crede asta, ci: faptul că Tăriceanu şi Oprea vor căuta – şi vor reuşi, desigur, consiliaţi de Radu Ioanid! – să împece capra politică cu varza istoriei şi memoriei comunismului.

În ciuda moştenitorilor Securităţii, cît şi a ideologilor şi detractorilor de toate calibrele, Paul Goma rămîne dovada vie că datoria intelectualului (a scriitorului ori istoricului) este aceea de a spune adevărul în mod liber, de a-şi asuma acest risc şi de a plăti pentru el. El este modelul prin excelenţă pentru generaţiile tinere că o cultură a drepturilor omului, o cultură a libertăţii sînt cele care stau la baza civilizaţiei occidentale, distingînd-o de opusul ei: anticultura.

Bucureşti, 9 aprilie 2006


NOTE

[1] Pentru o analiză mai detaliată asupra scopurilor represiunii în regimul comunist, în general, şi a represiunii asupra gîndirii şi expresiei („crimăgîndit”, după formula lui Orwell), în particular, a se vedea studiul introductiv la cartea noastră: Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2004, pp. 9-52.

[2] Mare parte din scrierile lui Paul Goma se găsesc, în acces liber, pe site-ul său, la adresa electronică: www.paulgoma.free.fr. Menţionăm, totodată, că autorul a făcut deja acea punere faţă-în-faţă a propriilor lucrări memorialistice cu documentele Securităţii în ediţia a III-a din Culoarea curcubeului ’77, publicată în 2005 la Editura Polirom din Iaşi, lucrare care este însoţită de o selecţie de documente, comentate, din dosarele Securităţii care îl privesc pe scriitor, intitulată Cod „Bărbosul” (Din dosarele Securităţii, 1957-1977). Pentru studiul de faţă vom trimite la această din urmă lucrare care se află pe site-ul autorului, întrucît este completă, deci: „standard”.

[3] Întrucît documentele Aparatului Terorii tac cu privire la ceea ce doresc să ascundă, sau ele nu sînt accesibile din acelaşi motiv, orice expunere trebuie să precizeze din capul locului raţiunile selecţiei tematice pe care o operează. Pentru o analiză a „momentului Goma” în contextul general (şi ulterior) al dizidenţei în România comunistă, a se vedea studiul nostru Despre dizidenţă în România comunistă (1977-1989), în „Sfera Politicii”, nr. 106/2004, pp. 39-47. Totodată, pentru acţiunile represive ale Securităţii asupra scriitorului şi a familiei sale a se vedea studiul nostru Securitatea şi terorismul (inter)naţional (1977-1989), în revista „Rost”, octombrie-decembrie 2005.

[4] V. Paul Goma, Gherla, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.

[5] Paul Goma, Cod „Bărbosul” (Din dosarele Securităţii, 1957-1977), la www.paulgoma.free.fr, p. 10 (fără altă indicaţie, toate trimiterile sînt la prezenta ediţie a acestei lucrări).

[6] Paul Goma, op. cit., p. 12.

[7] Vezi Hongda (Harry) Wu, Laogai, the Chinese Gulag, Westview Press Inc., 1992 (ed. franceză Paris, Dagorno, 1996).

[8] Această experienţă este descrisă de autor în două lucrări: Bonifacia, Bucureşti, Editura Omega, 1991 şi Lăteşti (neterminată), pe site-ul autorului.

[9] Paul Goma, op. cit., p. 14.

[10] Paul Goma, op. cit., p. 17.

[11] Paul Goma, op. cit., p. 26.

[12] Vezi în acest sens Directiva despre munca cu agentura, Arhivele Securităţii, Fond „D” (Documentare), 19 p.

[13] Paul Goma, Bio-bibliografie, la www.paulgoma.free.fr, p. 9.

[14] Sau, aşa cum îi va spune George Ivaşcu în 1973: „Nu te-am dat afară, atât că, în 1968, nu te-am primit înăuntru.” Paul Goma, Bio-bibliografie, la www.paulgoma.free.fr, p. 14. Într-un mod similar se petrec lucrurile şi cu Vasile Paraschiv, membru de partid deziluzionat, care în 1969 îşi dă demisia din PCR, cu privire la care Securitatea afirmă, chiar şi în documentele sale cele mai secrete, că el ar fi fost... exclus. Vezi Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, Iaşi, Polirom, 2005.

[15] Paul Goma, op. cit., pp. 44-45.

[16] Paul Goma, op. cit., pp. 78, 85-86, 88-89, 116. Printre aceştia erau: Florin Gabrea, Cezar Ivănescu, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Ion Negoiţescu, Daniel Turcea, Mihai Ursachi, Marius Robescu, Stelian Ţurlea, Ioana Crăciunescu.

[17] Paul Goma, op. cit., p. 104.

[18] La serviciu din 1971, iar acasă din 10 iunie 1973. Paul Goma, op. cit., p. 113.

[19] Paul Goma, op. cit., p. 105.

[20] Paul Goma, op. cit., p. 105.

[21] Paul Goma, op. cit., pp. 114 şi 117.

[22] Pentru istoria dizidenţei lui Paul Goma a se vedea Culoarea curcubeului, Oradea, Biblioteca Revistei Familia, 1993.

[23] Paul Goma, op. cit., pp. 133-137.

[24] Paul Goma, op. cit., p. 135.

[25] Paul Goma, op. cit., pp. 139-140.

[26] Paul Goma, op. cit., p. 146.

[27] Paul Goma, op. cit., pp. 146-148.

[28] Iată-i, în ordine: „1. [loc lăsat liber] şef comandant / general-mr. BORŞAN DUMITRU şef Direcţia I-a / 3. General-mr. MACRI EMIL şef Direcţia II-a / 4. General-mr. MOGA GHEORGHE şef Direcţia III-a / 5. General-mr. GHERGUŢ DUMITRU şef Direcţia IV-a / 6. General-mr. BOLÎNU GHEORGHE şef U.M. 0920/ F / 7. Colonel VASILE GHEORGHE şef Direcţia VI [Anchete Penale, n. n.] / 8. General-mr. DIACONESCU OVIDIU şef C.T.O.T. [Comandamentul pentru Tehnică Operativă şi Transmisiuni – n. n.] / 9. General-mr. GRIGORE GHEORGHE şef Unit. Specială «F» [Filaj, n. n.] / 10. General-mr. ILIE MIHAI şef Unit. Specială «D» / 11. Lt. colonel BRESTOIU HORIA şef C.I.D. [Centrul de Informare şi Documentare, n. n.]” Paul Goma, op. cit., pp. 149-151.

[29] Paul Goma, op. cit., p. 151.

[30] Paul Goma, op. cit., pp. 161-162.

[31] A se vedea în acest sens comprehensiva relatare a lui René Al. de Flers, pentru o lungă perioadă de timp cercetător la Secţia Documentare a Europei Libere, Radio „Europa Liberă” şi exilul românesc. O istorie încă nescrisă, Bucureşti, Editura Vestala, 2005.

[32] Paul Goma, op. cit., pp. 161-162.

[33] Paul Goma, op. cit., p. 162.

[34] Paul Goma, op. cit., pp. 168-169.

[35] Acest bolşevic impenitent are ştate vechi în acţiunile de propagandă şi represiune „pe linie culturală” încă din timpul regimului Gheorghiu-Dej. A se vedea în acest sens un document în care apare ca propagator al Declaraţiei din aprilie 1964 a lui Gheorghiu-Dej... în Bulgaria comunistă. V. Mircea Stănescu, Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2004, pp. 499-501.

[36] Paul Goma, op. cit., p. 155.

[37] Paul Goma, Culoarea curcubeului, ed. Humanitas, 1990, p. 366.

[38] Paul Goma, op. cit., p. 175.

[39] În 1987 şi 1989 Vasile Paraschiv este răpit de două ori de Securitate, torturat de fiecare dată timp de o săptămînă, într-o cabană de lîngă Barajul Paltinu, după metoda Piteşti, şi ameninţat cu moartea (ameninţare pe care, cu siguranţă, Securitatea şi-ar fi ţinut-o dacă Vasile Paraschiv nu ar fi semnat retractările cerute). A se vedea în acest sens lucrarea Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, Iaşi, Polirom, 2005, editată de Oana Ionel şi Dragoş Marcu, care grupează mărturia dizidentului şi documente din dosarele Securităţii. În mod sugestiv, aceste retractări şi „faptele de arme” adiacente, înregistrate de torţionari şi pe bandă magnetică, nu se află în dosarele Securităţii devenite accesibile.

Născut în 1937, Hongda (Harry) Wu a fost închis 20 de ani în Laogai – sistemul chinez de detenţie (1960-1979), „administrativ” (fără proces) pe motiv că a criticat intervenţia sovietică în Ungaria (mărturia sa despre această experienţă se intitulează Vents amers, Paris, Bleu de Chine, 1996). În 1985 se exilează în SUA, unde lucrează ca cercetător la Universitatea Stanford din California, apoi întemeiază Laogai Research Foundation, care are ca scop să facă cunoscut în întreaga lume sistemul chinez de detenţie. Face trei călătorii clandestine în China, unde strînge informaţii cu privire la 990 de lagăre de muncă, analiză pe care o expune în lucrarea Laogai, the Chinese Gulag, Westview Press Inc., 1992 (ed. franceză Paris, Dagorno, 1996). În timpul celei de-a patra călătorii, care are loc în iunie 1995, este arestat de Securitatea chineză. În timpul detenţiei îşi face mea culpa, după care în august, în urma protestelor autorităţilor americane, este eliberat. Retractarea sa se întemeiază pe o strategie dobîndită în lungii ani de detenţie din China: pentru a putea rezista, deţinutul îşi făcea întotdeauna „demascarea”: se comporta deci ca un „convertit aparent”. Această din urmă experienţă este redată în lucrarea Troublemaker. One man’s crusade against China’s cruelty, New York, Times Books (Random House), Inc. (ed. franceză sub titlul Retour au Laogai, Paris, Belfond, 1997).

[40] Paul Goma, op. cit., pp. 187-188.

[41] Paul Goma, op. cit., p. 191-193.

[42] Paul Goma, op. cit., p. 197-200.

[43] Paul Goma, op. cit., p. 202-210.

[44] Paul Goma, op. cit., p. 220-223.

[45] Paul Goma, op. cit., p. 224.

[46] Paul Goma, op. cit., p. 226.

[47] Paul Goma, op. cit., pp. 227-228.

[48] Paul Goma, op. cit., p. 237.

[49] Paul Goma, op. cit., p. 260.

[50] El se găseşte şi în prezent, pe site-ul preşedinţiei, la adresa: http://www.presidency.ro/index.php?_RID=htm&id=40. Totodată, în anul 2005 raportul a fost tipărit de Editura Polirom din Iaşi şi difuzat gratuit la inspectoratele şcolare. În fine, tot în 2005, toate manualele de clasa a X-a, avizate în prealabil de MEC, au fost cenzurate şi aduse la nivelul vulgatei cuprinsă în raport în chestiunea Holocaustului/exterminării antonesciene a evreilor.

[51] Raport, la http://www.presidency.ro/index.php?_RID=htm&id=40.

[52] Paul Goma, op. cit., p. 114.

Publicat în „Comunicări prezentate la Simpozionul Experimentul Piteşti”, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2005.

Securitatea şi terorismul (inter)naţional (1977-1989)

Despre relaţiile dintre Securitate şi terorismul internaţional ştim astăzi mai multe lucruri decît s-ar putea crede la prima vedere. În acest progres al cunoaşterii trecutului nostru recent doar arhivele româneşti rămîn închise.

Astfel, în cartea sa, intitulată În umbra Şacalului. Carlos şi iniţiatorii terorismului internaţional, publicată în martie 2002 la editura Christoph Links din Berlin (vezi ed. rom. Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2003, trad. de Erika Dumitraşcu), scriitorul şi jurnalistul german Oliver Schröm a utilizat ca surse: documente ale Ministerului pentru Siguranţa Statului al RDG (MfS, în mod obişnuit denumit Stasi), ale Securităţii Ungare (AVH) şi ale Departamentului de Stat al SUA. Alături de acestea, el s-a folosit de discuţiile pe care le-a avut cu foşti membri ai grupului Carlos, ai organizaţiilor teroriste germane Celulele Revoluţionare şi Fracţiunea Armata Roşie – şi în primul rînd cu Magdalena Kopp, tovarăşa de viaţă (amantă, apoi soţie) a lui Carlos –, cu colaboratori ai autorităţilor de urmărire penală (din Franţa şi Germania) şi cu reprezentanţi ai serviciilor secrete din Vest şi din Est.

Ca bază documentară pentru studiul de faţă vom utiliza această lucrare, căreia îi vom adăuga informaţiile de presă relevante din România de după 1989, mărturii şi analize ale subiectului. Fără vreo altă trimitere deci, toate informaţiile din acest studiu se bazează pe cartea lui Schröm. Este cu totul inexplicabil că, deşi există în traducere română, în afara unei semnalări în România liberă, această carte a trecut cu totul neobservată. Faptul apare cu atît mai bizar cu cît ea ar fi putut ajuta, în România, la eliminarea mitologiei din jurul personajului Carlos şi a unei multitudini de informaţii eronate legate de relaţiile acestuia cu Securitatea. Totodată, este util de spus că analiza noastră nu corespunde în mod automat cu cea a autorului german, cea mai importantă diferenţă fiind aceea a naturii relaţiilor pe care grupul Carlos le-a avut cu poliţiile politice din statele comuniste.

Mai întîi ne vom referi la relaţiile dintre Securitatea externă condusă de Pleşiţă şi grupul terorist condus de Ilici Ramírez Sánchez, zis Carlos, de origine venezuelean. Apoi, vom vorbi despre implicarea Securităţii în alte acţiuni criminale îndreptate împotriva românilor rezidenţi în Occident şi a statelor occidentale. Pentru înţelegerea contextului istoric sînt necesare mai înainte cîteva date despre liderul acestui grup, despre constituirea lui şi despre momentul în care intră în contact cu Securitatea din România.


Carlos

Pe numele său „burghez” Ilici Ramirez Sánchez, s-a născut la 12 octombrie 1949 ca primul dintre cei trei fii ai avocatului venezuelean José Altagarcia Ramírez Navas, comunist înflăcărat, şi al Maríei Sánchez. Cei trei fii au fost botezaţi după numele liderului Revoluţiei bolşevice: Ilici, Lenin şi Vladimir. În urma boom-ului petrolului venezuelean, tatăl lor a cîştigat mulţi bani, fapt care i-a permis în 1966 să-i trimită la studii la Londra. Aici, tînărul Ilici, în vîrstă de 17 ani, a gustat din viaţa mondenă, devenind în scurt timp un mare afemeiat. După un an, tatăl şi-a vizitat fiii şi, nemulţumit de modul de viaţă pe care îl duceau, în 1969 pe primii doi i-a trimis la Moscova, la Universitatea Patrice Lumumba, locul de formare ideologică a cadrelor comunismului mondial. Ilici Ramirez Sánchez s-a înscris la Chimie, unde şase ore pe zi era nevoit să meargă la cursuri, iar restul timpului să studieze în laborator. În plus, viaţa de cămin era strict controlată. Este uşor de imaginat că un asemenea regim nu putea fi pe placul tînărului care recent descoperise gustul vieţii şi care avea despre comunism o viziune mai romantică. De la colegii studenţi arabi a aflat despre lupta de eliberare a palestinienilor, care l-a fascinat. Curînd a devenit un revoltat, certîndu-se cu conducerea catedrei, iar după un an a fost exmatriculat întrucît a participat la o demonstaţie, în timpul căreia aruncase cu... călimări de cerneală.

În vîrstă de 20 de ani acum, după o scurtă oprire la Londra, Ilici Ramirez Sánchez a zburat la Beirut, unde s-a prezentat la un birou de recrutare al Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPEP). De orientare marxist-leninistă, organizaţia fusese înfiinţată în 1967, ca reacţie la înfrîngerea suferită de statele arabe în „Războiul de Şase Zile”, scopul său fiind eliberarea Palestinei de sub ocupaţia israeliană. Organizaţia Al Fatah, condusă de Yasser Arafat, înfiinţată în 1958, avea şi ea acelaşi scop. Din 1964 aceste două organizaţii – împreună cu alte unităţi de gherilă – vor acţiona sub umbrela Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP). La sfîrşitul anului 1967, Wadi Haddad (alias „Abu Hani”), şeful operaţiunilor FPEP, a imaginat ca mijloc de luptă organizarea de atentate spectaculoase, pentru a atrage atenţia asupra problemei palestiniene şi în vederea găsirii unei soluţii internaţionale. Este momentul de naştere al terorismul palestinian. Pentru punerea în aplicare a acestei politici a fost înfiinţat Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei – Comandoul Special (FPEP-CS). Numărînd circa 2 000 de oameni, acesta a fost implicat în multiple acţiuni de comando, executate prin deturnarea avioanelor de linie.

În iulie 1970, Ilici Ramirez Sánchez s-a prezentat deci la Abu Sharif, purtătorul de cuvînt al FPEP care îndeplinea şi funcţia de recrutor al comandoului. După ce l-a chestionat, acesta l-a trimis într-o tabără de pregătire de lîngă Amman, nu înainte însă de a-i da numele conspirativ de „Carlos”. Carlos a mai trecut prin încă o tabără de instruire, după care a plecat la Londra, unde a lucrat temporar la Langham College, ca profesor de limba spaniolă. La sfîrşitul lui 1972 renunţă complet la această îndeletnicire, consacrîndu-se luptei palestiniene şi devenind membru al grupării algerianului Mohamed Budia, conducătorul – de la Paris – al secţiunii pentru Europa a FPEP. Moartea lui Budia în 1973, într-un atentat pus la cale de un comandou israelian de execuţie, l-a făcut pe Carlos să avanseze în ierarhie, devenind, din curier şi cercetaş, mîna dreaptă a noului şef al organizaţiei pentru Europa, libanezul Michel Moukarbel (nume conspirativ „André”).

În noua sa calitate, pe 30 decembrie 1973 Carlos l-a ucis pe Josef Edward Sieff, coproprietar al magazinelor Marks & Spencer şi preşedinte al Asociaţiei Sioniste din Marea Britanie. Acţiunea ucigaşă i-a adus avansarea ca adjunct al şefului secţiei europene a organizaţiei, misiunea acesteia fiind să lărgească baza operativă prin operare în reţea, împreună cu alte organizaţii similare: Celulele Revoluţionare şi Mişcarea 2 Iunie germane, Brigăzile Roşii italiene, ETA din Spania şi chiar Armata Roşie japoneză.

Pe 15 septembrie 1974, Carlos a aruncat o grenadă de mînă în cafeneaua pariziană Drugstore, atentat soldat cu doi morţi şi 34 de răniţi. Pe 13 ianuarie 1975, un comandou condus de Carlos – din care făcea parte şi Johannes Weinrich („Steve”), membru al Celulelor Revoluţionare – a încercat să facă să explodeze un avion al companiei israeliene El Al, cu un aruncător de grenade, pe Aeroportul Paris-Orly. Din fericire, fără succes.

După seria de atentate de la Paris, Michel Moukarbel („André”) a început să fie urmărit insistent de Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (DST) franceză. Încălcînd regulile conspirative, acesta i-a dat întîlnire lui Carlos, care din acel moment a început şi el să fie filat. Moukarbel a fost apoi arestat de DST şi interogat asupra relaţiei sale cu Carlos. El le-a povestit agenţilor francezi o istorie de acoperire şi, ca să-şi dovedească spusele, în seara zilei de 27 iunie 1975 a acceptat să-i însoţească la locuinţa unei amante a lui Carlos, pe nume Nancy Sánchez. Cei trei funcţionari ai DST l-au subestimat pe necunoscut şi au plecat neînarmaţi, crezînd că vor face o investigaţie de rutină. Lipsa de prevedere le-a fost însă fatală, căci Ilici Ramirez Sánchez i-a împuşcat cu sînge rece, la fel ca şi pe Moukarbel, pe care îl considera „trădător”. Doar comisarul Jean Herranz, împuşcat în gît, a scăpat cu viaţă. Modul de executare a acestei serii de atentate a condus practic la distrugerea secţiunii europene a FPEP. Drept pentru care, Wadi Haddad („Abu Hani”) i-a făcut o critică severă lui Carlos, în urma căreia, în mod normal, ar fi trebuit să fie exclus din mişcare şi lichidat. Şeful FPEP-CS a ales însă o altă cale: să-l însărcineze cu o nouă misiune, extrem de periculoasă.

Pe 21 decembrie 1975 Carlos a condus atacul împotriva Conferinţei OPEC de la Viena, organizat în cooperare cu Libia, ţară care le-a pus membrilor grupului la dispoziţie informaţii şi arme. Le-au primit pe 19 decembrie, cu o zi înaintea datei plănuite a atacului, drept pentru care au fost nevoiţi să-l amîne cu o zi. Conform unei afirmaţii a lui Pacepa, fost şef adjunct al Securităţii externe (DIE) pînă în 1978, adjunctul şefului ministrului de Interne libian – dar şef de fapt – (numit codificat de Securitate „Riyad”) i-ar fi transmis lui Ceauşescu un mesaj verbal din partea lui Gaddafi, în care îi cerea să ajute serviciile secrete libiene cu informaţii privitoare la planurile clădirii şi planul cu măsurile de securitate ale Conferinţei întocmit de poliţia austriacă. Informaţiile ar fi fost obsţinute de DIE printr-un poliţist austriac pe care îl recrutase[1]. Din grup făceau parte, alături de trei palestinieni, Gabriele Kröcher-Tiedemann („Nada”), membră a Mişcării 2 Iunie, şi Hans-Joachim Klein („Angie”), membru al Celulelor Revoluţionare. În acţiune, în timpul căreia au fost luaţi 70 de ostatici, au fost ucise trei persoane. Înţelegerea cu libienii presupunea uciderea miniştrilor petrolului din Arabia Saudită, Ahmed Saki Yamani, şi Djamadjid Amusegar din Iran. Cum însă unul dintre cei ucişi în atac era membru al delegaţiei libiene, iar Libia refuza să coopereze în continuare cu comandoul terorist, Carlos a hotărît să ceară pentru cei doi miniştri o sumă de răscumpărare necunoscută, cuprinsă între cinci şi cincizeci de milioane de dolari, care ulterior a fost plătită.

După încheierea operaţiunii, membrii comandoului s-au dus în Yemenul de Sud, să raporteze şefului lor. Wadi Haddad i-a criticat sever, şi în special pe Carlos, pentru că nu i-au ucis pe cei doi miniştri ai petrolului, iar urmarea a fost excluderea faimosului terorist din FPEP. La plecare, Hadad l-a concediat cu următoarele cuvinte: „Starurile nu sunt potrivite pentru executarea unor ordine. Nu ai respectat indicaţiile mele. În grupa mea de operaţiuni nu este loc pentru staruri. Poţi să pleci.”[2]

Pe 1 aprilie 1978, Wadi Hadad a murit de leucemie şi, cu timpul, FPEP-CS s-a destrămat. Ceea ce înainte era cu totul imposibil, a creat acum condiţiile ca teroristul Carlos să-şi constituie propriul grup şi să-şi facă loc pe piaţa terorismului internaţional. Astfel, deşi nu s-a dovedit a fi decît un criminal cu sînge rece, el şi-a constituit o grupare pe care a botezat-o Organizaţia Revoluţionarilor Internaţionali (ORI). Carlos se arătase a fi un bun executant, dar nedisciplinat. În plus, grandoman, afemeiat şi aplecat către plăceri cum era, el nu avea calităţile necesare pentru un lider de grup: capacitatea analitică, autodisciplină şi abilităţi strategice. Toate acestea vor fi însă suplinite de noul context favorabil, pe care Carlos l-a exploatat la maximum. De-a lungul timpului, gruparea va fi angajată de serviciile secrete ale Algeriei, Yemenului de Sud, Irakului, Libiei, Siriei şi României. Din ea au făcut parte, la început, Johannes Weinrich („Steve”), Magdalena Kopp („Vera”) – amîndoi germani, foşti membri ai Celulelor Revoluţionare – şi palestinianul Kamal al Issawi („Ali”, „Abul Hakam”). Cu timpul, au fost recrutaţi şi alţii, ajungînd ca în mai 1981 grupul să numere circa 100 de membri[3].

Carlos dorea să-şi extindă contactele cu statele comuniste est-europene şi să asigure independenţa grupării, drept pentru care din noiembrie 1978 a locuit la Praga, în Hotelul Intercontinental. Începînd din 13 ianuarie 1979 cartierul general de la Bagdad a fost mutat la Budapesta. În Ungaria, Carlos stătea în diferite hoteluri, în timp ce ceilalţi membri au închiriat un apartament în strada Vend care, în scurt timp, a început să adăpostească un adevărat arsenal, care fusese transportat prin valizele diplomatice. De aici Carlos şi membrii grupului său făceau călătorii în diverse capitale est-europene (Praga, Berlinul de Est şi Sofia). În perioada martie-iulie 1979 membrii grupului s-au aflat în Berlinul de Est unde, conform MfS (Stasi), Carlos avea contacte cu 20 de servicii secrete, unele dintre ele fiind rivale[4]. În plus, grupul nu plănuia doar atentate, ci făcea şi trafic cu arme. Carlos era în contact cu lt.-col. József Varga, comandantul Secţiei a VIII-a din cea de-a doua Direcţie Generală a Ministerului ungar de Interne[5] (AVH – Securitatea ungară) şi cu Salem, ofiţerul de legătură cu serviciul secret libian. La rîndul său, Johannes Weinrich era în contact cu maiorul Helmut Voigt, responsabil cu „Grupa revoluţionarilor internaţionali” din Direcţia HA XII a MfS, devenind „colaborator neoficial” (Inoffizieller Mitarbeiter) sub numele de cod „Heinrich Schneider”. (Dosarul de „influenţare” din arhivele Stasi al grupului Carlos poartă numele „Separat”.) Prin urmare, era vorba de o grupare de criminali plătiţi şi traficanţi de arme, a cărei motivaţie ideologică devenise difuză.


ORI – Prestator de servicii pentru Securitate

Carlos şi conexiunile sale erau urmăriţi informativ de Securitate începînd din 1978, prin UM 0920 din cadrul USLA. Planul de ascultări prin tehnica operativă (T.O.) purta numele „Malicius”[6].

Conform informaţiilor de presă, în perioada ianuarie-aprilie 1979 „locotenent-colonelul” Helmut Voigt de la Stasi ar fi avertizat CIE că „Şacalul” (Carlos) pregătea un atentat asupra unui avion TAROM, care „venea de la Tel Aviv” la Bucureşti, atentat comandat de regimul de la Bagdad. La rîndul ei, Securitatea ar fi încercat să preîntîmpine acest atentat „oferindu-i [lui Carlos – n. n.] alte contracte mai bine plătite”[7]. Informaţia este cu totul îndoielnică. Mai întîi, ofiţerul Voigt era maior, iar nu locotenent-colonel. Apoi, date fiind măsurile antiteroriste luate de autorităţile israeliene, un asemenea plan de atentat pornind de pe Aeroportul din Tel Aviv era greu de imaginat, iar de realizat şi mai greu. Încă: teroristul Carlos îşi avea cartierul general pe teritoriul unui stat comunist (Ungaria), situaţie care făcea imposibilă organizarea de atentate vizînd un alt stat comunist. Şi, în fine, faptul că Securitatea l-ar fi plătit pe Carlos ca să nu comită presupusul atentat asupra avionului TAROM şi, în plus, că l-ar fi angajat doar ca să-i dea o altă ocupaţie (mai bine plătită) nu are nimic de-a face cu modul său de operare.

Pe 10 aprilie 1979, cînd Carlos se afla la Hotelul Budapesta din capitala ungară, a primit un telefon de la lt.-col. Sergiu Nica („Andrei Niţescu”)[8]. Cu această ocazie a fost stabilită o întîlnire. Potrivit unui Raport înaintat conducerii Centrului de Informaţii Externe la 21 februarie 1990, întocmit de lt.-col. Sergiu Nica, primul contact direct pe care Securitatea l-a avut cu Carlos a fost în august 1979, la Praga[9]. Securitatea aflase printr-o „sursă” externă că teroristul „trăia în ţările socialiste cu asentimentul şi sprijinul acestor state (R.D.G, R.P.P., R.S.C., R.P.U. şi Iugoslavia) şi, în plus, că era interesat să realizeze un contact şi cu autorităţile din România.”[10] Lt.-col. Sergiu Nica, şeful Serviciului Informativ de la USLA (UM 0620), cel căruia i-a fost transmisă informaţia, a transmis-o la rîndu-i şefilor săi, col. Ştefan Blaga şi gl.-lt. Iulian Vlad. După ce aceştia s-au întîlnit cu informatorul, Tudor Postelnicu, şeful Securităţii, l-a însărcinat pe Nica să meargă în străinătate „pentru a verifica informaţia cu privire la identitatea lui Carlos, a atitudinii acestuia faţă de România şi eventuale posibilităţi de a ne sprijini în neutralizarea trădătorului Pacepa.”[11] Împreună cu lt.-col. Ion Deaconescu, acesta a mers la Praga, unde „am efectuat prima întâlnire cu Carlos şi alţi câţiva membri ai organizaţiei sale”[12]. Apoi, o bună perioadă de timp nu s-a mai întîmplat nimic. În 1980, după preluarea conducerii CIE de către Pleşiţă, acesta l-a chemat pe Nica şi i-a cerut să ia din nou legătura cu Carlos şi să-i organizeze o întîlnire cu el. Prin „sursa” externă pe care Securitatea o avea, Nica a reuşit acest lucru, „dar cu multe, multe suspiciuni din partea acestuia [a lui Carlos – n. n.], deoarece nu am dat nici un semn de viaţă după atâta timp”[13].

Ofiţerii unităţii 0544/R, Sergiu Nica şi Ion Deaconescu, s-au întîlnit cu Carlos şi Weinrich la Praga, la cofetăria Hotelului Intercontinental, întîlnire înregistrată de Securitatea cehoslovacă (STB). Cu acea ocazie, Nica a spus că: „La noi, la cel mai înalt nivel, [oficialii] sunt impacientaţi de a vedea proiectul realizat”[14] (atentatul asupra postului de radio Europa Liberă), manifestîndu-şi dorinţa ca la sfîrşitul lunii noiembrie să vină la Bucureşti pentru punerea ei la punct. Carlos şi Weinrich au spus că au nevoie de timp pentru planificarea acţiunii, şi că înainte de începutul anului următor li se pare imposibil de înfăptuit. Apoi Nica a încheiat astfel: „În orice caz, vă asigur[:] dacă doriţi, sunteţi bine veniţi în România. Vă puteţi muta la noi chiar în [cu – n. n.] baza pe care o aveţi aici. Şi avem şi alte proiecte pentru dumneavoastră, în perspectivă.”[15]

După această discuţie, lucrurile se precipită. Conform surselor lui Schröm, primul contact pe care Carlos l-a avut cu Securitatea externă din România, pe teritorul ţării noastre, a fost la 18 august 1980. În prealabil, la 1 august el sosise la Budapesta cu un paşaport diplomatic sirian, pe numele „Khouri Michel”[16]. La Bucureşti a stat cinci zile, după care pe 23 august 1980 s-a întors în Ungaria prin Berlin, cu un paşaport diplomatic sud-yemenit (comunist), pe numele „Mohamed Ali Aedaross”. A doua vizită în România pare să fi avut loc pe 30 august, când Carlos a plecat la Berlin sub acelaşi nume („Mohamed Ali Aedaross”), vizită care a durat pînă pe 8 septembrie, cînd se întoarce la Budapesta sub numele de „Khouri Michel”. A treia vizită a lui Carlos la Bucureşti a avut loc la o săptămână distanţă, după care zborurile sale către România devin mai dese. Conform investigaţiei făcute între 1997 şi 2000 de Parchetul Militar din România, Carlos a intrat în ţară „de cel puţin zece ori”[17].

Securitatea externă i-a comunicat lui Carlos că „secţia română a postului [Radio Europa Liberă de la München] trebuia aruncată acum în aer” şi că dorea „ca teroristul să ucidă cinci români care trăiau în exil”[18]. La început, Carlos a fost rezervat faţă cu cererea Securităţii, întrucît, deşi România era membră a Tratatului de la Varşovia şi întreţinea relaţii cu statele arabe şi OEP, avea legături şi cu Israelul. El s-a temut deci să nu cadă în mîinile Mossadului, serviciul secret israelian. Acesta este motivul pentru care – ca să fie sigur înainte de a primi comenzi de la Securitatea externă din România – a trimis-o de cîteva ori pe Magdalena Kopp la Bucureşti[19].

La Bucureşti, Kopp a fost contactată de către un ofiţer al CIE, sub numele de acoperire „Andrei Niţescu”. Conform informaţiilor de presă din România de după 1989, avînd ca sursă Parchetul Militar, numele acestuia este Sergiu Nica, pe atunci lt.-col. în CIE. Kopp şi Nica („Niţescu”) au discutat deschis, prima mărturisindu-i temerile, iar cel de-al doilea dîndu-i asigurări că grupul din care făcea parte va fi protejat faţă de Mossad. Mai mult, ca dovadă de încredere, ofiţerul Securităţii i-a dezvăluit „câteva lucruri interne din activitatea serviciului secret israelian în România”[20]. Apoi, Kopp a obţinut promisiunea ca în situaţia în care va avea necazuri, grupul va fi găzduit în România, promisiune pe care nu o făcuse pînă atunci nici un stat din Est.

La jumătatea lunii septembrie 1980 a avut loc o întrunire a conducerii Securităţii maghiare, la care au luat parte col. Lajos Kovács, şeful Secţiei Terorism Internaţional, gl. Lajos Kárász (nu cunoaştem funcţia acestuia) şi gl. Miklós Rédey (şeful Direcţiei a II-a – Contraspionaj, din cea de a III-a Direcţie Principală a Ministerului de Interne). După ce s-au informat reciproc cu privire la planul comun al Securităţii şi al grupului Carlos de a arunca în aer RFE/RL, gl. Rédey a conchis: „am transmis toate informaţiile sovieticilor. Dacă vor, ei au greutatea de a ne dispensa de responsabilităţi.”[21] După cîteva zile, gl. Kárász şi-a informat tovarăşii că KGB a transmis informaţia Politbiro-ului, „care se arătase foarte interesat de plan”[22].

După întîlnirea grupului Carlos cu Pleşiţă şi stabilirea condiţiilor colaborării, la începutul anului 1981 Nica a fost mutat la CIE „cu caz cu tot”[23], fiind integrat într-un „colectiv” care se ocupa de „lichidări” şi atentate pe teritoriul statelor democratice occidentale[24]. Această unitate, denumită codificat UM 0544/R, răspundea direct în faţa şefului CIE, Nicolae Pleşiţă, iar acţiunile sale au fost coordonate mai întîi de gl. G. Zagoneanu, iar apoi de gl.-lt. Aristotel Stamatoiu. Unitatea avea „în lucru” un număr de opozanţi şi circa 30 foşti ofiţeri de Securitate trecuţi la „inamic”. „În perioada 1981-1982 (iunie) – susţine Nica –, gral. lt. PLEŞIŢĂ N. a efectuat mai multe întâlniri cu Carlos şi alţi membri ai organizaţiei acestuia, urmărind următoarele: / - determinarea lui Carlos să nu întreprindă acţiuni teroriste împotriva României / - acordarea unor facilităţi acestuia la Bucureşti cu alţi membri din ţări ale Americii de Sud etc. / - determinarea lui Carlos să ne sprijine în neutralizarea trădătorului Pacepa.”[25]

Acest raport pune mai multe probleme, legate de conţinut şi de contextul în care a fost elaborat. Mai întîi, el nu spune nimic despre conţinutul şi modul cum a decurs prima întîlnire, de la Praga, din august 1979, între trimişii Securităţii şi Carlos. Prin urmare, dacă informaţia este adevărată – şi am văzut că este – ea are o relevanţă redusă comparativ cu întîlnirile dintre grupul Carlos şi responsabilii Securităţii care au avut loc la Bucureşti, şi în care au fost stabilite operaţiunile teroriste comune, modul lor de executare şi condiţiile colaborării. Apoi, cele trei obiective ale Securităţii externe comunicate de document nu se regăsesc decît în foarte mică măsură în operaţiunile ulterioare. Documentul nu spune nimic despre cele „cel puţin şapte” atentate puse la cale de CIE împreună cu grupul Carlos. În schimb, vorbeşte despre o presupusă tentativă de asasinare a lui Pacepa care nu a avut loc niciodată. Dacă ideea Securităţii – certă – de a-l asasina pe Pacepa prin grupul Carlos sau cu sprijinul acestuia a existat vreodată, ea a fost rapid abandonată, căci grupul nu avea nici o posiblilitate de operare pe teritoriul SUA. Totodată, documentul focalizează atenţia asupra atentatelor organizate de Securitate împotriva acelor dezertori ai săi, fără să sufle un cuvînt despre cele puse la cale şi realizate împotriva scriitorilor şi jurnaliştilor opozanţi ai politicii regimului de la Bucureşti. Din acest motiv, autorul său nu omite să spună că majoritatea ofiţerilor Securităţii trecuţi la „inamic” „au fost condamnaţi [la moarte] pentru trădare de către instanţe[le]”[26] regimului Ceauşescu, unitatea din care el făcea parte fiind – vezi Doamne – una de execuţie. Idee vehiculată ulterior şi de Nicolae Pleşiţă.

La rîndul său, contextul în care a fost elaborat documentul ridică alte semne de întrebare. El a fost înaintat conducerii CIE în data de 21 februarie 1990, deci după evenimentele din 1989, într-un context politic şi social extrem de tensionat. Pe 21-22 februarie au avut loc în Bucureşti manifestaţii de stradă, la fel ca şi în faţa clădirii guvernului, populaţia protestînd împotriva revenirii în forţă la putere a vechilor structuri ale statului comunist, care îşi asiguraseră monopolul puterii. După aceste incidente, între Ion Iliescu şi guvernul său, pe de o parte, şi partidele istorice renăscute, pe de alta, a fost realizat un compromis care a dus la formarea CPUN (prima structură preparlamentară de la căderea regimului Ceauşescu). În aceeaşi perioadă, Securitatea redacta şi ea cîteva „note” cuprinzînd persoane care făcuseră parte din propria-i conducere[27]. Limbajul acestor ultime documente, care reprezintă o emanaţie a Direcţiei Anchete Penale a Securităţii, este revelator pentru scopul urmărit de puterea politică de atunci: la presiunea publică a fost avută în vedere condamnarea penală a respectivilor, împreună cu Nicolae Pleşiţă. În limba de lemn, ele vorbesc despre „unele aspecte” privitoare la „faptele incriminatorii” săvîrşite de „unii generali din fostul Departament al Securităţii Statului”[28]. Ulterior, totul a fost sistat, dintre toţi, singurul anchet penal fiind Nicolae Pleşiţă.

Conform informaţiilor de presă din România de după 1989, avînd ca sursă Procuratura, grupul Carlos a fost însărcinat de Securitatea externă să realizeze „cel puţin” şapte atentate[29].

Primul atentat. Pentru îndeplinirea comenzii de la München – supravegherea „obiectivului” şi executarea acţiunii –, Magdalena Kopp a cerut la început 34 de paşapoarte italiene, franceze, vest-germane şi austriece, cu ajutorul cărora să evite supravegherea serviciilor secrete şi a autorităţilor occidentale. Paşapoarte pe care le-a şi primit de la Securitatea externă a României. Acestea erau copii perfecte ale originalelor. În total, grupul a primit 64 de paşapoarte şi 39 de permise de conducere auto false. Totodată, i s-a pus la dispoziţie un centru de antrenament al CIE de la Dejani-Vaida Rece[30] şi o mare cantitate de armament. Conform informaţiilor de presă din surse occidentale, „Explozibilul fusese furnizat de agentul român «Andrei [Niţescu]»”[31], alias Sergiu Nica. În ziarul „Ziua” din 29 septembrie 2000 au fost publicate două „adrese” din arhivele CIE, în care Unitatea Antiteroristă a Securităţii externe (UM 0544/R) – a cărei ocupaţie de căpătîi am văzut că era chiar terorismul – cerea depozitului său de armament (UM 0297) să scadă din inventar o mare cantitate de arme şi muniţie folosite în „operaţiuni speciale”[32]. Despre acestea, ziarul „Ziua” afirmă că au fost folosite „în acţiunile teroriste puse la cale împotriva unor persoane condamnate pe timpul regimului Ceauşescu [dezertori – n. n.], precum şi [în] legătura conspirativă cu temutul Carlos Ramirez Sanchez”[33], fiind semnate de lt.-col. Sergiu Nica, devenit între timp şeful unităţii de „lichidări”. Prima dintre adrese este redactată în vederea „Operaţiunii 207”, datată 22 iunie 1981[34], poartă nr. 102/71/0010748 şi are la bază un raport operativ aprobat de şeful Securităţii, Tudor Postelnicu (care, cu siguranţă, conţinea indicaţia cu privire la ce acţiuni va fi folosit armamentul în cauză), datat 21 octombrie 1980, care poartă nr. 0012578. Arsenalul a fost ridicat de către lt.-col. Costin Dumitru pentru UM 0102 şi 0544/R. Perioada acţiunii corespunde cu etapa de dinainte de cele „cel puţin şapte atentate” puse la cale de Securitate şi executate de grupul Carlos. Întrucît documentul nu indică nici un gram de explozibil plastic, marea cantitate de armament şi muniţie este o indicaţie asupra faptului că grupul era plătit de CIE (şi) în armament, pe care îl vindea pe piaţa terorismului internaţional pentru a se autofinanţa sau cu care îşi plătea, la rîndu-i, colaboratorii din alte grupări. A doua acţiune de scădere din inventar, realizată în vederea „Operaţiunii 363”, este cuprinsă în adresa datată 9 decembrie 1981 şi poartă nr. 91/0026021[35]. Documentul din urmă poartă avizul şefului Securităţii externe, Nicolae Pleşiţă. Totuşi, trebuie spus că la data cînd armamentul şi muniţia pentru prima operaţiune au fost scoase din depozit, Pleşiţă era şef al CIE[36]. Între alte „articole” – necesare şi ele finanţării grupului – era vorba de 215 kg de explozibil plastic, 550 de capse pirotehnice şi fitil detonant. Parte din acestea au fost folosite în atentatele comune ale Securităţii cu gruparea Carlos.

Cu organizarea şi executarea atentatului de la München, Carlos l-a însărcinat pe Johannes Weinrich („Steve”), „inginerul” grupului (după numele de cod dat de Securitatea ungară). Pentru observarea obiectivului, grupul Carlos s-a folosit de vechi activişti ai Celulelor Revoluţionare germane, care, ca autohtoni, nu atrăgeau atenţia, iar pentru executare a apelat la sprijinul autonomiştilor elveţieni Giorgio Bellini (nume de cod intern: „Roberto” – fost membru al Brigăzilor Roşii) şi Bruno Breguet („Luca”), şi al belgianului Luc Edgar Groven („Eric”), care, deşi de naţionalitate belgiană, era membru al organizaţiei separatiste basce ETA. Conform informaţiilor lui Richard H. Cummings, fost director pentru securitate al RFE/RL (începînd din noiembrie 1980), la realizarea atentatului au mai participat José Maria Larretxea („Schep”) şi o femeie rămasă neidentificată cu numele de cod „Secretara”, ambii din ETA[37].

„Inginerul” Weinrich a mers el însuşi la München ca să supervizeze desfăşurarea acţiunii – botezată de CIE „Tangoul münchenez” –, deşi după atentatul eşuat de la Aeroportul Paris-Orly pe numele său fusese emis un mandat de arestare. Paşapoartele din România au făcut ca deplasarea să se desfăşoare în deplină securitate. Atentatul era foarte important, căci de reuşita lui depindea obţinerea de către grupul Carlos a altor comenzi de pe piaţa terorismului internaţional.

Pe 11 octombrie 1980 Carlos şi Magdalena Kopp au plecat cu avionul la Bucureşti. De la Aeroportul Otopeni au fost luaţi de ofiţerul de legătură şi adjunctul şefului unităţii de „lichidări” a CIE, lt.-col. Nica („Niţescu”), care i-a condus la o casă conspirativă. Carlos a fost primit de însuşi şeful Securităţii externe, Nicolae Pleşiţă, cu care s-a înţeles că: „Grupul trebuia să efectueze atentate în diferite ţări şi primea pentru aceasta ajutor tehnic, logistic şi financiar.”[38] A doua zi, Kopp a deschis la Banca Română de Comerţ Exterior (devenită după 1990 Bancorex) contul cu nr. 47112103502, „care a fost aprovizionat [alimentat – n. n.] în mod constant de serviciul secret”[39], deci de Securitatea externă condusă de Pleşiţă. Pentru acoperirea tranzacţiei, Kopp avea acces la cont cu un paşaport RFG falsificat, pe numele „Anna Luise Kramer”.

După stabilirea condiţiilor concrete de muncă şi de luptă, Johannes Weinrich a început pregătirea detaliată a atentatului asupra secţiei române a postului de radio Europa Liberă. Curînd însă, unul dintre colaboratorii grupului pe care se bazase, Gerd-Hinrich Schnepel, membru al Celulelor Revoluţionare, s-a retras din acţiune. Carlos şi Weinrich îi propuseseră să se alăture ORI, însă Schnepel se săturase de vărsarea de sînge şi nu mai voia să ia parte la crime înfăptuite la comandă. Decizia o luase în urma morţii Brigittei Kuhlman („Emma”, „Halimeh”), şi ea membră a Celulelor Revoluţionare – petrecută pe 4 iulie 1976, după atacul comandoului israelian de la Entebbe (în Uganda), care a avut loc în urma deturnării unui avion cu pasageri israelieni, atentat pus la cale de FPEP-CS. Drept care, el le-a spus celor doi că nu vrea să ajungă nici la închisoare, nici la cimitir.

În urma activităţii echipei de observare pe teren a obiectivului, Weinrich a strîns un material care însuma peste 70 de pagini A4, conţinînd: fotografiile şi schiţele clădirii, lista cu echipamentul şi explozibilul necesare, şi variantele de fugă de la faţa locului. În acest timp, lucrătorii maghiari de la serviciul de ascultări al AVH au aflat – din discuţiile pe care membrii grupului le purtau în cartierul lor general din Strada Vend – „că colegii lor de la serviciul secret român însărcinaseră, se pare, grupul Carlos să lichideze cinci disidenţi şi să arunce în aer la München secţia română a postului Europa liberă.”[40] Pe 23 ianuarie 1981, Securitatea maghiară a mai aflat că teroriştii au stabilit să fie detonate prin teleghidare patru încărcături explozive camuflate într-o maşină-capcană.

Pe 31 ianuarie 1981, cînd Carlos, Weinrich şi Kopp au plecat din Budapesta în străinătate, Securitatea ungară le-a percheziţionat locuinţa-cartier general. Pe lîngă cantitatea enormă de arme (valize întregi cu pistoale, amortizoare, puşti automate şi lunete, explozibili) au fost găsite planurile detaliate ale atentatului şi „fotografiile disidenţilor care trebuiau ucişi”[41]. Conform informaţiilor de presă venite din surse occidentale, Carlos a fost la Bucureşti, unde a stat pînă în data de 3 februarie[42].

Al doilea, al treilea şi al patrulea atentat. Pe data de 3 februarie 1981, scriitorul Paul Goma – disident pînă în 1977, cînd s-a refugiat politic în Franţa, opozant al regimului comunist de la Bucureşti şi militant pentru drepturile omului – a primit un colet-capcană. În aceeaşi zi un colet de acelaşi tip a primit şi Nicolae Penescu, preşedintele Comitetului Naţional Român de la Paris, iar în ziua următoare Şerban Orescu, preşedintele Cercului Democrat al Românilor din Germania. Pe colete, la adresa expeditorului scria: „I. A. / Hotel Castellana / Madrid”, notaţia reprezentînd o trimitere la Conferinţa organizată de disidenţi în noiembrie 1980, la care cei trei opozanţi participaseră, şi care adusese regimului de la Bucureşti serioase prejudicii. Au fost răniţi Nicolae Penescu – la faţă şi mîini – şeful Serviciului de Deminare al DST, venit să dezamorseze bomba la locuinţa lui Paul Goma, şi Şerban Orescu[43]. După toate probabilităţile (conform Securităţii ungare), bombele au fost trimise de belgianul Luc Edgar Groven („Eric”), membru al ETA şi al ORI, acţiunea înscriindu-se în modul de operare al organizaţiei sale de origine. Tot prin acesta din urmă, grupul Carlos a transportat la München explozibilul necesar atentatului. Din desfăşurarea acţiunilor putem deduce că grupul dorea să înlănţuie atentatele la adresa opozanţilor cu cel asupra postului de radio, însă trimiterea explozibilului în Germania a întîrziat.

Pe 13 februarie Carlos l-a sunat pe Nica–„Niţescu” şi i-a comunicat codificat că Johannes Weinrich („Steve”) va întîrzia în executarea atentatului. Conform informaţiilor de presă avînd la bază surse occidentale: „Atentatul ar fi trebuit să se producă cu o săptămînă mai devreme, pe 14 februarie, tot într-o sîmbătă seara, dar în două locuri simultan şi într-o manieră extrem de dură. Prima bombă ar fi trebuit să explodeze la Holzkirchen, o mică localitate din apropierea Münchenului, unde se aflau emiţătoarele primare ale Europei Libere. Se urmărea un dublu scop: crearea unei diversiuni şi amuţirea radioului. La sediul din München al «Europei Libere» urma să se producă apoi atacul propriu zis. Nu doar detonarea unei bombe, ci [şi] un atac armat avînd ca obiectiv pătrunderea în departamentul românesc, înfrîngerea oricărei rezistenţe întîmpinate pe parcurs şi sustragerea presupusei «arhive secrete». Comando-ul terorist urma să fie condus de germanul Johannes «Steve» Weinrich, adjunctul lui Carlos. Echipa era formată din zece terorişti: cîte doi din gruparea bască ETA, grupul elveţian Prima Linea, Brigăzile Roşii italiene, Celulele Revoluţionare germane şi gruparea palestiniană PFLP [de fapt: FPEL-CS – n. n.]. Dotarea lor se compunea din opt walkie-talkie, nouă pistoale, dintre care două cu amortizoare de sunet, şi grenade. Oricine le-ar fi ieşit în cale urma să fie împuşcat. Acest plan a fost abandonat în ultimul moment[,] alegîndu-se varianta «uşoară»”[44].

Pe 16 februarie a avut loc un alt eveniment neprevăzut, care putea să amîne acţiunea „Tangoul münchenez”. Trecînd frontiera dinspre Elveţia către Germania, Giorgio Bellini („Roberto”), şi el implicat în organizarea atentatului, a fost arestat. Germanii l-au arestat pe baza unei cereri de ajutor juridic, întrucît era acuzat de apartenenţă la organizaţia ilegală italiană Prima Linea. Timp de nouă luni, el a rămas în arest, nemaiputînd participa la atentatul de la München.

În acest timp, grupul a fost preocupat să găsească locurile de destinaţie unde să se retragă după comiterea atentatului şi să-şi stabilească alibiurile. În acest scop, Carlos a vorbit cu Montaner, primul secretar al Ambasadei Cubei de la Budapesta, căruia i-a cerut viza de intrare în ţara sa pentru Magdalena Kopp.

Pe 18 februarie, Carlos i-a expus telefonic unei femei neidentificate planul atentatului asupra secţiei române a postului Europa Liberă. Pînă în apropiere, bomba va fi transportată într-o maşină furată de doi colaboratori ai grupului, după care va fi amplasată de Weinrich la locul vizat. Apoi, în momentul în care Bruno Breguet („Luca”) va detona încărcătura explozivă prin teleghidare, toţi participanţii la acţiune se vor afla în gară sau în trenuri. Pentru Breguet a fost pregătit următorul alibi: va merge la gară, situată la 12-15 minute distanţă de locul exploziei, şi se va sui într-un tren cu destinaţia Nürnberg. Ajuns acolo, se va urca în alt tren, care va veni din Elveţia. În vagonul restaurant, un colaborator îi va înmîna discret un bilet cumpărat şi vizat la Zürich, pentru a putea dovedi că în momentul atentatului nu se afla la München ci, chipurile, în acel tren[45].

În seara zilei de 19 februarie 1981, Weinrich l-a sunat pe Carlos şi i-a spus că cele mai potrivite zile sînt „20 şi 22 februarie”[46]. Apoi, Carlos l-a sunat pe Nica-„Niţescu” pentru a-i comunica faptul că stabilise data execuţiei atentatului pentru „dimineaţa de duminică”[47], 22 februarie. Pe 21 februarie, la orele 19.26, Luc Edgar Groven („Eric”) l-a sunat pe Carlos, căruia i-a spus, codificat, că datorită arestării lui Giorgio Bellini („Roberto”), o parte din cei implicaţi în organizarea atentatului trebuiau schimbaţi, însă în rest totul decurge conform planului şi că în curînd el şi Weinrich vor sosi la Budapesta.

Explozia de la postul de radio din München a avut loc mai devreme decît credea Securitatea maghiară, căci teroriştii aveau un cod de recalculare a timpilor comunicaţi. Ea s-a produs pe 21 februarie 1981, la orele 21.47. În faţa clădirii, în partea de est, la 20 de m de centrala telefonică, în acel timp plină de oameni, a fost amplasată o bombă de 15 kg de nitropental, explozibil plastic de producţie românească. Deflagraţia a produs o spărtură de 18 m în zidul exterior, iar suflul a fost atît de puternic, încît a îndoit stîlpii de beton, mobila din interiorul clădirii a fost pulverizată printre crengile copacilor dimprejur şi sute de geamuri din zona alăturată au fost sparte. Un număr de opt colaboratori ai postului au fost răniţi, unei femei fiindu-i distrus maxilarul inferior. În total, pagubele materiale s-au ridicat la patru milioane de mărci germane.

Cu toate acestea, atentatorii au greşit ţinta. Căci explozibilul a fost plasat în faţa secţiei cehoslovace a postului, iar nu a celei române. Pentru executarea acţiunii, „serviciul secret român le-a promis [teroriştilor] un milion de dolari pentru acest atentat şi le-a livrat documentele necesare de călătorie, arme, muniţii şi explozibili.”[48]

După atentat, membrii grupului s-au reunit la Budapesta, iar de aici au plecat după cum urmează: Kamal al Issawi („Ali”) la Damasc (Siria), Luc Edgar Groven („Eric”) şi un alt membru al ETA la Sofia (Bulgaria), iar Carlos, Kopp şi Weinrich la Bucureşti. Ultimii trei s-au deplasat la o casă conspirativă a CIE, situată într-un fost conac din apropierea Aeroportului Otopeni, în vederea analizării operaţiunii „Tangoul münchenez”. Singurul din grup care a vorbit cu acel prilej a fost Carlos, care a descris acţiunea în detaliu, afişîndu-şi mîndria pentru ceea ce aprecia a fi o reuşită. Nica-„Niţescu”, care ştia că liderul grupului coordonase de la Budapesta executarea atentatului, în timp ce ceilalţi riscau să fie arestaţi, a făcut în permanenţă remarci sarcastice. El „l-a întrebat pe Carlos dacă nu vrea ca securitatea să-i facă rost de câteva paşapoarte în ordine, pentru ca data viitoare să poată lua şi el parte personal la o operaţiune, ca să aibă grijă de executarea mai precisă a sarcinii.”[49] După ce teroriştii au consumat o cantitatea apreciabilă de alcool, Nica–„Niţescu” a toastat pentru grup: „Usually I kill for money, now I kill for nothing”[50] (De obicei ucid pentru bani, de data aceasta ucid pentru nimic). Luată dintr-un western-spaghetti al anilor ’70, formula arăta cît se poate de clar dezamăgirea Securităţii şi sugestia ca următoarea operaţiune să fie efectuată în contul milionului de dolari care fusese deja încasat.

CIA şi autorităţile germane au aflat că atentatul împotriva Europei Libere a fost comandat grupului Carlos de către Securitate de la cifrorul şef al Ambasadei Române din Bonn, Constantin Constantinescu, ofiţer CIE trecut la americani la începutul lunii martie 1984. Drept urmare, cinci ofiţeri ai Securităţii externe aflaţi sub acoperire diplomatică în Germania şi implicaţi în operaţiuni criminale au fost declaraţi persona non grata[51].

Planul de aducere în ţară a grupului Carlos a fost realizat de Tudor Postelnicu, şeful Securităţii, Iulian Vlad, Nicolae Pleşiţă, şeful CIE, lt.-col. Ion Deaconescu, adjunctul lui Nica, iar cel care a comandat şi coordonat atentatul a fost Nicolae Pleşiţă. Carlos a fost în contact şi cu Gisela Vass, adjunct al şefului Departamentului pentru Relaţii Internaţionale al CC al PCR, care avea în atribuţii relaţiile cu „organizaţiile revoluţionare din întreaga lume”. Ofiţerul de legătură cu grupul terorist a fost lt.-col. Sergiu Nica, iar la operaţiuni a participat şi lt.-col. Nicolae Nădejde, de la aceeaşi unitate de „lichidări”[52].

După atentatul de la München, pe 24 aprilie 1981 a avut loc o întîlnire de lucru între lucrătorii Securităţii din RDG – col. Harry Dahl, şeful Secţiei Principale de Combatere a Terorismului, locţiitorul său, col. Günter Jäckel şi mr. Helmut Voigt, şef de secţie – şi omologul lor din Ungaria, lt.-col. József Varga. Scopul acestora era să evalueze informaţiile pe care le-ar fi putut furniza Giorgio Bellini („Roberto”), membru al grupului Carlos arestat în RFG, despre colaborarea ORI cu statele est-europene. Ei au stabilit ca lui Carlos să i se dea de înţeles că şederea permanentă pe teritoriul statelor socialiste nu mai este posibilă. Pentru a facilita sarcina, Varga le va acorda membrilor grupului un termen de plecare de maximum patru luni şi le va permite pe viitor exportul de arme, tranzitarea teritoriului sau sejururi de scurtă durată. De fapt, rolul lucătorilor operativi era de a pune în practică o decizie deja luată, întrucît Varga i-a anunţat pe participanţi că „a obţinut deja consimţământul colegilor din URSS şi ČSSR [Cehoslovacia]”[53]. Probabil că aportul tovarăşilor cehi în această afacere a fost doar acela de a aproba – şi ei – decizia luată de KGB.

Conform informaţiilor furnizate de J.O. Koeheler, ofiţerul MfS Rainer Wiegand – responsabil cu controlul străinilor rezidenţi în RDG, care a participat şi el la o consfătuire pe linia sa de muncă cu organismele similare din statele est-europene, afirmă că: „Toate aceste state [comuniste est-europene – n. n.] se abţinuseră să ia măsuri împotriva lui [a grupului Carlos – n. n.], la «recomandarea» KGB.”[54] Mai mult, la un moment dat, cînd a fost informat de Direcţia a XX-a a Stasi (care se ocupa, între altele şi cu subversiunea) că „Şacalul” se afla din nou în Berlinul de Est, Wiegand a luat legătura cu colonelul Boris Smirnov, şeful Direcţiei a II-a (contraspionaj) a KGB din sediul de la Karlhorst, pentru a-i cere sfatul cu privire la modul în care să procedeze. Acesta i-a spus că „MfS trebuia doar să urmeze exemplul celorlalţi. Atâta vreme cât Carlos nu putea fi clar implicat de autorităţile occidentale[,] trebuia «să fie lăsat în pace şi doar supravegheat». În plus, a mai adăugat colonelul KGB, Carlos făcea suficient de mult rău Occidentului, încât să nu merite să se ia măsuri împotriva lui. Când Wiegand a sugerat că ar trebui măcar să-l interogheze, ofiţerul KGB i-a răspuns: «În locul dumneavoastră n-aş face una ca asta...V-aţi tăia craca de sub picioare.»”[55] De ce să incomodeze şi irite deci grupul Carlos – şi, alături de el, statele care îl susţineau –, atîta vreme cît aducea servicii Blocului Comunist fără să-l implice?

Drept urmare, pe 15 mai 1981 între Carlos şi Weinrich, pe de o parte, şi coloneii Petresevics şi Lajos Kovacs de la AVH (primului nu-i cunoaştem funcţia, însă, după propria-i mărturisire era unul dintre şefii Securităţii, în timp ce cel de-al doilea era şeful Secţiei Terorism Internaţional), la sediul Oficiului Central pentru Controlul Străinilor a avut loc o întîlnire. Ea a fost filmată, iar caseta se găseşte în dosarul C – 79/AVH[56]. Comunicarea lui Petresevics a fost cît se poate de clară: „În cel mai scurt timp, trebuie să lichidaţi baza voastră din Ungaria şi toate stocurile de arme şi arhive. Bineînţeles, puteţi să călătoriţi prin ţară, puteţi sta câteva zile dar nu se mai pune problema unei baze permanente. Iată cam ce am dorit să vă spunem. [...] Nu vă vom împi[e]dica să voiajaţi şi să rămâneţi câtva timp. Noi nu ne amestecăm în afacerile voastre. Dar, mai presus de orice, fără baze!”[57] Cu acel prilej, Carlos s-a angajat să lichideze baza din Ungaria în decurs de maximum două luni, iar membrii grupului s-au retras la Bucureşti.

Al cincilea şi al şaselea atentat. Ion Şerban – ofiţer al Securităţii externe, care lucrase în calitate de curier de documente secrete sub acoperirea de medic – şi inginerul Rudolph Bruchner (alias Gheorghe Mandache), şi el ofiţer de Securitate, care au trecut la „inamic” (primul stabilit din 16 februarie 1981 în Elveţia, iar cel de-al doilea în RFG) au fost la un pas de a fi ucişi de grupul Carlos prin amplasarea de bombe în autoturismele personale. Ion Şerban a fost declarat dezertor prin ordinul nr. II/09527 din 20 februarie 1981 semnat de gl.-lt. Nicolae Pleşiţă, şef al CIE şi adjunct al ministrului de Interne. Urmare, Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii a întocmit dosarul nr. 65792 (27 de file), prin care îl acuza de „trădare prin transmiterea de secrete” şi „refuzul de a se înapoia în ţară”. Acţiunea penală a fost pusă pe rol, fostul ofiţer fiind judecat în contumacie, cu uşile închise, la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti. Prin minuta sentinţei nr. 50, el a fost condamnat la moarte şi confiscarea totală a averii. Pe 23 ianuarie 1982, în timp ce Ion Şerban se afla în maşină împreună cu soţia sa, automobilul a sărit în aer. El a fost rănit la picior şi a rămas cu o infirmitate. Pe 26 ianuarie, automobilul celui de-al doilea dezertor a luat şi el foc. Nu există nici un dubiu că atentatele au fost puse la cale de Securitate, fapt recunoscut şi într-un raport din 6 februarie 1982 al ofiţerului CIE cu nume de cod „Bîrcan”, însărcinat cu măsurile operative împotriva scriitorului Ion Caraion (care era în acel timp exilat în Elveţia), în care, după ce sînt descrise atentatul împotriva lui Ion Şerban şi efectele sale asupra lui Ion Caraion se afirmă în clar că: „s-a produs un atentat asemănător asupra inginerului Rudolph Bruchner [subl. n.]”[58].

Acum Carlos coordona acţiunile grupului de la Budapesta şi Bucureşti[59]. Pe 16 februarie 1982 Magdalena Kopp şi Bruno Breguet au fost arestaţi la Paris, unde plecaseră – din însărcinarea serviciilor secrete siriene – să-l execute pe Walid Abu Zahr, redactorul şef al ziarului proirakian „Al Watan al Arabi”, motivul fiind poziţia sa critică faţă de Partidul panarab Baas. (În acelaşi timp, Carlos întreţinea relaţii bune şi cu diplomaţii irakieni, cu care se întîlnea frecvent la Budapesta.) Totodată, sarcina celor doi era ca – de astă dată la comanda serviciilor secrete libiene – să organizeze un atentat cu bombă la una din ambasadele Kuweitului sau Emiratelor Arabe Unite. Nu au reuşit însă să facă nimic din ceea ce-şi propuseseră, fiind arestaţi înainte de a putea întreprinde ceva.

Ca răspuns, Carlos a somat Ministerul francez de Interne să-i elibereze pe cei doi, apoi, văzînd că francezii nu cedează şantajului, a pus la cale mai multe atentate: pe 15 martie 1982 împotriva Ambasadei şi a Centrului Cultural Francez din Beirut; pe 29 martie asupra unui tren expres francez; pe 16 aprilie au fost ucişi la Beirut diplomatul francez Guy Cavallo şi logodnica sa; pe 19 aprilie două bombe au explodat în faţa biroului Air France şi a Ambasadei Franţei din Viena; pe 24 aprilie, la ora 9.00, cînd începea procesul celor doi terorişti, Johannes Weinrich a detonat în faţa redacţiei ziarului „Al Watan al Arabi” o încărcătură explozivă plasată într-o maşină-capcană, atentat soldat cu un mort şi 68 de persoane grav rănite[60]. Cu toate acestea, Kopp şi Breguet au fost condamnaţi la patru şi, respectiv, cinci ani de închisoare. În replică, grupul Carlos a explodat o bombă la Ambasada Franţei din Beirut, tot într-o maşină capcană, atentat soldat cu 11 morţi şi 27 de răniţi.

Carlos a vizat apoi extinderea războiului său personal cu Franţa pe teritoriul Germaniei Federale. Astfel, pe 31 mai 1982 Weinrich a plecat cu un avion Tarom de la Bucureşti în Berlinul de Est. În ciuda faptului că voiaja cu un paşaport diplomatic sirian pe numele „Joseph Leon”, vameşii i-au controlat bagajul, iar tovarăşii de la MfS i-au confiscat cele 25 de kg de explozibil plastic pe care le avea asupra sa, de la Securitate[61]. Era clar că Stasi – dar în primul rînd, sovieticii – nu mai vedeau cu ochi buni organizarea de atentate de pe teritoriul lor. Astfel, Weinrich i-a spus Christei Margot Frölich („Heidi”) – o altă membră a grupului, care făcea şi ea parte din Celulele Revoluţionare – să ia o altă cantitate de explozibil, care se afla depozitat la Bucureşti. Pe 16 iunie 1982 ea a plecat cu explozibilul de la Bucureşti la Roma, unde a atras însă atenţia vameşilor cu valiza sa încărcată cu cele 20 de kg de explozibil plastic, pe care intenţiona, după toate probabilităţile, să o plaseze într-un tren pe ruta Roma-Paris. A fost condamnată la şase ani închisoare de instanţele italiene.

După această ultimă arestare, Carlos şi-a mutat cartierul general la Bucureşti, de unde coordona acţiunile. Ca bază de retragere membrii grupului au pregătit Damascul (Siria), iar Libia ca loc de odihnă (preferată de Johannes Weinrich).

Pe 13 aprilie 1983, din însărcinarea serviciului secret libian a avut loc atentatul cu bombă, plasată într-o maşină-capcană, împotriva ambasadorului Arabiei Saudite la Atena. El a fost pus la cale împreună cu membrii grupului grecesc Lupta Populară Revoluţionară (ELA)[62], soldat însă cu un eşec, căci nimeni nu a murit. Pe 25 august 1983 a urmat atentatul cu bombă de la Maison de France (Centrul Cultural Francez) din Berlinul de Vest, realizat cu participarea Wilhelminei Götting („Tina”) şi a lui Gerd Albartus („Kai”), membri ai Celulelor Revoluţionare, a libanezului Mustafa Ahmad al Sibai („Feisal”), a lui Kamal al Issawi („Ali”) şi cu concursul Ambasadei Siriei din Berlinul de Est. Pentru realizarea atentatului, Weinrich a cerut de la MfS cele 25 de kg de explozibil plastic confiscat pe 31 mai 1982, pe care le-a şi primit. Est-germanii ştiau foarte bine ce se pregăteşte, întrucît îi percheziţionaseră în secret bagajul şi descoperiseră notiţele despre Centrul Cultural Francez şi alte instituţii franceze din Berlinul de Vest[63]. Singura exigenţă a lor era, se pare, ca atentatele să nu se organizeze de pe teritoriul est-german, iar atentatorii să se întoarcă apoi tot acolo, căci în acest timp RDG negocia cu RFG un împrumut de miliarde de mărci. Înţelegere pe care aceştia nu au respectat-o.

Ca în toate statele comuniste, preocuparea de căpătîi a unităţilor antiteroriste nu era deci alta decît terorismul. Şeful Stasi, Erich Mielke, nu era deloc îngrijorat de această situaţie, aşa cum o arată o rezoluţie pusă pe raportul lui Voigt cu privire la acţiunea grupului Carlos (care propunea „influenţarea grupului prin disciplinare”), decît dacă se dovedea că atentatul – care reprezenta un succes operativ împotriva duşmanului – putea să aducă pagube politice: „Cât se poate, influenţare politică. A se acorda atenţie permanentă relaţiei pagubă politică / folos operativ […] Mielke. 1 IX 83”[64]. Atacul s-a soldat cu doi morţi, 21 de răniţi şi pagube materiale în valoare de 2,5 milioane de mărci germane. Conform informaţiilor de presă din România, această acţiune ar reprezenta – şi ea – o comandă din partea Securităţii române, fiind cel de-al şaptelea atentat din cele investigate de procurorii români[65]. Motivaţia Securităţii ar putea consta în răzbunarea pentru operaţiunile antiteroriste realizate de către serviciile secrete franceze.

În continuarea războiului personal al lui Carlos cu Franţa, motivat de preocuparea acestuia pentru Magdalena Kopp, pe 31 decembrie 1983, la orele 19.30, grupul a explodat în acceleratul Marsilia-Paris o valiză-capcană care a ucis trei pasageri. La 25 de minute distanţă, în Gara „St. Charles” din Marsilia a explodat o altă încărcătură, care a ucis două persoane şi a rănit peste 50, multe dintre ele foarte grav. În aceeaşi noapte a explodat o altă valiză la Centrul Cultural Francez din Tripoli (Liban). Pe 25 ianuarie 1984 grupul a explodat încă o bombă în incinta Centrului de Aeronautică şi Cosmonautică din apropierea Parisului. În acea perioadă cartierul general al grupului se afla la Damasc.

În mai 1984 MfS i-a comunicat lui Weinrich că pentru o perioadă de un an i-a fost suspendată permisiunea de intrare şi de tranzitare pe teritoriul RDG, întrucît Stasi aflase că acesta „se află în atenţia serviciilor secrete”[66] occidentale, care îl identificaseră. Astfel, în afară de România grupul Carlos nu mai era binevenit în niciunul din statele din Est. Această situaţie le-a afectat serios traficul cu armament, care era o importantă sursă de profit. Aşa încît, Weinrich s-a hotărît să le ceară părinţilor săi un împrumut. Ei au acceptat să-şi întîlnească fiul şi, pe căi ocolite, au fost duşi la Bucureşti. Au fost cazaţi la clinica „Ana Aslan”[67], după care au fost conduşi la casa conspirativă a CIE de lîngă Aeroportul Otopeni. La Bucureşti au rămas cinci zile, cel mai adesea aflîndu-se în compania lui Nica-„Niţescu”. La întoarcerea în Germania, ei i-au trimis lui Jonannes Weinrich 60 000 de franci elveţieni.

Conform informaţiilor de presă din surse occidentale, în 1984 grupul Carlos a încercat să organizeze un nou atentat împotriva secţiei române a Europei Libere[68].

La începutul lui septembrie 1985 Securitatea ungară i-a comunicat din nou grupului că nu mai este dorit pe teritoriul său, iar pe 15 ale lunii Carlos, Weinrich şi Kopp (care între timp îşi executase pedeapsa) au lichidat adăpostul şi au plecat[69]. Li s-a permis să ia cu ei şi o parte din arme. În iulie 1986, în încercarea de a-şi stabili un nou cartier general, cei trei au plecat la Moscova, însă KGB-ul nici măcar nu i-a luat în seamă. Apoi s-au dus la Sofia, unde au fost refuzaţi politicos[70]. Pe 10 iunie 1986 au mers la Praga, însă lt.-col. de Securitate (STB) Václav Wallis le-a cumpărat bilete pentru Damasc. Astfel au fost lichidate punctele de sprijin din Europa de Est. Nu cunoaştem cu precizie momentul în care grupul Carlos şi-a strîns armele şi bagajele din casa conspirativă a CIE, însă se poate presupune că aceasta s-a întîmplat cu puţin înainte de luna septembrie 1985. Conform informaţiilor de presă din surse occidentale, pentru a scăpa de grup Securitatea externă – care ştia de ce se teme Carlos – l-a „informat că Mossadul îl caută în România şi că ar fi bine să plece la Praga sau la Budapesta unde s-ar fi aflat în siguranţă”[71].

Conform informaţiilor de presă, pentru executarea celor „cel puţin şapte atentate” comandate de Securitatea externă, grupul Carlos ar fi primit în total patru milioane de dolari, iar contul deschis la BRCE a fost activ şi după 1990[72].


Alte atentate, alte tentative

În seara zilei de 19 noiembrie 1977, Nicolae Pleşiţă i-a făcut lui Paul Goma o aluzie la faptul că la sosirea sa la Paris va avea un semn din partea Securităţii: „Ca să ştii că noi nu glumim, ca să te convingi că Braţul Revoluţiei poate atinge, oricând, oriunde, pe oricine!”[73] Cînd a ajuns a doua zi la Paris, în exil, Goma a aflat că pe 18 noiembrie Monica Lovinescu, jurnalist la Radio Europa Liberă, fusese bătută de doi palestinieni. Conform informaţiilor furnizate de Pacepa, Ceauşescu i-a spus acestuia confidenţial: „Să i se închidă gura. Nu trebuie ucisă. N-avem nevoie de anchete americane şi franceze ce ne-ar pune în situaţii dificile. S-o facem zob. Să-i spargem dinţii, falca, braţele. Să nu mai poată niciodată vorbi sau scrie. Să devină un exemplu de neuitat pentru ceilalţi. Să fie bătută la ea acasă pentru ca să înveţe şi ea şi alţii că nu există nici un adăpost sigur pentru calomniatorii proletariatului. Nici chiar în propria lor casă.”[74] Securitatea a executat atentatul prin intermediul lui Hani Hassan, consilier al lui Yasser Arafat pe probleme de terorism şi, totodată, colaborator al Securităţii sub numele de cod „Annette”. Doi palestinieni au bătut-o îndelung pe Monica Lovinescu, în curtea casei sale, cu un obiect contondent. Ce a salvat-o a fost o greşeală a atentatorilor, care i s-au adresat cu „Madame Monica” – formulă uzuală în română, însă în Franţa alăturarea dintre „madame” şi prenume nu este folosită decît pentru ghicitoare, patroane de bordel şi portărese – căci, după primele lovituri, a mai avut răgazul să ţipe, alertînd un trecător[75].

Pe 6 martie 1978, Securitatea a încercat uciderea prin otrăvire a fiului lui Paul Goma, Filip Goma, pe atunci în vîrstă de doi ani şi patru luni, printr-o femeie, „refugiat politic” în Germania, care venise în vizită la familia Goma[76].

Într-un articol de presă publicat în 1998, avîndu-l ca sursă pe Pacepa, se afirmă: „La trei zile după întâlnirea cu Ceauşescu de la Neptun [care a avut loc pe 22 iulie 1978 – n. n.], generalul Pacepa a cerut azil politic în SUA. Imediat ce a ajuns la Washington, el l-a informat pe preşedintele Carter despre intenţia lui Ceauşescu de a-l asasina pe Noël Bernard, şi a dat autorităţilor americane numele celor doi agenţi DIE care urmau să comită crimele. Unul a fost «Felix» (cetăţean american cu nume[le] real Fred Kolman, care s-a născut în România ca Alexandru Scărlătescu); celălalt a fost soţia agentului «Baltazar» (cetăţean austriac cu numele real Baltes, care lucra ca secretară a directorului pentru ştiri al Europei Libere). Ambii agenţi au fost arestaţi, iar cazurile lor au fost relatate în presa din SUA.”[77] Probabil că cei doi ar fi trebuit să se dubleze, în situaţia în care unul dintre ei ar fi eşuat. Despre colaboratorul „Baltazar” şi soţia sa – şi ea colaboratoare a Securităţii – Pacepa a relatat în Orizonturi Roşii că erau avuţi în vedere de Ceuşescu pentru a plasa o bombă la secţia română a Europei Libere[78]. Apoi, despre colaboratorul „Felix” – un mafiot –, Pacepa a spus că prin el Ceauşescu avea în vedere şi uciderea lui Constantin Răuţă, un ofiţer DIE trecut la americani în 1973[79]. După toate aparenţele, este vorba de o operaţiune de prevenire reuşită.

În 1980, Securitatea a încercat să-l răpească pe Filip Goma, pe atunci în vîrstă de cinci ani. La grădiniţa de pe rue Manin, din arondismentul 19, s-a prezentat de două ori o femeie îmbrăcată în roşu, care pretexta că este o prietenă de familie şi că doreşte să i se încredinţeze copilul, întrucît părinţii săi ar fi plecaţi la un congres[80].

Din cîteva documente accesibile ale CIE rezultă că ofiţerul de Securitate care îl avea „în atenţie” pe Emil Georgescu (nume de cod „Iago”) purta numele de cod „Helmuth”[81]. În ianuarie 1981 acest ofiţer, care pregătea o acţiune de intimidare, l-a supravegheat mai întîi timp de cîteva zile. Pe 26 ianuarie, în timp ce Emil Georgescu ieşea cu cîinele la plimbare, doi infractori de drept comun italieni – Gioni şi Vicenzo –, l-au bătut. „Helmuth”, care a asistat de la distanţă la bătaie, relatează scena într-un raport către Pleşiţă: „Îl culc[ă] la pămînt, încep să-l lovească cu picioarele. În acel moment, ţipetele de ajutor ale victimei îi scot pe oameni din case, iar agresorii o iau la goană”. Apoi conchide în termeni medicali: „Emil Georgescu este bine atins, cu leziuni faciale evidente şi cu mâna stîngă ruptă.”[82] Pe raportul care descrie cum a fost bătut Georgescu, colonelul I. Tiseanu – cu siguranţă superiorul lui „Helmut” din Centrală – a pus următoarea rezoluţie: „Situaţia creată ne obligă să folosim alte concepţii, tactici, împrejurări şi mijloace pentru realizarea acţiunii de anihilare a lui «Iago»”)[83]. După cum se vede, Securitatea nu luase încă decizia „anihilării totale” – adică a uciderii – lui Emil Georgescu. Măsurile vor evolua însă rapid în această direcţie.

În aprilie 1981, un anume Radu Rush – cu siguranţă un pseudonim[84] – s-a predat CIA în Germania, declarînd că fusese trimis de Securitate să-i lichideze pe Emil Georgescu, editor al postului de radio Europa Liberă de la München, şi pe Victor Frunză, exilat la Aarhus (Danemarca). Interogat în Germania de americani, informaţia a fost comunicată şi Serviciului de Securitate al postului, ajungînd la Emil Georgescu. Transfugul a fost dus apoi în SUA şi nu a apărut nici la procesul atentatorilor-executanţi care au mai încercat ulterior să-l asasineze pe Emil Georgescu. El a declarat însă că, în cazul în care el ar fi eşuat, o lună mai tîrziu o altă echipă va veni din Franţa. Ceea ce, în fapt, s-a şi întîmplat.

Pe 28 iunie 1981, Emil Georgescu a fost înjunghiat de 26 de ori în garajul locuinţei sale de la Haar, în apropiere de München, de doi infractori francezi, Constanceau şi Layani. Auzind ţipete, soţia sa a intrat în garaj, iar atacatorii au luat-o la fugă, însă au fost prinşi de Poliţie după 20 de minute. Georgescu a fost salvat numai după numeroase intervenţii chirurgicale, iar în procesul care a urmat justiţia germană nu a reuşit implicarea Securităţii în atentat, motivaţia celor doi ucigaşi fiind considerată de instanţă – exact după cum şi-a propus Securitatea – „o reglare de conturi”[85]. Operaţiunea Securităţii a primit numele de cod „Haiducu”. Dosarele de la Securitatea externă privitoare la Europa Liberă la care jurnalistul Nestor Rateş a primit acces, şi care cel mai mult se referă la Emil Georgescu, deşi scrise într-un cod specific conţin termenii: „anihilare”, „neutralizare”, „neutralizare completă” sau – mai rar – „lichidare”[86]. Noël Bernard i-a spus lui Paul Goma că cei doi francezi ar fi fost angajaţi de un anume Boris Rubin, care făcea afaceri cu guvernul de la Bucureşti[87]. În ianuarie 1985, Yves Bonnet, şeful DST i-a spus lui Pacepa că operaţiunea executată de cei doi francezi a fost coordonată de Nicolae Pleşiţă. Numele de cod al operaţiunii criminale – „Haiducu” – trimite automat cu gîndul la Nicolae Pleşiţă, şeful CIE, care în apariţiile sale televizate din vremea din urmă nu încetează a se numi pe sine „neam de haiduc”[88]. Contrar unei imagini curente (în principal de presă), nu există date care să probeze că înjunghierea a fost executată prin intermediul grupului Carlos[89]. Nimic nu leagă ORI de această tentativă de asasinat. Dimpotrivă, dincolo de informaţiile pe care le avem în acest moment, atentatul poartă marca Securităţii externe, care plănuia operaţiuni teroriste sub acoperirea motivaţiilor de drept comun, la fel cum Securitatea internă camufla represiunea politică sub acoperirea afacerilor de drept comun.

Deşi a scăpat cu viaţă, Emil Georgescu a murit ulterior, pe 1 februarie 1985, în urma unui cancer galopant. Dacă asupra originii cancerului persistă dubii, nu există nici un dubiu că atentatele descrise mai sus au fost puse la cale de Securitatea externă.

În 1981, după atentatul cu coletul capcană, Securitatea a căutat să-l asasineze pe Paul Goma trimiţînd un ofiţer al ei, pe Matei Pavel Hirsch („Haiducu”, iar mai tîrziu „Forrestier”) să-l otrăvească în timpul unui cocktail, cu aconitină (o otravă care nu lasă urme în sînge şi care creşte tensiunea arterială pînă provoacă un stop cardiac). Ofiţerul CIE s-a predat DST în condiţii care rămîn obscure. Conform spuselor sale, ordinul venea direct de la Ceauşescu. DST a organizat o „combinaţie informativă” prin care a convins Securitatea că tentativa de otrăvire a lui Goma a eşuat dintr-o întîmplare. Ca urmare, mamei lui Haiducu i-a fost permisă plecarea în Franţa, iar acesta a fost decorat de către Nicolae Pleşiţă, care a coordonat întreaga operaţiune[90].

În aceeaşi perioadă cu încercarea de asasinat asupra lui Goma, Securitatea i-a cerut aceluiaşi ofiţer de Securitate să-l ucidă pe scriitorul Virgil Tănase cum va dori: „cu pistol, explozibil, sau chiar contract cu ucigaşi de rînd din Franţa”[91]. Pentru a dejuca planurile CIE şi a o convinge că planul său a reuşit, între 20 mai şi 30 august 1981 DST l-a dus pe Virgil Tănase într-un loc ferit[92].

În 1982 un ofiţer al Securităţii, pe nume Nicolae Bistran, care fusese trimis în Occident cu misiunea de a-l ucide pe Virgil Ierunca – critic literar refugiat în Franţa din 1947 şi jurnalist la Europa liberă – s-a predat serviciilor secrete vest-germane. Pe 10 februarie, doi funcţionari ai DST s-au prezentat la locuinţa scriitorului pentru a-l avertiza ca în următoarea săptămînă să evite să iasă din casă, întrucît „poliţia secretă română are obiceiul să trimită doi agenţi, al doilea supraveghindu-l pe primul şi în caz de nevoie înlocuindu-l.”[93]


Alte posibile atentate

În martie 1977 Emil Georgescu şi soţia sa au scăpat dintr-un accident de maşină. Într-o dimineaţă, cînd ieşeau cu maşina din garaj, ei au fost loviţi din faţă de un alt automobil. Din fericire, au scăpat nevătămaţi. Soţia jurnalistului a fost convinsă că era mîna Securităţii, idee întărită de faptul că anterior primiseră ameninţări telefonice anonime. Emil Georgescu a considerat însă că este vorba de o acţiune de răzbunare a unor români refugiaţi, pe care a refuzat să-i ajute să-şi reîntregească familiile. Faptul că episodul apare descris într-o notă informativă a Securităţii ne face să credem că este vorba de un posibil atentat al Securităţii vizînd, după toate probabilităţile, intimidarea jurnalistului[94].

În anii ’80, patru angajaţi ai Secţiei Române a postului Radio Europa Liberă, dintre care trei directori, au murit de cancer. Conform spuselor lui Pacepa, se bănuieşte că ar fi fost ucişi de Securitate cu un agent iradiant numit codificat „Radu”, produs de o instalaţie portabilă de iradiere de producţie sovietică[95].

Primul dintre ei a fost Noël Bernard (director în perioadele 1955-1958 şi 1966-1981)[96]. În partea din dosarul CIE accesibilă apare o telegramă din 22 octombrie 1980[97]. Întregul document este codificat, aşa încît trebuie tradus. La expeditor este semnat de „Nicolae + Titus” – numele de cod ale ofiţerilor operativi –, care îl trimit din „Videle” (Bonn, locul rezidenţei Securităţii externe din Germania). Documentul începe într-un mod cît se poate de clar pentru o telegramă codificată: „În legătură cu compromiterea şi lichidarea lui N. Bernard anexăm...”. Şi continuă în cod: „Prin posibilităţile de care dispunem s-au întreprins note pentru a pune în aplicare acţiunea documentată de arhitectul şef.”[98] Ceea ce se traduce astfel: „Prin posibilităţile [operative] de care dispunem s-au întreprins măsuri [active] pentru a pune în aplicare acţiunea ordonată de şeful CIE [Nicolae Pleşiţă].”[99] Ofiţerul din Centrală care a primit raportul a înconjurat cu creionul cuvîntul „lichidare” din titlul documentului şi a adăugat un semn de întrebare. Cu siguranţă că el a fost mirat de exprimarea clară a subordonatului său. Totodată, pe o „Notă-extras” datată 15 martie 1981, la o lună şi jumătate după ce Noël Bernard fusese operat de plămîni, există o rezoluţie pusă de colonelul I. Tiseanu. Documentul relatează conţinutul unui articol publicat de B.I.R.E. din Paris (nr. 732/1 martie 1981) în care este vorba despre starea gravă a sănătăţii lui Noël Bernard după prima operaţie de plămîni, pe care revista o numea „o convalescenţă pe timp îndelungat”[100]. În acel moment era cunoscut că jurnalistul are cancer. Colonelul Tiseanu scrie deci, de mînă, la sfîrşitul „notei”: „[În atenţia] Tov. Col. [Dorin] Bogdan. Datele publicate de BIRE confirmă că măsurile întreprinse de noi încep să aibă efect”[101]. Documentul stabileşte deci o relaţie de cauzalitate între forma de cancer dezvoltată de jurnalist şi acţiunile Securităţii. În fine, pe o notă informativă a „sursei” „Someşan”, din 18 ianuarie 1981, un colonel care a semnat indescifrabil a pus următoarea rezoluţie: „Revedeţi planul de măsuri în cazul N. Bernard şi completaţi-l cu noi acţiuni prin care să-l îndepărtam definitiv de la REL”[102]. Rezoluţia este datată 9 iunie 1981, cu şapte luni înainte de moartea lui Noël Bernard. Ea arată că Securitatea externă nu aştepta deloc ca jurnalistul să moară, ci făcea planuri operative ca să-l ucidă. Noël Bernard a murit într-adevăr pe 23 decembrie 1981, într-un spital din Bavaria, de cancer galopant la plămîni. Într-un articol de presă, Nestor Rateş, jurnalistul care a văzut dosarul CIE, numeşte aceste date „indiciile [...] că Securitatea a plănuit şi executat asasinarea lui Noël Bernard”[103].

Cel de-al doilea director al Secţiei Române a RFE/RL, Mihail Barbu Cismărescu, cu pseudonimul jurnalistic Radu Gorun (1981-1983), a dezvoltat şi el un cancer pornind de la un chist muscular şi a murit pe 26 februarie 1983[104].

Cel de-al treilea, istoricul Vlad Georgescu (1983-1988), a încentat din viaţă pe 13 noiembrie 1988 din cauza unei tumori canceroase la creier[105]. O notă de 4 pagini, de la sfîrşitul lunii iunie 1982, a colonelului Dorin Bogdan – superiorul din Centrală al lui I. Tiseanu în operaţiuni de acest tip – se încheie astfel: „Concomitent, vor fi completate datele actuale de cunoaştere (domiciliul său [al lui Vlad Georgescu – n. n.] din München, programul zilnic, preocupări extraprofesionale, deplasări etc.) şi se vor pregăti condiţiile pentru a se putea trece la neutralizarea sa completă”[106]

Din datele pe care le avem pînă acum rezultă că, după toate probabilităţile, cei trei directori au fost asasinaţi de Securitatea externă prin iradiere. Inaccesibilitatea dosarelor Securităţii sau a părţilor lor care ar putea verifica această probabilitate nu face decît să accentueze bănuielile. În consecinţă, despre această situaţie avem mai mult decît o bănuială, dar mai puţin decît o certitudine.


Perdeaua de fum

Studierea acestui subiect este îngreunată de o serie de aserţiuni şi/sau lucrări care fie trimit pe piste false, fie ecranează înţelegerea. Iată-le pe cele mai importante.

În Orizonturi roşii, Pacepa relatează o întîlnire pe care a avut-o – probabil în 1977 – cu şeful de fapt al Ministrului de Interne libian (botezat de Securitate „Riyad”), în care acesta i-ar fi spus: „Atîta timp cît Carlos locuieşte aici, dispun de fonduri nelimitate pentru a-i acoperi toate cheltuielile pînă la sfîrşitul vieţii sale. [...] Carlos este un om nervos, agitat, care nu poate sta locului. El vrea să organizeze o nouă operaţiune împotriva unui stat occidental.” Apoi „Riyad” ar fi cerut Securităţii, prin intermediul lui Pacepa, „un paşaport sud-american”[107] pentru Carlos. Prima afirmaţie pare să fie complet falsă: din datele pe care le cunoaştem Carlos nu a locuit în Libia. Dar dacă a făcut-o într-adevăr, acesta s-a petrecut în mod excepţional şi pentru un timp extrem de redus. Membrul grupului care a folosit cu siguranţă Libia ca loc de odihnă a fost Johannes Weinrich, dar probabil nici el înainte de 16 iunie 1982. Din sursele care au stat la baza cărţii lui Schröm ştim că după atacul asupra conferinţei OPEC de la Viena, din 1975, Gaddafi îi promisese lui Carlos un milion de dolari anual, pe care i-a şi plătit de mai multe ori, motivat fiind probabil mai degrabă de serviciile pe care grupul le făcea Libiei după înfiinţarea ORI, organizaţie care în 1977 – anul la care probabil se referă relatarea lui Pacepa – nu exista.

Pe de altă parte, ştim cu toată siguranţa că Gaddafi nu l-a întîlnit niciodată pe Carlos, care, de altfel, nu a avut nici o întîlnire cu vreun lider politic din ţările cu care se afla în complicitate, ci numai cu ofiţeri şi şefi ai serviciilor secrete. Aşa încît, afirmaţia lui Pacepa că „Şacalul” era „un prieten intim al lui Gaddafi”[108] este cu totul falsă. În fine, informaţia cu privire la procurarea de către Securitate a unui paşaport sudamerican fals este la fel de greu de evaluat. (Ne putem întreba, de pildă, la ce i-ar fi folosit, de vreme ce Carlos, fiind foarte cunoscut, nu de încă o identitate falsă avea nevoie, ci de acoperire diplomatică.) Prin urmare, ne aflăm în faţa unui discurs care amestecă informaţii neverificabile, cu altele complet eronate, cu banalităţi (vezi portretul psihologic schiţat lui Carlos) sau cu informaţii care, dacă sînt adevărate, nu contribuie cu nimic la înţelegerea noastră, căci sînt irelevante. Singura aserţiune care merită atenţia este aceea că „Şacalul” „vrea să organizeze o nouă operaţiune împotriva unui stat occidental”. Dar şi ea poate fi luată în consideraţie doar dacă este degrevată de contextul sfîrşitul anilor ’70, căci este produsă în contextul general al publicării cărţii, care viza o întărire a rolului Statelor Unite de sub administraţia Reagan în lupta ideologică împotriva regimurilor comuniste din Est dirijate de Uniunea Sovietică.

În genere, datele privitoare la atentatele organizate de Securitate şi la relaţiile acesteia cu grupul Carlos, comunicate de Pacepa în relatările sale, mai mult încurcă o tentativă de analiză decît o ajută. Astfel, Pacepa relatează în Orizonturi roşii că la o dată necomunicată din 1978 Nicolae Ceauşescu i-a cerut să organizeze asasinarea lui Noël Bernard, directorul secţiei române a postului Europa Liberă[109]. Apoi, în Cartea Neagră a Securităţii, el afirmă că pe 22 iulie 1978 Ceauşescu i-a cerut să-l ucidă pe Bernard folosind o instalaţie sovietică de iradiere, botezată „Radu”[110]. Diferenţele de situare (prima discuţie Ceauşescu-Pacepa s-a desfăşurat într-un birou, iar cea de-a doua pe malul Lacului Tekirghiol, în staţiunea Neptun) şi raportul dintre cele două episoade rămîn neexplicate.

În Operaţiunile „Meliţa” şi „Eterul”, lucrare dedicată refacerii imaginii Securităţii, care are ca subiect tocmai Radio Europa Liberă, Mihai Pelin, istoricul oficial al Securităţii, numeşte „abuzuri” acţiunile criminale din interiorul ţării ale Securităţii, iar pe cele ale Securităţii externe simple „agresiuni”[111]. În plus, aceste „agresiuni” ar fi fost... defensive, iar Securitatea ar fi sabotat în parte ordinele primite de la responsabilii regimului comunist de la Bucureşti. Cităm: „în războiul cu Europa Liberă, Securitatea a avut o reacţie de autoapărare şi nu s-a subordonat niciodată pînă la capăt indicaţiilor de partid”[112]. Lucrarea acestui autor a fost motivată de apariţia în presă, începînd din 1998, a unor informaţii fiabile privitoare la acţiunile criminale ale Securităţii împotriva postului, în speţă a atentatului cu bombă, pe care Pelin le numeşte sugestiv: „legende extravagante, inventate de o publicistică dezabuzată, [care] nu au nici un fel de relaţie cu adevărul.”[113] Într-un posibil clasament al abjecţiei, lucrările lui Pelin ocupă, indubitabil, locul cel dintîi[114].

Într-o lucrare de „convorbiri” din 2001, reluînd pista falsă a asasinării lui Pacepa de către grupul Carlos, Nicolae Pleşiţă afirmă că cel care ar fi dorit să-l ucidă pe acesta ar fi fost Arafat, iar nu regimul Ceauşescu; că el nu a avut nici un amestec în relaţiile lui Ceauşescu cu teroristul Carlos (ci numai mortul Sergiu Nica); că teroristul... renunţase la terorism şi că nu a primit nici un ban de la regimul comunist din România pentru atentatele săvîrşite. În fine, Pleşiţă nu spune un cuvînt nici despre celelalte atentate reale pe care le-a organizat şi coordonat[115]. „Convorbirile” în cauză sînt o mostră de dezinformare de la un capăt la altul, motivate de posibila sa inculpare de către procurori.

Într-un interviu recent, realizat de Lavinia Betea cu un alt istoric oficial al Securităţii, Cristian Troncotă, găsim următorul dialog: [L.B.:] Despre acţiunile de lichidare a ofiţerilor de Securitate care au dezertat se găseşte ceva [în Arhiva Securităţii – n. n.]? / [C.T.:] Generalul Pleşiţă a mărturisit că, cel puţin în timpul când a condus Direcţia de Informaţii Externe, exista o structură care se ocupa de acţiuni speciale (de lichidări sau acţiuni umede), după modelul sovietic. A desfiinţat-o la nivelul anilor ’80, adică a reprofilat-o pe acţiuni antiteroriste în exterior. Dar a mai păstrat o structură pentru dezertorii (defectorii) din Securitate, întrucât în acea perioadă au început să se înmulţească. / [L.B.:] Aşa spune el? / [C.T.:] Da, aşa spune şi avem toate motivele să credem că are dreptate.”[116] Unitatea „R”, de „lichidări”, din CIE nu a fost nicicînd „desfiinţată”, şi în nici un caz „reprofilată”. Ea a existat şi a executat aceeaşi gamă de operaţiuni înainte de perioada în care Pleşiţă s-a aflat la conducerea CIE/DIE, la fel cum a continuat să o facă şi după. Dincolo de schimbarea de denumire, natura criminală a unităţii – ca şi a Securităţii în ansamblu – a rămas aceeaşi. În alt loc[117], Troncotă spune că: „Relaţia Carlos-Pleşiţă a avut două directive bine definite: prevenirea oricăror atentate teroriste pe teritoriul României şi capturarea lui Pacepa.”[118] Am văzut deja că „prevenirea antiteroristă” în cauză a fost realizată de Securitate tocmai prin organizarea de atentate teroriste, împreună cu Carlos sau separat, fapt care face din aserţiunea de mai sus o pură dezinformare, la fel ca şi din aceea că rolul cooperării dintre cele două organizaţii ar fi vizat „capturarea” (nu uciderea?!) lui Pacepa.

În lucrarea Duplicitarii, Cristian Troncotă afirmă necesitatea continuităţii dintre Securitate şi actualele structuri informative în acest fel: „restructurarea serviciilor secrete nu reprezintă decât o banală expresie pur teoretică şi fără nici o legătură directă cu ceea ce se întâmplă de fapt în lumea serviciilor secrete. / Au existat şi vor mai exista probabil paradoxuri. Istoricii care se ocupă de trecutul serviciilor secrete au reuşit să documenteze, prin probe indubitabile, existenţa unei continuităţi absolut necesare pentru activitatea de informaţii. Referirea vizează interesul naţional [subl. în text – n. n.] care a funcţionat sub cele mai subtile forme dincolo de orice ideologie, chiar şi în perioada războiului rece.”[119] Prezenta situaţie, descrisă de autor, nu are nimic paradoxal, la fel cum existenţa continuităţii dintre Securitate şi actualele structuri informative nu poate fi cu nici un chip un argument împotriva reformării lor. Prin urmare, sugestia autorului este aceea că Securitatea – de a cărei moştenire actualele structuri informative nu pot să scape (şi nici nu trebuie?!) – a fost, în ansamblu, garantul interesului naţional, în timp ce ea proiecta şi executa tot soiul de operaţiuni criminale. În plus, subtitlul lucrării – O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România (1965-1989) – sintetizează şi el acea imagine refăcută a Securităţii ca garant al siguranţei naţionale, existent într-un regim în care naţiunea era marea absentă. În concluzie, dacă lucrările lui Pelin sînt varianta hard a refacerii imaginii Securităţii, varianta soft o reprezintă cele ale lui Cristian Troncotă.


Criminalitatea comunistă astăzi

La începutul anilor ’90, în Germania Federală a fost arestat un agent Stasi care se afla în legătură cu Carlos. Asupra lui fost găsită o agendă care, între altele, cuprindea două numere de telefon ale CIE. Ele erau de la biroul colonelului Sergiu Nica, de la unitatea 0544/R. Chestionată de autorităţile germane, Securitatea externă a încercat să nege realitatea. Apoi, reprezentanţi ai serviciilor secrete germane au venit în România cu scopul de a discuta cu şefii CIE şi cu Nicolae Pleşiţă. Fără nici un rezultat însă. În faţa acestei lipse complete de cooperare, germanii s-au adresat SRI. Singurul efect obţinut a fost o vizită a lui Virgil Măgureau în Germania, care nu a fost urmată însă de nici un ajutor în rezolvarea cazului[120].

După 1989, Nicolae Pleşiţă a fost reactivat de Ion Iliescu, care l-a ridicat la gradul de general-colonel. Conform propriilor sale afirmaţii, în prezent este consultant al Serviciului de Informaţii Externe.

În anii ’90, directorul SRI de atunci, Virgil Măgureanu recunoştea – într-o scrisoare adresată şefului serviciului de securitate al RFE/RL, Richard Cummings – responsabilitatea Securităţii în atentatele cu colete-explozive îndreptate împotriva lui Paul Goma, Nicolae Penescu şi Şerban Orescu, exprimîndu-se astfel: „pentru a-i intimida pe unii colaboratori ai Europei Libere sau pe alţi adversari ai trecutului regim, au fost folosite prin poştă unele dispozitive explozive, care prin detonare au produs efectele cunoscute”[121].

Începînd din 1997, dosarul Carlos a fost instrumentat de generalul Dan Voinea (numit în decembrie 1996 şef al Secţiei Parchetelor Militare din Parchetul General). Ancheta a fost demarată la cererea instanţelor occidentale. Judecătorul de instrucţie francez care a instrumentat cazul s-a declarat mulţumit de colaborarea cu Secţia Parchetelor Militare din România, spunînd totodată că este surprins de refuzul SIE (condus atunci de Cătălin Harnagea) de a-l sprijini cu documente referitoare la colaborarea Securităţii cu grupul Carlos[122]. În septembrie 2000 Parchetul Militar a finalizat dosarul „Carlos Şacalul – filiera românească”, formulînd recomandarea ca Nicolae Pleşiţă să fie trimis în judecată sub acuzaţia de „instigare la omor”[123]. Pe 15 martie 2001 însă, Dan Voinea a fost destituit de procurorul general, Ilie Botoş, pentru un presupus „management defectuos”, în fapt pentru eforturile sale în instrumentarea cazului, care au adus prejudicii PDSR/PSD[124]. Conform informaţiilor de presă, ancheta Parchetului s-a bazat pe declaraţiile persoanelor implicate în relaţiile regimului Ceauşescu cu grupul Carlos, pe „cîteva documente” obţinute de procurorii militari de la serviciile secrete moştenitoare ale Securităţii şi pe „un recent raport al SIE” (din anul 2000)[125].

Pe 30 noiembrie 2001, cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de la înfiinţarea RFR/RL, secţia română a fost celebrată oficial de preşedinţie. Toţi jurnaliştii români au primit decoraţii sau diplome de merit pentru „contribuţia la înlăturarea totalitarismului comunist şi la instaurarea valorilor democraţiei şi ale libertăţii”[126]. Cu acea ocazie, preşedintele Ion Iliescu a confirmat public responsabilitatea Securităţii în atentate: „Nu putem uita nici morţile teribile şi încă neelucidate ale celor trei directori ai departamentului românesc al Europei Libere din anii ’80 – Noël Bernard, Radu Gorun Cismărescu, Vlad Georgescu sau a unui redactor de frunte al postului, ca Emil Georgescu. La fel cum nu putem uita barbara agresiune împotriva Monicăi Lovinescu, în 1977, ori pachetele-bombă primite de colaboratorii Europei Libere – Paul Goma, Nicolae Penescu, Şerban Orescu, ori atentatul de la München din 21 februarie 1981, coordonat – după cum dovedeşte ancheta în curs[127] – de teroristul Carlos, la comanda fostei Securităţi.”[128]

Urmare a acestor declaraţii, la începutul anului 2002 conducerea Europei Libere, prin preşedintele ei, Thomas Dine, a adresat o cerere oficială pentru cercetarea dosarelor Securităţii privind RFE/RL, iar Nestor Rateş, consilierul pentru politici editoriale al directorului general, a fost delegat să le studieze. El a primit în total 65 de dosare, dintre care 11 din Arhiva DIE/CIE (cópii de pe microfilm), restul fiind produse de Securitatea internă (grupa operativă „Eterul”). Dosarele au fost foarte bine cenzurate înainte de remiterea la CNSAS[129]. Rezultatul a fost că serviciile secrete au răspuns pozitiv cererii, însă nu au dat informaţii cruciale despre operaţiunile criminale ale Securităţii asupra angajaţilor postului. Astfel, regimul Iliescu a reuşit o abilă operaţiune de imagine, fără a livra datele cu adevărat aşteptate de petenţii îndreptăţiţi.

Între 2000 şi 2004 dosarul „Carlos – filiera românească” a fost închis de PSD şi Ion Iliescu din motive politice, apoi, după schimbarea de putere din decembrie 2004, a fost redeschis. Motivele sînt date de cererea comisiei rogatorii franceze şi a Procuraturii Federale germane, pentru investigarea implicării Securităţii (şi a lui Pleşiţă) în atentatele realizate de Carlos de pe teritoriul român şi cu sprijinul Securităţii regimului Ceauşescu; şi plîngerea penală a lui Paul Goma împotriva unui număr de 15 ofiţeri de Securitate şi/sau angajaţi ai Ministerului de Interne responsabili de activităţi criminale duse împotriva sa şi a familiei sale (între care şi Nicolae Pleşiţă), datată Paris, 20 noiembrie 2004, şi depusă la Parchet în cursul lunii următoare. În consecinţă, plîngerea lui Paul Goma a fost şi ea anexată la dosar, iar în ianuarie 2005 acesta a fost redeschis[130]. În iunie 2005 dosarul a fost finalizat, cu recomandarea ca Nicolae Pleşiţă să fie inculpat pentru „acte de terorism” şi „[crime] contra păcii şi omenirii” comise pe teritoriul Franţei şi Germaniei[131]. Conform procedurii, pe 21 iunie 2005 acesta a fost supus unei expertize medico-legale, ale cărei rezultate nu se cunosc încă.

Asemeni criminalităţii naziste, este necesar ca şi criminalitatea comunistă să fie definită într-un mod specific. Ambele fac parte dintr-un gen de criminalitate pe care îl putem numi „de tip ideologic”[132]. Acţiunile descrise în acest studiu nu presupun însă nici o înţelegere specială, ele fiind direct inteligibile şi putînd fi asociate cu uşurinţă crimelor împotriva păcii şi umanităţii, aşa cum au fost ele definite pentru prima dată la Procesul de la Nürnberg, din 1945. Conform Tribunalului, „crimele împotriva păcii” reprezintă „dirijarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea unui război de agresiune sau a unui război care violează tratatele, asigurările sau acordurile internaţionale, ori participarea la un plan concertat sau la un complot pentru ducerea la îndeplinire a unuia dintre actele de mai sus”. La rîndul lor, „crimele împotriva umanităţii” sînt definite astfel: „asasinatul, exterminarea, aducerea în stare de sclavie, deportarea şi orice alt act inuman comis împotriva oricărei populaţii civile, înainte de sau în timpul războiului, ori chiar persecuţiile din motive politice, rasiale sau religioase, dacă aceste acte sau persecuţii – care au constituit sau nu o violare a dreptului intern al ţării în care au fost săvârşite – au fost comise în continuarea oricărei crime care intră în competenţa Tribunalului sau în legătură cu această crimă.” Totodată, legislaţia precizează: „Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii care au luat parte la elaborarea sau la executarea unui plan concertat, ori a unui complot pentru a comite una dintre crimele mai sus definite, sînt responsabili de toate actele săvârşite de orice persoană care a executat acest plan.” Codul penal român cuprinde şi el această crimă la art. 357, intitulat „Genocidul”[133].

Rămîne de văzut dacă ancheta penală s-a limitat la investigarea lui Nicolae Pleşiţă sau a vizat, pe de o parte, o cercetare în profunzime a relaţiilor criminale şi a persoanelor din Securitatea regimului comunist condus de Nicolae Ceauşescu, aflate în legătură cu grupul terorist Carlos, şi, pe de altă parte, a aceluiaşi tip de acţiuni şi a persoanelor din Securitate implicate în numitele acţiuni întreprinse împotriva românilor exilaţi, a cetăţenilor şi a statelor occidentale.

Este util de spus că pînă în prezent regimurile postcomuniste din România, deşi sînt alese prin scrutin popular şi se pretind democratice, nu au luat măsurile administrative şi legale necesare pentru a detaşa instituţiile statului de trecutul comunist. Fapt şi mai revelator, ele nu au procedat nici măcar la o condamnare simbolică a acestui trecut criminal, continuînd să-l tragă după ele.

Schimbînd deci registrul legal cu cel moral, dacă instituţiile statului de după 1989 au ales această cale, este mai uşor de înţeles de ce nici o persoană implicată în acţiunile criminale ale regimului comunist nu a simţit nevoia să ceară scuze victimelor sale, mizînd pe complicitatea actualelor structuri politice şi informative în acoperirea acestor acţiuni. Pe de altă parte, fără o asumare a vinei, iertarea nu poate exista nicicînd. Sau, altfel spus, dacă victimele şi urmaşii lor pot uita, ei nu pot ierta. Căci, necerută, iertarea nu este în acest caz decît o transfigurare a fricii sau a nepăsării. În fine, va exista şi o categorie de oameni care nu va putea nici uita şi nici ierta aceste crime. În eternitate...

Bucureşti, 23 iunie 2005


NOTE

[1] Cf. I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, Bucureşti, Editura Omega SRL, 1999, vol. 3, f. 128. De menţionat că această informaţie este tîrzie: ea nu apare în Orizonturi roşii. Are avantajul de a explica întîrzierea cu care serviciile secrete libiene au pus la dispoziţia comandoului informaţiile necesare atacului. Trebuie notat că, după propria sa mărturisire, înainte de publicarea Cărţii negre a Securităţii autorul a văzut Arhivele Stasi.

[2] O. Schröm, op. cit., p. 103.

[3] Vezi transcrierea discuţiei dintre Carlos şi doi înalţi responsabili ai Securităţii externe maghiare, „Ziua”, 1 martie 1998. Securitatea a identificat şi ea circa 100 de „membri şi simpatizanţi”. Cf. S. Nica, Raport înaintat conducerii CIE la 21 februarie 1990, în „Ziua”, 21 aprilie 2000.

[4] La rîndul său, Securitatea a identificat 17 asemenea servicii secrete. Cf. S. Nica, Raport înaintat conducerii CIE la 21 februarie 1990, în „Ziua”, 21 aprilie 2000.

[5] Conform informaţiilor furnizate de John O. Koeheler, agenţii Securităţii ungare au intrat pentru prima dată în contact cu Carlos în 1975. În iunie 1990, ministrul de Interne necomunist a făcut publică o scrisoare a lui Carlos adresată liderului partidului, János Kádár, în care „îşi exprima gratitudinea faţă de ospitalitatea ungurilor”. Cf. Stasi. Faţa ascunsă a poliţiei secrete est-germane, Bucureşti, Editura Omega, 2001, vol. II, pp. 224, nota 9, şi 204.

[6] „Ziua”, 22 iunie 2005.

[7] „Ziua”, 22 iunie 2005.

[8] „Ziua”, 22 iunie 2005.

[9] Extrase au fost publicate în „Ziua”, 21 aprilie 2000. Potrivit „Evenimentului Zilei” din 6 septembrie 2000, după 1996, cînd s-a schimbat puterea politică, el a fost găsit în fişetul fostului procuror-general adjunct, gl. Gheorghe Diaconescu.

[10] S. Nica, Raport înaintat conducerii CIE la 21 februarie 1990, în „Ziua”, 21 aprilie 2000.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] „Ziua”, 22 iunie 2005.

[15] Ibidem.

[16] O listă cu 12 identităţi false folosite de Carlos de-a lungul timpului poate fi găsită în „Ziua”, 6 ianuarie 1998.

[17] „Evenimentul Zilei”, 6 septembrie 2000.

[18] O. Schröm, op. cit., p. 212. Cu privire la aruncarea în aer a redacţiei române a postului de radio a fost vehiculată ideea că atentatul ar fi ţintit uciderea redactorului Emil Georgescu, aserţiune greu credibilă, căci dacă Securitatea externă ar fi urmărit doar acest lucru, ar fi procedat la un atentat punctual, aşa cum a făcut de altfel mai tîrziu. Acest punct de vedere, adoptat şi de Procuratura Generală germană, are rolul de a grupa suita de atentate asupra postului de radio şi a angajaţilor săi sub umbrela comenzii Securităţii, însă încearcă să explice neconvingător atentatul de mai-nainte, împotriva postului, prin cel de mai tîrziu, împotriva lui Emil Georgescu. Cf. William Totok, Procesul teroristului Johannes Weinrich. Ţinta atentatului asupra Europei Libere din 1981: Emil Georgescu, „Observator cultural”, nr. 163, 8-14 aprilie 2003. A se vedea şi „Ziua”, 22 ianuarie 1998 şi 3 februarie 2004.

[19] Vezi şi „Ziua”, 7 mai 1999.

[20] O. Schröm, op. cit., p. 213.

[21] Stenograma discuţiei se găseşte în dosarul C-79 al AVH. Cf. „Ziua”, 22 iunie 2005.

[22] „Ziua”, 22 iunie 2005.

[23] S. Nica, Raport înaintat conducerii CIE la 21 februarie 1990, în „Ziua”, 21 aprilie 2000.

[24] Potrivit unei informaţii de presă, care are ca sursă un fost ofiţer al UM 0920, aflată în subordinea USLA, alături de Nica la grupul „R” al DIE au mai fost transferaţi col. Gheorghe Preda, col. Aurel Dina, col. Ioan Dobra şi alţi doi ofiţeri cărora nu li se spun numele. Cf. „Jurnalul Naţional”, 17 februarie 2004.

[25] S. Nica, Raport înaintat conducerii CIE la 21 februarie 1990, în „Ziua”, 21 aprilie 2000.

[26] Ibidem.

[27] Vezi doc. 38, 39 şi 40 publicate de Marius Oprea în Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989), Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 413-420. Cei vizaţi sînt: Iulian Vlad, Aristotel Stamatoiu, Gianu Bucurescu şi Gheorghe Vasile.

[28] M. Oprea, op. cit., pp. 413-420.

[29] Vezi de pildă „Ziua”, 7 ianuarie 1998.

[30] Vezi „Ziua”, 7 ianuarie 1998 şi 9 iulie 1999.

[31] „Evenimentul Zilei”, 9 ianuarie 1998.

[32] Vezi şi „Evenimentul Zilei”, 6 septembrie 2000.

[33] „Ziua”, 29 septembrie 2000.

[34] Deşi diferenţa este irelevantă, trebuie spus că în „Evenimentul Zilei” din 6 septembrie 2000 data apare ca fiind 2 iunie 1981, iar în „Jurnalul Naţional” din 17 februarie 2004, 28 iunie 1981.

[35] Deşi diferenţa este irelevantă, trebuie spus că în „Evenimentul Zilei” din 6 septembrie 2000 data apare ca fiind 8 decembrie 1981.

[36] El a fost numit oficial la 1 septembrie 1980, şi a ocupat funcţia pînă în data de 1 decembrie 1984 (alături de cea de prim-adjunct al ministrului de Interne).

[37] „Evenimentul Zilei”, 21 februarie şi 1 mai 2004.

[38] O. Schröm, op. cit., p. 216.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem, p. 218.

[41] Ibidem, p. 219.

[42] „Evenimentul Zilei”, 9 ianuarie 1998. Vezi şi relatarea lui Richard H. Cummings, „Evenimentul Zilei”, 21 februarie şi 1 mai 2004.

[43] Vezi P. Goma, Soldatul cîinelui, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 13 şi passim; „Ziua”, 22 ianuarie 1998; „Ziua”, 6 ianuarie 1998.

[44] Cf. „Evenimentul Zilei”, 9 ianuarie 1998. Vezi şi relatarea lui, R.H. Cummings, „Evenimentul Zilei”, 21 februarie şi 1 mai 2004.

[45] Vezi şi relatarea lui R.H. Cummings, care confirmă că atentatul şi retragerea teroriştilor de la locul faptei au avut loc în maniera descrisă de Carlos; „Evenimentul Zilei”, 21 februarie şi 1 mai 2004.

[46] O. Schröm, op. cit., p. 222.

[47] Ibidem, p. 223.

[48] Ibidem, p. 224.

[49] Ibidem, p. 225.

[50] Ibidem.

[51] Iată numele lor, cu siguranţă de acoperire: Ion Constantin, Ioan Lupu, Ion Grecu, Dan Mihoc şi Constantin Ciobanu. Cf. „Ziua”, 18 ianuarie 1998.

[52] „Ziua”, 7 ianuarie 1998 şi 22 ianuarie 1998; „Evenimentul Zilei”, 1 noiembrie 1998, 5-6 septembrie 2000 şi 28 noiembrie 2003. Nica a murit în 1995, se pare din cauze naturale. Totuşi, există surse care apreciază – fără a indica şi motivele – că moartea sa a avut loc în condiţii „suspecte”, sugerînd că ar fi putut fi lichidat. Cf., de pildă, „Evenimentul Zilei”, 5 şi 6 septembrie 2000; „Ziua”, 22 iunie 2005; articolul din „Jurnalul Naţional”, 17 februarie 2004, scris pe baza discuţiei cu un fost ofiţer USLA; sau lucrarea lui Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Bucureşti, Editura Elion, 2004, p. 116. Ofiţerul USLA stabileşte o posibilă relaţie de cauzalitate între moartea lui Nica şi Raportul său, despre care afirmă că ar face „dezvăluiri”. După cum am arătat mai sus, acesta nu dezvăluie mai nimic; în plus, el are rolul de a trimite pe piste false. La rîndul său, ultimul autor indicat a fost ofiţer de Securitate la Centrul de Informare şi Documentare (şi nu „cercetător în arhiva MI” cum se recomandă), iar în prezent este decan al Facultăţii de Informaţii de la Academia Naţională de Informaţii (urmaşa Şcolii de Securitate de la Băneasa). Lucrarea sa este scrisă, aparent, pe baza surselor deschise, iar afirmaţia că Nica ar fi murit „în 1982” este o eroare patentă. În ce ne priveşte, nu înţelegem care ar fi putut fi motivul pentru care Nica ar fi putut fi lichidat.

[53] O. Schröm, op. cit., p. 226. Vezi şi J.O. Koeheler, op. cit., p. 224, nota 9.

[54] J.O. Koeheler, op. cit., p. 206.

[55] Ibidem.

[56] Transcrierea a fost publicată în „Ziua”, 1 martie 1998.

[57] „Ziua”, 1 martie 1998.

[58] Vezi „Ziua”, 22 ianuarie 1998, 14 şi 21 martie 1999; S. Nica, Raport înaintat conducerii CIE la 21 februarie 1990, în „Ziua”, 14 iulie 1999 şi 21 aprilie 2000; „Evenimentului Zilei”, 6 septembrie 2000; Mariana Sipoş, Ion Caraion şi serviciile externe ale securităţii, în revista electronică „E-Leonardo”, nr. 3/2004, la adresa www.eleonardo.tk. Studiul Marianei Sipoş se bazează pe partea accesibilă din dosarul CIE al lui Ion Caraion, împotriva căruia Securitatea a întreprins măsuri complexe de „neutralizare”. În dosar apar mai multe documente, datate 1982, adresate sau care au ca emiţător un anume „tovarăş Haiduc”, despre care, din context se înţelege că era unul din ofiţerii de caz. Autoarea se înşeală cînd îl identifică pe acesta cu Matei Pavel Hirsch („Haiducu”), ofiţerul însărcinat cu uciderea prin otrăvire a lui Paul Goma, întrucît el s-a predat DST cu un an mai devreme, în 1981.

Conform informaţiilor de presă, responsabili de acţiunile criminale ale Securităţii privitoare la Şerban sînt următorii: col. Marcel Roman, fost şef al UM 0503 – unitate din cadrul Serviciului Special de Protejare a Secretelor de Stat, şef al fostului ofiţer, cel care a sesizat Ministerul de Interne; gl. Nicolae Pleşiţă, care a ordonat acţiunea penală; col. de Justiţie M. Ştefănescu – care a trimis dosarul la TMTB spre judecare cu uşile închise şi în procedură de urgenţă; preşedintele completului de judecată, Valeriu Sitaru, şi judecătorul Mircea Gălătiuc, cei care care l-au condamnat la moarte; Ceauşescu, care dirija aceste acţiuni; şi Carlos care a realizat atentatul. Cf. „Ziua”, 14 martie 1999.

[59] Vezi şi „Ziua”, 1 februarie 1998.

[60] Vezi de asemenea „Ziua”, 15 ianuarie 1998. În plus, extrasele din informarea judecătorului de instrucţie al cazului, datată Paris, 15 septembrie 1987, şi articolul informativ alăturat publicate în „Ziua”, 1 februarie 1998.

[61] Vezi şi „Evenimentul Zilei”, 24 august 2004.

[62] Epanastakos Laikos Agonas.

[63] Vezi şi „Ziua”, 19 ianuarie 2000.

[64] O. Schröm, op. cit., p. 253. Vezi şi J.O. Koeheler, op. cit., pp. 205 şi 224-225, notele 10, 11, 12 şi 13.

[65] Cf. „Ziua”, 22 ianuarie 1998.

[66] O. Schröm, op. cit., p. 271.

[67] Potrivit informaţiilor de presă din surse occidentale, şi mama lui Carlos a fost internată, în 1981, în aceeaşi clinică. Cf. „Evenimentul Zilei”, 9 ianuarie 1998.

[68] Cf. „Evenimentul Zilei”, 9 ianuarie 1998.

[69] Vezi şi J.O. Koeheler, op. cit., p. 224, nota 9.

[70] Ibidem, p. 225, nota 14.

[71] Cf. „Evenimentul Zilei”, 9 ianuarie 1998.

[72] „Ziua”, 22 iunie 2005.

[73] P. Goma, Soldatul cîinelui, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pp. 105-106.

[74] Interviu publicat în „Le Matin”, Paris, 1 februarie 1985, apud Monica Lovinescu, La apa Vavilonului 2, 1960-1980, Bucureşti, Editura Humanitas, pp. 247-248.

[75] M. Lovinescu, La apa Vavilonului 2, 1960-1980, pp. 247-257.

[76] Cf. P. Goma, Butelii... (Scrisuri) 1998, p. 110, şi Butelii aruncate în mare 2000, p. 80, la www.paulgoma.fr.

[77] „Ziua”, 6 octombrie 1998.

[78] I.M. Pacepa, Horizons Rouges, Paris, Presses de la Cité, 1978, pp. 169-171.

[79] Interviu publicat în „Jurnalul Naţional”, 17 februarie 2005. Despre intenţia lui Ceauşescu de a-l ucide pe dezertor cu ajutorul Mafiei, dar fără precizările de mai sus, a se vedea I.M. Pacepa, Horizons Rouges, p. 212.

[80] Cf. P. Goma, Butelii... (Scrisuri) 1998, p. 110 şi Butelii aruncate în mare 2000, p. 80, la www.paulgoma.fr.

[81] „Ziua”, 3 februarie 2004; „Jurnalul Naţional”, 2 februarie 2004.

[82] „Ziua”, 3 februarie 2004; „Jurnalul Naţional”, 2 februarie 2004.

[83] „Jurnalul Naţional”, 2 februarie 2004.

[84] În engl., ca verb, rush înseamnă „a apărea brusc, pe neaşteptate”.

[85] P. Goma, Soldatul cîinelui, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, pp. 128-140; „Ziua”, 7 şi 22 ianuarie 1998, 7 iunie 1999.

[86] „Ziua”, 3 februarie 2004; „Jurnalul Naţional”, 2 februarie 2004.

[87] P. Goma, Soldatul cîinelui, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 94; „Ziua”, 7 şi 22 ianuarie 1998, 7 iunie 1999.

[88] Vezi emisiunile Dan Diaconescu în Direct de la „Oglinda Tv”, din 18/19 ianuarie şi 14/15 februarie 2005.

[89] Vezi în acest sens I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. 3, pp. 184-185, notele 95 şi 96; „Jurnalul Naţional”, 17 februarie 2004.

[90] Vezi P. Goma, Soldatul cîinelui, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990; M. Lovinescu, Posteritatea contemporană / Unde scurte III, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, pp. 357-362; „Ziua”, 2 iunie 1999.

[91] M. Lovinescu, Posteritatea contemporană / Unde scurte III, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 357.

[92] Vezi P. Goma, Soldatul cîinelui, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.

[93] M. Lovinescu, La apa Vavilonului 2, 1960-1980, Bucureşti, Editura Humanitas, p. 248; Posteritatea contemporană / Unde scurte III, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 360.

[94] Vezi „Ziua”, 3 februarie 2004; „Jurnalul Naţional”, 2 februarie 2004.

[95] I.M. Pacepa, Cartea Neagră a Securităţii, vol. 3, p. 142.

[96] „Ziua”, 10 ianuarie 2000; 13 mai 2003; „Jurnalul Naţional”, 2 februarie 2004.

[97] „22”, an XIV, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003 şi an XIV, nr. 685, 22-28 aprilie 2003; „Jurnalul Naţional”, 2 februarie 2004; „Ziua”, 13 mai 2003. În primul număr indicat din revista „22” data documentului apare în mod greşit ca fiind 20 octombrie 1980.

[98] „22”, an XIV, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003; „Jurnalul Naţional”, 2 februarie 2004.

[99] În comentariul său pe marginea documentului, Nestor Rateş spune: „În limbajul de cod folosit pentru comunicări spre şi din străinătate, «note» înseamnă «măsuri», «documentată» se traduce prin «aprobată», iar «arhitectul şef» poate fi chiar Ceauşescu sau cineva din imediata lui apropiere. Ceauşescu este numit, în câteva rânduri, «îndrumătorul principal» şi am putut verifica precis acest apelativ. «Arhitectul şef» este mai rar folosit şi nu pot determina cu exactitate dacă e vorba de şeful statului, de Elena Ceauşescu sau altcineva.” Cf. „22”, an XIV, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003. Astăzi putem spune cu siguranţă că „Arhitectul şef” este şeful Centralei, pe atunci Nicolae Pleşiţă, şeful CIE. În codul Securităţii externe şi din acelaşi registru, „Şantier” înseamnă „Centrală” (sediul CIE de la Bucureşti), „piloţi” – „informatori”, iar „constructori” – „rezidenţi” (informatori cu grad mare de penetrare în mediul celui urmărit şi coordonator al altor informatori).

[100] „22”, an XIV, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003 şi an XIV, nr. 685, 22-28 aprilie 2003.

[101] „22”, an XIV, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003 şi an XIV, nr. 685, 22-28 aprilie 2003; „Jurnalul Naţional”, 2 februarie 2004.

[102] „Jurnalul Naţional”, 2 februarie 2004.

[103] „22”, an XIV, nr. 782, 4-11 martie 2005.

[104] „Ziua”, 10 ianuarie 2000; 13 mai 2003; „Jurnalul Naţional”, 2 februarie 2004.

[105] „Ziua”, 10 ianuarie 2000; 13 mai 2003; „Jurnalul Naţional”, 2 februarie 2004.

[106] „22”, an XIV, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003.

[107] I.M. Pacepa, Horizons Rouges, 89. Vezi şi Cartea neagră a Securităţii, vol. 3, p. 128.

[108] I.M. Pacepa, Horizons Rouges, p. 89.

[109] Ibidem, p. 312.

[110] I.M. Pacepa, Cartea Neagră a Securităţii, vol. 3, p. 142.

[111] M. Pelin, Operaţiunile „Meliţa” şi „Eterul”. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, p. 5.

[112] M. Pelin, op. cit., p. 9. Autorul foloseşte în mod expres termenul de „sabotaj”.

[113] M. Pelin, op. cit., p. 10.

[114] Vezi, din acelaşi registru, DIE, 1955-1980. Culisele spionajului românesc, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997 şi «Artur», dosarul lui Ion Caraion, Editura Publiferom, Bucureşti, 2001. Iar lista nu se încheie aici.

[115] Vezi Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă. Dialoguri consemnate de Viorel Patrichi în perioada aprilie 1999-ianuarie 2001, Bucureşti, Editura Ianus Inf S.R.L., 2001, pp. 202-211.

[116] „Jurnalul Naţional”, 5 aprilie 2005.

[117] Vezi C. Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România (1965-1989), Bucureşti, Editura Elion, 2004.

[118] C. Troncotă, op. cit., p. 119.

[119] C. Troncotă, op. cit., p. 8.

[120] „Evenimentul Zilei”, 9 ianuarie 1998.

[121] „22”, an XIV, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003.

[122] „Evenimentul Zilei”, 1 noiembrie 1998.

[123] „Evenimentul Zilei”, 5 septembrie 2000.

[124] „Evenimentul Zilei”, 16 martie 2001.

[125] „Evenimentul Zilei”, 6 septembrie 2000.

[126] „22”, an XIV, nr. 685, 22-28 aprilie 2003.

[127] Ancheta era, încă din anul 2000, încheiată, iar în acel moment urmărirea penală a celor implicaţi fusese stopată din motive politice de chiar regimul reprezentat de Ion Iliescu.

[128] „22”, an XIV, nr. 685, 22-28 aprilie 2003.

[129] „22”, an XIV, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003.

[130] Vezi P. Goma, Două reclamaţii – în forma lor integrală, pe site-ul autorului la www.paulgoma.free.fr.

[131] Vezi „Evenimentul Zilei”, 16 iunie 2005. Cea de-a doua plîngere a lui Paul Goma îl vizează pe Ion Iliescu, acuzat de „trădare de patrie”, şi este datată Paris, 23 noiembrie 2004. În iunie 2005 Ion Iliescu a fost şi el inculpat oficial pentru opt capete de acuzare, între care „subminarea ordinii constituţionale” şi „crime împotriva păcii şi omenirii” în dosarele Revoluţiei şi 13-15 iunie 1990.

[132] Pentru o încercare de definire a criminalităţii comuniste a se vedea studiul introductiv la lucrarea noastră Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2003, intitulat: Despre criminalitatea comunistă, istoria şi memoria ei, pp. 9-36.

[133] Vezi Codul penal şi Codul de procedură penală, Curtea de Argeş, Editura Juris Argessis, 2000, p. 176.


Publicat în „Comunicări prezentate la Simpozionul Experimentul Piteşti”, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2005; parţial în „Ziua”; şi în revista „Rost”, nr. 32-34 (octombrie-decembrie) 2005.