Les archives roumaines après 1990 : La mémoire sous contrôle

Avant 1989, le pouvoir communiste avait réglementé rigoureusement l’accès aux archives. Une autorisation spéciale, supposant un avis politique, était exigée des chercheurs qui souhaitaient étudier des documents, surtout s’ils concernaient l’histoire contemporaine. Quant aux fonds couvrant la période d’après 1945, ils étaient inaccessibles. Le changement de régime politique, en 1990, a apporté une amélioration à cet égard, le plus souvent, les documents accessibles sont communiqués sur simple demande.


Les archives nationales

Le fond le plus important est abrité par les Archives nationales[1], organisées au niveau central (Bucarest) et local (capitales départementales), avec une Direction nationale historique centrale, et des filiales dans les départements.

Au début des années 1990, l’accès à ces archives était régi par la législation de l’époque communiste. La première loi post-communiste en matière, qui établissait un délai de prescription de trente ans pour l’accès aux documents, n’avait en effet été votée par le Parlement qu’en 1996, puis modifiée en 2002[2]. Durant cet intervalle et pour ce qui est de l’histoire contemporaine, n’ont été accessibles que quelques catégories de documents de moindre importance, concernant les premières années du régime communiste (1945-1948). Outre l’absence de nouvelle base légale, deux motifs ont été invoqués pour restreindre l’aire des recherches : l’inexistence de dépôts adéquates (en 1989, les documents les plus importants ont été transférés dans une caserne de province) et l’insuffisance du personnel. Cette situation s’est prolongée jusqu’en 1997 ; lorsqu’il este devenu possible d’étudier le premier et le plus important fond d’histoire récente, le « Fonds Chancellerie du Comité central du Parti communiste roumain », comprenant, entre autres, les documents du Bureau politique et du Secrétariat du Comité central, donc du centre de commande du régime. Fin 2004, d’autres fonds sont devenus accessibles, concernant les relations étrangères du parti, le ministère de l’Intérieur et le Comité pour la presse et les imprimés (euphémisme qui désignait la censure).

La Loi sur les archives n’a, cependant, pas été intégralement respectée. De 1997 à 2004 ont été accessibles – partialement ! – les documents d’avant 1964, en dépit du fait que la loi ouvrait le droit d’accès à toutes les catégories de documents antérieurs à la période de prescription. En dehors du manque d’espace et du personnel, trois autres facteurs ont contribué à cette situation.

Le premier résulte du statut même de l’institution. Les Archives nationales ont été, avant 1989, mai aussi plusieurs années après cette data, une institution militarisée. Jusqu’en 1991, elles ont été subordonnés au ministère de l’Intérieur et elles étaient dirigées par un officier supérieur de ce ministère. Actuellement, elles dépendent du ministère de l’Administration et de l’Intérieur, ce qui les rend moins transparentes et moins réceptives aux demandes d’ouverture que formule la société civile.

Le deuxième facteur concerne le traitement que les responsables des Archives réservent aux historiens. Il n’y a pas, pour ces chercheurs, un droit équitable d’accès à certaines catégories de documents – situation partiellement héritée du régime communiste, mais aussi en partie créée après 1990. Ainsi, certains historiens privilégiés ont accès, avant d’autres, aux documents les importants. Par exemple, Mihai Lungu, directeur des Archives nationales depuis 1996, a publié tout de suite après sa nomination, un recueil de documents concernant les relations entre la Roumanie et la Hongrie au moment de la Révolution hongroise. Ces documents n’avaient jamais été étudiés par les historiens, et sont devenus accessibles seulement après la parution du livre. Ensuite, avant que le « Fonds Chancellerie du CC du PCR » puisse être consulté librement, il a été examiné par un autre historien privilégié, le professeur Ioan Scurtu, lui-même directeur des Archives nationales de 1991 à 1996. Enfin, le fonds concernant la censure n’a été accessible, fin 2004, qu’après la publication par un employé de l’institution, Marin Radu Mocanu, de deux recueils de documents s’y référant. Les relations personnelles et institutionnelles d’une partie des historiens roumains, désireux d’être aux premier rangs de la discipline, expliquent ces entraves à l’accès aux sources.

Le troisième facteur est politique. Après la chute de Ceaucescu, c’est le second échelon du Parti et de ses organismes annexes qui s’est emparé du pouvoir. Cette nouvelle élite, dont l’ascension politique avait été freinée par le réseau de clients de l’ancien dictateur, était opposée à l’abandon du secret qui entourait les archives. Une partie importante de la classe politique d’après 1990 avait eu des responsabilités politiques sous le régime communiste, et une mise au jour de son passé aurait pu ruiner sa tentative de reconversion à la démocratie. Un seul exemple suffit : Ion Iliescu, ancien président de la Roumanie (1990-1996 et 2000-2004), avait eu, durant la Révolution magyare de 1956, des responsabilités politiques au sein des organisations étudiantes, et, en cette qualité, il a participé à des actions répressives contre les étudiants roumains protestataires. Plus tard, au début des années 1960, il a été le chef de la Section de propagande du CC du PCR. Un examen attentif des archives montre que les dossiers concernant les événements et les principaux acteurs de la période communiste sont lacunaires et aléatoires, ce qui ne correspond ni aux buts ni à la pratique des instances communistes[3]. Il en ressort que ces dossiers ont été sévèrement expurgés. D’ailleurs, l’institution n’a pas conservé le système d’archivage originaire, tous les dossiers ayant été recomposés.

Le fait le plus révélateur quant aux critères politiques qui président à l’examen des documents est l’impossibilité d’accéder aux archives de l’Institut d’histoire du Parti communiste, qui sont, de loin, les plus importantes en la matière : l’Institut, depuis quinze ans, demeure fermé. Il contient des informations de premier ordre sur l’activité de l’actuelle élite sous la dictature rouge, et le fait de cacher ces informations s’explique, pensons-nous, par la volonté de protéger l’establishment politique et culturel actuel.

Ce régime auquel sont soumises les archives, que l’on peut considérer comme restrictif, correspond largement à la période où Iliescu a été président de la République et où son Parti social-démocrate (PDS) s’est trouvé au pouvoir. Durant le mandat du président Emil Constantinescu et le gouvernement de la Convention démocrate roumaine (CDR), entre 1996 et 2000, le régime des archives a été moins restrictif.

D’autres archives, contenant des fonds d’histoire contemporaine très importants appartiennent au ministère des Affaires étrangères et au ministère de la Défense, mais l’accès en est limité.


Les archives de la Securitate

Le débat public autour des archives de la Securitate a été, de loin, le plus animé. L’enjeux en était, tout comme dans les autres anciens pays communistes, de connaître le nom des personnes publiques impliquées dans des activités ayant trait à la police politique, ainsi que l’utilisation des informations à des fins de recherche historique. Dans la Roumanie de 1989, dont la société civile avait été systématiquement détruite par le régime communiste, il n’y avait pas, comme en Allemagne de l’Est, de « comités citoyens » pour occuper les sièges de la Securitate et assurer un contrôle démocratique de ses archives. Celles-ci sont donc restées en possession des services secrets héritiers de la Securitate.

Leur accès a été impossible jusqu’en 1994, sous prétexte, comme dans le cas des Archives nationales, de l’absence d’une base législative. En 1991, le Service roumain d’informations (SRI) a détruit une partie des fonds documentaires qui contenait des dossiers d’avant et d’après 1989. Ensuite, en 1994-1995, le même Service a publié un recueil de documents provenant des archives de l’ancienne police politique, sous le titre Le livre blanc de la Securitate. L’ouvrage tente de redorer le blason de cette institution répressive, et, laissant de coté sa dimension criminelle au profit de son soi-disant rôle de garant de la « sûreté nationale », légitime sa continuité à travers les nouveaux services secrets. En même temps, la réalité s’y trouve renversée : alors que les victimes et les opposants véritables au régime communiste sont dénigrés, les collaborateurs sont dépeints sous un jour avantageux[4].

Après ces événements et à la suite de nombreuses protestations publiques, le SRI a autorisé l’accès à une partie du fonds « Pénal » de la Securitate et à un nombre très réduit de dossiers du fonds « Documentation » ; dossiers qui avaient déjà été cités dans le recueil qui synthétisait les idées du SRI sur l’histoire de la Securitate. Cette situation s’est prolongée jusqu’en 1999, lorsqu’à été adoptée la « Loi d’accès aux dossiers personnels et divulgation de l’action de la Securitate en tant que police politique »[5]. À partir de 1990, une partie de la société roumaine s’est constamment préoccupée de l’accès aux dossiers de la Securitate, de l’application de la « lustration » aux personnes ayant été impliquées dans des activités répressives, et de la condamnation pénale de ceux qui ont gravement violé les droits de l’homme. Plusieurs projets de loi ont été rédigés au fil du temps, mais la loi 187/1999 a eu pour base celui élaboré par Constantin (Ticu) Dumitrescu, président de l’Association des anciens détenus politiques et sénateur du Parti national paysan chrétien-démocrate, principale formation de la Convention démocrate roumaine. C’est, d’ailleurs, au moment où cette dernière se trouvait au pouvoir que la loi a été adoptée. Inspiré de la loi allemande de lustration (1991), Dumitrescu a déposé en 1993 son projet visant à dévoiler les actions de police politique de la Securitate. Un an plus tard, il lui substituait trois projets : le premier reprenait les termes du texte original, le deuxième visait l’instauration d’un système de lustration, le troisième stipulait l’annulation des condamnations politiques. Finalement, après de longues négociations politiques entre les partis de gouvernement (centre-droit) et l’opposition (gauche post-communiste), aboutissant à un étrange accord, seul le premier texte, édulcoré, a été adopté.

Dès que la loi a été mise en œuvre, elle a permis de révéler que plusieurs dirigeants des partis au pouvoir avaient été des informateurs de la Securitate, le cas le plus célèbre étant celui de Mircea Ionescu-Quintus, président du Parti national libéral et président du Sénat de 1996 à 2000. Au fil des ans, la collaboration avec la Securitate d’autres personnalités, assez nombreuse, a été prouvée, sans toutefois entraîner des effets notables.

Toujours en 1999, a été créé le Conseil national pour l’étude des archives de la Securitate (CNSAS), institution indépendante placée sous le contrôle du Parlement mi chargée d’appliquer la loi. Son rôle est de faciliter l’accès des personnes à leur propre dossier de la Securitate, de révéler l’identité de ceux qui ont été ses agents et ses collaborateurs, enquêtant, lorsqu’il s’agit des dignitaires, d’office et/ou à la demande et, enfin, d’assurer l’accès des chercheurs aux documents.

La loi reflète le refus du législateur de considérer la Securitate par principe et dans son intégralité, comme une structure répressive. Mais, cependant, elle n’est pas limitative, le CNSAS étant seul en mesure d’apprécier quelles sont les « structures répressives » dont il s’occupe. Par conséquent, rien ne l’empêche, après l’étude des dossiers, d’arriver à la conclusion – conforme à la vérité historique – que la Securitate a été, dès ces débuts, par son organisation interne, par ses pratiques, et dans son ensemble, un structure répressive. La volonté du législateur a été de distinguer, dune part, les actions spécifiques de police politiques et, d’autre part, des actions qu’il définit comme liées à la « sûreté nationale ». La même distinction est faite entre les officiers, selon les activités dans lesquelles ils étaient impliqués. Cependant, la loi se garde bien de définir les actions dites de « sûreté nationale » qui se sont déroulées sous le régime communiste, ce qui limite gravement les possibilités de recherche. Le texte stipule que l’évaluation des dossiers des services secrets concernant ce type d’activité sera faite par le CNSAS en accord avec les institutions détentrices de ces dossiers. En cas de divergence, la décision revient au Conseil suprême de la défense du pays (organisme dirigé par le président de la République, et qui réunit le Premier ministre, les ministres de l’Intérieur, des Affaires étrangères, des Finances, de l’Industrie, et les chefs des services secrets).

La loi consacre les termes d’« agent » (pour les employés de la Securitate) et de « collaborateur » (pour les informateurs), termes qui couvrent la gamme des relations qu’une personne pouvait avoir avec cette institution. L’investigation d’office s’applique à un large catégorie de personnalités publiques allant du chef de l’État jusqu’à ceux qui ont obtenu le titre de « révolutionnaire » durant le changement de régime, en décembre 1989. Toutefois, la loi ne prévoit aucune procédure de lustration.

Dans son activité, le CNSAS s’est heurté à de nombreux obstacles. Le premier et le plus important a été l’hostilité de la classe politique, qui a empêché l’institution de prendre possession des archives. Bien que la loi fasse obligation aux services secrets détenteurs des archives de la Securitate de les céder sans tarder au nouvel organisme, ceux-ci s’y sont opposés, soutenus d’abord par le président Constantinescu et la Convention démocrate, ensuite par Ion Iliescu et le PSD. Ainsi, afin de pouvoir exercer son activité, le CNSAS, de droit détenteur des archives, s’est trouvé dans la position de demandeur vis-à-vis des services secrets, le motif officiellement invoqué étant qu’il ne disposait pas d’un siège propre au stockage des dossiers. Certes, les services secrets – prolongements de l’exécutif – n’ont pas mené en l’occurrence leur propre politique, mais ils ont mis en œuvre les décisions de la présidence et du gouvernement, qui ont considéré l’accès aux dossiers de la Securitate comme un moyen de lutte politique.

Le deuxième obstacle a été, comme nous l’avons dit, l’absence d’un siège adéquat. Depuis la promulgation de la loi, jusqu’en janvier 2001, le CNSAS a dû se contenter de deux pièces au siège du Parlement, alors que la loi obligeait la Mairie à Bucarest de lui attribuer dans un délai d’un mois un local répondant à ses besoins. À l’époque, le maire de la capitale n’était nul autre que l’actuel président de la République, Traian Basescu. En 2001, le CNSAS s’est installé dans un siège qu’il a dû louer, gaspillant ainsi une partie importante de son budget.

Le troisième obstacle a résulté de la manière même dont le Collège – organisme dirigeant du CNSAS – a géré ses activités de dénonciation de la Securitate et l’accès aux dossiers personnels. Le Collège, par exemple, a toujours eu du mal à respecter les délais. L’institution a l’obligation de répondre sous trente jours aux demandes qui lui sont présentées, mais les réponses sont envoyées avec beaucoup de retard – et elles ne font souvent que déplorer les conditions de travail et le manque de coopération des autres institutions, cherchant ainsi à transférer sur d’autres la responsabilité du CNSAS. Parfois, aucune réponse n’est fournie.

Le Collège a publié une première liste de collaborateurs le é juin 2000, à l’occasion des élections municipales à Bucarest. Le communiqué indiquait que six candidats avaient été des collaborateurs de la Securitate. L’un d’entre eux, Marcian Bleahu, candidat du Parti écologiste, n’avait pas été préalablement convoqué au CNSAS, pour que son cas soit discuté et/ou pour qu’il ait la possibilité de retirer sa candidature, ce qui représentait une violation de la procédure légale que le Collège n’a jamais assumée.

Après une timide tentative, en 2000, pour s’opposer à la situation de fait, le Collège du CNSAS a non seulement renoncé à solliciter la remise de l’ensemble des archives, mais a même abandonné le droit d’accès aux documents informatifs : le fichier, les archives de microfilms et les archives électroniques. Ainsi, l’institution en est-elle arrivée au point de ne plus procéder elle-même aux recherches dans les dossiers de la Securitate, mais de demander aux détenteurs abusifs – dont les principaux sont le Service roumain d’informations, le Service d’informations extérieures et la Direction d’informations de l’armée – qu’ils fassent eux-mêmes les recherches ! Le Collège du CNSAS a donc abandonné ses prérogatives légales, qui font de lui le seul organisme en mesure d’apprécier, par l’étude directe des documents d’archives, la qualité des personnes soumises à investigation, se transformant en simple porte-parole des communiqués émis par les services secrets.

En novembre 2000, lorsqu’il a publié la liste des premières personnes dont le passé avait été vérifié en vue des élections législatives et présidentielles, le Collège a divisé la notion de « collaborateur » en trois sous-catégories : « personnes qui ont eu des activités de police politique », « personnes qui ont collaboré avec l’ancienne Securitate, mais dont l’activité de police politique ne peut être prouvée par les documents présents dans le dossier » et « personnes qui ont signé un engagement avec l’ancienne Securitate, mais qui ont refusé ultérieurement la collaboration ou n’ont pas fourni d’informations pertinentes ». Ce procédé est contraire à la loi, qui ne distingue que les « collaborateurs » et les « agents » de la Securitate. En conséquence de cette décision, la notion de collaboration avec la Securitate n’est plus une question de nature, comme la définit la loi, mais d’échelon. De plus, étant donné que parmi les trente-huit personnes qui figuraient sur la liste publiée, deux seulement avaient été des agents, l’investigation a donné l’impression que les actions de police politique étaient menées principalement par les collaborateurs. Si bien que les débats télévisés de l’époque se sont focalisés sur l’activité des collaborateurs démasqués et non sur celle des officiers de la Securitate et des responsables de la nomenklatura.

Tout cela montre que de sérieux doutes subsistent quant aux analyses et aux communiqués du Collège du CNSAS.

Pour ce qui en est de l’accès des personnes à leur propre dossier, ceux qui ont pu exercer ce droit ont expliqué que des pièces importantes manquaient. Des anciens opposants au régime communiste, qui ont subi des graves persécutions ou qui ont été emprisonnés – dont l’initiateur même de la loi, Constantin (Ticu) Dumitrescu ! –, se sont vu communiquer des dossiers tronqués, d’où les pièces les plus importantes manquaient. Ce qui montre bien qu’il s’agit d’une politique voulue par les services secrets – soit qu’ils aient remis des dossiers soigneusement triés et expurgés préalablement, soit qu’ils aient tout simplement refusé de les remettre au nom du principe discutable de « sûreté nationale ». Cette politique vise, d’une part, à maintenir secrets les noms des agents de la Securitate qui sont encore en activité après s’être rendus coupables d’actes de police politique, et, d’autre part, à garder ouverts les dossiers des anciens opposants au régime communiste qui continuent à gêner le pouvoir actuel.

L’activité du Collège est entachée de nombreuses violations du texte-même qui régit son fonctionnement, sans parler des illégalités qui ont lésé les droits des citoyens. La balance entre les ressources budgétaires qui lui ont été accordées par l’État et les résultats concrets de son activité lui est défavorable. De l’énorme masse d’archives – le seul SRI possède 16 km linéaires de dossiers repris à la Securitate –, le CNSAS, selon son rapport d’activité pour la période 2000-2002, a récupéré 3 652 dossiers, ce qui représente 7 020 volumes, donc à peu près 100 mètres linéaires.

Pendant ce temps, les services secrets et les institutions de l’État regorgent d’officiers de la Securitate, toute la hiérarchie des services actuels étant pratiquement composée d’officiers de l’ancienne police politique. Les hommes et les structures de la Securitate ont bénéficié de la protection du PSD et du président Iliescu. En mai 2002, celui-ci a affirmé clairement que le SRI doit faire le tri – certes, unilatéralement – les dossiers de la Securitate avant de les remettre au CNSAS. À son tour son conseiller présidentiel pour la sûreté nationale, Ioan Talpes – chef du service d’espionnage de 1997 à 2001 –, estimait que cette opération allait durer encore deux ans. Ces déclarations, faites à l’occasion d’un symposium roumano-germano-magyar sur le thème du passé assumé (mai 2002), montrent clairement quelle était la politique des responsables roumains face à l’héritage du communisme : maintien sur le sceau du secret des hommes et des structures de la Securitate, ainsi que de l’ancienne nomenklatura[6].

La question est de savoir pourquoi les membres du Collège ont agi de manière si manifestement illégale, alors qu’ils avaient la chance de faire fonctionner une institution nouvelle, ce qui est très rare en Roumanie. S’ils l’ont perdue, ce n’est dû qu’à leur manque de respect pour la loi, en général, et pour la loi d’organisation de leur propre institution, en particulier, mais aussi à leur absence de fermeté dans les relations avec les autres institutions de l’État. Leur culture institutionnelle et leur piètre connaissance du régime communiste et des dossiers de la Securitate ont aussi joué un rôle considérable dans ces déficiences.

En se soumettant à la volonté des services secrets et du gouvernement, le Collège a compromis irrémédiablement le statut d’indépendance que la loi conférait au CNSAS. Celui-ci a fini par devenir une institution qui, paradoxalement, couvre les agents et les collaborateurs de la Securitate impliqués dans des actions de police politique, autrement dit les structures même de la police politique communiste. Les conséquences négatives de l’activité du CNSAS se situent aussi à ce niveau. Car, au lieu de contribuer à ce que l’héritage communiste soit assumé, sa réticence à interpréter la loi a empêché la société roumaine de se détacher clairement du passé.

Il est difficile de prévoir quel sera le rôle que l’actuelle administration de Bucarest réservera au CNSAS et quelle sera, en général, sa politique au sujet des archives contemporaines. Pour l’instant tout ce que l’on peut dire, est que ni le fait d’assumer les cinq décennies de dictature communiste ni la divulgation des secrets coupables de la Securitate ne semble figurer dans son programme politique.


NOTES

[1] Stejarel OLARU, Georg HERBSTRITT : Vademekum Contemporary History Romania: A Guide trough Archives, Research Institutions, Libraries, Societies, Museums and Memorial Places, Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur, Berlin-Bucharest, juillet 2004, p. 51-56.

[2] Cf. loi 16/1996 (loi des Archives nationales) et loi 358/2002 modifiant et complétant la loi 16/1996.

[3] Mircea STANESCU : Organismele politice românesti (1948-1965). Documente privind institutiile si practicile, Bucarest, Editura Vremea, 2003.

[4] L’auteur, Mihai PELIN, ancien journaliste, a été un proche de la Securitate et ensuite des services secrets post-communistes. Son ouvrage a été assume d’une manière quasi officielle par le SRI.

[5] Loi 187 du 9 décembre 1999. Le 17 décembre 1999, elle a subi quelques retouches de style. Pour ce qu’il est de la présentation de la loi et de l’activité du Conseil national pour l’étude des archives de la Securitate (CNSAS), organisme chargé de l’application de la loi, cf. : Gabriel ANDREESCU, La loi 187/1999 et la première année d’activité du CNSAS, in „Droits de l’homme”, APADOR-CH, nº 20, 2001, p. 37-53; également, Mircea STANESCU, Le Conseil national pour l’étude des archives de la Securitate et le problème de la gestion de l’héritage communiste, sure le site www.asymetria.org.

[6] Cf. Evenimentul Zilei, 29 mai 2002.

Publié dans « Géopolitique », revue de l’Institut International de Géopolitique, Paris, nº 90 (avril-juillet) 2005, p. 79-85.

ARHIVELE ROMÂNEȘTI DUPĂ 1989

Pînă în 1989, accesul la arhive era strict reglementat de regimul comunist. Cercetătorii puteau avea acces la documente – şi în special la cele de istorie contemporană – numai în baza unei aprobări speciale, care presupunea şi un aviz politic. Cele de după 1945 erau însă cu totul inaccesibile. După această dată, o dată cu schimbarea regimului politic, documentele accesibile au putut fi consultate în baza unei simple cereri.


Arhivele Naţionale

Cele mai importante arhive sînt adăpostite de Arhivele Naţionale[1], care sînt organizate la nivel central (Bucureşti) şi la nivel local (în capitalele de judeţe), fondul istoric fiind gestionat de Direcţia Naţională Istorică Centrală din Bucureşti şi de alte 42 de direcţii judeţene.

La începutul anilor ’90 accesul la aceste arhive s-a făcut pe baza legii din perioada comunistă, prima lege postcomunistă a arhivelor – care impune un termen de prescripţie de 30 de ani pentru accesul la documente – fiind promulgată de Parlament în 1996 şi modificată apoi în 2002[2]. În acest răstimp, privitor la perioada contemporană au fost accesibile doar cîteva categorii de documente, cuprinzînd acte de importanţă secundară despre primii ani ai instaurării comunismului în România (1945-1948). Pe lângă absenţa unei noi baze legale, motivele invocate pentru lipsa de acces la documente au fost: lipsa spaţiului de depozitare (în timpul schimbării de regim din 1989 cele mai importante documente au fost evacuate într-o unitate militară de la Piteşti) şi a personalului care să le arhiveze. Aceasta a fost situaţia pînă în 1997, cînd a fost dat în studiu primul şi cel mai important fond de istorie recentă (Fondul „Cancelaria CC al PCR”), care cuprinde – între altele – documente ale Biroului Politic şi Secretariatului CC al Partidului, ele fiind emise deci de centrul de comandă al regimului. La sfîrşitul anului trecut au devenit accesibile alte cîteva fonduri, privitoare la relaţiile externe ale Partidului, Ministerul de Interne şi Comitetul pentru Presă şi Tipărituri (eufemismul oficial pentru cenzură).

Legea Arhivelor a fost în mică măsură respectată. Între 1997 şi 2004 au fost accesibile – parţial – numai documente de pînă în anul 1964, deşi legea stipula dreptul de acces la toate categoriile de documente, dincolo de perioada de prescripţie. La această situaţie au mai concurat, pe lîngă factorii deja invocaţi – lipsa personalului care să arhiveze documentele şi lipsa spaţiului de depozitare – alţi trei factori.

Primul dintre ei constă în chiar statutul instituţiei. Arhivele Naţionale au fost, şi înainte de 1989 şi o bună perioadă după, o instituţie militarizată. Pînă în 1991 instituţia a fost condusă de un ofiţer superior din Ministerul de Interne, fiind subordonată ministerului respectiv; în prezent Arhivele Naţionale aparţin de Ministerul Administraţiei şi Internelor, fiind preluate în structura acestuia după fuzionarea Ministerului de Interne cu cel al Administraţiei, în 2003. Prezenţa instituţiei Arhivelor Naţionale în interiorul ministerului în cauză le face să fie mai puţin transparente şi mai puţin receptive la cererile de deschidere venite dinspre societate.

Cel de-al doilea factor îl reprezintă tratamentul acordat istoricilor de către responsabilii Arhivelor. În România există o situaţie – parţial moştenită din perioada comunistă, parţial creaţie a perioadei postcomuniste – prin care istoricii nu au acces egal la documente şi/sau la anumite categorii de documente. Astfel, există o categorie de istorici privilegiaţi care au acces preferenţial la cele mai importante documente. Să dăm cîteva exemple: Corneliu Mihail Lungu, actualul director general al Arhivelor Naţionale (începînd din 1996), a publicat în 1996 o culegere de documente din Arhive privind relaţiile româno-maghiare în anul Revoltei din Ungaria[3]. Pînă atunci, documentele respective nu mai fuseseră văzute de istorici, şi ele au devenit accesibile numai după apariţia cărţii. Apoi, înainte ca fondul „Cancelaria CC al PCR” să poată fi studiat în acces liber el a fost văzut de un alt istoric „de categoria I”, Ioan Scurtu[4]. În fine, după cum am spus deja, la sfîrşitul anului 2004 a fost dat în studiu fondul privitor la cenzură, însă numai după ce Marin Radu Mocanu, un angajat al instituţiei, a publicat şi el două culegeri de documente[5]. Explicaţiile pentru această situaţie constau în relaţiile personale şi instituţionale dintre o parte a istoricilor români, în spiritul de concurenţă şi în dorinţa lor de a se poziţiona mai bine în interiorul disciplinei istorice.

Cel de-al treilea factor este politic. Căderea regimului Ceauşescu a adus la putere eşalonul secund al partidului comunist şi al organismelor sale anexă. Această nouă elită, în afara faptului că ascensiunea socială îi fusese blocată de sistemul politic clientelar al lui Nicolae Ceauşescu – faţă de care nutrea, din această pricină, o certă aversiune – era adversara desecretizării arhivelor. O parte importantă a noii elite avusese responsabilităţi politice în timpul regimului Ceauşescu, iar o cunoaştere a lor i-ar fi năruit tentativa de reconversie la democraţie. Nu vom da decît un exemplu: Ion Iliescu, fost preşedinte al României (1990-1996 şi 2000-2004) avusese, în timpul Revoltei maghiare din 1956, responsabilităţi politice pe linia organizaţiilor studenţeşti şi, în acestă calitate, a participat la acţiuni represive îndreptate împotriva studenţilor protestatari. Mai tîrziu, la începutul anilor ’60, el a îndeplinit funcţia de şef al Secţiei Propagandă a CC al PCR. O consultare atentă a arhivelor arată că documentele privitoare la evenimentele şi personajele-cheie din perioada comunistă au fost drastic selectate, căci ele conţin o informaţie lacunară şi, adeseori, aleatorie, ceea ce este contrar scopului urmărit de organismele partidului comunist[6]. De altfel, instituţia nu a mai păstrat sistemul de arhivare moştenit de la instituţiile regimului comunist, toate documentele fiind reîndosariate.

Faptul cel mai revelator pentru rolul pe care îl joacă criteriul politic în accesul la arhive îl reprezintă inaccesibilitatea Arhivei Institutului de Istorie al Partidului Comunist. Pentru studierea istoriei comunismului în România, această arhivă este de departe cea mai importantă, şi, iată, la cincisprezece ani de la căderea regimului Ceauşescu, nu este deloc accesibilă. Ea cuprinde o mulţime de informaţii detaliate cu privire la activităţile actualelor elite politice în perioada comunistă, iar rezerva factorilor de decizie de a acorda accesul la asemenea informaţii se explică, credem, tocmai prin dorinţa de a proteja actualul establishment politic şi cultural.

Acest regim al Arhivelor, pe care l-am putea numi restrictiv, corespunde, în mare, perioadei în care Ion Iliescu a fost preşedintele ţării, iar partidul său – PSD – s-a aflat la putere. Un regim mai permisiv a fost înregistrat în perioada 1996-2000, cînd la putere s-a aflat Convenţia Democrată (CDR), iar preşedinte al ţării a fost Emil Constantinescu.

Alte arhive care adăpostesc importante fonduri cu privire la istoria contemporană sînt Arhivele Ministerului Afacerilor Externe[7] şi Arhivele Militare[8], la care este posibil un acces limitat.


Arhivele Securităţii

Dezbaterea publică cea mai importantă s-a concentrat însă în jurul Arhivelor Securităţii. Miza a fost, la fel ca şi în celelalte state foste comuniste, cunoaşterea numelor persoanelor publice implicate în activităţi specifice poliţiei politice comuniste şi valorificarea informaţiilor conţinute în scopul cunoaşterii istorice. După 1989, aceste arhive au rămas pe mai departe în custodia serviciilor de informaţii moştenitoare ale Securităţii. În România anului 1989, a cărei societate civilă a fost distrusă sistematic de regimul comunist, nu au existat „comitete cetăţeneşti” preocupate să ocupe sediile Securităţii şi să asigure un control democratic asupra arhivelor sale, aşa cum s-a întîmplat de pildă în Germania Răsăriteană.

Pînă în 1994 nu a existat un acces în aceste arhive, motivul oficial invocat fiind, ca şi în cazul Arhivelor Naţionale, absenţa bazei legale. În 1991 Serviciul Român de Informaţii (SRI) a distrus o parte din fondurile arhivistice, conţind dosare de dinainte şi de după 1989. Apoi, în 1994-1995, acelaşi Serviciu a publicat o culegere de documente din Arhiva Securităţii intitulată Cartea Albă a Securităţii. Lucrarea reprezintă o tentativă de refacere a imaginii Securităţii, scopul său fiind legitimarea continuităţii între Securitate – lăsînd la o parte dimensiunea criminală şi punînd în prim-plan aşa numitul său atribut de garant al „siguranţei naţionale” – şi actualele structuri informative. Totodată, realitatea este complet inversată: în timp ce victimele şi opozanţii veritabili ai regimului comunist sînt denigraţi, colaboratorii regimului sînt zugrăviţi într-o imagine pozitivă[9].

În urma acestor evenimente şi după numeroase proteste publice, SRI a acordat accesul la un număr de dosare din Fondul „Penal” al Securităţii şi la un număr extrem de redus din dosarele de la Fondul „Documentare”, dosare care fuseseră deja indicate în culegerea de documente care sintetiza viziunea Serviciului asupra istoriei Securităţii. Aceasta a fost situaţia pînă în 1999, cînd a fost adoptată Legea de acces la dosarul personal şi de deconspirare a Securităţii ca poliţie politică[10]. Începînd din 1990, accesul la dosarele Securităţii, lustraţia persoanelor implicate în activităţi represive şi condamnarea penală a celor vinovaţi de încălcări grave ale drepturilor omului a preocupat în permanenţă o parte a societăţii româneşti. Adoptarea legii a fost posibilă abia în timpul guvernării CDR şi al mandatului de preşedinte al lui Emil Constantinescu. De-a lungul timpului au existat mai multe proiecte, însă la baza Legii 187 a stat cel al lui Constantin (Ticu) Dumitrescu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi senator al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD), cel mai important partid al coaliţiei CDR. Proiectul lui Dumitrescu se inspira din legea germană a lustraţiei, din 1991, şi viza deconspirarea Securităţii. El a fost depus în Parlament în 1993. În 1994 iniţiatorul l-a înlocuit prin alte trei proiecte, care vizau: deconspirarea Securităţii, lustraţia şi anularea condamnărilor politice. Din toate aceste proiecte însă, în urma negocierilor politice, numai primul a devenit, pînă la urmă, lege. Intrarea proiectului în dezbaterea parlamentară, ca şi aplicarea legii, a trenat, între partidele coaliţiei aflate la putere – formată din Convenţia Democrată, alianţă de mai multe partide al cărui ax principal era PNŢCD (actualul PPCD), Partidul Naţional Liberal, Partidul Democrat şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România – şi opoziţie – formată din Partidul Democraţiei Sociale din România (actualul PSD), Partidul România Mare şi Partidul Unităţii Naţionale a Românilor – realizîndu-se o stranie înţelegere.

În urma aplicării legii a rezultat că mai mulţi conducători ai partidelor coaliţiei aflate la putere au fost informatori ai Securităţii, cel mai cunoscut caz fiind al preşedintelui PNL şi preşedinte al Senatului în legislatura 1996-2000, Mircea Ionescu-Quintus. În plus, chiar înainte de alegerile din 2000, cînd legea intrase deja în aplicare, zece conducători ai PNŢCD s-au retras de la conducere, refuzînd să-şi depună candidaturile în alegeri. În chip de motivare, ei spuneau că, pentru a evita suspiciunile, cer noii instituţii să le verifice dosarele cu prioritate. Ca membri ai Parlamentului care au participat la dezbaterea şi adoptarea legii, ei ştiau că instituţia este obligată să elibereze, după caz, adeverinţe de colaborare sau necolaborare cu Securitatea. Totodată, mai ştiau tot atît de bine că nu există prevedere de verificare cu prioritate nici la cerere, nici din oficiu pentru persoanele care nu ocupă funcţii publice (aşa cum sînt acestea definite de lege) sau care nu îşi depun candidadurile pentru a accede în Parlament. Ceea ce a făcut, de altfel, demersul lor cu atît mai suspect.

Pentru aplicarea legii a fost înfiinţat Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), ca organism independent aflat sub controlul Parlamentului. Rolul Consiliului este de a facilita accesul la dosarul personal realizat de Securitate, de a deconspira agenţii şi colaboratorii poliţiei politice – făcînd o investigaţie din oficiu şi/sau la cerere pentru persoanele care ocupă funcţii publice – şi de a facilita accesul cercetătorilor la documente.

Supoziţia de bază a legii este că legislatorul a refuzat să considere Securitatea de principiu şi în integralitatea sa ca o structură represivă. Dar, pe de altă parte, legea nu este nici limitativă, Consiliul fiind singurul în măsură să aprecieze care sînt „structurile represive” despre care se vorbeşte. Prin urmare, nimic nu-l împiedică, în urma studierii dosarelor, să ajungă la concluzia, care corespunde cu punctul de vedere istoric, după care Securitatea a fost, încă de la început – prin maniera internă de organizare, prin practici şi în ansamblul său – o structură represivă. În genere deci, voinţa legislatorului a fost să distingă, pe de o parte, între un tip de acţiuni specifice poliţiei politice şi un tip de acţiuni pe care le putem numi, urmînd textul legii, de „siguranţă naţională”. Iar, pe de altă parte, între ofiţeri şi subofiţeri implicaţi în primul tip de acţiuni şi cei implicaţi în cel de-al doilea. Dar activităţile numite de „siguranţă naţională”, în timpul regimului comunist, nu sînt nici ele definite de către lege; textul stipulează că aprecierea dosarelor serviciilor secrete care privesc acest tip de activităţi se va face de comun acord de către Consiliu cu instituţiile deţinătoare, iar în caz de divergenţă, hotarârea va fi adoptată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (organism condus de Preşedinte, care îi reuneşte pe: şefii serviciilor secrete, miniştrii de Interne, Afacerilor Externe, Finanţelor, Industriilor şi pe primul ministru).

Legea consacră termenii de „agent” (pentru angajaţii Securităţii) şi „colaborator” (pentru informatori). Ei acoperă bine gama de relaţii ale unei persoane cu instituţia în cauză. Categoriile de persoane vizate de investigare privesc o gamă largă de poziţii publice care începe cu preşedintele României şi se încheie cu persoanele care au obţinut titlul de „revoluţionar” în timpul schimbării regimului din decembrie 1989. Legea nu prevede, deci, lustraţia.

În activitatea sa, CNSAS s-a izbit de numeroase obstacole. Primul şi cel mai important a fost ostilitatea mediului politic, care a făcut ca instituţia să nu intre în posesia arhivelor. Deşi legea prevede ca serviciile secrete deţinătoare ale Arhivelor Securităţii să le predea neîntîrziat noului organism constituit, serviciile de informaţii s-au opus, ele avînd mai întîi girul preşedintelui Constantinescu şi al CDR, apoi pe al lui Ion Iliescu şi al PSD. Aşa încît, pentru a-şi desfăşura activitatea, CNSAS a devenit din deţinător de drept al arhivelor, petent pe lîngă serviciile secrete. Motivaţia oficială a fost că instituţia nu are un sediu propriu pentru depunerea arhivelor. Desigur, serviciile speciale – care sînt prelungirea Executivului – nu au desfăşurat o politică proprie, ci au pus în practică deciziile preşedinţiei şi guvernului, care au văzut în accesul la dosarele Securităţii un alt mijloc de luptă politică.

Cel de-al doilea obstacol a fost absenţa unui sediu adecvat. De la aprobarea legii şi pînă în ianuarie 2001, Consiliul a fost nevoit să-şi desfăşoare activitatea în două camere ale Parlamentului, deşi legea prevedea obligaţia primăriei Bucureştiului de a-i asigura un spaţiu adecvat în maxim 30 de zile. Primarul de atunci al Capitalei nu era nimeni altul decît actualul preşedinte al ţării, Traian Băsescu. Ulterior, CNSAS a închiriat un sediu ajungînd astfel să consume o bună parte din bugetul său.

Cel de-al treilea obstacol l-a constituit însăşi maniera în care Colegiul – organismul de conducere al Consiliului – a gestionat activitatea de deconspirare a Securităţii şi accesul la propriul dosar. Vom da cîteva exemple din registre diferite. Colegiul a avut mereu probleme cu respectarea termenelor. Instituţia este obligată să răspundă solicitărilor în termen de 30 de zile. Însă Colegiul răspunde deseori cu multă întîrziere – şi doar pentru a deplînge condiţiile în care Consiliul îşi desfăşoară activitatea şi lipsa de cooperare a altor instituţii, căutînd astfel să deplaseze propria responsabilitate; uneori nu răspunde deloc.

Prima listă de colaboratori care a fost publicată de Colegiu datează din 2 iunie 2000, cu ocazia alegerilor pentru Primăria Bucureştiului. Comunicatul făcut public atunci indica şase candidaţi drept colaboratori ai Securităţii. Unul dintre ei, Marcian Bleahu, candidatul Partidului Ecologist, a fost indicat drept colaborator fără a fi invitat în prealabil la Consiliu pentru discutarea cazului său şi/sau pentru a i se da posibilitatea să-şi retragă candidatura. Ceea ce reprezintă o încălcare a normelor de procedură, pe care Colegiul nu şi-a asumat-o niciodată.

După o timidă tentativă de a se opune situaţiei de fapt, petrecută în 2000, Colegiul CNSAS a renunţat să mai solicite nu doar arhivele în integralitatea lor, ci a abandonat chiar dreptul de acces la fişierele informative – cartoteca, arhiva de microfilme şi cea electronică. Astfel, instituţia a ajuns în situaţia de a nu proceda ea însăşi la verificări în arhivele Securităţii, ci de a cere, prin adrese trimise deţinătorilor abuzivi – între care principalele sînt Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Direcţia de Informaţii a Armatei –, să facă ele însele verificări, după care comunica răspunsurile petenţilor îndreptăţiţi. Colegiul Consiliului a renunţat astfel la prerogativele sale legale, care îl indică drept singurul în măsură să aprecieze calitatea persoanelor supuse investigării, prin studiul direct al documentelor de arhivă, transformîndu-se astfel într-un purtător de cuvînt al comunicatelor serviciilor secrete.

Cînd în noiembrie 2000 Colegiul a publicat lista primelor persoane verificate cu ocazia alegerilor generale şi prezidenţiale a împărţit noţiunea de colaborator în trei subcategorii: „persoane care au făcut poliţie politică”, „persoane care au colaborat cu fosta Securitate, dar a căror activitate de poliţie politică nu poate fi argumentată prin documentele aflate la dosar” şi „persoane care au semnat un angajament cu fosta Securitate, dar care au refuzat ulterior colaborarea sau au furnizat informaţii nerelevante”. Procedeul este contrar legii, care nu vorbeşte decît de „colaboratori” şi „agenţi” ai Securităţii. Consecinţa unei atare decizii a fost că relaţia de colaborare cu Securitatea nu mai este o chestiune de natură, aşa cum prevede legea, ci una de grad. În plus, dat fiind că printre cele 38 de persoane care s-au regăsit pe lista publicată erau doar doi foşti angajaţi ai Securităţii, investigaţia a lăsat impresia că acţiunile specifice poliţiei politice erau în principal opera colaboratorilor. La rîndul lor, dezbaterile televizate din această perioadă s-au concentrat pe activitatea colaboratorilor deconspiraţi, şi nu pe activitatea ofiţerilor de Securitate şi a responsabililor nomenclaturii.

Toate aceste exemple arată că există serioase îndoieli asupra analizei şi comunicatelor Colegiului Consiliului.

Privitor la accesul la dosarul personal, cei care au beneficiat de dreptul de acces au mărturisit că lipsesc piese importante din dosarele lor. Spre exemplu, Vasile Paraschiv, fost dizident, a primit un volum care numără circa o sută de file. Dosarul pe care l-a văzut nu conţine retractarea pe care a fost forţat să o dea Securităţii, prin metode teroriste, în 1987. La rîndul său, Constantin (Ticu) Dumitrescu, iniţiatorul legii, afirmă că din dosarul său lipsesc, în mod curios, toate documentele privitoare la prietenii cei mai apropiaţi. Adică exact informaţiile privitoare la ţinta măsurilor Securităţii: „anturajul” persoanei urmărite informativ şi supusă măsurilor poliţiei politice. Dan Petrescu, scriitor care a protestat în anii ’80 împotriva lui Ceauşescu şi a regimului său, a primit din partea Colegiului răspunsul că nu are dosar de urmărire. Interpelat prin intermediul Colegiului, SRI a refuzat să precizeze pînă şi faptul dacă dosarul său a fost distrus. Exemplele arată că este vorba de o politică deliberată a serviciilor secrete, care fie au remis dosare personale cu grijă selectate în prealabil, fie au refuzat să furnizeze altele. Această politică, intitulată „de siguranţă naţională”, vizează, pe de o parte, conspirarea angajaţilor Securităţii care sînt încă activi şi care au adus atingere drepturilor persecutaţilor politici şi, pe de altă parte, să menţină deschise dosarele foştilor opozanţi ai regimului comunist incomozi pentru putere. Aceasta este motivarea selectării ilegale a anumitor documente din dosare şi/sau a refuzului de a livra alte dosare.

Măsurată după prevederile legii, activitatea Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii este marcată de numeroase încălcări ale legii de organizare şi de alte ilegalităţi care au lezat drepturile cetăţeneşti. O simplă comparaţie cantitativă a resurselor acordate de bugetul de stat, cu rezultatele concrete ale activităţii, îi este defavorabilă. Din imensa cantitate de arhive – numai partea din arhiva Securităţii care se găseşte la SRI măsoară în jur de 16 km liniari –, conform raportului său de activitate în perioada 2000-2002 Consiliul a intrat în posesia a 3 652 de dosare, ceea ce reprezintă 7 020 volume, deci aproximativ 100 de m liniari.

În acest timp, serviciile secrete şi instituţiile statului român sînt pline de ofiţeri ai Securităţii, practic întreaga ierarhie a serviciilor secrete fiind compusă din ofiţeri ai poliţiei politice. Oamenii şi structurile Securităţii au beneficiat de protecţia PSD şi a preşedintelui Iliescu. În mai 2002, acesta din urmă a afirmat în mod clar că SRI trebuie să trieze – evident, în mod unilateral – dosarele Securităţii înainte de a le remite Consiliului. La rîndul său, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui, Ioan Talpeş – între 1997 şi 2001 fost şef al SIE – estima că această operaţie va dura încă doi ani. Declaraţiile, făcute cu ocazia simpozionului româno-germano-maghiar, Asumarea trecutului la răscruce? din mai 2002, arată în mod clar care era politica oficialilor români faţă de moştenirea comunismului: conspirarea oamenilor şi a structurilor Securităţii şi nomenclaturii[11].

Întrebarea care se pune este: de ce membrii Colegiului s-au comportat într-un mod atît de evident ilegal? Căci ei aveau şansa să facă să funcţioneze o instituţie complet nouă, ceea ce este foarte rar în România. Şi dacă au ratat-o, faptul nu se datorează decît lipsei lor de respect pentru lege în general şi pentru legea de organizare a instituţiei lor în special, precum şi lipsei de fermitate în relaţiile cu celelalte instituţii ale statului. Însă, în afară de lipsa de angajare legală şi etică, cultura lor instituţională şi slabele cunoştinţe cu privire la regimul comunist şi în materie de dosare ale Securităţii au jucat, de asemenea, un rol important. Noua instituţie a fost văzută de membrii Colegiului mai degrabă ca un mijloc de poziţionare în cîmpul instituţional/cultural, decît ca un organism de aplicare a legii.

Supunîndu-se politicii duse de serviciile secrete şi de guvern, Colegiul a compromis în mod iremediabil statutul de independenţă pe care legea îl acorda Consiliului, ajungînd să transforme instituţia într-una de conspirare a agenţilor şi colaboratorilor Securităţii, implicaţi în activităţi specifice poliţiei politice, pe scurt: a structurilor poliţiei politice comuniste. Şi la acest nivel se situează consecinţele negative ale activităţii sale. Căci, în loc să contribuie la asumarea moştenirii comuniste, modul său de a aplica legea a împiedicat societatea românească să se detaşeze în mod decisiv de trecut.

Este greu de estimat care va fi rolul pe care actuala administraţie de la Bucureşti îl va rezerva CNSAS şi care va fi, în general, politica sa cu privire la arhivele contemporane. Deocamdată, tot ceea ce se poate spune este că asumarea trecutului comunist în general şi deconspirarea Securităţii în particular nu par să figureze pe agenda sa politică.

Bucureşti, 18 mai 2005

NOTE

[1] Vezi http://www.mai.gov.ro/index1709.htm. Pentru o bună prezentare generală a arhivelor din România a se vedea Vademekum Contemporary History Romania: A Guide trough Archives, Research Institutions, Libraries, Societies, Museums and Memorial Places, edited by Stejărel Olaru and Georg Herbstritt, Commissioned by Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur (Foundation for the Reappraisal of SED-Dictatorship), with a Preface by Rainer Eppelman, Berlin – Bucharest, July 2004, pp. 51-56.

[2] Vezi Legea nr. 16/1996 (Legea Arhivelor Naţionale) şi Legea nr. 358/2002 pentru modificarea şi completarea Legii Arhivelor Naţionale nr.16/1996.

[3] Vezi 1956 – Explozia, Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic. Coautorul acestui volum este Mihai Retegan, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti şi, fapt la fel de important, soţul D-nei Retegan, custode la aceste Arhive.

[4] Ioan Scurtu, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, a fost, între 1991 şi 1996, director general al Arhivelor Naţionale.

[5] V. Marin Radu Mocanu, Cenzura comunistă (Documente), Bucureşti, Editura Albatros, 2001 şi Literatura română şi cenzura comunistă (1960-1971), Bucureşti, Editura Albatros, 2003.

[6] A se vedea, în acest sens, lucrarea noastră Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2003.

[7] Vezi http://www.mae.ro.

[8] Vezi http://www.mapn.ro/arhivele_militare.

[9] Lucrarea a fost realizată cu colaborarea unui fost ziarist, Mihai Pelin, un apropiat al Securităţii şi, apoi, al serviciilor secrete postcomuniste. El este, totodată, autorul lucrării DIE, 1955-1980. Culisele spionajului românesc, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997. Faţă de prima lucrare, care a fost asumată cvasioficial de principalul serviciu secret intern, cea de-a doua, bazată pe informaţii din arhiva poliţiei politice externe, a fost publicată ca o carte de autor, întrucît ea privea un domeniu mult mai sensibil. Cartea a fost scrisă pentru a transmite administraţiei americane că Ion Mihai Pacepa, fostul adjunct al spionajului României comuniste trecut în 1978 la americani, era în continuare văzut de responsabilii politici de la Bucureşti ca un „trădător”.

[10] Vezi Legea nr. 187 din 9 decembrie 1999. În 17 decembrie 1999 ea a suferit cîteva modificări de stil. Pentru prezentarea legii şi a activităţii Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, organismul însărcinat cu aplicarea ei, a se vedea: Gabriel Andreescu, Legea 187/1999 şi primul an de activitate a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în „Drepturile Omului”, revistă editată de Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului-Comitetul Helsinki, nr. 20, 2001, pp. 37-53; Mircea Stănescu, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi problema moştenirii comunismului, în „Drepturile Omului”, nr. 25/2003, pp. 37-62, în revista „Timpul”, Iaşi, nr. 5-9, mai-septembrie 2003 sau, în franceză, la www.asymetria.org.

[11] Vezi cotidianul Evenimentul Zilei, Bucureşti, 29 mai 2002.

Publicat în „Ziua”, 28 mai 2005 şi în „Timpul”, nr. 6, iunie 2005, pp. 12-13.

TRIBULAȚIILE LUI LASZLO ALEXANDRU FAȚĂ CU „ANTISEMITISMUL“

Numărul ultim (5/2004) al revistei electronice E-Leonardo conţine un „Dosar Paul Goma”, în care editorul publicaţiei, Laszlo Alexandru, specializat în hăituirea „antisemitului” Paul Goma, ne ia drept martori la neîncheiata sa „despărţire” de acesta[1]. În plus, pe cît de lungul, pe atît de nulul text al lui Laszlo îşi opreşte atenţia şi asupra studiului meu anexă la ediţia Săptămânii Roşii a lui Goma, publicată anul acesta la Editura Vremea[2]. Preocupat să „demonstreze” – „prin deviere” – că eu însumi sînt „antisemit”, Laszlo nu a băgat de seamă că nu sînt autorul vreunei „postfeţe” – postură încărcată de autoritate în care refuz să mă situez – ci al unui studiu însoţitor; la fel cum nu ştie – deşi pretinde că a citit anterior Săptămâna Roşie – că ediţia de la Vremea nu este nicidecum „princeps”, ci cronologic a treia publicată, site-ul lui Paul Goma găzduind din 2002 numeroase variante în format electronic[3].

În primul rînd, aş spune că reacţia nervoasă a „polemistului” Laszlo – după cum el se autodefineşte – într-o chestiune dintre cele mai serioase – aceea a memoriei şi istoriei exterminării evreilor şi a responsabilităţii comunităţii româneşti, în paralel cu cea a comunităţii evreieşti pentru crime similare – are loc pe un ton amuzat, ceea ce denotă o gravă iresponsabilitate intelectuală. Laszlo: „după lectura fragmentelor de mai sus [ale lui Goma – n. m.], mi-am zis cu un zîmbet interior...”[4] şi: „Lăsînd oarecum gluma la o parte, să relev totuşi un amuzant contrasens al postfaţatorului...”. Certamente, Laszlo n-are decît să se amuze cu privire la textele lui Goma şi la al meu, însă nu văd cum se va putea păstra astfel în limitele unei discuţii sobre despre un subiect atît de grav[5].

Apoi, replica sa este măcinată de numeroase contradicţii interne. Iar acestea nu sînt deloc, dar deloc amuzante, ci: grave. Într-un loc afirmă că: „pînă la proba contrară, îi acord deplin credit lui Goma în descrierea faptelor [cu privire la „atrocităţile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor”[6] – n. m.]”, pe cînd în altul: „«ceea ce a fost cronologic înainte» [„săptămîna roşie” – n. m.] nu explică, în cazul de faţă, mai nimic, întrucît e vorba de realităţi masiv contrafăcute, preluate prin optica propagandei fasciste a vremii.” Cum poţi să-i acorzi cuiva credit – aşa cum face Laszlo în ce-l priveşte pe Goma – atunci cînd „descrie fapte”, în condiţiile în care în acelaşi timp apreciezi că respectivul utilizează o informaţie „masiv contrafăcută”? Apoi, dacă actele scrise ale regimului Antonescu falsifică „masiv” realitatea, aşa cum pretinde Laszlo, atunci de ce ele sînt folosite pentru a descrie acţiunile criminale ale aceluiaşi regim în Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria, Dorohoi sau Iaşi de către cei care, asemeni lui Laszlo, le neagă veracitatea? Cu alte cuvinte, cînd sînt ele „documente” şi cînd sînt simplă „propagandă”? Şi, mai mult, dacă actele în cauză sînt „masiv contrafăcute”, mai putem oare reuşi să decelăm adevărul de fals? Răspunsul este unul singur: acestea sînt surse valabile atunci, şi numai atunci, cînd sînt folositoare. (De ce documentele regimului Antonescu nu pot fi asimilate simplei propagande, aşa cum în mod fals naiv o face Laszlo pe urmele propagandiştilor „Holocaustului din România”, se poate argumenta în maximum cinci rînduri.)

Pe de altă parte, dacă, aşa cum am văzut, Laszlo îi acordă deplin credit lui Goma în descrierea faptelor, atunci cum de susţine în acelaşi timp că „simpla anterioritate cronologică nu presupune cu necesitate un raport de cauzalitate”? Căci dacă faptele relatate de Goma sînt credibile, atunci Laszlo nu ne explică şi de ce „atrocităţile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor” nu ar explica – fie şi oricît de parţial – motivaţiile celor care au ordonat şi executat crimele împotriva evreilor. Luîndu-ne martori la acest mister, Laszlo îşi închipuie însă că probează astfel „antisemitismul” lui Goma. Şi, bineînţeles, pe al meu personal.

În plus, dacă în fragmentul mai sus citat nu respinge explicaţia cauzală, într-un paragraf anterior el se arată drept partizan al unui discurs de tip postmodern care respinge nu doar principiul corespondenţei, ci şi pe cel al cauzalităţii. Citez pe larg, dar chiar pe larg: „Cercetarea istorică de azi nu mai situează cu predilecţie faptele studiate pe modelul binar adevăr – neadevăr, ci preferă distincţia verosimil – neverosimil, plauzibil – neplauzibil. Tot mai mare pondere ocupă discursurile istorice de natură relativistă («eu presupun că e aşa, dar s-ar putea să mă înşel»), abordarea pluriperspectivistă, cercetarea realităţilor din trecut cu ajutorul instrumentelor alternative. Evoluţia este dinspre istoriografia totalitară, arţăgoasă, intolerantă şi monologală spre cea democratică, tolerantă (în limite ştiinţifice), dialogală.”

Şi încă: argumentul absenţei unei formaţii istorice de şcoală – preluat de la Pecican[7] –, pe care Laszlo i-l adresează lui Goma, i se poate întoarce, căci nici el nu poate să facă dovada une patalamale în acest sens. Dacă posesia unei diplome de absolvent de istorie este cea care face „verosimile” aserţiunile cuiva, atunci iată că Laszlo îşi retrage singur veracitatea propriilor spuse.

Ca să rezum şi să închei: dacă la începutul textului său Laszlo ne anunţa că problema în discuţie este dacă afirmaţiile lui Goma corespund sau nu realităţii cu privire la subiectul aflat în discuţie, cum de poate el stabili acest lucru în timp ce se declară adversar al principiului corespondenţei? Şi, în plus, cum de poate convinge că aserţiunile sale potrivnice logicii binare (adică principiului non-contradicţiei) – şi în primul rînd cele privitoare la „antisemitismul” lui Goma şi Stănescu – depăşesc nivelul unei „verosimilităţi” contrare căutării adevărului, care este proprie obiectivităţii demersului ştiinţific?

Suficient pentru armătura logică a modului de a proceda al lui Laszlo. Nici stilistic vorbind textele sale nu se prezintă însă mai grozav. Iată o suită de exemple de o preţiozitate lipsită de gust: „Canalul de comunicare dintre noi [dintre Laszlo şi Goma – n. m.] s-a perturbat”[8]; „de-a lungul întregii expuneri a autorului, care [...] îl obligă [pe cititor – n. m.] la lecturi încrucişate”; „agresiunea pamfletară [a lui Paul Goma – n. m.] împotriva persoanei biografice a contestatarilor” este „ignobilă”; „Să fie sănătos Paul Goma!”; „zgomotoasă aberaţie”; „Aceste exemple şi altele, la fel de neconcludente, îl împing [pe Mircea Stănescu – n. m.] spre zgomotoasa concluzie că...”; „Însă fără umflarea artificială a gogoaşei, cum şi-ar fi putut el însuşi [tot despre mine este vorba – n. m.] scoate din mînecă falsurile flagrante?”; „Dacă asta nu vrea să spună că Paul Goma aruncă responsabilitatea Holocaustului pe umerii evreilor, atunci înseamnă ori că eu sînt paşa de la Vidin, ori că...”; „ce gălăgios eufemism ne serveşte Mircea Stănescu”.

Acestora li se adaugă formulări pretins ştiinţifice de-a dreptul aiuritoare, precum: „Profilul său eroic [al lui Paul Goma – n. m.] din perioada totalitară” şi „implicarea sa activă, biografică, în lupta împotriva abuzurilor şi a samavolniciei”; „verticalitatea sa nezdruncinată de agresiunile comunismului”; „Le citez integral [frazele lui Goma – n. m.], în ciuda incongruenţei lor stilistice (datorită direcţiilor semantice suprapuse şi intersectate); „Îndată ce intrăm în contact cu cronotopul istoric”; „partizanatul antisemit al lui Paul Goma a prins un contur tot mai consistent”; „întrebarea sa arţăgoasă” şi „incoerenţa stilistică [ale lui Goma – n. m.]”; „o răsunătoare demonstraţie istoriografică a lui Ovidiu Pecican”[9]; „[Goma] forţează concluzia sa antisemită neplauzibilă”; „cea mai scandaloasă minciună a lui Paul Goma o constituie preluarea logicii globaliste şi a limbii de lemn din propaganda antonesciană”; „tonurile pastelate [ale lui Goma – n. m.] prin care e evocat un criminal de război”; „Aberaţia evidentă a acestei ipoteze [a lui Goma – n. m.] este migălos demontată de către Ovidiu Pecican”; „[Goma] Îl invectivează pe Corneliu Coposu”[10]; „[Goma] n-ar face aici decît să abată atenţia: de la esenţa conceptului la aparenţa sa. Prin aruncarea în criză a semnificantului, se încearcă o tulburare de percepţie în ordinea semnificatului”; sau (deja citata) „cercetare a realităţilor din trecut cu ajutorul instrumentelor alternative”.

În plus, găsim apelative precum: „Întocmind, pe ton coleric, liste negre ale cercetătorilor care nu-i împărtăşesc punctul de vedere”; „Paul Goma nota recent, cu nedezminţit grobianism”; „Paul Goma pare a fi clona lui Corneliu Vadim Tudor”; „nocivul său delir Săptămîna Roşie”; „ideile lui strîmbe, scandaloase, revoltătoare”; „n-am mai avut pînă acum prilejul de a cunoaşte cărţi atît de mizerabile precum Săptămîna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii”; „am constatat «rinocerizarea» scriitorului parizian” – cu privire la Paul Goma – şi: „patenta rea-credinţă a postfaţatorului [...] fie un retardat, fie un nelegiuit”; „Prin abilitatea cu care răsuceşte şi răstălmăceşte ideile preopinenţilor, pentru a-i acuza apoi cu arţag, Mircea Stănescu dovedeşte cu prisosinţă că nu este retardat.”; „certăreţul nostru”; „Junelui scandalagiu...”; „cum atît de inteligent nuanţează postfaţatorul”; „mincinos neobrăzat”; „M. Stănescu ne comunică înfierbîntat”; „Pledoaria lui Mircea Stănescu alunecă uneori dinspre viclenie spre neghiobie”; „La asemenea neghiobie n-am de dat nici o replică”; „La fel de ofensat am dreptul să mă consider de stupizenia următoarei obiecţii”; „istoricul care se pretinde a fi”; „«Istoricul» Mircea Stănescu”; „Mă limitez la a răspunde unei ultime minciuni a postfaţatorului pe care l-am onorat oricum cu o atenţie nemeritat de extinsă” – atribuite mie.

Pentru că Laszlo se „amuză” punînd alături aserţiuni din Săptămâna Roşie şi din „România Mare”, le voi aşeza şi eu pe ale sale alături de altele fără a preciza în mod inutil de unde sînt culese: „aberaţiile publicate de un cretin [...] Mircea Stănescu”; „un descreierat – Mircea Stănescu”; „o nulitate (Mircea Stănescu) care semnează un articol mincinos şi calomniator”; sau „mîrşăviile susţinute de Mircea Stănescu” căruia „îi mai rămîne o scuză: un derapaj acut psihic”[11].

Şi totuşi, cele spuse pînă acum nu arată ideea pe care Laszlo o are despre subiectul istoric în discuţie, la fel cum nu explică nici motivaţiile sale.

Pentru a fi corect, trebuie să spun că luarea de cuvînt a scriitorului Laszlo – la fel ca şi a istoricilor Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican – se deosebeşte într-un punct esenţial de poziţia restului intelighenţiei româneşti, al cărei comportament se manifestă printr-o tăcere mormîntală nu doar asupra subiectului în discuţie, ci şi, în genere, asupra a tot ceea ce este legat de Paul Goma. Trebuie să-i recunosc deci lui Laszlo cel puţin un merit, şi anume: acela de a încerca să-l înmormînteze intelectual pe Goma în urma unui surogat de analiză şi de discuţie.

Ca istoric ori, în genere, ca intelectual, trebuie să dai dovadă de o enormă carenţă intelectuală pentru a crede că există etnii – în speţă cea evreiască – predispuse la comunism, căci pentru omul de ştiinţă nu există alte explicaţii decît cele de natură socială. Asemenea pretinse explicaţii nu au nimic de-a face cu raţiunea, ci cu dogma. La fel de dogmatice sînt însă şi supoziţiile textelor lui Laszlo Alexandru.

Urmîndu-l pe Ovidiu Pecican, Laszlo nutreşte convingerea că în cazul „atrocităţilor comise de evreii din Basarabia împotriva românilor” „Nu a fost vorba despre un conflict interetnic”, ci că „mesajul este unul de critică socială”[12], evreii respectivi protestînd astfel – alături de ucraineni (şi de ruşi!) – împotriva discriminărilor şi corupţiei statului burghez. Cu o asemenea gîndire adîncă asupra subiectului – care presupune că în timp ce-i ucideau, jefuiau şi batjocoreau pe ostaşii şi reprezentanţii administraţiei româneşti, evreii (împreună cu ucrainenii şi ruşii) transmiteau mesaje filozofice de critică socială – nu este de mirare că Laszlo găseşte că, în dezbaterea sa împreună cu Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican asupra „cazului Goma”, „urcam la rădăcina fenomenului”.

Privitor la sursele pe care Goma îşi întemeiază analiza, Laszlo le indică doar pe cele care îi convin, adică: nu-i periclitează argumentaţia. Căci dacă pînă la ediţia de la Vremea el nu citise Săptămâna Roşie, de data aceasta arată că a parcurs-o, la fel cum arată că a parcurs şi studiul meu anexă. Numai că lectura sa nu înregistrează decît ceea ce îi slujeşte pentru a-l „contesta” pe Goma. Or, cartea lui Goma este clară – fapt reproşat şi de studiul meu lui Radu Ioanid –, ea întemeiîndu-se în primul rînd pe textele unor autori precum: sionistul comunist Matatias Carp, evreul fost comunist Mihail Bruhis şi evreul fost comunist utopic Z.K.-Gr. Vindeleanu. I-am mai reprodus o dată nu atît pentru a restabili – iarăşi – adevărul, ci pentru a arăta practicile la care recurge autorul unui text care îl acuză pe Goma tocmai de „parţialitate” şi „unilateralitate”[13].

Două dogme privitoare la România animă textul lui Laszlo: 1). Că aceasta a fost, încă de la 1867 (dacă nu chiar de la 1848), cea mai antisemită ţară a Europei de dinainte de Primul Război Mondial; 2). Că ea a instituit cea mai severă legislaţie antievreiască din Europa, mai severă chiar decît în Germania nazistă. A încerca să-ţi sprijini argumentaţia pe textele Hannei Arendt – ea însăşi tributară informaţiei accesibile perioadei sfîrşitului celui de-Al Doilea Război Mondial, ea însăşi acuzată cînd de „antisemitism”, cînd de a fi bîntuită „de ura de sine” proprie evreului – este de două ori eronat. Suficient de indicat aici este că patriarhul cercetării Holocaustului, Raul Hilberg, respinge o asemenea vedere asupra chestiunii, în timp ce la treizeci şi şapte de ani de la apariţia cărţii lui Arendt, Eichmann la Ierusalim, Laszlo se arată un disciplinat propagator al mitologiei istorice care slujeşte Industriei Holocaustului drept muniţie de război. Laszlo: „Dar nu numai Parlamentul român şi legislaţia statală erau impregnate de autoritarism împotriva minorităţilor neasimilate, ci chiar mentalitatea populară nu ezita să îndemne la violenţe. Toată Basarabia era un butoi de pulbere antisemită...”

În plus, Laszlo dă glas altor două dogme proprii Industriei Holocaustului, şi anume: lipsa de inteligibilitate a crimelor comise împotriva evreilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi „unicitatea” Holocaustului. Căci altfel nu se explică de ce – iar Laszlo nu ne luminează nici pe departe –, dacă antisemitismul era atît de puternic în România antebelică, pentru a trece de la „îndemnuri la violenţă” la „fapte” a fost aşteptat Antonescu? Altfel spus, nu înţelegem cum, într-o ţară ca acea Românie despre care ne vorbeşte Laszlo, antisemitismul devine criminal la circa 70 de ani distanţă? La fel, el nu ne luminează nici de ce „notoriul criminal de război” Antonescu nu i-a predat naziştilor pe evreii din Vechiul Regat după epuizarea de către Germania nazistă a oricărei alte soluţii a „problemei evreieşti” – alta decît exterminarea – de după Conferinţa de la Wannsee din ianuarie 1942? Textele lui Laszlo sînt, în acest sens, un exemplu greşit de punere a întrebării de început cu care debutează orice interogaţie ştiinţifică. Apoi, autorul nu ne luminează nici de ce „atrocităţile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor” ar fi nişte „ignonimii”, adică nişte crime obişnuite (şi, în plus, „masiv contrafăcute”), în timp ce crimele colective comise de regimul antonescian un „genocid”. Prin urmare, lui Laszlo nu-i rămîne decît să se simtă în continuare ofensat de analiza pe care am făcut-o textelor sale, căci reacţiile-i nu fac decît să indice o obsesivă situare în para-ştiinţă.

Expunerea istorică a lui Laszlo este cînd contrafactuală, cînd fără referire la contextul istoric, toate acestea arătînd că el lucrează cu o schemă de analiză anistorică. Este cazul chestiunii politicilor protecţioniste, al măsurilor sociale ale tînărului stat naţional al Principatelor vizînd stoparea imigraţiei şi a polemicii lui Kogălniceanu cu influenta Alianţă Israelită Universală, în legătură cu care Laszlo comentează: „Cine ar fi crezut? Refrenul ceauşist al «neamiestecului în treburili intierni» funcţiona deja la 1869! Timpul s-a oprit în loc.” În fapt, nu timpul, ci aplecarea asertorului asupra subiectului este cea care comite clasica eroare istorică de a analiza trecutul prin prisma prezentului.

Dezolantă este şi înfăţişarea mizei cărţii lui Goma. Căci dacă românii aveau „problema lor” cu evreii, iar aceasta consta în răzbunarea pentru „atrocităţile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor” cu un an mai devreme – aşa cum afirmă Goma – atunci Laszlo nu ne lămureşte cum din punct de vedere istoric crimele antonesciene – sau marea lor majoritate – ar putea fi subsumate noţiunii de Holocaust? În această perspectivă, crimele colective ale regimului antonescian pot fi numite: crime de război, crime împotriva umanităţii, genocid, însă nu pot fi subsumate Holocaustului, care reprezintă exterminarea evreilor (şi în acelaşi timp a handicapaţilor şi romilor) din motive ideologice (proprii naţional-socialismului), nu din motive de răzbunare şi nici pentru a-i jefui[14].

A refuza să iei act de acest punct de vedere, numindu-l „minciună flagrantă şi profund insultătoare”, şi acuzîndu-l pe susţinătorul său de „antisemitism” şi „negare frontală a Holocaustului” (nici măcar „deviantă”, cum susţine Radu Ioanid!), reprezintă o crasă necunoaştere a dezbaterii din literatura ştiinţifică privitoare la Holocaust. Iată de ce îţi vine să te închini, atunci cînd Laszlo ia Parchetul drept arbitru într-o dezbatere intelectuală (curat „dezbatere” şi curat „intelectuală”!): „Atrag atenţia că ne aflăm deja în sfera unei culpe sancţionabile penal”. Semnalul de alarmă al lui Laszlo face casă bună cu ameninţările nevoalate ale lui Teşu Solomovici – fostul tovarăş de la „Munca” devenit gardian al „Ordonanţei de urgenţă privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii” – adresate colegilor săi editori de la Vremea cu prilejul lansării Săptămânii Roşii la Tîrgul de Carte din vară: „Grijă mare, grijă mare, că-i caz penal!”

În studiul care însoţeşte eseul lui Goma demonstram că Radu Ioanid este un falsificator conştient de citate întrucît, pentru a-şi proba susţinerile, el nu doar citează aiurea din romanul Basarabia ci, şi mai grav, falsifică sistematic – atît în textul privitor la Goma, cît şi în lucrările istorice – documentele de epocă antonesciană. Faptul că lui Laszlo toate acestea i se par „nesemnificative neconcordanţe de citate” care pot fi reproşate „eventual” traducătorilor lui Radu Ioanid nu fac decît să-l situeze într-o ilustră companie. În studiul meu citam şi din lucrarea Evreii sub regimul Antonescu, carte care nu a fost tradusă din nici o limbă, iar Laszlo impută falsificările de acolo – „eventual” – tot traducătorilor.

La fel, studiul meu critica aşteptările deplasate ale lui Laszlo, şi anume că după el lucrarea lui Goma nu arată asemeni unui tabel în care pentru fiecare „ignonimie” săvîrşită de evrei împotriva românilor nu aşează alături o alta săvîrşită de români împotriva evreilor, pentru ca informaţia să fie pusă în pagină în mod „echilibrat”.

Pentru a-şi convinge cititorii că „«Istoricul» Mircea Stănescu are probleme cu cronologia”, Laszlo uzează de tertipuri nedemne de un mînuitor al cuvîntului, afirmînd că: „eu însumi [Laszlo adică – n. m.] am fost primul critic al antisemitismului lui Paul Goma, nu Radu Ioanid şi nici Michael Shafir”, pe motiv că discuţia sa cu Ion Solacolu s-a desfăşurat „preponderent” „în luna noiembrie 2002”. Mă văd nevoit să mă autocitez: „Primul comentariu la Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii nu îi aparţine însă lui Ioanid, ci lui Michael Shafir”[15]. Prin urmare, Laszlo se simte în mod iluzoriu deposedat de o atare anterioritate, însă aceasta se întîmplă nu din pricina cronologiei pe care pretinde că o stăpîneşte, ci numai pentru că Shafir nu-l acuză nicăieri pe Goma de „antisemitism”, ci de: „negare” şi „trivializare” a Holocaustului. În mod obişnuit, orice expunere cronologică este în funcţie de momentul publicării criticilor privitoare la Săptămâna Roşie. Iar discuţia epistolară a lui Ion Solacolu cu Laszlo Alexandru, intitulată Polemici pe internet, a apărut pentru prima dată în revista „Columna” din Tîrgu Jiu în 2003 (nr. 5-6), în timp ce cartea lui Shafir a fost publicată în ediţie română în noiembrie 2002. Dar chiar şi lucrînd cu criteriul lui Laszlo – cine este emiţătorul primelor pulsiuni împotriva lui Goma – el tot nu trece de examenul pe care şi l-a propus. Citez din introducerea cărţii lui Shafir: „Versiunea originală a textului a fost finalizată în noiembrie 2001 şi a fost publicată în limba engleză în august 2002, în colecţia ACTA condusă de Leon Volovici, la Centrul Internaţional Pentru Studierea Antisemitismului de pe lîngă Universitatea Ebraică din Ierusalim.”[16] Prin urmare, devine inutil de precizat cine are probleme cu cronologia şi, în egală măsură, cu... „protocronizarea”[17].

Iar Laszlo încheie apoteotic: „Această realitate [a primordialităţii sale faţă de Shafir în vituperarea „antisemitismului” lui Goma – n. m.] nu-l împiedică pe postfaţator să ne trateze în ordine inversă, probabil fiindcă celorlalţi doi comentatori [Radu Ioanid şi Michael Shafir – n. m.] le poate reproşa, prin atacuri la persoană, evreitatea, pe cînd despre mine n-are încă date că aş fi fost circumcis.” Concluzia este deci că „probabil” sînt – şi eu, la fel ca şi Goma – „antisemit”. Cu un demers atît de profund nu este neaşteptat că Laszlo ajunge la o asemenea concluzie, căci pentru Industria Holocaustului, ale cărui dogme şi teme el le vehiculează, nu există decît o încheiere alternativă ciudat de „etnică”: toţi cei care nu împărtăşesc mistica Industriei Holocaustului sînt fie „antisemiţi” (ne-evreii), fie „bîntuiţi de ura-de-sine” (evreii).

Laszlo încearcă să-şi justifice lipsa de sensibilitate faţă de tragedia basarabenilor, reproşată de textul meu, printr-un „nu e în chestie”. El face foarte bine că se autocitează, iar eu, la rîndul meu, voi mai cita o dată. Ca să nu se uite. Laszlo: „eu, ca scriitor, aleg să mă transpun în pielea evreilor persecutaţi de Antonescu, discriminaţi, spoliaţi, alungaţi şi decimaţi în Transnistria, iar nu în pielea basarabenilor care, pentru puţini ani, s-au regăsit printr-un accident istoric fericit la pieptul patriei”[18]. Şi acum să deschid DEX-ul, pentru filologul Laszlo, la termenul „(a se) transpune”: „2. Refl. Fig. A se situa cu mintea, cu imaginaţia etc. în altă situaţie sau în alt timp.” Atîta spuneam şi eu: că Laszlo Alexandru alege sã situeze cu mintea, cu imaginaţia etc. doar în situaţia evreilor persecutaţi, iar nu şi a basarabenilor, adică, pe scurt: că argumentaţia sa etică este „şi chioară şi şchioapă”[19]. Nici mai mult, nici mai puţin.

Dar cea mai flagrantă postură în care se situează Laszlo, criticul „antisemitului” şi „negaţionistului” Goma, este aceea că de la un asemenea vajnic denunţător-la-Parchet ar fi fost bine ca în acelaşi timp să-şi asume, în calitate de membru responsabil al comunităţii din care face parte – iar ca româno-maghiar al celor două comunităţi – responsabilitatea individuală pentru crimele făptuite de conaţionalii săi – români şi maghiari deopotrivă – împotriva evreilor. Şi nu numai a lor. Citez din Săptămâna Roşie un fragment care se referă la Elie Wiesel, care însă l-ar putea privi la fel de bine: „minţea neruşinat... : a)...prin omisiune: nu a suflat un cuvânt despre ocuparea, între 1940-1945, de către Ungaria, a unor teritorii din (Ceho)Slovacia, din Iugoslavia, din România; totodată a trecut sub tăcere responsabilitatea ungurilor, începând din septembrie 1940, în masacrarea românilor (peste 1.000 de oameni ucişi în primele zile după cedarea Ardealului de Nord; în jur de 100.000 de tineri români înrolaţi cu forţa în armata maghiară şi dispăruţi pentru totdeauna pe frontul de Est; zecile de mii de români concentraţi în detaşamentele de muncă, scufundaţi şi ei în pământurile Rusiei, Poloniei, Germaniei); a sârbilor (80.000 de persoane ucise, dintre care 18.000 numai în masacrul de la Bacika, operaţie de «curăţenie etnică» declanşată din ordinul amiralului Horthy la 12 decembrie 1940, pentru a face loc ungurilor din Ardeal, din Bucovina, din Croaţia), mulţi dintre supravieţuitorii sârbi refugiindu-se – unde? în România!; a evreilor: peste 200.000 de evrei din Ardealul de Nord (dintre care 36.000 din Maramureşul său [al lui Wiesel – n. m.] natal – asasinaţi de unguri în 1941 la Kameneţ-Podolsk), la care se adaugă 418.000 de evrei din Ungaria propriu-zisă trimişi la moarte în lagărele de exterminare germane”[20].

Pînă la o eventuală asumare a responsabilităţii – care, constat, continuă să întîrzie la fel ca şi despărţirea de Goma – aserţiunile sale cu privire la „antisemitismul” şi „negaţionismul” lui Goma sau Stănescu nu pot fi luate nicidecum ca o dovadă de probitate morală, ci suspectate de motivaţii similare celor ale Industriei Holocaustului. Căci dacă în încercarea de a împiedica dezbaterea despre Holocaust/crimele regimului antonescian împotriva evreilor nu este cazul unor profituri financiare, atunci este vorba despre profituri politice şi simbolice care trimit la practicile prin care se urmăreşte obţinerea de prestigiu şi putere în interiorul disciplinelor şi al instituţiilor culturale. Laszlo: „El [Goma – n. m.] preia cu toată convingerea teza lui Norman G. Finkelstein şi îi acuză pe evrei că urmăresc doar extorcarea de fonduri ca despăgubiri pentru Holocaust.” Cum Laszlo nu a citit decît varianta Săptămânii Roşii publicată la Vremea, el nu l-a citit nici pe Finkelstein, a cărui teză – minuţios demonstrată – presupune că „Industria Holocaustului” reprezintă exploatarea suferinţei evreieşti în scopuri politice şi financiare[21]. Iar această exploatare poate fi făcută la fel de bine nu doar de către evrei, ci şi de ne-evrei precum Laszlo şi alţii citaţi atît de Goma, cît şi de mine.

Laszlo face un teribil lapsus revelator, atunci cînd încă de la începutul textului său se include în grupul „contestatarilor scriitorului [Paul Goma – n. m.]”, în timp ce Radu Ioanid, la rîndul lui, a scris, după Laszlo, „Un eseu polemic tăios împotriva lui Paul Goma”. Ceea ce arată cît se poate de clar că nu despre legitima contestare a vreunei afirmaţii este vorba, ci de contestarea lui Paul Goma însuşi. În România de astăzi, poziţionarea în cîmpul cultural se poate face cel mai bine nu militînd pentru o istorie corectă a Holocaustului, pe de o parte, şi a criminalităţii comuniste, pe de alta, şi nu întreţinînd o memorie justă a celor două orori, ci luptînd împotriva imaginarului antisemitism (al lui Goma, de pildă) şi contribuind la împiedicarea unei dezbateri adevărate şi cinstite. O carieră sigură se poate face astăzi prin situarea oportună de partea curentului dominant, iar nu luptînd împotriva lui.

Ca să acuzi pe cineva de „antisemitism”, îţi trebuie nu doar ceva mai mult decît „dovezile” lui Laszlo cu privire la „turcul” Goma şi „pistolul” Stănescu, ci unele fundamental diferite. În plus, ca să-i ironizezi pe aceiaşi drept pretinşi istorici, ai nevoie de cu totul alte calităţi decît cele probate de textele luate în discuţie. Şi nu ai decît să te legeni în iluzia că eşti partizanul unui discurs „democratic”, „tolerant” şi „dialogal”, căci nu vei ajunge nicicînd la numitele: democraţie, toleranţă şi dialog. Altfel, reaua intenţie, incompetenţa şi/sau indigenţa intelectuală îţi vor juca negreşit feste, în timp ce titulatura acordată sieşi de „polemist” nu va reuşi să le mascheze. Pînă acum, producţiile de acest fel ale lui Laszlo Alexandru rămîn la stadiul de nulităţi nocive.

Bucureşti, 3 octombrie 2004


NOTE

[1] V. Paul Goma antisemit, la www.eleonardo.tk, nr. 5/2004, în special capitolul 9, intitulat „Despărţire”, şi scrisoarea autorului din 14 martie 2004 adresată lui Paul Goma, intitulată O poveste adevărată, publicată în acelaşi număr. De notat că din 1997 Laszlo Alexandru se tot desparte de Paul Goma. Deşi resorturile unei asemenea neîncheiate despărţiri nu ar fi inutil de sondat, ele nu fac obiectul prezentului text. Singura întrebare care se pune deocamdată este dacă, de această dată, Laszlo Alexandru va reuşi cu adevărat să se despartă de Goma.

[2] V. Săptămâna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Eseu, varianta 11 martie 2004, ediţie îngrijită de Flori Stănescu, studiu şi index de Mircea Stănescu, Bucureşti, Editura Vremea XXI, 2004, 375 p.

[3] Cf. ediţia de la Editura Museum, Chişinău, 2003, 91 p, şi cea de la Editura Criterion, 2004, 150 p. Prezentarea pe care Laszlo o face chestiunii arată că nu citise niciuna dintre aceste ediţii ale Săptămânii Roşii înainte de publicarea sa la Editura Vremea. Căci după ce citează eseurile: Pe ei i-a întrebat cineva dacă sînt anti-goi?, Basarabia şi „problema” şi romanul Basarabia, el afirmă că Goma „a revenit cu volumul incendiar Săptămîna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii”, şi trimite la ediţia publicată la Vremea. Că nu ai cunoştinţă despre aceste lucruri nu ar fi grav dacă ai recunoaşte că nu ai citit înainte de a scrie asupra subiectului şi, mai ales, dacă nu i-ai acuza pe alţii că nu stăpînesc cronologia, aşa cum o face Laszlo în ce mă priveşte.

[4] V. Paul Goma antisemit, pe situl www.electra.tk, nr. 5/2004. Fără vreo altă indicare, toate citatele trimit la acest text.

[5] Privitor la argumentaţia de fond a lui Laszlo, este de remarcat că am citat într-adevăr „pe larg” din textul acestuia, căci în mod obişnuit, pentru a indica tipul său de analiză, sînt suficiente cîteva pasaje, cînd nu este de ajuns o simplă trimitere. Faptul că Laszlo se „amuză” sau se simte „nedreptăţit” întrucît din alţi autori am citat mai mult, se datorează aspectului contrafactual al argumentaţiei sale. În plus, fragmentul pe care Laszlo mă acuză că i l-am „amputat” nu spune cu nimic mai mult decît ceea ce citasem, fapt care poate fi verificat de orice lector de bună credinţă.

[6] V. Ion Solacolu – Laszlo Alexandru, Polemici pe internet: Goma şi Basarabia, pe situl www.electra.tk, nr. 1 (12)/2003.

[7] V. Ovidiu Pecican, Paul Goma istoric, la www.eleonardo.tk, nr. 4/2004.

[8] Sublinierile italice îmi aparţin, pe cînd cele cu bold aparţin autorului.

[9] Aici Laszlo se referă la scrierea lui O. Pecican, Paul Goma istoric, loc. cit.

[10] Iată „invectiva” într-o demonstraţie de mutaţie de sens proprie intelighenţiei româneşti: „Coposu? Tatăl Naţiei îi tratase de... minoritari pe basarabenii şi bucovinenii veniţi în decembrie 1989 să ceară alipirea la Patria Mamă – de care el (şi Măgureanu) nu avea(u) nevoie!” Săptămâna Roşie, ed. cit., p. 297.

[11] Cf. „România Mare”, nr. din 13 iunie 2003, pp. 2, 3, şi 20 iunie 2003, p. 18.

[12] Cf. O. Pecican, Paul Goma istoric, loc. cit.

[13] V. Un caz recent. Cercetarea exterminării evreilor şi acuza de „antisemitism”, în Săptămâna Roşie, ed. cit., p. 323.

[14] Cu privire la respingerea motivaţiei jafului pentru includerea cazului Jedwabne în Holocaust, a se vedea de pildă textul lui Norman Finlkelstein intitulat Goldhagen pentru începători. Un comentariu despre cartea Vecinii a lui Jan T. Gross, trad. de Mircea Stănescu, în revista „Timpul”, nr. 10/2004, pp. 12-13.

[15] Un caz recent. Cercetarea exterminării evreilor şi acuza de „antisemitism”, loc. cit., p. 322. Cartea la care făceam trimitere este Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

[16] M. Shafir, Între negare şi trivializare..., p. 17.

[17] Între atîtea altele, Laszlo îl acuză pe Goma de „«protocronizarea» propriului antisemitism”.

[18] Ion Solacolu – Laszlo Alexandru, Polemici pe internet: Goma şi Basarabia, loc. cit., subl. mele.

[19] Un caz recent. Cercetarea exterminării evreilor şi acuza de „antisemitism”, loc. cit., p. 327.

[20] Săptămâna Roşie, ed. cit., p. 9.

[21] Cf. Industria Holocaustului. Reflecţii asupra exploatării suferinţei evreieşti, Bucureşti, Editura Antet, f. a., trad. de Nicolae Năstase.

Publicat în „Jurnalul literar”, serie nouă, an XV, 2005, nr. 21-24, p. 4.

Un caz recent. Cercetarea exterminării evreilor şi acuza de „antisemitism”

În numărul 177, din 15-21 iulie 2003, revista „Observator cultural” a publicat un text amplu al lui Radu Ioanid. Autorul încerca o analiză a cărţilor lui Paul Goma, Basarabia[1] şi Săptămâna Roşie, 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii[2], pentru a ajunge la concluzia: că avem de-a face cu o producţie şi, în mod conex, cu un autor „negaţionist”, care face un „decupaj istoric arbitrar”; cu un „istoric naţionalist” care culpabilizează populaţia evreiască fără apărare din acei ani; care „se luptă din greu cu o dilemă a antisemiţilor români” – şi, desigur, nu o depăşeşte –, pentru a încheia cu: „teoria lui Goma reprezintă exact pretextul folosit de Ion Antonescu şi de propaganda regimului său pentru începerea Holocaustului din România”[3].

Ca unul care nu doar că am citit cărţile în discuţie, dar am şi recenzat una dintre ele[4], frapat fiind de aceste aserţiuni, folosesc prilejul pentru a cîntări concluziile lui Radu Ioanid, făcînd totodată abstracţie de gravitatea acuzelor puse în joc. Pentru aceasta îi voi urmări argumentaţia şi modul în care lucrează cu sursele, tocmai pentru a mă lămuri eu însumi despre ce este vorba aici: despre o analiză şi, în mod similar, de acuze temeinic dovedite sau despre altceva? Pentru că Radu Ioanid doreşte să-şi întemeieze istoric concluziile prezentate mai sus, voi proceda la analiza unui număr redus, dar suficient de relevant de pasaje din lucrările sale, tocmai pentru a vedea dacă şi/sau cum le susţin.

O privire rapidă asupra primului colaj de citate din Basarabia arată că Radu Ioanid nu stăpîneşte procedeul citării. Altfel nu se explică diferenţele, în interiorul ghilimelelor, între ceea ce autorul crede că citează şi textul original. Iată doar trei dintre ele: în loc de „evreul (...) ar fi putut să fie consăteanul nostru” din textul original – găsim: „evreul (...) ar fi putut fi consăteanul nostru”; în loc de: „ordinul de a fi ucis şi unchiul meu, Ion Goma (...) prin foame şi prin sete” – „ordinul de a fi ucis unchiul meu, Ion Goma (...) prin foame şi sete”; şi, în fine, în loc de „Este adevărat, în România evreii şi ungurii din Securitate” – „E adevărat, în România evreii şi ungurii din Securitate”[6].

Frapat de o asemenea manieră de a cita, am procedat la o verificare sumară a unuia dintre textele istorice ale lui Radu Ioanid. În urma căreia am constatat că „diferenţe” de tipul indicat mai sus există nu doar între ceea ce citează Radu Ioanid şi documentele de epocă, ci şi între ceea ce acelaşi autor citează, de la un text la altul, din aceleaşi documente de epocă. Neputînd insista, mă voi limita, şi aici, doar la trei exemple, relevante atît pentru subiectul în discuţie – evreii în perioada 1940-1944 –, cît şi pentru „probatoriul” concluziilor autorului cu privire la Goma şi la lucrările acestuia. Iată-le, prezentate în forma lor cea mai nudă.

(1a) De fapt, pe 28 iunie 1941, la ora 23, Ion Antonescu i-a dictat, prin telefon, colonelului Constantin Lupu, comandantul garnizoanei din Iaşi, un lung ordin care conţinea instrucţiuni ce specificau că «evacuarea populaţiei evreieşti din Iaşi este necesară şi trebuie să fie totală (inclusiv femeile si copiii). Evacuarea se va face pachete-pachete [limbajul lui Antonescu – notă R.I.] întîi la Roman şi apoi la Tîrgu Jiu.»[6]

(1b) În noaptea de 28 spre 29 iunie, la ora 23, colonelul Lupu a avut o convorbire telefonică cu Ion Antonescu, raportîndu-i situaţia. Ion Antonescu a ordonat «evacuarea totală (inclusiv femeile şi copiii) populaţiei evreieşti din Iaşi, considerând această evacuare ca „necesară”. Evacuarea trebuia făcută pe „pachete”, mai întâi la Roman şi apoi la Târgu-Jiu»[7].

După cum se poate constata cu uşurinţă, avem aici o primă neconcordanţă între citate – ambele reproduse de Radu Ioanid. Mai întîi, topica frazei este diferită. Situaţia ar putea fi explicată prin retraducerea citatului – în română în original – o dată cu textul englez (?) al autorului. În mod normal însă, autorul şi/sau traducătorii săi ar fi fost obligaţi, în această situaţie, nu să retraducă documentele în română, după ce au făcut-o iniţial într-o altă limbă, ci să le reproducă pe cele din limba de origine. Însă nu avem confirmarea că situaţia stă aşa, dat fiind că diferenţele de tip inversiune a frazei nu apar şi în cazul altor citări ale lui Radu Ioanid – vezi, de pildă, primul colaj din Basarabia –, ci doar în cazul în care acesta citează documente de epocă.

În plus, cuvintele „necesar” şi „pachete”, care i-au aparţinut lui Ion Antonescu sînt deghilimetate, iar cuvîntul „pachete” este dublat, sub formula „pachete-pachete”. Întrucît nu am la dispoziţie documentul original, mă pot limita la a conchide că nu este credibil ca Antonescu să fi folosit această din urmă formulare, întrucît... ea nu există în limba română, care atestă pentru limba vorbită simplu, fără înflorituri – cea în care se exprima militarul Antonescu – doar expresia: „Îi faci pachet şi îi evacuezi...” Situaţia pare să fie confirmată şi de faptul că prima „citare”, tot a lui Radu Ioanid, nu o înregistrează.

Dar să continui cu tipul de „citare” propriu autorului, confruntîndu-l, de această dată, cu documentele publicate de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România.

(2a) Un comunicat oficial, datat la 1 iulie de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, anunţa moartea a 500 de evrei. În comunicat se putea citi: «Sovietele urmăresc pe toate căile să producă acte de sabotaj, de dezordine şi de agresiune, în spatele frontului. În acest scop, lansează din avion, cu paraşutele, spioni şi agenţi terorişti care i-au contact cu agenţii rezidenţi din ţară şi cu populaţia iudeo-comunistă, pentru a organiza împreună acte de agresiune. Câţiva dintre aceşti agenţi au fost prinşi, iar actele de agresiune au fost sancţionate. La Iaşi au fost executaţi 500 de iudeo-comunişti care trăseseră focuri de armă din case asupra soldaţilor germani şi români. Toate încercările ce se vor mai face de a tulbura liniştea şi ordinea vor fi reprimate pe loc, fără cruţare.»[8]

(2b) «Sovietele urmăresc pe toate căile să producă acte de sabotaj, de dezordine şi de agresiune în spatele frontului. În acest scop, lansează din avion cu paraşutele spioni şi agenţi terorişti, care iau contactul cu agenţii rezidenţi din ţară şi cu populaţia iudeo-comunistă pentru a organiza împreună acte de agresiune. Câţiva din aceşti agenţi au fost prinşi, iar actele de agresiune încercate au fost sancţionate. La Iaşi au fost executaţi 500 iudeo-comunişti care trăseseră focuri de arme din case asupra soldaţilor germani şi români. Toate încercările ce se vor mai face de a tulbura liniştea şi ordinea vor fi reprimate pe loc, fără cruţare.»[9]

În afară de faptul că Radu Ioanid reface ortografia documentului original, textul său introduce o greşeală gramaticală, adaugă o prepoziţie, înlocuieşte cuvinte sau chiar le elimină. Modificările nu sînt radicale şi grave – ca în alte cazuri, aşa cum voi arăta –, însă ele indică, încă o dată, lipsa funciară de respect pentru surse, în general, şi pentru document, în special. Ceea ce, pentru un istoric, este grav. În plus, citarea din comunicatul oficial al guverului Antonescu păcătuieşte prin parţialitate. Iar aici schimbarea sensului documentului este radicală. Iat-o:

Populaţia paşnică are datoria de a obliga [denunţa – n. m.] imediat autorităţilor locale pe toţi cei suspecţi şi pe toţi străinii apăruţi de curând în localitate. Cine nu divulgă la timp pe aceşti turburători ai ordinii şi siguranţei vor fi executaţi împreună cu toată familia[10].

Această omisiune – intenţionată ca orice decupare de citate – are ca efect falsificarea sensului întregului document, care acum devine clar pentru orice cititor: populaţiei române îi era rezervată, de către regimul Antonescu, aceeaşi soartă ca şi celei evreieşti („iudeo-comuniste” în limbajul regimului), dacă nu îi denunţa autorităţilor pe suspecţii din spatele frontului. Cum şi cît a fost aplicat ordinul sau, altfel zis, dacă evreii şi românii au fost trataţi în mod egal de către regim din acest punct de vedere este o altă problemă. Însă sensul măsurii, pe care Radu Ioanid o ascunde, acesta a fost. Dar să continui:

(3a) De asemenea, în dimineaţa zilei de 29 iunie [1941 – n. m.], Mihai Antonescu a ordonat prefecturii judeţului Iaşi ca «populaţia evreiască din oraş să fie evacuată cu bărbaţi, femei şi copii, pe grupuri, un transport fiind îndreptat spre Tîrgu Frumos, iar altul spre Podul Iloaiei»[11].

(3b) - Populaţia evreiască din oraşul Iaşi urmează să fie evacuată, cu bărbaţi, femei şi copii. - Evacuarea se va face pe grupuri, punându-se la dispoziţie numărul de trenuri necesare. - Domnia sa [Mihai Antonescu – n.m.] a ordonat a se hotărî de Ministerul Afacerilor Interne localităţile unde se evacuează. - Numărul evreilor din Iaşi este de circa 45 000 (bărbaţi, femei, copii). Rog a da dispoziţiuni pentru efectuarea acestei operaţiuni. Prefect, (ss) Col. Captariu nr. 1052 din 29.VI.1941[12].

Am citat documentul pînă la final pentru a nu exista nici un dubiu: pe lîngă lucrul haotic şi neprofesionist cu sursele, Radu Ioanid este şi un falsificator de citate cu intenţie, şi aceasta pentru două motive, anume: „refacerea” citatelor şi adăugarea unei întregi fraze. Fraza subliniată de mine în textul său nu există în ordinul lui Mihai Antonescu, fiind adăugată de autor tocmai pentru a produce o argumentaţie pe care, altfel, nu ar fi putut-o susţine.

Pe document există, însă, o rezoluţie din ziua următoare, care, desigur, ca orice rezoluţie, nu putea să-i aparţină lui Mihai Antonescu. Iat-o:

30.VI. – Dl. gl. Popescu a dat ordinul ca din Iaşi să se evacueze toţi evreii suspecţi. Ei vor fi evacuaţi în Podu Iloaiei şi Târgul Frumos. - Cei din seara de 29.VI.1941 se evacuează: 1/2 Slobozia, 1/2 Caracal, unde vor fi puşi la muncă şi din ceea ce câştigă se întreţin[13].

Radu Ioanid a „captat” rezoluţia şi a introdus-o în textul care reproducea ordinul lui Mihai Antonescu. El îi atribuie deci lui Mihai Antonescu un ordin – atestat documentar, cum am văzut – folosind un procedeu istoric nepermis: „refacerea” citatului prin asimilarea documentului cu rezoluţia prezentă pe el. Şi aceasta cu scopul de a-i imputa şi ordinul de evacuare parţială a populaţiei evreieşti, ordin pe care l-a dat în realitate ministrul de Interne, Dumitru I. Popescu.

Voi reda, pe scurt, istoria Pogromului de la Iaşi şi a continuării sale – „Trenurile Morţii”, conform documentelor care rezistă la o confruntare între ele şi/sau la o confruntare cu alte surse.

În noaptea de 27 spre 28 iunie 1941, sergentul major TR Mircea Manoliu, membru al Mişcării Legionare, a arestat şi împuşcat, din proprie iniţiativă (a se citi: fără să fi avut vreun ordin de la superiorii săi militari), şase evrei. În acest timp la Iaşi se găseau trupe române şi germane care aşteptau plecarea în direcţia frontului. Sergentului major, care făcea parte din aceste trupe, i s-au alăturat grupe germane de poliţie militară care au maltratat populaţia evreiască, sub pretextul căutării unui aparat de radio-emisie. În cursul zilei de 28 iunie, soldaţi români şi germani au atacat cu armele locuinţele evreieşti, rănind, ameninţînd cu moartea, maltratînd şi jefuind numeroase persoane. În noaptea de 28 spre 29 iunie au avut loc provocări la adresa trupelor germane şi române – puse la cale, după toate datele cunoscute, de către legionari din Iaşi de conivenţă cu germanii –, cu scopul de a face să se creadă că evreii sînt responsabilii. Astfel, au fost trase focuri de armă cu arme de salon şi au fost aruncate petarde.

În cursul zilei de 29 iunie au fost arestate, de către trupele germane şi române, cca 3 000 de persoane, majoritatea evrei, şi duse la Chestură pentru a fi interogate şi triate. După trierea făcută de către patrulele militare, de jandarmerie şi poliţie, un număr de evrei au fost eliberaţi, însă germanii i-au arestat din nou şi au făcut de gardă ca niciunul să nu mai fie pus în libertate. Arestările au continuat, ajungînd la cca 5 000 de persoane. În seara aceleiaşi zile, Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, a ordonat evacuarea întregii populaţii evreieşti din Iaşi (estimată la cca 45 000 de persoane), măsură care ulterior a fost doar parţial aplicată sub forma criminală a „Trenurilor Morţii”.

Pe 30 iunie, printr-un ordin telegrafic, Ion Antonescu a ordonat ca toţi „evreii comunişti” şi cei găsiţi cu arme şi cu steaguri roşii să fie executaţi în aceeaşi noapte. În total, pînă la această dată, fuseseră împuşcaţi cca 300 de evrei, iar 50 au fost răniţi. Execuţiile au continuat însă şi după 30 iunie, întrucît comunicatul lui Antonescu din 2 iulie vorbeşte despre un total de 500 de persoane executate.

Pogromul de la Iaşi poate fi delimitat cu precizie în timp, desfăşurîndu-se în perioada 28 iunie-2 iulie 1941. Această perioadă corespunde cu cea din anul precedent, numită de Paul Goma „săptămîna roşie”. Pogromul, care a debutat din iniţiativa unui militar legionar român şi a germanilor, a fost continuat de autorităţile militare române, interesate la început de restabilirea ordinii, iar apoi de răzbunarea pe nişte oameni nevinovaţi. El reprezintă deci o „comemorare neagră” a evenimentelor din timpul retragerii trupelor române din Basarabia şi Bucovina.

În urma Pogromului de la Iaşi, pe 30 iunie 1941 au fost formate două trenuri, luate în primire de Corpul Gardienilor Publici. Pînă la îmbarcarea evreilor, trupele germane de poliţie militară – între care se remarca o echipă de 10-12 membri ai organizaţiei „Todt” – au fost în prim-plan.

Primul tren, cu un număr de 2 530 de evrei, a fost evacuat la Tîrgu Frumos. Cel de-al doilea, cu un număr de 1 974 de evrei, a fost trimis la Podu Iloaiei.

Cînd cel de-al doilea tren a ajuns la destinaţie, în aceeaşi zi, din pricina maltratărilor prealabile şi a condiţiilor îngrozitoare de transport – sufocare, lipsă de apă şi supraaglomerare, vagoanele fiind închise ermetic – au murit 1 198 de persoane. 776 au supravieţuit.

După ce a făcut un prim popas la Tîrgu Frumos, unde a lăsat un număr de 654 de morţi, primul tren a fost dirijat, la ordinul Ministerului de Interne, către Călăraşi, unde a ajuns pe 7 iulie. Pe acest din urmă traseu el a fost luat în primire de către Jandarmerie. Bilanţul total al victimelor este de 1 519 morţi (din care doi împuşcaţi pentru că au încercat să fugă).

Evacuarea şi tratamentul evreilor pe traseul „trenurilor morţii” fac, în mod egal, parte din represiunea organizată pentru a răzbuna atacurile evreilor din timpul retragerii din Basarabia şi Bucovina şi de a „soluţiona problema evreiască”. Ele au fost opera Poliţiei, Jandarmeriei, Armatei şi Corpului Gardienilor Publici, măsurile represive fiind supervizate de ofiţeri de la Marele Cartier General al Armatei Române.

În cartea sa, Evreii sub regimul Antonescu, Radu Ioanid s-a confruntat cu următoarea problemă: aceea a absenţei documentare care să probeze că Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au ordonat personal declanşarea şi desfăşurarea Pogromului, ca şi „soluţia” criminală a „trenurilor morţii”. În tot acest timp, Ion Antonescu se găsea pe frontul de Est, pentru a asista la operaţiunile militare, locul său fiind ţinut de Mihai Antonescu. Astfel se explică implicarea, la începutul Pogromului, doar a lui Mihai Antonescu. Apoi, este sigur că o situaţie destabilizatoare pentru situaţia internă şi pentru linia frontului ca cea de la Iaşi explică (şi asta tocmai pentru că nu justifică!) planul de evacuare a populaţiei evreieşti de care vorbea Mihai Antonescu şi implicarea ulterioară foarte dură a lui Ion Antonescu personal. Cert este apoi că, fiind situaţie de război, autorităţile militare şi de poliţie locale puteau lua orice măsuri urgente pe care le credeau de cuviinţă, cu sau fără consultarea Marelui Cartier General al Armatei sau a Ministerului de Interne. În fine, persoane cu autoritate politică şi militară ca Ion Antonescu şi Mihai Antonescu obişnuiau să traseze o directivă generală, pe care autorităţile militare din subordine o detaliau şi apoi o executau.

În absenţa documentelor, şi în primul rînd a celor indubitabile, tot ceea ce putem spune în plus nu poate fi decît un amestec de certitudini şi presupuneri.

Fals este însă cu siguranţă că autorităţile militare şi politice ar fi pregătit din timp Pogromul de la Iaşi şi „trenurile morţii”, aşa cum crede Radu Ioanid invocînd neverosimila declaraţie de după război a fostului secretar general al SSI, Traian Borcescu, dată în faţa unui asesor popular. Citez concluzia lui Ioanid: „Cu privire la vinovaţi, după cât se pare rolul SSI-ului român a fost doar acela de a pregăti masacrul de la Iaşi. Totuşi, ulterior, în depoziţia sa, locotenent-colonelul Traian Borcescu, din cadrele SSI, avea să declare: «În ce priveşte masacrul propriu-zis, deşi eşalonul (operaţional al SSI, nota autorului[14]) nu a avut misiune executorie, el a luat, totuşi, parte la măcel prin echipe alcătuite din membrii săi: o echipă condusă de Grigore Petrovici şi de căpitanul Gheorghe Balotescu; o altă echipă condusă de maiorul Tulbure; o alta, condusă de Cristescu Gică, fratele lui Eugen Cristescu. Toate aceste echipe au acţionat sub conducerea directorului Florin Becescu-Georgescu.»[15]. / Este limpede că legionarii, care au incitat la pogrom, au fost înarmaţi şi instruiţi de agenţi ai SSI.”[16]

Nu este deloc, dar deloc limpede că legionarii care au incitat la pogrom au fost instruiţi şi înarmaţi de SSI, aşa cum conchide Ioanid, iar motivele le voi detalia mai jos. Şi de acest fapt este lămurit însuşi autorul, atunci cînd trece – involuntar cred! – de la certitudinea implicării SSI în pogrom, la probabilitatea ei, un singur paragraf mai jos. Citez: „În afară de SSI, în legătură cu care există o mare probabilitate că ar fi fost vinovat de declanşarea pogromului de la Iaşi (beneficiind, în acest sens, şi de posibila complicitate a Biroului Doi al Statului Major al Armatei Române) autorităţile militare locale au avut şi ele o responsabilitate grea.”[17]

Mult mai credibilă decît declaraţia lui Traian Borcescu dată în faţa unui asesor popular, mi se pare declaraţia lui Eugen Cristescu, fostul şef al SSI, care afirma, în timp ce era stors de informaţii la Securitate, că în acea perioadă „S.S.I. nu avea pe nimeni [la Iaşi – n. m.], nici staţie de radio, deoarece centrul de informaţii de pe frontieră plecase cu trupele pe[ste] Prut.”[18] Ordinul lui Ion Antonescu către Prefecturile de Poliţie, Legiunile de Jandarmi şi autorităţile locale din 4 iulie 1941 – care înfiera crimele, maltratările şi jefuirile neorganizate asupra populaţiei evreieşti, şi rezervà guvernului prerogativa soluţionării „problemei evreieşti” – infirmă el însuşi o interpretare de acest gen. Citez documentul aproape în întregime:

„Domnul general Antonescu a dat următorul ordin stop. Dezordinile întâmplate acum câteva zile la Iaşi au pus armata şi autorităţile într-o lumină cu totul nefavorabilă. Cu ocaziunea evacuării Basarabiei a fost pentru armată o adevărată ruşine că s-a lăsat insultată şi atacată de evrei şi comunişti, fără a reacţiona stop. Ruşinea este şi mai mare când soldaţii, din proprie iniţiativă şi de multe ori numai în scopul de a jefui şi maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplare, astfel cum a fost la Iaşi stop. Neamul evreiesc a supt, a sărăcit, a speculat şi a oprit desvoltarea neamului românesc timp de câteva secole stop. Nevoia de a ne scăpa de această plagă a românismului este de nediscutat, dar numai guvernul are drept de a lua măsurile necesare stop. Aceste măsuri se află în curs de aplicare şi ele vor fi continuate după normele ce voi hotărî stop. Nu este admis ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreiască prin jafuri şi masacre stop. Prin asemenea proceduri arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat şi necivilizat şi punem autoritatea şi prestigiul statului român în o lumină cu totul neplăcută stop. Opresc dar cu desăvârşire orice acţiune pornită din iniţiativă individuală şi fac răspunzăto[a]r[e] autorităţile militare şi civile de executarea întocmai a acestui ordin stop. Crimele de asemenea natură constituie o pată ruşinoasă pentru neamul întreg şi ele sunt plătite mai târziu de către alte generaţii decât aceia care le-au comis stop. Cei ce se vor abate sau s-au abătut de la ordinul de mai sus, vor fi daţi în judecată şi li se vor aplica sancţiunile cele mai severe prevăzute de lege stop. / Semnat, general I. Antonescu / Luaţi imediat măsuri pentru executarea întocmai stop[19].”

Pe baza documentelor de care dispunem, putem dovedi implicarea celor doi Antoneşti în evenimente cu două ordine generale. Apoi, putem presupune, pe bună dreptate, că ei au fost la curent cu desfăşurarea Pogromului şi cu soluţia criminală a „trenurilor morţii”, însă pentru aceasta nu este nevoie în nici un caz de falsificare şi nici de omisiune intenţionată de citate. Iar lucrurile stau aşa din raţiuni de: gramatică, cronologie, istorie şi lucru cu sursele.


Suficient deci pentru „analiza istorică” pe care o face Radu Ioanid. Să mă întorc însă la concluzii şi/sau la acuzele sale privitoare la Goma.

Şi să încep cu titlul articolului, care sună exact aşa: Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti şi cu prima lui propoziţie: „Paul Goma trăieşte la Belleville”. Pentru a restabili topografia în datele ei reale, e util să spun că scriitorul nu poate locui „la Belleville”, ci „în Belleville”, întrucît nu este vorba de o localitate, ci de un cartier al Parisului. La fel cum nu poate trăi între „Belleville şi Bucureşti” din acelaşi motiv, plus încă unul: acela că în Franţa el este (încă) refugiat politic, „în exil” adică, aşa cum Ioanid ne arată el însuşi că ştie. Şi tocmai de aceea ironia cinică, alimentată de jubilaţia că fostul dizident trăieşte în izolare, este cu totul problematică. O asemenea retorică este singură în măsură să te descalifice intelectual şi să te excludă din rîndul celor care aspiră la o discuţie şi/sau polemică academice.

Trecînd peste retorica problematică a lui Ioanid, trec, la fel, şi peste biografia pe care i-o face lui Goma, destinată unui public străin (american?), care este plină de erori, pentru a ajunge la acuza de „negaţionism” – una din cele centrale, prin gravitatea sa. Citez: „Cînd vine vorba despre Holocaust, Goma nu este un negaţionist absolut. El nu neagă Holocaustul în general. (…) Problema lui Goma începe cînd încearcă să explice cauzele Holocaustului din România ca fiind generate de victimele evreieşti ale acestuia. De fapt, principalele ţinte ale lui Goma în cartea sa Basarabia şi în articolul publicat în două numere consecutive ale revistei Vatra de la Tîrgu Mureş sînt evreii ca părtaşi la crimele comuniştilor în timpul verii lui 1940. Dacă cineva vrea să înţeleagă cauzele Holocaustului din România, trebuie, după părerea lui Goma, să înceapă cu crimele comise de evrei în Basarabia şi Bucovina de Nord, cînd România a pierdut cele două regiuni în faţa Uniunii Sovietice, în vara lui 1940. Goma este un caz clasic a ceea ce Michael Shafir numeşte «negaţionism deviant» (deflective negationism) [corect fiind, de fapt, „negaţionism deflector” sau „prin deviere”, devianţa fiind cu totul altceva – n. m.], un caz în care se deturnează vina de la făptaşi la victime.”[20]

Nimic mai fals. Iar proba o reprezintă citatele şi doar ele. Goma nu „neagă” nicăieri ceea ce Ioanid îi atribuie, întrucît nu încearcă să explice (în fapt, să aibă pretenţia că justifică!) faptul că la originea vreunui presupus „Holocaust din România” s-ar afla victimele evreieşti însele. Problema în studiu din Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii (eseu, iar nu „articol”, cum depreciativ notează Ioanid, şi al cărui titlu nici măcar nu-l citează, crezînd/sperînd astfel, că ceea ce nu este spus nici nu există!) nu este vreo constituţională vină a evreilor pentru masacrarea la care au fost supuşi de către regimul Antonescu, ci: „Care să fi fost motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza – pentru care, din prima zi a Campaniei antisovietice a celui de al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941), cu o nebănuită cruzime românii i-au masacrat pe evrei, atât pe solul naţional – Pogromul de la Iaşi, Trenul Morţii, Basarabia şi Bucovina liberate de bolşevici – cât mai ales în Transnistria?”[21] „Motiv”, „pretext”, „temei”, „cauză” sînt termeni care angajează un demers explicativ, şi în nici un caz justificativ pentru crime, crime pe care citatul arată că Goma le recunoaşte, deci: nu le neagă. El îşi aşează astfel discursul în logica explicaţiei cauzale, care presupune că ceea ce a fost cronologic înainte explică – şi în nici un caz nu justifică! – ceea ce a fost mai apoi.

În plus, el nu glisează vina de la autori la victime, aşa cum îi impută Ioanid, ci din contră: ca intelectual şi ca scriitor şi-o asumă. Să citez iarăşi: „Oricum, în sarcina şi pe conştiinţa României rămîn în jur de 200 000 de suflete – şi se ştie: crima începe de la unu.”[22] Se poate mai clar de-atît? Din cîte ştiu, este singurul intelectual român care şi-a asumat această culpă. Şi nu sînt semne că cineva doreşte să-l urmeze, ceea ce înseamnă că este de aşteptat, mai degrabă, ca intelighenţia română să înfiereze imaginarul antisemitism al lui Goma. Tocmai pentru a evita asumarea vinei sau, în termenii lui Ioanid, ca să o „devieze”.

La fel de fals este şi că principalele ţinte ale autorului ar fi „evreii”, atît în Basarabia cît şi în Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii. În prima lucrare titlul este pe deplin revelator pentru tematica centrală. În cea de-a doua revelator este subtitlul, în timp ce conţinutul arată că nu atît evreii sînt tema, cît mai ales atitudinile şi comportamentele criticabile şi/sau reprobabile ale unor evrei, fie că este vorba de istorie, de memorie sau de politică.

Aşa stînd lucrurile, Goma nu are nici o „problemă”. În mod sigur însă o problemă are Ioanid cu contrasensurile pe care le face, după ce am văzut că are una fundamentală şi cu utilizarea surselor. O problemă cu – iarăşi – cronologia istorică şi cu istoria selectivă pe care le practică are şi atunci cînd în istoria sa nu găsim nici un cuvînt cu privire la atrocităţile din „săptămîna roşie”, explicaţia pentru masacrele românilor din timpul regimului Antonescu fiind, la fel ca şi la sionistul comunist Matatias Carp, „continuarea firească a zeci de ani de antisemitism în România”[23]. Recunoaşterea de acum a lui Ioanid, anume: că evreii din Basarabia şi Bucovina de Nord „au participat la acţiuni anti-româneşti”, este cît se poate de binevenită, însă el o face abia după apariţia studiului lui Goma, ceea ce înseamnă că ştia adevărul şi că studiul pe care acum îl acuză de „negaţionism” este tocmai cel care l-a obligat să-l şi spună public. Ceea ce îi pune iarăşi o problemă: de onestitate istorică faţă de date şi faţă de surse.

Neargumentată şi, pe cale de consecinţă, nulă este şi afirmaţia că Goma este un istoric „naţionalist”. La fel de frauduloasă logic este şi spusa că: „pentru Goma este mult mai uşor să vadă şi să atribuie vina unei populaţii evreieşti fară apărare”, împreună cu interpelarea – Doamne, Dumnezeule! – asupra statutului de „terorişti bolşevici” pentru cei 33 de copii evrei masacraţi în 1941 de către militari români la Sculeni.

Întrucît Paul Goma s-ar lupta „din greu” cu „o dilemă comună antisemiţilor români” şi n-ar ieşi din ea, Ioanid ajunge în cele din urmă să-l declare ca „antisemit”. Să sondăm dilema pe care i-o atribuie asertorul: „Pe de o parte, aceştia [antisemiţii români dilematici din care ar face parte şi Goma – n. m.] sînt gata să accepte că PCR era un partid mic dominat de minorităţi (unguri, evrei, slavi), din cauză că aceasta le serveşte scopul – acela de a demonstra originile ne-româneşti ale PCR şi fragilitatea sa. Pe de altă parte, semnul de egalitate pe care ei îl pun între evrei şi comunism îi tentează să afirme că majoritatea evreilor erau comunişti sau simpatizanţi evrei. Aceste două teorii nu se potrivesc. Ori PCR-ul era o forţă politică minusculă, insignifiantă, ori era un partid majoritar evreiesc, important. Şi această dilemă trebuie să fie rezolvată de cei care au creat-o.”[24] Lăsîndu-i deocamdată de-o parte pe cei care au creat dilema în cauză, la fel ca şi pe Ioanid care le cere să o rezolve, să vedem cum analizează Goma chestiunile de fapt.

PCR era, într-adevăr, un partid mic, în care minorităţile (ungurii, evreii şi slavii) erau dominante nu în cifre absolute, ci proporţional cu numărul pe care ele îl reprezentau în ansamblul populaţiei României. Apoi, între evrei şi comunism nu se poate pune semnul de egalitate, şi Goma nu o face, întrucît vorbeşte de „o mare parte din ei [evrei – n. m.] (nu chiar toţi – numai circa 98%)”[25]. Iar Ioanid nu va face nimănui vreun serviciu recunoscînd că „o mare parte din” nu este totuna cu „toţi”, la fel cum 98 % nu este totuna cu 100 %. Şi acestea sînt chestiuni de fapt, justificabile pe textele lui Goma, care servesc cunoaşterii istorice, iar nu prejudecăţi atribuite în mod nejustificat, aşa cum face Ioanid, pentru a-l asimila unor false dileme cu care nu are vreo legătură.

Că Ioanid cunoaşte care este relevanţa statistică a cifrelor este ilustrat chiar în textul său: „Chiar dacă presupunem că eşantionul nostru nu este reprezentativ pentru întreaga Basarabie, este totuşi evident că procentul de evrei deportaţi de sovietici din acea provincie în perioada 1940-1941 este cu mult peste 7,15%, care era procentul lor, raportat la numărul total al populaţiei”[26]. Însă o face selectiv, adică numai atunci cînd îi slujeşte: „Din cauza slăbiciunii PCR, aceste grupuri (chiar întărite de sabotori NKVD care au trecut Nistrul) erau în mod sigur o minoritate, prin comparaţie cu totalul populaţiei evreieşti din aceste două regiuni.”[27] Căci în acest din urmă caz semnificaţia statistică, din punct de vedere etnic, a numărului membrilor PCR, întărit sau nu cu sabotori NKVD, nu se stabileşte prin constatarea că era vorba despre o majoritate sau de o minoritate a populaţiei evreieşti – aşa cum fraudulos logic şi istoric susţine Ioanid –, ci prin procentul pe care el îl reprezenta în ansamblul populaţiei evreieşti, procent care se compară apoi cu cel al populaţiei evreieşti din ansamblul populaţiei ţării. Iar acesta era – o susţine Goma şi o susţin şi datele – foarte ridicat prin comparaţie, ceea ce înseamnă: foarte semnificativ statistic.

Şi ca să închei cu ultima concluzie a lui Ioanid: „teoria lui Goma reprezintă exact pretextul folosit de Ion Antonescu şi de propaganda regimului său pentru începerea Holocaustului din România, şi anume că zeci de mii de evrei au fost executaţi şi peste o sută de mii deportaţi pentru că erau aşa-zişi bolşevici în masă care au primit cu braţele deschise în masă [sic!] trupele sovietice din 1941 [sic!]. De fapt, Paul Goma recunoaşte că, pentru el, «Ion Antonescu a fost, a rămas… Mareşalul dezrobitor» care «după ce a fost executat a devenit şi martir». Nu e de mirare că, în pofida unor dovezi foarte clare privitoare la implicarea directă a lui Ion Antonescu în deportarea evreilor din Iaşi în timpul abominabilului pogrom din iunie 1941, Goma continuă să scrie că eroul său era absolut neimplicat în acest incident.”[28]

Procedînd la un discurs istoric, Goma nu are nici o „teorie”. Ştiinţă a individualului, a-teoretică, istoria nu are alte pretenţii decît explicarea evenimentelor determinate. Dacă în explicaţia sa istorică Goma se concentrează asupra motivelor crimelor regimului antonescian, nu rezultă de nicăieri că el ar şi împărtăşi motivaţiile criminalilor. Iar o asemenea acuză, aruncată tocmai pentru a rămîne nedovedită, e de o gravitate pe măsura subiectului în discuţie. După Holocaust, acuze ca cele aduse de Ioanid pot înmormînta un om fără ca lumea să se mai întrebe dacă sînt şi adevărate. La fel ca şi acuza că Goma urăşte „evreii din Belleville”, securiştii, intelighenţia şi clasa politică române. Ură pe care Ioanid nu o găseşte în lucrările lui Goma, dat fiind că e de negăsit, însă pe care fostul activist bolşevic trecut fără zăbavă şi fără crize de conştiinţă la sionism o proiectează asupra a ceea ce citeşte. Tocmai pentru că a practicat-o şi, după cum se vede, continuă să o practice.

Nu m-aş fi aşteptat, de pildă, ca Ioanid să ne lămurească dacă prietenul său, Eduard Reichmann, a fost, aşa cum îl indică Goma, un „fidel auxiliar al lui Iliescu în echipa morţii UTM din 1956, apoi agent al securistului Eugen Barbu“ şi nici dacă el însuşi este un „falsificator de citate”, aşa cum tot Goma afirmă. Dar m-aş fi aşteptat de la un istoric – fie el şi sionist – şi, mai cu seamă, de la un director de Memorial, să nege acuzele, fie şi sub forma unei „negări care nu neagă”. Ce face, în schimb, Ioanid, vînătorul de antisemiţi? Nu neagă niciuna din cele două acuze – ceea ce este identic cu: le confirmă – mizînd pe faptul că nimeni nu va mai avea curaj să le reia, de frică să nu fie tratat de antisemit. Proba că Ioanid este un falsificator de citate fiind făcută în textul de faţă, îi mulţumesc aceluiaşi că a confirmat involuntar cealaltă acuză.

Trec, însă semnalînd-o, peste eroarea de datare a primirii cu braţele deschise a trupelor sovietice de către o parte a evreilor din Basarabia şi Bucovina, care a avut loc în 1940, şi nu în 1941, căci m-am obişnuit deja cu erori de acest gen. Şi asta ca să afirm că nicăieri, dar nicăieri Goma nu-l disculpă pe Antonescu pentru crimele făcute. Discuţia cu privire la gradul de implicare a lui Ion Antonescu în crime, nici un falsificator de citate sau autor de contrasensuri şi grave acuze nedovedite nu o poate împiedica. La fel cum nimeni nu poate împiedica un român basarabean, pentru care ordinul lui Antonescu de recucerire a Basarabiei a fost salvator, atît pentru sine, cît şi pentru ai săi, să-i poarte – pentru acest motiv şi numai pentru acesta – o bună amintire. Este dreptul cel mai legitim la memorie al martorului de epocă să ţină minte ceea ce este demn în amintirea lui Ion Antonescu, şi aceasta în condiţiile în care, din punct de vedere istoric, Goma îi afirmă Mareşalului dimensiunea criminală. Şi, în mod egal, în condiţiile în care Goma recunoaşte dreptul la memorie al evreilor de a mulţumi Armatei Roşii şi lui Stalin pentru schimbarea în bine a tragicei lor situaţii produsă odată cu avansarea trupelor sovietice către vest şi cu ocuparea României.

În ambele cazuri indicate, memoria intră în conflict cu istoria sau, cel puţin, nu i se subsumează. Susţinînd dreptul altora – în speţă al evreilor – la propria lor memorie, Goma reuşeşte astfel să treacă dincolo de bariera sa identitară. Că nu reuşeşte pe deplin, aşa cum ar dori, să-l înţeleagă şi să-l ierte pe Celălalt în calitatea sa de criminal poate nu este doar vina sa, cum o arată în exemplul de umilinţă sinceră citat de însuşi Ioanid din Basarabia. Aceasta se datorează nu doar faptului că identificarea cu Celălalt (şi, mai ales, identificarea cu Celălalt în calitate de călău) nu poate fi niciodată totală, ci şi absenţei din partea acestuia a ceea ce cultura europeană, creştină la bază, numeşte căinţă.


Nu pot încheia fără a repune toată această problematică – în egală măsură de istorie, de memorie, de analiză politică şi morală – în contextul disciplinelor ştiinţifice şi în context social-politic.

Problematica adusă de Goma în discuţie – pentru prima dată în spaţiul de limbă română – ca şi modul în care o face sînt exemplare pentru statutul intelectualului. Deoarece acesta este chemat să ridice tabùurile impuse asupra subiectelor de istorie şi de memorie, să le scoată din perimetrul simţului comun şi al instrumentalizării politice şi simbolice, şi să le transforme în discurs ştiinţific (a se citi: obiectiv). Totodată, este la fel de important ca demitizarea istorică şi detabùizarea subiectelor istorice să nu rămînă fără consecinţe morale asupra cercetătorului. Înţelegerea crimelor conaţionalilor tăi, în toată oroarea lor, cheamă nu doar la condamnarea, ci şi la asumarea lor. O asumare nu pentru ceea ce tu n-ai făcut, ci una în calitate de membru responsabil al unei comunităţi ai cărei membri s-au dedat în trecut la asemenea crime, o comunitate care se vrea responsabilă şi care aspiră la iertarea şi la respectul Celuilalt.

Un asemenea demers nu este pe placul foştilor istorici „de front” (a se citi: naţional-comunişti), deveniţi istorici sionişti, ca Radu Ioanid, unul dintre directorii Memorialului Holocaustului şi unul dintre cei pentru care analiza istorică nu este decît pretextul, iar nu scopul unui demers de acest tip. Şi de aici terorismul intelectual şi fantasmagoricele acuze de antisemitism şi negaţionism pe care le practică. La fel cum nu poate fi pe placul său nici că Goma nu ezită să se întrebe – într-un mod similar lui Adam Michnik pentru Polonia[29] – dacă evreii nu au ei înşişi ceva a-şi reproşa în această istorie comună. Este vorba nu doar despre „săptămîna roşie”, anterioară cronologic masacrelor româneşti, ci şi despre angajarea fostelor victime dintre evrei în acţiunile criminale ulterioare ale regimului comunist. O angajare majoră, gravă şi documentabilă. Fără această analiză cinstită şi cu documentele pe masă, de o parte şi de cealaltă a identităţii, nu poate fi vorba nici de înţelegere, nici de căinţă, nici de iertare şi, în mod conex, nici de reconciliere.

Primul comentariu la Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii nu îi aparţine însă lui Ioanid, ci lui Michael Shafir. Citez: „Cum lucrarea mi-a parvenit foarte recent şi mult după ce acest studiu fusese încheiat [cel din care citez – n. m.], nu voi intra în polemică cu [sic!] Paul Goma. Dar şi o parcurgere superficială a lucrării sale arată că Goma nu cunoaşte sau nu vrea să ia cunoştinţă de unele documente care i-ar arăta că cea mai mare parte a «demonstraţiilor» sale se bazează pe falsificări ale comandanţilor armatei române în retragere.”[30] Shafir a parcurs deci superficial textul lui Goma. Dar fie şi la o lectură superficială îţi poţi da seama că baza „demonstraţiilor” lui Goma – vorba lui Shafir – nu sînt în nici un caz rapoartele comandanţilor armatei române, ci autori precum: sionistul comunist Matatias Carp – incontestabil pentru Shafir –, evreul fost comunist Mihail Bruhis şi fostul comunist utopic Z.K.-Gr. Vindeleanu. Ceea ce înseamnă că Michael Shafir a frunzărit cel mult studiul lui Goma, fapt care revine la a spune că nu l-a citit. Nu l-a citit, dar s-a pronunţat asupra lui.

Tocmai pentru că Shafir vorbeşte fără să citească, tot ceea ce urmează pasajului pe care l-am reprodus este nu doar eronat, ci fără sens. Şi, adaug: cu atît mai grav. Iată continuarea: „Dreptul la memorie al scriitorului Paul Goma este de netăgăduit şi nimeni nu poate pune la îndoială că familia Goma a avut de suferit din cauza unor evrei comunişti basarabeni. Dreptul la memorie al «istoricului» Goma este însă, din păcate, mai puţin respectabil. Adevărul este că metamorfoza lui Goma fusese anunţată de mai mult timp (de exemplu, Goma 2000[31]). Scriitorul fusese considerat de mulţi (inclusiv de mine) a fi un «Soljeniţîn al României». Din păcate, se pare că aşa a şi fost. O dovedeşte evoluţia (politică, nu literară) celor doi în perioada postcomunistă, chair [chiar – n. m.] dacă Goma a rămas în exil, iar Soljeniţîn a revenit în patrie. Aceeaşi evoluţie arată însă şi ceea ce Goma nu a fost niciodată: un Havel al românilor. În rest, ce importanţă poate avea pentru cititorul acestei lucrări că s-a adăugat încă un nume la lista deziluziilor postcomuniste ale individului Michael Shafir?”[32]

Am citat integral pasajul pentru a arăta că lipsa lui de sens derivă din completa lipsă de argumente a autorului. Căci Shafir nu ne explică de ce dreptul la memorie al lui Goma, atunci cînd scrie texte mai degrabă istorice, ar fi mai puţin respectabil decît atunci cînd scrie texte mai degrabă literare. Care-i criteriul de discriminare? Cum se poate apoi ca un analist să folosească ghilimelele depreciative faţă de cineva – a se vedea referinţa la „istoricul” Goma – fără o examinare a argumentelor acestuia? Ambigua comparare a lui Goma cu Havel nu indică în nici un fel de ce Goma nu este, pentru Shafir, un Havel român. Ce vrea să spună? Că Goma ar fi un dizident de mai mică însemnătate decît similarul său ceh? Sau că el nu a devenit preşedinte de republică? În primul caz tot ce am putea face ar fi să înregistrăm judecata de gust a individului Shafir, iar în cel de-al doilea ar trebui să începem o altă discuţie; dar tot cu argumente şi explicaţii. Cît priveşte compararea lui Goma cu Soljeniţîn, el nu arată prin ce se justifică, atîta vreme cît ne semnalează că, la fel ca şi la Soljeniţîn, în cazul lui Goma am avea de-a face cu o metamorfoză „politică”. Suita de întrebări se porneşte şi mai abitir aici. În ce ar constă numita „evoluţie politică” a lui Goma? Apoi, de ce regretă Shafir că Goma a fost „un Soljeniţîn român” (şi nu „al României”!)? Şi încă: în ce constă deziluzia pe care i-a produs-o lui Shafir persoana lui Goma dimpreună cu textele lui? Iar dacă această deziluzie nu are vreo importanţă, de ce deziluzionatul ne face totuşi părtaşi la ea? Ca să închei: pot înţelege că politologul Shafir nu a citit Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii, însă dacă el nu doar observă presupusa metamorfoză a lui Goma, ci poate să o şi dateze cu precizie, de ce nu ne-o probează şi nouă?

Şi totuşi, textul pretins ştiinţific al lui Shafir, scris în doi peri, este purtător al unui mesaj, căci dacă el nu semnifică nimic, semnalează totuşi ceva: faptul că pentru istoriografia de extracţie sionistă demistificatoarele texte ale lui Paul Goma sînt puse la index din motive politice. Fiind vorba despre aserţiuni cuprinse într-o carte care pe coperţi poartă cuvintele „negare” şi „trivializare” a Holocaustului, ele au rolul – ca şi la alţi membri ai Industriei Holocaustului – de a-l situa pe Goma în rîndul autorilor neagreaţi de propagandiştii din perimetrul ştiinţelor sociale (ca „negaţionişti” şi „minimalizatori” ai Holocaustului, cum altfel?), numai şi numai pentru că textele sale aduc atingere politicii sioniste. Tocmai de aceea, un asemenea tip de discurs – atunci cînd nu o face complet, ca în cazul lui Shafir – tinde să se lipsească de argumente cu desăvîrşire.

Lucrurile nu stau altfel nici de cealaltă parte a identităţii, la intelighenţia română adică. În recenzia sa la cartea lui Shafir, indicată mai sus, şi, ulterior, în polemica iscată cu autorul cărţii, Gabriel Andreescu spune că aserţiunea lui Shafir, şi anume: „dreptul la memorie al «istoricului» Goma este (...) mai puţin respectabil”, ar fi îndreptăţită, întrucît el, Shafir adică: „Are toată legitimitatea să o facă cînd [sic!] Goma califică pogromurile antievreieşti ca forme de autoapărare ale românilor.”[33] Pretinsa explicare şi/sau justificare a pogromurilor antievreieşti ca „forme de autoapărare ale românilor”, pe care Andreescu i-o atribuie lui Goma, este – pe cît de eronată istoric şi respingătoare moral –, pe atît de inexistentă în textul său. De acest fapt îţi poţi da foarte uşor seama – dacă nu ai interesul sau răbdarea să citeşti eseul – accesînd textul autorului de pe Internet, la adresa www.paulgoma.free.fr, şi căutînd, în mod automat, cuvîntul „autoapărare”. Termenul apare instanţiat într-un singur mod: ca sintagmă a „limbii de lemn” şi ca formă de organizare a terorii bolşevice de după ocupaţia sovietică a Basarabiei şi Bucovinei, începînd cu 26 iunie 1940. El este folosit nu de către Goma, ci de Z.K.-Gr. Vindeleanu. Fără nici o legătură deci cu imputarea lui Andreescu. Explicaţia pentru această imputare este nu rezultatul vreunui contrasens al lecturii, ci tocmai absenţa ei. Gabriel Andreescu mi-a spus, după încheierea polemicii sale cu Shafir, că nu citise Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii.

Desigur că nu Goma era subiectul polemicii dintre Shafir şi Andreescu, însă, întrucît ambii se străduiesc să arate cît de mult empatizează cu emblematica figură a lui Paul Goma, nu ar fi fost normal să se întreacă nu în a o proclama, ci şi în a o demonstra? Ar fi putut să o facă fie şi numai citindu-i lucrarea[34]. În loc de aceasta ce avem? Un autor – Gabriel Andreescu – care se pronunţă asupra unui text pe care nu l-a citit, pe baza unei note a unui alt autor – Michael Shafir – care nici el nu-l citise. Dacă analişti precum Shafir şi Andreescu îşi permit să utilizeze acest procedeu inacceptabil din punct de vedere intelectual – a vorbi/a scrie fără să fi citit –, nu mai este de mirare că în urma lor nu fac şi nu vor face altceva decît să se înghesuie figuri de tipul lui Dan Pavel – vezi referinţa acestuia la „antisemiţii expliciţi (de la Corneliu Vadim Tudor până la Paul Goma)”[35] – pentru care nu mai este nevoie nu doar de vreo lectură, ci nici de vreo brumă de argumentaţie.

Ar fi de indicat apoi luările de poziţie asupra Basarabiei şi a Săptămânii Roşii a trei intelectuali: Laszlo Alexandru, Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican. În schimbul său epistolar cu Ion Solacolu, Laszlo Alexandru vorbeşte despre „pasa antisemită în care [Paul Goma – n. m.] a eşuat în ultimele luni”, de „înverşunarea antievreiască a lui Goma, relevabilă mai ales în ultimele lui scrieri” şi despre „rătăcirea din ultimele luni a lui Paul Goma în elogierea mareşalului [Ion Antonescu – n. m.]”[36]. Tot despre asta este vorba, ca şi la Ioanid? Şi, în plus? „Problema în legătură cu Săptămîna roşie, analiză istorică propusă de Paul Goma, este în altă parte. Avem aici o dovadă palpabilă a felului în care un cercetător poate cădea în eroare chiar relatînd fapte adevărate.”[37] Să vedem dară care-i pretinsa „eroare”... „antisemită” a lui Goma. Citez pe larg: „Nu cunosc în detaliu atrocităţile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor şi deci, pînă la proba contrară, îi acord deplin credit lui Goma în descrierea faptelor. Dar datoria de obiectivitate îi pretindea să aşeze în pagină informaţia în mod echilibrat. (...) / Fapt este că autorul pune cap la cap o serie întreagă de ignominii săvîrşite de anumiţi evrei împotriva anumitor români. Pot fi toate acestea adevărate. Dar să te sprijini pe asemenea premise disparate pentru a încerca atenuarea (ba chiar, pînă la un punct, explicarea) valului antisemit românesc care a urmat mi se pare o groasă exagerare.”[38] Mai întîi remarc că pretenţia de a-i imputa unui autor faptul că nu respectă „criteriile” a ceea ce ar trebui să conţină un studiu, fie el istoric, fie de investigaţie literară pentru a fi „echilibrat” este – în termenii lui Laszlo Alexandru însuşi – „o groasă exagerare”. Apoi virulenţa polemică a lui Goma nu scuză în nici un fel contrasensul pe care tot Laszlo Alexandru îl face atunci cînd găseşte, la fel ca şi Radu Ioanid, că Goma încearcă în cărţile sale să justifice măsurile şi crimele împotriva evreilor.

De altfel, întreaga discuţie a celor trei intelectuali – Laszlo Alexandru, Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican – porneşte de la o întrebare falsă: dacă Goma este sau nu antisemit, iar nu de la o evaluare critică a acuzelor puse în joc de asertori cu profilul lui Radu Ioanid. Fapt care face ca toată discuţia ce urmează să fie falsificată, căci diferenţa dintre un discurs strict istoric ori de investigaţie literară şi altul care iese din acestă sferă, nu este aceea dintre „obiectivitate” şi „subiectivitate”, ci dintre „aserţiuni verificabile intersubiectiv” şi cele care nu pot fi astfel. Or pentru aceasta este nevoie de o discuţie cu şi despre surse, iar nu de acuze de antisemitism lipsite de orice temei. Că vor fi în textul lui Goma şi afirmaţii neverificabile intersubiectiv, iată o „eroare antisemită” pe care nu o pot înţelege.

Prin urmare, echilibristica cerută de Laszlo lui Goma nu joacă nici un rol în acest proces de validare. Ba, din contră: ea iese din sfera ştiinţei. Discursul lui Laszlo Alexandru nu este deloc cel al unui „spectator independent”, cum se doreşte a fi, nici atunci cînd se identifică explicit cu evreii persecutaţi („eu, ca scriitor, aleg să mă transpun în pielea evreilor persecutaţi de Antonescu, discriminaţi, spoliaţi, alungaţi şi decimaţi în Transnistria, iar nu în pielea basarabenilor care, pentru puţini ani, s-au regăsit printr-un accident istoric fericit la pieptul patriei”), şi nici atunci cînd afirmă că: „singura posibilitate de a descrie onest o circumstanţă istorică [este]: din perspectiva victimei”[39]. Din punct de vedere etic este foarte important ca cercetătorul să fie aliatul victimelor, însă nu această atitudine dă valoare discursului ştiinţific, ci cu totul şi cu totul altceva. Apoi, dacă Laszlo Alexandru se declară doar aliatul victimelor evrei, nu şi al victimelor basarabeni, aici argumentaţia sa etică este şi chioară şi şchioapă. Iar reproşul făcut lui Goma, că susţine un discurs „neechilibrat”, capătă un caracter cu totul straniu.

O argumentaţie de acelaşi tip subîntinde şi textele lui Ovidiu Pecican. Nu voi mai stărui asupra ei, căci nu aduce nimic nou. De aceea o voi expedia în notă[40]. Pe de altă parte, este de mirare că un analist cu experienţa lui Ion Solacolu foloseşte un argument de acest tip: „În realitate, Paul Goma n-are dreptate.” Pentru că: „Evenimentele asupra cărora [Goma – n. m.] se opreşte au fost folosite pînă la epuizare de propaganda regimului Antonescu, care căuta să convingă că «evreii bolşevizaţi» sînt de vină, nu numai pentru umilinţele suferite de armata română în retragere, în cele cîteva zile cît a durat evacuarea din iunie 1940, ci şi pentru tot ce a suferit populaţia românească în acel an de ocupaţie sovietică.”[41] Faptul că „evenimentele” în cauză au fost folosite de propaganda antonesciană nu spune nimic despre veracitatea lor, la fel cum nu le-o anulează. Argumentul lui Solacolu vine astfel în contra unei discuţii raţionale, sfîrşind prin a perpetua el însuşi un tip de vulgată intelectuală. Apoi, legătura pe care Solacolu o face între „evenimentele” asupra cărora se opreşte Goma şi justificarea crimelor antonesciene este, la fel ca la Laszlo şi Pecican, abuzivă, căci este de negăsit în textele sale.

În concluzie, s-ar putea spune: o operaţiune reuşită. Căci în loc să discutăm chestiunea de istorie ridicată de Goma, dimpreună cu consecinţele sale moral-politice, discutăm acum despre imaginarul antisemitism al autorului.


Revenind însă la Ioanid, iată de ce pentru curajosul şi neobositul voiajor între Statele Unite şi România pe probleme de „Holocaust în România”, şi pentru cei asemenea lui, pericolul îl reprezintă tocmai autenticul demers intelectual al lui Paul Goma. Nu declaraţiile politice ale preşedintelui şi membrilor guvernului român, şi nici discursurile naţionalist-comuniste ale unui istoric precum Ioan Scurtu, consilier pe probleme de istorie al lui Ion Iliescu şi inspirator al nefericitelor declaraţii. Scurtu este totodată autor şi coordonator al unui manual de istorie de clasa a XII-a – împins în sistemul de învăţămînt în poziţie dominantă prin metodele administrative ale partidului la putere – un manual în mod evident şi naţionalist (de extracţie comunistă) şi negaţionist. Citez din Istoria sa: „Regimul antonescian a promovat o politică antisemită, luând măsuri mai ales împotriva evreilor din Basarabia, pe care-i acuza de comunism. S-au înregistrat pogromuri (Iaşi şi Odessa), numărul evreilor morţi şi dispăruţi ridicându-se la circa 250.000 de persoane. Totuşi, Antonescu nu a admis „soluţia finală” (exterminarea evreilor), cerută de Hitler.”[42] Revelator, nu?

Fără exerciţiul intelectual ilustrat de Paul Goma vom asista în continuare la declaraţii politice nu doar iresponsabile – ca cele privitoare la existenţa sau inexistenţa „Holocaustului în România” – ale reprezentanţilor guvernului şi preşedinţiei de la Bucureşti, ci şi inepte. Din punct de vedere istoric termenul de Holocaust, folosit cu precădere în spaţiul anglo-saxon, semnifică – la fel ca şi sinonimele sale Şoah, din spaţiul francez şi soluţie finală (Endlösung) sau exterminare (Vernichtung), din cel german – masacrarea evreilor (şi, în acelaşi timp, a handicapaţilor şi romilor) de către nazişti sau, în tot cazul, cea care s-a subsumat proiectului nazist. Or, cea mai mare parte a crimelor în masă ale regimului Antonescu s-a subsumat unui proiect propriu de exterminare, diferit de cel german. Prin urmare, însăşi folosirea, de către istoricul Radu Ioanid, a sintagmei „Holocaustul în România” este dacă nu complet eronată din punct de vedere istoric, atunci de o relevanţă foarte redusă, slujind unor scopuri para-ştiinţifice. Ea arată, încă o dată, că enunţurile sale întreţin o anumită legătură cu ştiinţa istorică, însă aceasta este, în mod egal, precară şi perversă.

Problema, din punct de vedere istoric, nu este existenţa doar a crimelor înfăptuite de către nazişti în România sau în Transnistria ocupată ori a crimelor făcute de români sub umbrela dispozitivului genocidar german, ci realitatea crimelor regimului antonescian, crime programate sau neprogramate care au legătură cu Holocaustul (sau Şoahul, sau soluţia finală, sau exterminarea), dar care nu s-au subsumat întreprinderii naziste de exterminare a evreilor din Europa. Problema criminalităţii pe care o pune regimul antonescian nu este că doar „a promovat o politică antisemită”, „luând măsuri mai ales împotriva evreilor din...” şi, cu atît mai puţin, că „s-au înregistrat pogromuri” (teribil impersonalul „limbii de lemn”, nu?!) ori că „Antonescu nu a admis «soluţia finală»”[43] – aşa cum spune consilierul lui Iliescu pe probleme de Holocaust – ci, repet: că a masacrat evrei (şi romi) fie şi independent de nazişti.

Şi ca să închei, trebuie să spun că reflexele totalitare, de sorginte bolşevică, ale membrilor guvernului şi preşedinţiei României, de a-şi da avize şi de a da directive politice în materie de istorie, pe cît sînt de stupide din punct de vedere intelectual, pe atît sînt de iresponsabile din punct de vedere politic şi de potrivnice intereselor României. Fapt pe care abila diplomaţie israeliană şi activişti sionişti internaţionali ca Radu Ioanid, specializaţi de multă vreme în instrumentalizarea Şoahului, vor şti să îl exploateze. În contra cercetării istorice autentice şi a intereselor României, deopotrivă[44].

Bucureşti, 29 iulie 2003
23 ianuarie 2004


NOTE

[1] Editura „Jurnalul Literar”, Bucureşti, 2002.

[2] Editura Museum, Chişinău, 2003.

[3] V. Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, loc. cit., pp. 4-9.

[4] V. Goma şi „legea tăcerii”, în „Aldine”, supliment al cotidianului „România liberă”, nr. 371, 21 iunie 2003, p. 4.

[5] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 4, col. 1.

[6] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 7, col. 1 jos, traducere [din engleză?] de Ilinca Anghelescu şi Mihaela Precup, subl. îmi aparţine.

[7] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, p. 116, subl. mea.

[8] Ibidem, pp. 116-117, subl. îmi aparţin.

[9] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997, p. 250, subl. îmi aparţin.

[10] Ibidem, p. 250, subl. mea.

[11] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 116, subl. îmi aparţin.

[12] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, p. 227, subl. îmi aparţin.

[13] Ibidem.

[14] Este vorba, desigur, de Radu Ioanid.

[15] Aici Radu Ioanid face trimitere la cartea lui Matatias Carp. Citatul este însă, şi de această dată, fals. Iată textul pe care autorul are pretenţia că-l citează: „În ce priveşte execuţia masacrului, deşi Eşalonul nu avea misiuni de execuţie, totuşi au luat parte la măcel următoarele echipe formate din membrii ai Eşalonului: o echipă condusă de Grigore Petrovici şi căpitanul Gheorghe Balotescu, altă echipă condusă de maiorul Tulbure, alta condusă de Gheorghe Cristescu-Gică, fratele lui Eugen Cristescu. Eu de atâtea ştiu, însă poate să fi fost şi altele. Aceste echipe au lucrat sub conducerea directorului Florin Becescu-Georgescu.” Matatias Carp, Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România în timpul dictaturii fasciste (1940-1944). Vol. al II-lea. Pogromul de la Iaşi, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Diogene, 1996, p. 52. Subl. italice sînt ale textului original, iar cele cu litere îngroşate îmi aparţin.

[16] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 114.

[17] Ibidem, p. 115, subl. îmi aparţin.

[18] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, p. 247.

[19] Ibidem, pp. 256-257.

[20] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 6, col. 1, subl. lui R. Ioanid.

[21] Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii, p. 5.

[22] Ibidem, p. 6, subl. în text.

[23] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 87.

[24] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 6, col. 3-4.

[25] Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii, p. 18.

[26] Privitor la fondul argumentaţiei, Ioanid face trimitere la Cartea Memoriei, Catalog al victimelor totalitarismului comunist, Chişinău, 1999, editată de Muzeul Naţional de Istorie al Republicii Moldova, care repertoriază persoanele deportate de sovietici între 1937 şi 1953, şi în urma consultării căreia afirmă că: „Am selectat nouă localităţi cu un procent substanţial de evrei şi am făcut o analiză rapidă a numărului de evrei şi ne-evrei care au fost închişi şi/sau deportaţi de autorităţile sovietice doar între 1940-1941.” (R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 7). Fiind vorba despre o „selecţie” şi despre o interpretare „rapidă”, iar nu despre o analiză comparativă a tuturor datelor prezente în lucrare şi, în plus, de una care poate fi verificată, sînt tentat să cred că ne aflăm, şi în acest caz, în plină manipulare statistică.

[27] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 7, col. 2 sus, subl. îmi aparţin.

[28] Ibidem, p. 7, col. 1, subl. lui R. Ioanid.

[29] V. Restauraţia de catifea, Editura Polirom, Iaşi, 2001, trad. de Daciana Branea, Dana Chetrinescu, Cristina Chevereşan, Dana Crăciun şi Ioana Copil-Popovici, pp. 319-340.

[30] Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Polirom, Iaşi, p. 77, în notă.

[31] Aici Michael Shafir trimite la articolul lui Paul Goma Pe ei i-a întrebat cineva dacă sunt anti-goi?, publicat în „Jurnalul literar”, nr. 9-12, mai-iunie, pp. 1 şi 24-25.

[32] Michael Shafir, Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Polirom, Iaşi, p. 77, în notă.

[33] V. „Observator cultural”, nr. 156, 18-24 februarie 2003, p. 16, col. 4 jos, subl. mea.

[34] V., de asemenea, „Observator cultural”, nr. 162, din 1-7 aprilie 2003, p. 12 şi 163, din 8-14 aprilie 2003, p. 18.

[35] V. cotidianul „Ziua”, din 28 iulie 2003, subl. mea.

[36] V. Ion Solacolu – Laszlo Alexandru, Polemici pe internet: Goma şi Basarabia, pe situl www.electra.tk, nr. 1 (12)/2003, subl. mea.

[37] Ibidem, subl. mea.

[38] Ibidem, subl. mea.

[39] Ibidem.

[40] „(...) intervenţia lui Radu Ioanid, tăioasă şi bogată în triste detalii, nu mai lasă loc de fantazări idealizante şi alibiuri morale” (s. m). Înţeleg că intervenţia lui Ioanid e tăioasă şi bogată în detalii, însă problema pentru un istoric este dacă afirmaţiile asertorului sînt şi adevărate. Iar dacă nu sînt, „fantazările idealizante”, pe de o parte, şi „alibiurile morale”, pe de alta, cui aparţin?

„Concluzia cu privire la antisemitismul lui Goma provine dinspre generalizările operate de autor în pagină.” (s. m) Ar fi interesant de reprodus cel puţin un citat aici, întrucît doar el ne-ar putea lămuri dacă lucrurile stau aşa. Dar cum să-l „produci” dacă e de negăsit?

„(...) când trupele româneşti ar fi fost victimele unor provocări din partea unora dintre evrei. Lucrul este cunoscut şi acceptat ca autentic, după cum arată şi Radu Ioanid.” (s. m) Ca să restabilesc adevărul, iar nu ca să-i zdruncin credinţa lui Ovidiu Pecican voi da patru citate:

a) „După minuţioase studii făcute în arhivele militare, d-sa [Mihai Pelin – n. m.] continuă şi dovedeşte că nimic nu este adevărat în această acuzaţie adusă evreilor [privitoare la „groaznicele «orori» săvârşite atunci de evrei” – n. m.]” (s. m.) Rabin Moses Rosen, Cuvinte introductive la Sionişti sub anchetă: A.L. Zissu. Declaraţii, confruntări interogatorii 10 mai 1951 – 1 martie 1952, introducere, note şi indice de nume de Mihai Pelin, pp. 9-10.

b) „În legătură cu veracitatea unor afirmaţii privind comportamentul populaţiei evreieşti în cursul evacuării Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa, dl. M[ihai]. Pelin face o analiză amplă a neconcordanţei între unele fapte imputate acestei populaţii şi realitate, în lucrarea Legendă şi adevăr, 1994, Ed. «EDART»– Bucureşti.” (s. m.); Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, p. 31. Este important să precizez că acesta este tot comentariul editorilor culegerii de documente citată. Rolul său este acela de a nega veracitatea unei părţi neprecizate – posibil toate – a informaţiilor privitoare la atrocităţile din „săptămîna roşie”. Şi aceasta se întîmplă pentru că ea se bazează, la rîndul ei, pe un fals: în lucrarea indicată, dezinformatorul de profesie şi antisemitul la comandă din epoca ceauşistă, devenit filosemit, tot la comandă, pe nume M. Pelin neagă integral veracitatea documentelor în discuţie.

c) „Cu toate acestea, actele sus menţionate [atrocităţile din „săptămîna roşie” – n. m.] au fost mult mai izolate decît o va susţine propaganda oficială.” (s. m.) susţine şi Michael Shafir în Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, p. 78, şi îl indică drept analist de încredere pe... acelaşi Pelin. În plus, argumentaţia lui Shafir este, pe cît de falacioasă, pe atît de dezinformatoare, căci rapoartele autorităţilor române din teritoriile ocupate de sovietici în vara lui 1940, despre care este vorba, erau de uz informativ intern, nefiind subsumate vreunui dispozitiv propagandistic. Rolul ei este, la fel ca şi în cazul precedent, de a le anula integral veracitatea.

d) „Într-adevăr, dacă unele dintre rapoartele privitoare la aceste incidente sînt credibile, altele sînt simple născociri.” (s. m.), R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti. Iar trimiterea din nota nr. 26 a textului este... la producţia aceluiaşi oracol: M. Pelin. Inutil să întreb: care sînt acele rapoarte credibile? Însă, dacă Ovidiu Pecican se bazează pe aserţiunile lui Radu Ioanid, pentru a anula veracitatea afirmaţiilor lui Goma, şi dacă Ioanid se bazează, la rîndul lui, pe Pelin, atunci ar fi cazul ca Pecican să înceapă cu validarea aserţiunilor lui Pelin.

Continui cu afirmaţiile lui O. Pecican:

„Dar a spune că evreii – în general – s-au dedat la asemenea acte şi că ele ar justifica tratamentul la care au fost ulterior supuşi evreii – iarăşi în general – în România este inexact şi imprudent.” Idem: unde sînt citatele din Goma?

„La o privire atentă, deci, «antisemitismul» lui Paul Goma se dovedeşte mai curând o pripeală logică.” În absenţa dovezilor, pripeala este a lectorului neatent Ovidiu Pecican. Una gravă!

„(...) finele disocieri conceptuale operate [de Ioanid – n. m.] atunci când vine vorba să îl califice pe autorul comentat [pe Goma – n. m.].” (s. m.) Reamintesc: prin aceste „fine disocieri” R. Ioanid îl numea pe Goma: „negaţionist” şi „antisemit”.

„(...) în Basarabia, scriitorul a sărit peste cal .” (s. m.) Tot o „eroare” de... echilibristică!

„Va trebui, deci, să ne obişnuim cu imaginea unui Goma luptător pentru drepturile omului, însă în acelaşi timp antisemit? (...) Dacă va trebui să ne obişnuim cu acest fel de Goma (sic!), fără îndoială că o vom face.” (s. m.) Frumoasă invitaţie la auto-demascare!

„Mă alătur acestora [comentatorilor critici ai lui Goma, Ioanid y compris] în sublinierea greşelilor de informare şi de interpretare acolo unde ele apar”. (s. m.) Chiar aşa: care sînt acelea şi unde apar ele? Căci din textele lui Ovidiu Pecican nu avem absolut nici o mostră. V. www.eleonardo.tk, Sub flamuri vechi, nume noi. (Paul Goma antisemit?), nr. 2/2003.

„(...) romanul [Basarabia – n. m.] nu este o scriere antisemită, deşi conţine pasaje care pot fi citite în această cheie”. (s. m.) Afirmaţie, la fel de contrafactuală, care nu face onoare niciunui istoric. Ce-ar zice Ovidiu Pecican de un argument similar: aceste aserţiuni – ale sale – sînt ale unui istoric, deşi ele ar putea fi citite ca şi cum n-ar fi?

„(...) pasajele cu zăngănit antisemit din romanul Basarabia sunt mărturia unei inabilităţi scriitoriceşti sau a unui crez antisemit propriu-zis. Personal, înclin să pariez pe prima variantă, dar nu pentru că textul însuşi m-ar îndemna către aceasta, ci fiindcă trecutul de democrat şi de luptător pentru drepturile omului al autorului mă încurajează să o fac”. (s. m.) V. www.eleonardo.tk, Basarabeni, români, pogrom, genocid. Opinii şi precizări, ipoteze şi amintiri, nr. 3/2004.

În concluzie, dacă Ovidiu Pecican nu a reuşit într-adevăr să se convingă pre sine că Goma nu este un scriitor antisemit, atunci în mod sigur pe lectorul său a reuşit să-l convingă de următorul crez: anume că nu se poate spune despre Goma că este un autor fără prejudecăţi împotriva evreilor. Bizară „argumentaţie”!

[41] V. www.eleonardo.tk, Instigare, pogrom, genocid, nr. 3/2004.

[42] V. Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă şi Aurel Constantin Soare, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Manual pentru clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Petrion, 1999, p. 116.

[43] Desigur, subl. îmi aparţin.

[44] În 20 februarie 2002 (data de pe ştampila Poştei Franceze) Paul Goma mi-a expediat de la Paris prima variantă a Săptămânii Roşii, pe care nu am primit-o decît... în 17 aprilie 2002 (data ştampilei Biroului de Schimb Bucureşti). În acest răstimp am făcut o călătorie de studii la Paris, prilej cu care Paul Goma m-a întrebat dacă am primit eseul trimis. La răspunsul meu negativ mi-a dat un exemplar pe care în 2 aprilie 2002 l-am trimis soţiei mele, Flori Stănescu, la Bucureşti, şi care a ajuns după... patru (4) zile.

Istoria nu se opreşte însă aici. În 16 februarie 2004 i-am trimis prin poştă lui Paul Goma Săptămâna Roşie redactată pentru prezenta ediţie, pentru a primi avizul său de publicare. De această dată ea a ajuns după... patruzeci şi patru (44) de zile şi după ce am trimis un nou exemplar printr-o persoană care pleca la Paris. În ambele cazuri avem de-a face cu acelaşi scenariu şi întrebarea este: care ar fi motivul pentru care „cenzura corespondenţei” din perioada comunistă ar funcţiona, în acest caz, şi în post-comunism? Răspunsul este unul singur: relaţiile româno-israeliene.

Pentru „cenzura corespondenţei” practicată de serviciile secrete din România în post-comunism, v. şi cuvîntul Hertei Müller, în Împovăraţi de moştenirea Securităţii şi Stasi. Răspunsuri germane, române şi maghiare la o provocare istorică / Die Erblast von Stasi und Securitate. Eine Debatte mit deutschen, rümänischen und hungarischen Antworten, Editura Compania, Bucureşti, 2002, pp. 71-72, care reproduce discuţiile de la simpozionul organizat de Institutul Goethe Inter Nationes, Bucureşti, 6-8 iunie 2001. (notă din 31 martie 2004)


Publicat ca studiu-anexă la Paul Goma, Săptămâna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Bucureşti, Editura Vremea XXI, 2004, pp. 307-338. O primă variantă a acestui text a fost trimisă spre publicare suplimentului cotidianului „România liberă” – „Aldine” şi revistei „Origini”, din Statele Unite. Ambele redacţii au refuzat să-l publice fără nici un răspuns.