PLAGIATUL OLIMPIEI MAN DE LA ZIARUL „ADEVĂRUL”


Marți, 9 iulie a.c., la ora 21.28, am scris Redacției „Adevărul”, via Facebook:


Bună seara!

Într-un articol al jurnalistei Olimpia Man, care semnează în „Adevărul de Zalău”, și care semnează și articolulul de mai jos, autoarea pare să îl invoce pe istoricul Marin Pop, din aceeași urbe, drept sursă a biografiei Evei Birtaș (o ilegalistă comunistă devenită ulterior mare securistă!).

Problema este că biografia în discuție este copiată cuvânt cu cuvânt după un studiu al meu publicat în Anuarul IICCMER.

În consecință, sunt interesat să aflu cine este autorul raptului – Ziaristul sau Istoricul ?!

Mulțumiri anticipate pentru clarificările redacționale, auctoriale,

Micea Stănescu.

P.S.: Pentru conformitate, iată și trimiterile, la articolul în chestie și la studiul meu :





Redacția „Adevărul” mi-a răspuns miercuri, 10 iulie, la ora 14.59, via Facebook:


Buna ziua,

Am transmis mesajul dvs colegei noastre Olimpia Man.

Multumim frumos

O zi faina

Semnat – „anomim”, dar măca este un răspuns!

În aceeași zi, la ora 15.10, am re-răspuns Redacției „Adevărul”, via Facebook:


Mulțumiri de reacție, aștept ... provincia zalăuană! Cu încredere.

Doamne-ajută!

Mircea Stănescu.


      După două zile a apărut însăși autoarea:

De la:
Olimpia Man (Olimpia.Man@adevarul.ro)
Trimis:
12 iulie 2013 09:43:58
Către:
mirceastanescu@hotmail.com (mirceastanescu@hotmail.com)


 Buna ziua.
Numele meu este Olimpia Man si sunt autoarea articolului referitor la tortionarii din vremea comunismului. Articolul a fost o tema pe care au primit-o toti colaboratorii Adevarul si, odata cu tema, am primit si acest link




Nu stiu din ce motive, acolo nu apare numele dvs., ca autor. Aceasta este cauza pentru care nu v-am citat. Intentia mea nu a fost sa plagiez pe nimeni. E/adevarat, insa, ca am incurcat CNSAS cu IICCMER (am scris ca informatia este preluata din documentele CNSAS, nu ale IICCMER). Îmi asum această greşeală şi, dacă dvs. consideraţi că este nevoie, pot intra în arhivă şi să modific textul.

Cu respect,

Olimpia Man


În lumina noilor „informații”, puse pe două coloane, textele arată astfel:


În documentele Institutului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii apare, la acest capitol, al reprezentanţilor opresiunii comuniste, un singur nume ce are legătură cu Sălajul. Este vorba despre cel al Evei Birtaş, născută pe 4 aprilie 1916 în oraşul Şimleul Silvaniei, de naţionalitate evreiască (născută Rotschild). În 1944, mama ei a fost deportată de către autorităţile maghiare la Auschwitz, unde a murit. După ce mai întâi a activat în „Ajutorul Muncitoresc”, în 1933 Eva Rotschild a fost primită ca membră a Partidului Comunist. De profesie croitoreasă, ea s-a căsătorit în 1935 cu Gavrilă Birtaş, şef al Siguranţei din Oradea şi, mai apoi, şef al Direcţiei a III-a (Contraspionaj în penitenciare şi Miliţie), unde a coordonat direct Securitatea închisorilor şi lagărelor (Serviciul Operativ/Serviciul Inspecţii) al cărei scop era reeducarea deţinuţilor politici şi verificarea purităţii ideologice a cadrelor închisorilor şi Miliţiei. În primăvara anului 1942 a fost numită în Aparatul tehnic al CC al PCR ca ajutor al Ilenei Pop. Pe 15 iunie 1949 a fost numită ca adjunctă a lui Iosif Nemeş, şeful Securităţii închisorilor (Serviciul Operativ). Nemeş fusese numit la conducerea structurii informative a închisorilor de către Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, la propunerea lui Gavrilă Birtaş, care îi era şi legătură superioară directă, întrucât Serviciul Operativ făcea parte din Direcţia a III-a Securităţii. Când Nemeş pleca pe teren, să inspecteze unităţile de detenţie, cea care îl înlocuia era Eva Birtaş. Deseori, aceasta îşi depăşea atribuţiile şi genera tensiuni în instituţie, intrând astfel în conflict cu Nemeş, care i-a cerut transferul. Eva Birtaş a rămas la Securitatea închisorilor şi lagărelor până în octombrie 1949. A participat la pregătirea demascării (reeducării) de la închisoarea Piteşti, însă nu a prins debutul acesteia, fiind transferată la Serviciul Cadre din Direcţia Generală a Penitenciarelor. Ulterior, s-a întors la munca de informaţii, activând în cadrul Securităţii din interiorul Direcţiei Penitenciarelor, Lagărelor şi Coloniilor. Birtaş a fost pensionată timpuriu din cauza unui ulcer duodenal.
(„Adevărul”, 6 martie 2013, articol intitulat: Cine s-a "ocupat" de torturarea şi "reeducarea" duşmanilor comunismului din Sălaj, semnat de Olimpia Man, consultabil la adresa: http://adevarul.ro/locale/zalau/cine-s-a-ocupat-torturarea-reeducarea-dusmanilor-comunismului-salaj-1_5136f8ed00f5182b85d4f3bc/index.html)
Eva Birtaş. Născută pe 4 aprilie 1916 în oraşul Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj, de naţionalitate evreiască (n. Rotschild). În 1944, mama ei a fost deportată de către autorităţile maghiare la Auschwitz, unde a murit. După ce mai întâi a activat în „Ajutorul Muncitoresc”, în 1933 Eva Rotschild a fost primită ca membră a Partidului Comunist. De profesie era croitoreasă. În 1935 s-a căsătorit cu Gavrilă Birtaş, pe care l-a urmat la Bucureşti (1940). După arestarea soţului ei, în aprilie 1940, a fost trimisă de partid în „Ajutorul Roşu”, fiind responsabilă cu aprovizionarea comuniştilor închişi la Văcăreşti. În primăvara anului 1942 a fost numită în Aparatul tehnic al CC al PCR ca ajutor al Ilenei Pop. Pe 15 iunie 1949 a fost numită ca adjunctă a lui Iosif Nemeş, şeful Securităţii închisorilor (Serviciul Operativ). Nemeş fusese numit la conducerea structurii informative a închisorilor de către Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, la propunerea lui Gavrilă Birtaş, care îi era şi legătură superioară directă, întrucât Serviciul Operativ făcea parte din Direcţia a III-a Securităţii. Când Nemeş pleca pe teren, să inspecteze unităţile de detenţie, cea care îl înlocuia era Eva Birtaş. Deseori, aceasta îşi depăşea atribuţiile şi genera tensiuni în instituţie, intrând astfel în conflict cu Nemeş, care i-a cerut transferul. Eva Birtaş a rămas la Securitatea închisorilor şi lagărelor până în octombrie 1949. A participat la pregătirea demascării (reeducării) de la închisoarea Piteşti, însă nu a prins debutul acesteia, fiind transferată la Serviciul Cadre din Direcţia Generală a Penitenciarelor. Ulterior, s-a întors la munca de informaţii, activând în cadrul Securităţii din interiorul Direcţiei Penitenciarelor, Lagărelor şi Coloniilor. Birtaş a fost pensionată timpuriu din cauza unui ulcer duodenal.
(IICCMER, Biografiile Nomenklaturii, consultabile la: http://www.iiccr.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/, intrarea referitoare la Eva Birtaș)


A doua zi i-am răspuns autoarei:


De la:
Mircea Stanescu (mirceastanescu@hotmail.com)
Trimis:
13 iulie 2013 11:07:42
Către:
Olimpia Man (olimpia.man@adevarul.ro);
Mircea Stanescu (mirceastanescu@hotmail.com)


Bună ziua!

Înțeleg, din răspunsul D-tale, că:

1) articolul-în-chestie l-ai scris... „ca sarcină de partid”;

2) în același timp cu sarcina redacției, ai primit și sursa, pe care abia acum o indici (http://www.iiccr.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/, intrarea referitoare la Eva Birtaș);

3) ai încurcat nu Instititutul de Investigare a Crimelor Comunismului cu Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, ci pe ambele acestea cu o instituție inexistentă – „Institutului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii”.

Ce nu înțeleg este modul în care dorești să-ți asumi această „greșeală”. Căci soluția pe care o avansezi seamănă cu situația unui elev prins copiând, care îi spune profesorului că „a greșit”, apoi îi propune să-i ia lucrarea, împreună cu copiuțele, și îi cere să repete examenul.

Ce ar trebui să înțelegi este că:

1) Actul D-tale este un tip de utilizare nepermisă, care ignoră citarea autorului și/sau a sursei, pe scurt, dacă expresia „etica jurnalistică” îți spune ceva, un plagiat.

2) Sursa aici este una generică – „IICCMER”, dat fiind că este vorba despre o lucrare de tip enciclopedie.

3) Corect jurnalistic ar fi fost nu să copiezi textul meu cuvânt cu cuvânt, ci să ceri acordul Institutului pentru citarea integrală a biografiei; sau, la limită, să o rezumi cu propriile D-tale cuvinte, cu trimiterea expresă la sursă (pagina Web respectivă).

4) Biografia „eternei Eva” apare nu „în documentele” vreunui institut, la care ai avut acces, așa cum se înțelege din articol, la fel cum nu este nici rezultatul reflecției D-tale, cum dorești ca lumea să creadă, ci este luată de-a gata din ograda altora.

În concluzie, dacă dorești să repari ce se mai poate repara, îți rămân la îndemână două soluții (cumulative):

1) Să-ți pui cenușă-n cap și să recunoști porcăria făcută – ca să vorbesc pe șleau.

2) Să adaugi, în dreptul biografiei Evei Birtaș, din articolul în discuție, o notă în care: recunoști furtișagul, ceri scuze cititorilor pentru faptul că i-ai indus în eroare (eventual și autorului) și te angajezi ca pe viitor să nu mai faci așa ceva.

Dacă nu vei proceda în acest mod, voi cere Redacției „Adevărul” să-l facă ea.

Până atunci, je m’en fou de respectul D-tale (cum spune francezul).

Mircea Stănescu




În cursul zilei de sâmbătă, 20 iulie a.c., am constatat că autoarea a modificat tacit articolul (nu mi-a spus doar că poate să o facă?!), fără nici o mențiune a raptului (ce să mai vorbim de „cenușa-n cap”!), în sensul că instituția inexistentă a devenit reală, iar ghilimelele și-au făcut apariția:



Într-un studiu al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) apare, la acest capitol, al reprezentanţilor opresiunii comuniste, un singur nume ce are legătură cu Sălajul. Este vorba despre cel al Evei Birtaş, născută pe 4 aprilie 1916 în oraşul Şimleul Silvaniei, de naţionalitate evreiască (născută Rotschild). Potrivit studiului, „în 1944, mama ei a fost deportată de către autorităţile maghiare la Auschwitz, unde a murit. După ce mai întâi a activat în «Ajutorul Muncitoresc», în 1933 Eva Rotschild a fost primită ca membră a Partidului Comunist. De profesie croitoreasă, ea s-a căsătorit în 1935 cu Gavrilă Birtaş, şef al Siguranţei din Oradea şi, mai apoi, şef al Direcţiei a III-a (Contraspionaj în penitenciare şi Miliţie), unde a coordonat direct Securitatea închisorilor şi lagărelor (Serviciul Operativ/Serviciul Inspecţii) al cărei scop era reeducarea deţinuţilor politici şi verificarea purităţii ideologice a cadrelor închisorilor şi Miliţiei. În primăvara anului 1942 a fost numită în Aparatul tehnic al CC al PCR ca ajutor al Ilenei Pop. Pe 15 iunie 1949 a fost numită ca adjunctă a lui Iosif Nemeş, şeful Securităţii închisorilor (Serviciul Operativ). Nemeş fusese numit la conducerea structurii informative a închisorilor de către Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, la propunerea lui Gavrilă Birtaş, care îi era şi legătură superioară directă, întrucât Serviciul Operativ făcea parte din Direcţia a III-a Securităţii. Când Nemeş pleca pe teren, să inspecteze unităţile de detenţie, cea care îl înlocuia era Eva Birtaş. Deseori, aceasta îşi depăşea atribuţiile şi genera tensiuni în instituţie, intrând astfel în conflict cu Nemeş, care i-a cerut transferul. Eva Birtaş a rămas la Securitatea închisorilor şi lagărelor până în octombrie 1949. A participat la pregătirea demascării (reeducării) de la închisoarea Piteşti, însă nu a prins debutul acesteia, fiind transferată la Serviciul Cadre din Direcţia Generală a Penitenciarelor. Ulterior, s-a întors la munca de informaţii, activând în cadrul Securităţii din interiorul Direcţiei Penitenciarelor, Lagărelor şi Coloniilor. Birtaş a fost pensionată timpuriu din cauza unui ulcer duodenal”.
(aceeași pagină Web)


Am păstrat dovezile furtului, la fel cum le voi păstra și pe cele ale tentativei de a-l acoperi. Am povestit (pe blogul meu, pe e-mail, pe Facebook) tărășenia. Apoi, m-am adresat din nou Redacției „Adevărul” pentru a vedea ce cugetă despre etica doamnei-în-chestiune (ați observat, desigur: nu am spus „jurnalista”!):


        Redacției „Adevărul”, sâmbătă, 20 iulie a.c., ora: 11.05:

        În legătură cu plagiatul Olimpiei Man, semnalat de mine anterior, vă transmit fișierul atașat.

        Aștept răspunsul la adresa electronică:


        sau la cea „clasică”:

        Mircea Stănescu Str. Sold. Petre Dumitru, 22

        Sect. 3, București

        Of. Poșt. 70.

        Sănătate,

        M. Stănescu.


În aceeași zi, la ora 11.57, Serviciul-de-corespondență al ziarului mi-a răspuns, via Facebook (nesemnat, ca de obicei):


        Buna ziua,

        Vom transmite mesajul mai departe.

        Multumim


        Care a fost urmarea? Niciuna! Suntem în data de 1 august a.c.: în douăsprezece zile ar fi putut să se lepede (Autoare, Redacție) de-trei-ori de ceea ce au făcut.


     Concluzie: problema-problemelor este în chiar Redacția ziarului. Acolo este centrul imposturii, la fel cum tot de acolo emană mirosul pestilențial care atrage muște precum Olimpia Man.


București, 1 august 2013.

TRUPELE SOVIETICE ÎN UNIFORMA WERMACHTULUI?




Priviți fotografia de mai jos: nu este o greșeală, nu este un fals.
Ea provine din Arhiva Națională a Republicii Moldova, Fototeca, 39296, este datată sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie 1940 și reprezintă intrarea trupelor sovietice în Basarabia.
A fost inclusă în Expoziția „Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța (1940) – între neputință și iresponsabilitate. O perspectivă românească” de la Arhivele Naționale ale României.
L-am întrebat pe istoricul Igor Cașu, bun cunoscător al perioadei, vorbitor de rusă, ce scrie pe steagul din prim-plan. Mi-a spus că el conține inscripiția: Divizia din Moscova de pușcași/infanterie (Moscovskaia Ordena Krasnogo Znameni Strelkovaia Divizia). La fel, stema de dedesupt este cea a Ordinului „Krasnaia Znamea” (Steagul Roșu). Independent, colegele Galina Kavruk și Leontina Siliște au confirmat.
Am presupus că este vorba despre trupe NKVD, cele mai avansate în colaborarea cu germanii (recte, SS), însă nu este așa: trupele care au ocupat Basarabia făceau parte din Armata Roșie. (Cekiștii își făceau apariția ulterior.)
Colega Kavruk adaugă: pe pancarta de la tribună, ultimul cuvânt este „Eliberatorilor” (Osvoboditeliam). Ușor de dedus, ceva de genul: Mulțumim eliberatorilor! (Cei care îi vor elibera curând – pe basarabeni, pe bucovineni, pe herțeni – de avut, de viață...)
Colegul Cașu a fost de acord cu mine că uniformele purtătorilor de drapel pot fi rodul barterului sovieto-german – petrol, grâne contra arme și uniforme.
Dar nu este așa.




Ulterior, Dan Culcer mi-a sugerat să fac o comparație a echipamentului pornind de la site-uri de tip „Militaria”, care abundă pe Internet. Mai mult, Remus Cârstea mi-a spus că respectivele căști poartă codificarea M-36 (cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Soviet_helmets_during_World_War_II) și sunt sovietice, la fel ca și uniformele, de aceeași producție.
Cu privire la uniforme: ele sunt, indubitabil, de producție sovietică, și se regăsesc pe diverse site-uri. Posibil să fi fost influențate de uniformele germane, însă fără o bază documentară nu putem afirma nimic sigur.
M-36
Conform acestor surse, casca M-36 a fost produsă de către sovietici în perioada 1936-1941, iar cel care a proiectat-o se numește Aleksandr A. Șvarț. Ea a fost folosită, pentru prima dată, în scurta bătălie sovieto-japoneză din vara 1939, de la Halhîn-Gol (Mongolia), de unde și-a primit supranumele de „Halhîngolka”, apoi, în timpul invaziei sovietice din Polonia (septembrie 1939), războiul sovieto-finlandez (iarna 1939-1940) și, în fine, în timpul ocupației Țărilor Baltice, a Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța (vara 1940). Totodată, casca a fost livrată combatanților Spaniei Republicane și a fost în uz la începutul războiului germano-sovietic.
Ca un detaliu, relevant în context: pe diverse site-uri sursa de inspirație pentru M-36 este indicată a fi casca italiană M-34, cu care, la fel, seamănă. Controversată este și originea sovieticei SSh-39, considerată a fi aceeași cască italiană. Doar deschiderea arhivelor militare sovietice va elucida însă complet chestiunea.
M-35
Până atunci, putem reține că modelul care l-a inspirat pe creator pare să fi fost casca M-35, de producție germană, apărută cu un an înainte, iar nu italiana M-34, care rămâne mai „modernă” chiar și față de SSh-39 (cf. Robert Clawson, Russian Helmets. Addenda, la adresa: http://www.personal.kent.edu/~rclawson/RussianHelmets/addenda.html). Apariția căștii în discuție se petrece în contextul standardizării echipamentului militar sovietic, efect al unei accentuate profesionalizări a Armatei Roșii (un fapt observat, de pildă, de Grigore Gafencu în Préliminaires de la guerre à l’est). Prin urmare, sovieticii își produceau propriul echipament militar. 
Ce putem conchide?
Ca justificare a stopării producției căștii M-36 este indicată neadaptarea sa pentru lupta la temperaturi foarte scăzute. Asemănarea izbitoare cu casca germană este însă o explicație mai plauzibilă, căci – dincolo de standardizarea militară, care continuă – războiul dintre cei doi coloși europeni, început în 1941, a pus capăt unei certe suite de similarități ideologice. Cu alte cuvinte, dacă în proiectarea căștii factorul ideologic nu avea ce să caute, în stoparea producției ei pare să fi jucat rolul decisiv.

București, 20 iulie 2013.

ÎN MEMORIA TATIANEI SLAMA-CAZACU (1920-2011)


Luni 4 aprilie 2011, a încetat din viaţă Tatiana Slama-Cazacu, savant român, Prof. Univ. Dr. Doc., psiholingvist de talie internaţională.
Marţi, 5 aprilie, trupul său a fost depus la Capela cimitirului Bellu ortodox, din Bucureşti.
A fost înmormântată miercuri 6 aprilie, la orele 13.30, la Cimitirul Bellu ortodox, în cavoul familiei, la figura 40.
Am cunoscut-o pe D-na Slama-Cazacu. A fost un model de intelectual în sensul deplin al termenului, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi uman, moral. A fost un savant deplin angajat în problemele cetăţii, unul dintre acei oameni care reprezintă legătura noastră cu trecutul, cu tradiţia culturală şi valorile comunitare.
Era o „Doamnă” în sensul cel mai profund: forţa intelectuală, consistenţa, moderaţia şi eleganţa sa răspândeau asupra celor din jur o lumină caldă, binefăcătoare.
La revedere, Tatiana Slama-Cazacu!
Dumnezeu să o odihnească!

Bucureşti, 5 aprilie 2011




THE REEDUCATION TRIALS IN COMMUNIST ROMANIA (1952-1960)

Price  
$70.00 & this item ships for FREE with Super Saver Shipping.
Usually ships within 1 to 3 weeks.
Ships from and sold by Amazon.com. Gift-wrap available.
http://www.amazon.com/Reeducation-Trials-Communist-Romania-1952-1960/dp/0880336587

Editorial Reviews
The reeducation practices of communist Romania ended in 1951 with the transfer of political prisoners from Pitesti to the Danube-Black Sea Canal labor camps. After a mysterious process, these convicts became fanatical adherents to the regime, engaging in the torture of fellow convicts. When these acts became public, the regime responded with a series of trials against the prisoner-torturers, thereby shielding itselse and penitentiary staff members any complicity in these events. Mircea Stanescu conducts an impartial analysis of the reeducation trials and their unfolding consequences, extracting pertinent historical information from widespread ideological distortion. In order to do this, Stanescu draws on groundbreaking investigations into Pitesti and Romanian concentration camps, drawing on the work of Robert Conquest, Annie Kriegel, and other scholars who have researched communism and communist show trials.

About the Author
 Mircea Stanescu is a historian based at the University of Bucharest.

Details
Hardcover: 416 pages
Publisher: East European Monographs, Columbia University Press (April 7, 2011)
Language: English
ISBN-10: 0880336587
ISBN-13: 978-0880336581

„GROPILE COMUNE” ALE LITERELOR ROMÂNE

Recenzie a cărții: Glasul PATRIEI. Un „cimitir al elefanţilor” în comunism, de Ana Selejan, Bucureşti, Editura Vremea, 2012, 165 p.


Critic si istoric literar, Ana Selejan este, totodată, profesor la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi autoarea unor cărţi fundamentale despre literatura română în comunism: România în timpul primului război cultural, 1944-1948, vol. I-II (1992-1993) şi Literatura în totalitarism, vol. I-VI (1994-2000).
Autoarea a luat contact cu revista din necesitatea de a verifica, la Biblioteca Academiei, o informaţie bibliografică. Fericita întâmplare a făcut-o astfel să ia cunoştinţă de o „realitate paralelă” în presa comunistă, de „subterană” (pp. 5, 6) – întrucât nimic din conţinutul publicaţiei nu transpărea în presa literară a vremii (gen Gazeta literară, Contemporanul) – şi să ne prezinte concluziile analizei sale.
Înfiinţată în 1955, în contextul „destinderii” dintre cele două „lagăre” (cel comunist şi cel „capitalist”), pentru a folosi  „limba de lemn” a vremii, aproape întreg tirajul publicaţiei era trimis în străinătate (Occident), nefiind de găsit în ţară. Publicul ţintă era Exilul românesc, refugiaţii din motive politice şi de conştiinţă, foştii cetăţeni români care înainte sau după cel de-al Doilea Război Mondial rămăseseră în Apus. În perioada 1955-1965, revista a fost publicată în Berlinul de Est (iar ulterior, până în 1972, la Bucureşti). Publicaţie a Ministerului de Interne, ea era totodată organul de presă al unui organism de propagandă externă al regimului comunist din România, intitulat Comitetul Român pentru Repatriere. Oficial, preşedinte al Comitetului a fost numit Constantin Agiu, un comunist din vechea gardă a Partidului, iar secretar Nicolae Popescu-Doreanu, „ideolog habotnic” (p. 10), pe linie, care anterior se remarcase prin articole demascatoare publicate în contextul „campaniei anticălinesciene” a Secţiei de Propagandă a Partidului, care a urmat apariţiei romanului Bietul Ioanide. În fapt, era o publicaţie a Securităţii, integrată reţelei sovietice de propagandă.
Uşor de dedus din titulatură, rolul foii era de a cânta cântecul de sirenă pe tonuri naţionale şi patriotice, cu scopul declarat de a-i determina pe refugiaţi să se întoarcă în ţara natală.
Citind colecţia – incompletă – a revistei, autoarea a avut surpriza să constate că era vorba despre „o presă vie, dinamică, ditirambică şi virulentă în egală măsură, o presă informată, bine scrisă, deloc monotonă” (p. 6). Motiv pentru care a găsit cu cale să ne-o prezinte sub forma unei cărți.
După ce debutează cu o introducere, cartea analizează scopul şi strategiile publicistice ale revistei, şi reacţiile cititorilor ei (Discursul publicistic al cititorilor), continuă cu expunerea prezenţei în paginile sale a scriitorilor Tudor Arghezi, George Călinescu, Şerban Cioculescu, Al.I. Teodoreanu (Păstorel), Constantin Noica şi Dumitru Stăniloaie (Tablou de grup cu scriitori interbelici), şi se concentrează pe trei studii de caz (care reflectă, cantitativ şi calitativ, nivelul contribuţiilor): Ion Vinea, Nichifor Crainic şi Radu Gyr.
Exceptându-i pe Arghezi, Călinescu şi Cioculescu, personalităţi culturale „burgheze” „reciclate”, ceilalţi fuseseră deţinuţi politici, arestaţi – Crainic şi Gyr în urma Procesului ziariştilor „criminali de război” și „vinovați de dezastrul țării”, din 1945, restul – în cel de-al doilea mare val de arestări din perioada 1956-1960. Prezenţa lor în paginile revistei era deci preţul plătit pentru eliberarea din detenţie şi dovada cerută de regim pentru schimbarea convingerilor anterioare, situaţie care arată „cinismul fără margini al acestei puteri” (p. 6). Iată alte nume de foşti deţinuţi politici care populează publicaţia: scriitoarea Henriette Yvonne Stahl, istoricii P.P. Panaitescu şi Constantin C. Giurescu, ziariştii Alexandru Hodoş şi Romulus Dianu, politicianul Gheorghe Tătărăscu şi Radu Budişteanu (figură importantă a Mişcării Legionare).
Autoarea recompune profilul revistei şi profilurile colaboratorilor ei de marcă, aducând o informaţie inedită, inutil de căutat în lucrări de istorie literară gen Dicţionarul general al literaturii române (2004-2009).
Genurile cultivate de publicaţie sunt: reportajul de elogiere a binefacerilor regimului (în contrast cu critica realităţilor anterioare comunismului), polemica împotriva Exilului „de rea-credinţă” (a se citi: anticomunist) şi mărturisirile autoctitice, situabile, pentru cei eliberaţi din închisoare, în prelungirea „autoanalizelor” („demascărilor”) date în contextul „reeducării” din recluziune (pentru producţiile de acest tip a se vedea studiul nostru despre cazul Petre Pandrea: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/istorie-memorie-i-practic-editorial-n.html).
Iată, în continuare, cazurile relatate de autoare:
Cioculescu este vârful de lance al unei campanii anti-cioraniene a publicaţiei, care a început în mai 1959.
Păstorel Teodoreanu apare sporadic în revistă, în 1957 şi 1958, apoi frecvent în primele luni ale anului următor, chiar înainte de arestare. Până în 1962 este deţinut (din cauza epigramelor sale caustice la adresa regimului, care circulau din gură în gură), iar după eliberare, până la moarte, în 1964, din nou colaborator al publicaţiei. Participă, prin epigrame, la campania împotriva Exilului „recalcitrant”, cei pe care „îi ia în peniţă” fiind scriitorul şi istoricul religiilor Mircea Eliade, Vasile Posteucă (unul dintre intelectualii de marcă ai Mişcării Legionare), Virgil Mihăilescu (directorul Bibliotecii Române din Freiburg), Ion V. Emilian (directorul ziarului „Stindardul”, care apărea în Germania Federală, fost agent german în timpul războiului, după, agent american şi, ulterior, în „epoca Ceauşescu”, agent al Securităţii!) şi Constantin Vişoianu (şeful Comitetului Naţional Român de la New York).
La rândul său, Noica este prezent în publicaţie cu mărturisiri autocritice.
Stăniloaie combate (alături de episcopul Teoctist, viitorul Patriarh), teza lipsei libertăţii religioase în regimul comunist. Totodată, denunţă hirotonirile şi numirile de preoţi din Exil, ca în cazul scriitorului Virgil Gheorghiu, autorul reportajelor de război grupate sub titlul Ard malurile Nistrului (1941) şi al romanului Ora 25 (1949) – la Paris, şi a lui Dumitru E. Popa, fost legionar – la Bad Ems, în Germania Federală (fost, anterior, tot la Paris); la fel, în cazul episcopului Teofil Ionescu şi al preotului Vasile Boldeanu, amândoi de la Biserica Română din Paris (de pe Strada Jean de Beauvais), cel mai important centru de rezistenţă anticomunistă al românilor din Occidentul european.
Ne întoarcem acum la cele trei mari figuri literare deja evocate.
Întrucât în perioada interbelică fusese unul dintre ziariştii literari şi politici cu autoritate – director la „Facla” şi preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti (1938-1940) –, din 1945, Ion Vinea a fost un autor interzis de regimul comunist. Ca şi alţi ostracizaţi, a supravieţuit făcând traduceri. Din septembrie 1960 şi până la sfârşitul vieţii, survenit în iulie 1964, a avut o bogată colaborare la „Glasul Patriei”. Aici el a fost un asiduu cronicar al realităţii socialiste, a polemizat din când în când cu Exilul „reacţionar” şi, rareori, a fost publicist literar. A ilustrat specia „publicisticii demascatoare” (pp. 70-88), a genului polemicii împotriva Exilului, cei vizaţi fiind (acelaşi) Ion V. Emilian (într-un articol din 1961) şi... scriitorul Petru Dumitriu, care în 1960 rămăsese în decadentul Occident (în mai multe articole din 1963). În cazul din urmă, Vinea face tandem cu fosta soţie a „dezertorului”, H.Y. Stahl, iar în centrul acuzelor au stat acuzaţii serioase de plagiat. În ciuda greului preţ plătit, autorul a murit înainte de a-şi vedea publicată opera poetică şi literară.
Nichifor Crainic, condamnat în Procesul ziariştilor „criminali de război” și „vinovați de dezastrul țării”, din 1945 – împreună cu, între alţii, Radu Gyr şi Romulus Dianu –, apoi deţinut politic în perioada 1947-1962, a fost trimis la revistă direct de pe băncile „cluburilor” „reeducării” de la închisoarea Aiud și a fost, vreme de zece ani, colaborator de marcă, ilustrând toate genurile deja indicate. Publicist de o vitalitate şi forţă covârşitoare, activitatea sa din perioada interbelică rămâne încă prea puţin cunoscută (din pricina blocajelor legate de angajamentul său intelectual situabil în vecinătatea dreptei radicale). Este, credem, o datorie de istorie literară restituirea, sans parti pris ni préjugé, a profilului acestui, probabil, „cel mai mare publicist interbelic” (p. 90). Datele biografice indicate sunt importante nu doar luate în sine, ci şi pentru a spune că este vorba despre un om al convingerilor ferme, nu al concesiilor oportune.
La „Glasul patriei”, Crainic ia parte la campania împotriva presei şi a marilor figuri ale Exilului, prin articole în care marele său talent publicistic se însoţeşte cu invectiva. O face febril, energic, motivul alinierii la politica regimului fiind, alături de dura detenţie şi de „reeducare”, patriotismul său, ceea ce ne îndeamnă să subscriem analizei autoarei, care nu elimină sinceritatea din scrisul său: „Nichifor Crainic a fost un mare patriot, un român adevărat, ceea ce, multora, azi, li se poate părea desuet.” (p. 118)
Radu Gyr a fost şi el, asemeni lui Crainic, colaborator al gazetei începând din 1963, de la eliberarea din închisoarea Aiud – via „cluburile de reeducare” – şi până în 1972. Şi el ilustrează, în articolele publicate, toate genurile revistei. Fost legionar, debutează cu mărturisiri autocritice, practică (rar) „discursul demascator” la adresa figurilor importante ale legionarilor din Exil, pentru a se axa pe reportajul de elogiere a „realizărilor” regimului, gen în care duce greul foii până în 1967. Poezia „militantă şi optimistă” (p. 143) publicată aici (nu lipsită de valoare), diferă complet de cea de sertar, care este tristă, meditativă, existenţială, pătrunsă de fior metafizic. Spre deosebire de Crainic, care, în ciuda reorientării discursului, reînvie autentic stilul presei interbelice, în cazul lui Gyr dedublarea este frapantă, dată fiind puternica linie de demarcaţie dintre cele două feluri ale sale de a scrie.
Ce concluzii putem trage din studiul acestor mari nume reunite în paginile foii pentru a modula glasul politicii regimului comunist al anilor ’50-’60?
Cert, este vorba despre manipulare, căci nici Gyr, nici Crainic nu au fost publicaţi în presa culturală oficială, la fel cum nici cărţile nu le-au fost publicate, după cum li se promisese în închisoare şi la eliberarea din detenţie, pentru a-i face să-şi schimbe convingerile. Doar Ion Vinea şi Romulus Dianu, „salahori cu vechime mai îndelungată în frontul gazetei” (p. 7), au reuşit, într-o măsură redusă, să fie acceptaţi printre autorii genului „realist-socialist” aflat la crepuscul.
Este vorba, apoi, mai ales, depre presiune asupra conştiinţelor, despre represiune şi „reeducare”. Foşti deţinuţi politici sau simpli indezirabili, aparţinând unei epoci care se dorea revolută, ei au rămas într-un soi de „subumanitate”, de „subcultură”, căreia i-a fost rezervată o singură formă de expiere: aceea de a participa la propria ei distrugere şi a lumii din care venea. Sau, în alți termeni, despre adevărate „gropi comune” ale literelor române.

București, 10 martie 2013