$70.00 & this item ships for FREE with Super Saver Shipping. Usually ships within 1 to 3 weeks. Ships from and sold by Amazon.com. Gift-wrap available. http://www.amazon.com/Reeducation-Trials-Communist-Romania-1952-1960/dp/0880336587 Editorial Reviews The
reeducation practices of communist Romania ended in 1951 with the
transfer of political prisoners from Pitesti to the Danube-Black Sea
Canal labor camps. After a mysterious process, these convicts became
fanatical adherents to the regime, engaging in the torture of fellow
convicts. When these acts became public, the regime responded with a
series of trials against the prisoner-torturers, thereby shielding
itselse and penitentiary staff members any complicity in these events.
Mircea Stanescu conducts an impartial analysis of the reeducation trials
and their unfolding consequences, extracting pertinent historical
information from widespread ideological distortion. In order to do this,
Stanescu draws on groundbreaking investigations into Pitesti and
Romanian concentration camps, drawing on the work of Robert Conquest,
Annie Kriegel, and other scholars who have researched communism and
communist show trials. About the Author
Mircea Stanescu is a historian based at the University of Bucharest. Details Hardcover: 416 pages Publisher: East European Monographs, Columbia University Press (April 7, 2011) Language: English ISBN-10: 0880336587 ISBN-13: 978-0880336581
Recenzie a cărții:Glasul PATRIEI. Un „cimitir al elefanţilor” în comunism, de Ana Selejan, Bucureşti, Editura Vremea, 2012, 165 p.
Critic si istoric literar, Ana Selejan este, totodată, profesor la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi autoarea unor cărţi fundamentale despre literatura română în comunism: România în timpul primului război cultural, 1944-1948, vol. I-II (1992-1993) şi Literatura în totalitarism, vol. I-VI (1994-2000).
Autoarea a luat contact cu revista din necesitatea de a verifica, la Biblioteca Academiei, o informaţie bibliografică. Fericita întâmplare a făcut-o astfel să ia cunoştinţă de o „realitate paralelă” în presa comunistă, de „subterană” (pp. 5, 6) – întrucât nimic din conţinutul publicaţiei nu transpărea în presa literară a vremii (gen Gazeta literară, Contemporanul) – şi să ne prezinte concluziile analizei sale.
Înfiinţată în 1955, în contextul „destinderii” dintre cele două „lagăre” (cel comunist şi cel „capitalist”), pentru a folosi „limba de lemn” a vremii, aproape întreg tirajul publicaţiei era trimis în străinătate (Occident), nefiind de găsit în ţară. Publicul ţintă era Exilul românesc, refugiaţii din motive politice şi de conştiinţă, foştii cetăţeni români care înainte sau după cel de-al Doilea Război Mondial rămăseseră în Apus. În perioada 1955-1965, revista a fost publicată în Berlinul de Est (iar ulterior, până în 1972, la Bucureşti). Publicaţie a Ministerului de Interne, ea era totodată organul de presă al unui organism de propagandă externă al regimului comunist din România, intitulat Comitetul Român pentru Repatriere. Oficial, preşedinte al Comitetului a fost numit Constantin Agiu, un comunist din vechea gardă a Partidului, iar secretar Nicolae Popescu-Doreanu, „ideolog habotnic” (p. 10), pe linie, care anterior se remarcase prin articole demascatoare publicate în contextul „campaniei anticălinesciene” a Secţiei de Propagandă a Partidului, care a urmat apariţiei romanului Bietul Ioanide. În fapt, era o publicaţie a Securităţii, integrată reţelei sovietice de propagandă.
Uşor de dedus din titulatură, rolul foii era de a cânta cântecul de sirenă pe tonuri naţionale şi patriotice, cu scopul declarat de a-i determina pe refugiaţi să se întoarcă în ţara natală.
Citind colecţia – incompletă – a revistei, autoarea a avut surpriza să constate că era vorba despre „o presă vie, dinamică, ditirambică şi virulentă în egală măsură, o presă informată, bine scrisă, deloc monotonă” (p. 6). Motiv pentru care a găsit cu cale să ne-o prezinte sub forma unei cărți.
După ce debutează cu o introducere, cartea analizează scopul şi strategiile publicistice ale revistei, şi reacţiile cititorilor ei (Discursul publicistic al cititorilor), continuă cu expunerea prezenţei în paginile sale a scriitorilor Tudor Arghezi, George Călinescu, Şerban Cioculescu, Al.I. Teodoreanu (Păstorel), Constantin Noica şi Dumitru Stăniloaie (Tablou de grup cu scriitori interbelici), şi se concentrează pe trei studii de caz (care reflectă, cantitativ şi calitativ, nivelul contribuţiilor): Ion Vinea, Nichifor Crainic şi Radu Gyr.
Exceptându-i pe Arghezi, Călinescu şi Cioculescu, personalităţi culturale „burgheze” „reciclate”, ceilalţi fuseseră deţinuţi politici, arestaţi – Crainic şi Gyr în urma Procesului ziariştilor „criminali de război” și „vinovați de dezastrul țării”, din 1945, restul – în cel de-al doilea mare val de arestări din perioada 1956-1960. Prezenţa lor în paginile revistei era deci preţul plătit pentru eliberarea din detenţie şi dovada cerută de regim pentru schimbarea convingerilor anterioare, situaţie care arată „cinismul fără margini al acestei puteri” (p. 6). Iată alte nume de foşti deţinuţi politici care populează publicaţia: scriitoarea Henriette Yvonne Stahl, istoricii P.P. Panaitescu şi Constantin C. Giurescu, ziariştii Alexandru Hodoş şi Romulus Dianu, politicianul Gheorghe Tătărăscu şi Radu Budişteanu (figură importantă a Mişcării Legionare).
Autoarea recompune profilul revistei şi profilurile colaboratorilor ei de marcă, aducând o informaţie inedită, inutil de căutat în lucrări de istorie literară gen Dicţionarul general al literaturii române (2004-2009).
Genurile cultivate de publicaţie sunt: reportajul de elogiere a binefacerilor regimului (în contrast cu critica realităţilor anterioare comunismului), polemica împotriva Exilului „de rea-credinţă” (a se citi: anticomunist) şi mărturisirile autoctitice, situabile, pentru cei eliberaţi din închisoare, în prelungirea „autoanalizelor” („demascărilor”) date în contextul „reeducării” din recluziune (pentru producţiile de acest tip a se vedea studiul nostru despre cazul Petre Pandrea: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/istorie-memorie-i-practic-editorial-n.html).
Iată, în continuare, cazurile relatate de autoare:
Cioculescu este vârful de lance al unei campanii anti-cioraniene a publicaţiei, care a început în mai 1959.
Păstorel Teodoreanu apare sporadic în revistă, în 1957 şi 1958, apoi frecvent în primele luni ale anului următor, chiar înainte de arestare. Până în 1962 este deţinut (din cauza epigramelor sale caustice la adresa regimului, care circulau din gură în gură), iar după eliberare, până la moarte, în 1964, din nou colaborator al publicaţiei. Participă, prin epigrame, la campania împotriva Exilului „recalcitrant”, cei pe care „îi ia în peniţă” fiind scriitorul şi istoricul religiilor Mircea Eliade, Vasile Posteucă (unul dintre intelectualii de marcă ai Mişcării Legionare), Virgil Mihăilescu (directorul Bibliotecii Române din Freiburg), Ion V. Emilian (directorul ziarului „Stindardul”, care apărea în Germania Federală, fost agent german în timpul războiului, după, agent american şi, ulterior, în „epoca Ceauşescu”, agent al Securităţii!) şi Constantin Vişoianu (şeful Comitetului Naţional Român de la New York).
La rândul său, Noica este prezent în publicaţie cu mărturisiri autocritice.
Stăniloaie combate (alături de episcopul Teoctist, viitorul Patriarh), teza lipsei libertăţii religioase în regimul comunist. Totodată, denunţă hirotonirile şi numirile de preoţi din Exil, ca în cazul scriitorului Virgil Gheorghiu, autorul reportajelor de război grupate sub titlul Ard malurile Nistrului (1941) şi al romanului Ora 25 (1949) – la Paris, şi a lui Dumitru E. Popa, fost legionar – la Bad Ems, în Germania Federală (fost, anterior, tot la Paris); la fel, în cazul episcopului Teofil Ionescu şi al preotului Vasile Boldeanu, amândoi de la Biserica Română din Paris (de pe Strada Jean de Beauvais), cel mai important centru de rezistenţă anticomunistă al românilor din Occidentul european.
Ne întoarcem acum la cele trei mari figuri literare deja evocate.
Întrucât în perioada interbelică fusese unul dintre ziariştii literari şi politici cu autoritate – director la „Facla” şi preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti (1938-1940) –, din 1945, Ion Vinea a fost un autor interzis de regimul comunist. Ca şi alţi ostracizaţi, a supravieţuit făcând traduceri. Din septembrie 1960 şi până la sfârşitul vieţii, survenit în iulie 1964, a avut o bogată colaborare la „Glasul Patriei”. Aici el a fost un asiduu cronicar al realităţii socialiste, a polemizat din când în când cu Exilul „reacţionar” şi, rareori, a fost publicist literar. A ilustrat specia „publicisticii demascatoare” (pp. 70-88), a genului polemicii împotriva Exilului, cei vizaţi fiind (acelaşi) Ion V. Emilian (într-un articol din 1961) şi... scriitorul Petru Dumitriu, care în 1960 rămăsese în decadentul Occident (în mai multe articole din 1963). În cazul din urmă, Vinea face tandem cu fosta soţie a „dezertorului”, H.Y. Stahl, iar în centrul acuzelor au stat acuzaţii serioase de plagiat. În ciuda greului preţ plătit, autorul a murit înainte de a-şi vedea publicată opera poetică şi literară.
Nichifor Crainic, condamnat în Procesul ziariştilor „criminali de război” și „vinovați de dezastrul țării”, din 1945 – împreună cu, între alţii, Radu Gyr şi Romulus Dianu –, apoi deţinut politic în perioada 1947-1962, a fost trimis la revistă direct de pe băncile „cluburilor” „reeducării” de la închisoarea Aiud și a fost, vreme de zece ani, colaborator de marcă, ilustrând toate genurile deja indicate. Publicist de o vitalitate şi forţă covârşitoare, activitatea sa din perioada interbelică rămâne încă prea puţin cunoscută (din pricina blocajelor legate de angajamentul său intelectual situabil în vecinătatea dreptei radicale). Este, credem, o datorie de istorie literară restituirea, sans parti pris nipréjugé, a profilului acestui, probabil, „cel mai mare publicist interbelic” (p. 90). Datele biografice indicate sunt importante nu doar luate în sine, ci şi pentru a spune că este vorba despre un om al convingerilor ferme, nu al concesiilor oportune.
La „Glasul patriei”, Crainic ia parte la campania împotriva presei şi a marilor figuri ale Exilului, prin articole în care marele său talent publicistic se însoţeşte cu invectiva. O face febril, energic, motivul alinierii la politica regimului fiind, alături de dura detenţie şi de „reeducare”, patriotismul său, ceea ce ne îndeamnă să subscriem analizei autoarei, care nu elimină sinceritatea din scrisul său: „Nichifor Crainic a fost un mare patriot, un român adevărat, ceea ce, multora, azi, li se poate părea desuet.” (p. 118)
Radu Gyr a fost şi el, asemeni lui Crainic, colaborator al gazetei începând din 1963,de la eliberarea din închisoarea Aiud – via „cluburile de reeducare” – şi până în 1972. Şi el ilustrează, în articolele publicate, toate genurile revistei. Fost legionar, debutează cu mărturisiri autocritice, practică (rar) „discursul demascator” la adresa figurilor importante ale legionarilor din Exil, pentru a se axa pe reportajul de elogiere a „realizărilor” regimului, gen în care duce greul foii până în 1967. Poezia „militantă şi optimistă” (p. 143) publicată aici (nu lipsită de valoare), diferă complet de cea de sertar, care este tristă, meditativă, existenţială, pătrunsă de fior metafizic. Spre deosebire de Crainic, care, în ciuda reorientării discursului, reînvie autentic stilul presei interbelice, în cazul lui Gyr dedublarea este frapantă, dată fiind puternica linie de demarcaţie dintre cele două feluri ale sale de a scrie.
Ce concluzii putem trage din studiul acestor mari nume reunite în paginile foii pentru a modula glasul politicii regimului comunist al anilor ’50-’60?
Cert, este vorba despre manipulare, căci nici Gyr, nici Crainic nu au fost publicaţi în presa culturală oficială, la fel cum nici cărţile nu le-au fost publicate, după cum li se promisese în închisoare şi la eliberarea din detenţie, pentru a-i face să-şi schimbe convingerile. Doar Ion Vinea şi Romulus Dianu, „salahori cu vechime mai îndelungată în frontul gazetei” (p. 7), au reuşit, într-o măsură redusă, să fie acceptaţi printre autorii genului „realist-socialist” aflat la crepuscul.
Este vorba, apoi, mai ales, depre presiune asupra conştiinţelor, despre represiune şi „reeducare”. Foşti deţinuţi politici sau simpli indezirabili, aparţinând unei epoci care se dorea revolută, ei au rămas într-un soi de „subumanitate”, de „subcultură”, căreia i-a fost rezervată o singură formă de expiere: aceea de a participa la propria ei distrugere şi a lumii din care venea. Sau, în alți termeni, despre adevărate „gropi comune” ale literelor române.
Vineri, 25
ianuarie a.c., în jurul orelor 20.00, a încetat din viaţă Aristide Ionescu.
Decesul a avut loc după cinci săptămâni de imobilizare la pat, ca urmare a unei
fracturi a colului femural stâng.
Locuia
într-un cămin de bătrâni, după ce, în octombrie anul trecut, soţia sa fusese
chemată la cele veşnice.
Fost
deţinut politic, trecut prin demascările „de tip Piteşti“ la
închisoarea Gherla, Aristide Ionescu şi-a scris mărturia detenţiei încă din
vremea regimului comunist, alăturându-se astfel mărturisitorilor neamului
românesc.
L-am
cunoscut îndeaproape, i-am fost – îndrăznesc să spun – colaborator (şi membru
de onoare al Fundaţiei Culturale „Memoria“ – Filiala
Argeş, pe care a condus-o).
A fost
sufletul Simposionului „Piteşti – Reeducarea prin tortură“, pe care
l-a susţinut din propriii săi bani, vânzându-şi proprietăţile. Într-o lume
aflată sub pecetea efemerului şi inconsecvenţei, el a reuşit performanţa de a
pune pe picioare – cu modestele sale forţe, dar cu o voinţă de granit (alături
de Dl. Prof. Dr. Ilie Popa) – o lucrare memorială durabilă.
Recenzie a cărții: Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, de Vladimir Tismăneanu, Indice de nume alcătuit de Bogdan C. Iacob, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, 304 p.
Vladimir Tismăneanu este numele care, într-un fel, te scuteşte de orice introducere, cunoscut fiind de toată lumea (chiar şi – poate mai ales – de cei care nu i-au citit cărţile). Simpla sa evocare suscită pasiuni – s-ar putea spune pe măsura obiectului său de studiu predilect: comunismul internaţional (şi, în speţă, cel românesc) – pasiuni, de altfel, invers proporţionale cu dimensiunile istoriografiei noastre, autohtone.
Profesor la Maryland, în SUA, este coautor şi coordonator al Raportului final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza comunismului în România (2006) şi al unui număr impresionant de studii, între care preferatele nostre rămân, alături de foarte docta Stalinism pentru eternitate (Polirom, 2005), Arheologia terorii (Eminescu, 1992) şi Fantoma lui Gheorghiu-Dej (Univers, 1995).
O spunem de la bun început:nu vom intra în materia propriu-zisă a lucrării, căci am stărui prea mult şi ne-am limita la simple glose, de aceea o vom prezenta în ansamblu pentru a o recomanda ca pe o lucrare de mare interes.
De această dată, autorul ne propune o călătorie în interiorul bazei politice a lumii comuniste (nomenklatura sau „partidul interior”, cum o numea Orwell), mediu pe care, prin naştere, l-a cunoscut în mod intim.
Cartea debutează cu o „plimbare” pe străzile Cartierului Primăverii, continuă cu atmosfera familială a autorului şi alte două capitole despre formarea sa intelectuală, contextul „epocii Ceauşescu” şi plecarea din ţară. În fine, acestora li se adaugă o serie (foarte sugestivă) de portrete ale membrilor nomenklaturii pe care Vladimir Tismăneanu i-a cunoscut (direct sau mediat, prin intermediul familiei).
Am spune că este o carte care vine la timp, din cel puţin două motive.
În primul rând, pentru că, istoriografic vorbind, se simţea o lipsă a relatărilor din interiorul acelei lumi. De circa un cincinal, arhivele comunismului sunt, în bună măsură, accesibile; or, este nevoie ca ele să fie completate cu surse de alt tip, fără de care perspectiva istoricului ar rămâne nu doar fragmentară, ci şi, inevitabil, limitată. Există o singură întreprindere similară cu cea a autorului (dar dintr-un alt registru, cel al interviurilor): lucrarea Laviniei Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii (Curtea Veche, 2010).
În al doilea rând, pentru că autorul este la vârsta (a se înţelege, desigur, experienţa intelectuală) care-i conferă perspectiva a mai bine de o jumătate de secol.
Cartea este scrisă cu talent, într-o frumoasă limbă română, pe care Vladimir Tismăneanu, rezident în SUA, a păstrat-o şi cultivat-o mult mai bine decât mare parte dintre noi. Totodată, în ciuda acuităţii analizei, lectura este departe de a fi dificilă, graţie stilului alert şi clar.
Cea mai importantă performanţă a lucrării ni se pare însă reuşita de a integra, fără a rupe unitatea textului, biografia autorului galeriei de portrete ale nomenklaturii.
În fine, de aici se deduce că proiectul de a asocia, în acelaşi text, propria biografie biografiilor celor mai odioase ale comunismului românesc (gen Drăghici, Roller) are, în sine, un tâlc: acela că nu depinde de noi în ce familie ne naştem, dar că stă în puterea noastră să rupem cu o tradiţie intelectuală şi morală care nu ne reprezintă, şi să aderăm la o alta care prezervă valorile de adevăr, bine şi frumos.
Hulit de cei din mediul social pe care l-a părăsit, cu greu acceptat de mediul anticomunist, autorul ilustrează în cartea sa un parcurs mai dificil decât s-ar părea la prima vedere, și, în egală măsură, un drum pe care prea puţini au păşit.
Recenzie a cărții: A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj, de Liviu Tofan, prefaţă de Andrei Muraru, postfaţă de Liviu Turcu, Iași, Editura Polirom, 2012, 293 p.
Întâi, câteva cuvinte despre autor.
Din 1973, când a emigrat în Germania Federală, Liviu Tofan a fost jurnalist la Radio „Europa Liberă”. La început redactor, în 1980 a devenit şef al Serviciului de ştiri, iar ulterior director adjunct al Departamentului românesc al postului de radio. În 1990 s-a întors în ţară, unde a înfiinţat şi condus, până în 1994, redacţia de la Bucureşti a „Europei Libere”. A condus apoi un alt post de radio, pentru ca în 2008 să devină directorul Institutului Român de Istorie Recentă, o fundaţie privată.
Este vorba deci despre un bun cunoscător al modului în care se construiesc ştirile, al felului în care scurgerile de informaţii (din surse politice, judiciare şi ale structurilor informative) ajung în redacţiile de ştiri, ca şi a utilizării acestora în jocul politic, care constituie, în parte, „materia primă” a cărţii.
Lucrarea are ca subiect ceea ce s-a numit „L’Affaire Tănase-Goma” – cauză judiciară, investigaţie poliţienească şi (mai ales) scandal politico-diplomatic – ale cărei iţe autorul caută să le descurce acum, folosind documentaţia de presă, discuţiile cu actorii implicaţi şi documente de arhivă.
Rememorăm, pe scurt, partea vizibilă a ceea ce s-a petrecut atunci.
Pe 9 aprilie 1982, Virgil Tănase, scriitor român rezident în Franţa, a fost convocat de DST (serviciul secret intern), pentru a-l informa că, în urma publicării unui articol în revista Actuel, în care îşi bătea joc de Nicolae Ceauşescu, viaţa îi era în pericol. La o întrevedere ulterioară, agenţii francezi i-au spus că aveau informaţia de la un ofiţer de Securitate dezertor, însărcinat să-i ucidă pe el şi pe Paul Goma (fostul disident, la acea dată refugiat politic în Franţa). Pentru a face Securitatea să creadă că agentul său – un „ilegal”, o „fantomă” integrată mediului francez pe nume Matei Pavel Haiducu (fost, succesiv: Hirsch, agentul „Vişan”, Forestier, „Locride”) – şi-a dus la îndeplinire misiunea, contraspionajul francez a organizat o falsă dispariţie (a lui Tănase, care, conform planului aprobat de Securitate, trebuia răpit de persoane din lumea interlopă) şi o acţiune eşuată de otrăvire (a lui Paul Goma, al cărui pahar, conţinând o microcapsulă de aconitină, substanţă nedetectabilă care provoca stopul cardiac, urma să fie vărsat aparent accidental, în cursul unei întruniri publice, de către un agent francez).
Cei doi scriitori români au fost de acord să participe la acţiunea DST cu condiţia ca ea să se încheie cu un comunicat oficial, în care Securitatea şi regimul Ceauşescu să fie încriminate. Pe 9 iunie, asupra chestiunii luase poziţie însuşi François Mitterrand, preşedintele Franţei, fapt fără precedent pentru o operaţiune în curs. Evenimentele s-au desfăşurat conform planului, numai că, la sfârşit, comunicatul promis nu a mai fost dat publicităţii. În loc, publicului i-a fost oferită o poză de grup (inspirat reprodusă pe prima copertă a cărţii), în care fostul agent al Securităţii apare flancat de planificatele sale victime, în timpul unei conferinţe de presă. Apoi, asupra întregii operaţiuni s-a aşternut o tăcere ciudată.
Este punctul de plecare al autorului, care încearcă să treacă dincolo de avanscena înşelătoare, pentru a pătrunde în culisele operaţiunii. Titlul cărţii este o replică la articolul lui Albert du Roy, publicat în Le Nouvel Observateur (din 7 august), intitulat „A treia ipoteză”. Acesta susţinea că agentul român însărcinat cu uciderea lui Tănase ar fi trecut de partea francezilor, proiectata răpirea a scriitorului metamorfozându-se într-o diversiune cu rolul de a acoperi faptul că transfugul era de-acum în slujba Franţei. Înscenarea ia sfârşit pe 31 august, când are loc şi conferinţa de presă menţionată deja.
Folosindu-se de documente din arhiva Securităţii (aflată în custodia CNSAS), dosare judiciare franceze (ancheta „dispariţiei” lui Tănase, cazul Hernu) şi discuţii cu responsabilii DST care au supervizat operaţiunea, autorul află că, după ce Ion Mihai Pacepa a trecut de partea SUA iar reţeaua Securităţii din Franţa (ca, de altfel, toate cele din Occident) a fost deconspirată, însărcinat cu refacerea ei a fost „ilegalul” Haiducu, pe care fostul şef adjunct al spionajului român nu-l cunoştea. Deranjat de criticile opozanţilor Tănase şi Goma, Ceauşescu l-a însărcinat pe Nicolae Pleşiţă (şeful Securităţii externe) să le închidă gura definitiv, iar misiunea i-a revenit şefului reţelei Securităţii din Franţa.
Din interogarea transfugului, francezii au aflat că misiunea sa de căpătâi era însă alta: aceea de a-l reactiva pe Charles Hernu, la data respectivă ministrul francez al Apărării, din ’53 informator al Securităţii bulgare, în ’57 preluat de sovietici, care în anii ’60 furnizase (implicit) informaţii şi Securităţii române – „Reţelei Caraman”, care acţiona în dispozitiv sovietic (cf. P. Accoce, D. Pouget, Reţeaua Caraman, Compania, 1999). Iritat de îndrăzneala lui Ceauşescu, Mitterrand a ordonat o replică a contraspionajului francez (coordonată cel mai probabil de serviciul de securitate al Palatului Elysée, Groupe d’intervention de la Gendarmerie nationale), care a presupus retrimiterea ofiţerului dezertor în Centrală, sub aparenţa îndeplinirii misiunii, cu scopul de a strânge informaţii pentru noii săi patroni şi de a provoca „trădarea” (trecerea la francezi) a însuşi şefului CIE, Pleşiţă. Aceasta a fost adevărata miză a operaţiunii, pentru care tentativa de asasinat asupra celor doi scriitori (reală) şi agitaţia în jurul ei au fost doar o perdea de fum, menită să o mascheze.
Ceea ce s-a întâmplat, se ştie de-acum: Pleşiţă nu s-a aruncat în braţele francezilor (ci a murit în ţară, de moarte bună, continuând, cu tupeu, să-şi împroaşte cu noroi fostele victime).
Restul se ştie mai puţin sau deloc. „Trădătorul” se predase francezilor nu pentru că ar fi avut vreun scrupul ori remuşcare pentru uciderea celor doi opozanţi (ar fi făcut-o fără crâcnire ca să-i fie lui bine!), ci pentru că ştia că, odată misiunea îndeplinită, nu ar mai fi pus vreodată piciorul nu doar în Franţa, ci în întregul Occident, evitând astfel să împărtăşească soarta sutelor de agenţi ai Securităţii retraşi în ţară după fuga lui Pacepa şi preferând să se înfrupte în continuare din binefacerile capitalismului decadent.
Conform penibilului plan francez, Pleşiţă ar fi urmat să treacă la „inamic” nu singur, ci – culmea tupeului dezertorului! – alături de mama lui Haiducu, aflată la Bucureşti. Acţiunea de a „întoarce” un ofiţer inamic împotriva fostei sale Centrale şi de a-l trimite la faţa locului într-o operaţiune extrem de riscantă şi de ofensivă îşi dezvăluie astăzi adevărata explicaţie. Ea era o reacţie echivalentă cu tentativa de „influenţare” (a se citi: şantajare) a lui Charles Hernu de către Securitatea română, o adevărată „declaraţie de război”. Este, în rezumat, conţinutul „celei de-a patra ipoteze”, care subîntinde analiza autorului.
Francezii au abandonat „Cazul Tănase-Goma” pe motiv că Securitatea i-a şantajat cu difuzarea informaţiilor legate de isprăvile ministrului lor al Apărării (plan cuprins într-un document al CIE).
Pentru a plăti răpirea şi uciderea lui Tănase, Haiducu primise de la Securitate 10.000 de dolari, din care ofiţerul însărcinat cu livrarea lor, Stelian Bologan (alias „Bunea”), „ciupise” 500, chipurile pentru a-şi mitui şefii. Restul a fost predat de transfug DST, care a plătit biletul de avion Bucureşti-Paris pentru Adrian Haiducu (fratele transfugului), i-a cumpărat lui Tănase o maşină de ocazie, iar ce a rămas i-a fost înmânat aceluiaşi pentru a se întreţine pe perioada „dispariţiei” (pp. 84-85).
Goma a luat parte la planul DST à contre-cœur: l-a socotit încă de la început „idiot”, i-a displăcut profund încrederea pe care francezii o aveau în securistul dezertor şi a simţit că i se ascunde ceva (situaţie descrisă în Chassé-croisé, Hachette, 1983 / Soldatul câinelui, Humanitas, 1991). În ce-l priveşte, Tănase a aderat la el din prima clipă, fără să se intereseze de consecinţe. De aici şi prisma utilităţii prin care îi percep, şi astăzi, pe cei doi, oamenii contraspionajului francez: primul, „«foarte antipatic», «bizar», un «frustrat» care «îi trata de sus» şi «era gelos pe Virgil Tănase»”, iar cel de-al doilea, „un visător simpatic” (p. 82).
Numele celui care i-a dat lui Haiducu otrava pentru asasinarea lui Paul Goma este Ion Deaconescu („Panduru”), lt.-col., şeful UM 0102 a CIE, Sectorul „ilegali” din America de Nord şi America de Sud (pp. 72-73).
Soţia lui Haiducu i-a arătat autorului înregistrări video ale familiei, care arată cât de strânse au devenit relaţiile securistului dezertor cu agenţii DST. Ba, mai mult, acesta a năşit unul dintre copiii noilor săi prieteni. În replică, ar fi de meditat asupra faptului că, de pildă, niciunul dintre aceşti „apărători ai democraţiei” nu l-a ţinut pe genunchi pe Filip Goma, fiul familiei Goma, asupra căruia au avut loc, pe sol francez, două atentate ale Securităţii: primul în 1978, când avea doi ani şi patru luni, printr-o femeie „refugiat politic” în Germania, care venise în vizită la Paris, iar cel de-al doilea în 1980, la vârsta de cinci ani, când s-a încercat răpirea lui de la grădiniţa de pe rue Manin, din arondismentul 19, unde s-a prezentat de două ori o femeie îmbrăcată în roşu, care pretexta că este o prietenă de familie şi că doreşte să i se încredinţeze copilul, întrucît părinţii săi ar fi plecaţi la un congres (cf.http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/securitatea-i-terorismul-internaional.html).
Haiducu a continuat să figureze pe ştatul de plată al DST; mai mult, în anii ’90 a participat la o operaţiune împotriva unui traficant de arme sârb (p. 134). După 1990 a vizitat România şi chiar l-a întâlnit pe Pleşiţă. A fost implicat în traficul internaţional cu cel puţin două dintre operele lui Brâncuşi. Pe actul de provenienţă al uneia, din seria „Sărutul”, se motivează halucinant de cinic că fostul dezertor ar fi primit-o în dar de la Nicolae Ceauşescu (p. 147). A murit în 1998, de hepatită C, după ce anterior făcuse două transplanturi de ficat.
Concluzia autorului este că din această operaţiune (atât cea vizibilă cât şi, mai ales, cea invizibilă) nimeni nu a avut de câştigat. Nici Franţa lui Mitterrand, nici Ceauşescu împreună cu regimul său şi, cu atât mai puţin, cei doi scriitori opozanţi. Totuşi, Ceauşescu a ieşit cel mai şifonat (p. 149).
În fine, vom spune câteva cuvinte despre modul în care este realizată lucrarea.
Genul cărţii este cel al investigaţiei jurnalistice, iar relatarea liniară este punctată cu anticipări (prolepse) şi reveniri (catalepse), schemă narativă care dă dinamism povestirii. Asemeni istoricului, autorul stăpâneşte cronologia şi este atent la contradicţiile de date şi informaţii din relatări, sau scorneli pur şi simplu (ca în cazul lui Pacepa), pe care le amendează judicios.
O investigaţie de acest tip îl proiectează pe cercetător într-un joc al oglinzilor, îl obligă să străpungă perdeaua de fum pentru a înţelege adevărata miză a acţiunilor celor implicaţi. În tot acest demers, el trebuie să se supună – credem – unui set de două reguli: primo, să suspecteze sistematic că informaţia livrată este destinată dezinformării, şi secundo (aparent paradoxal), să aibă o gândire neconspiraţionistă. Autorul trece, credem cu succes, această probă.
Vom încheia cu un citat care rezumă experienţa lui Liviu Tofan legată de arhivele secrete româneşti: „După 1990, deschiderea Serviciului de Informaţii Externe, succesorul CIE, pentru lămurirea problemelor trecutului securist a fost egală cu zero. Dosarele trimise la CNSAS sunt triate şi periate, nu cumva să scape ceva «delicat». Zeci de mii de dosare ale Securităţii sunt încă păstrate la secret. Pentru a proteja pe cine? Cică siguranţa naţională, aşa cum o interpretează birocraţii secretelor, de capul lor, desigur. Democraţia românească nu-i pentru căţei.” (pp. 146-147)
Pentru început, sunt utile câteva cuvinte despre revistă, dat fiind că este puțin cunoscută în România și, din câte știm, a fost o singură dată prezentată, cu prilejul numărului special consacrat țării noastre (91-92/2007).
Revista trimestrială Communisme a fost înființată în 1982. Până în 1986 a fost editată de Presses Universitaires de France, apoi a fost publicată la Editura L’Age d’Homme, prin grija editorului Vladimir Dimitrievici. De la înființare și până în 1995, revista a fost condusă de Annie Kriegel, apoi de Stéphane Courtois, un nume binecunoscut publicului românesc datorită Cărții negre a comunismului.
Revista a fost înființată la inițiativa lui Courtois (fost militant maoist), care a grupat în jurul său alți foști militanți comuniști dezangajați începând cu 1971 (anul publicării Arhipelagului Gulag de Soljenițîn), și cu sprijinul Anniei Kriegel, ea însăși o fostă membră a aparatului Partidului Comunist Francez în perioada 1945-1956. S-au reunit astfel două generații de cercetători care au valorizat experiența personală în studierea academică a fenomenului comunist. Rezultatul a fost o revistă de mare ținută intelectuală, una dintre cele mai importante la nivel mondial.
Revista se deschide cu un cuvânt în memoria editorului revistei, Vladimir Dimitrievici, decedat în cursul anului, în urma unui accident de automobil.
Numărul centenar al revistei este dedicat memoriei Anniei Kriegel, istoric și fondator al revistei, decedată în 1995, și se intitulează: Annie Kriegel și sistemul communist mondial. El grupează, în principal, comunicările prezentate la Colocviul internațional ținut în ianuarie 2010, sub titlul: Sistemul comunist mondial – de la conceptul kriegelian la realitate.
Conceptul de „sistem comunist mondial”, forjat de Kriegel în anii 1982-1984, presupune existența a trei subsisteme: cel al partidelor, al partidelor-stat și cel al alianțelor. Accesul la arhivele sovietice, începând cu anul 1992, a confirmat din plin acest mod de a vedea lucrurile.
După o prezentare a conceptului kriegelian datorată lui Stéphane Courtois – Annie Kriegel și conceptul de sistem comunist mondial,comunicările se axează pe subiecte care ilustrează unul dintre cele trei subsisteme (cel al alianțelor): Yves Santamaria – „Național-thorézismul” și „lupta pentru pace” și Sylvain Boulouque – Locul sindicalismului în sistemul comunist mondial; sau teme specifice în directă legătură cu subiectul: Nikos Marantzidis – Sistemul comunist mondial și războiul civil grec, Antonio Elorza – Expansiunea și apogeul sistemului comunist mondial, 1945-1979. Și nu am indicat decât o parte dintre ele.
Fiind vorba despre numărul centenar al revistei, el este însoțit de 130 de pagini de liste ale autorilor și articolelor publicate de-a lungul celor 30 de ani de apariție, care reprezintă 14.000 de pagini tipărite, cifre impresionante luate fie și în sine.
Introducerea semnată de Courtois dă seama de reușitele și greutățile întâmpinate de-a lungul acestei lungi activități editoriale, începând cu debutul, inerent legat de dificultățile mentale pe care foștii militanți le-au avut în dezangajarea față cu adeziunea lor la o ideologie totală și extremă, continuînd cu retragerea subvenției CNRS, din motive ideologice, după publicarea Cărții negre a comunismului în 1997, și sfârșind cu recenta dispariție a editorului, care a adus revista într-o situație și mai grea. Nu lipsesc remarci amare de tipul: „Cu toate acestea, «tinerii» de atunci (generația lui Courtois – n.n.) par să fi ajuns din nou în situația de acum treizeci de ani...” (p. 5).
În fine, date fiind dificultățile materiale, se pare că revista se va metamorfoza într-un volum cu apariție anuală. Sigur este însă că bătălia pentru o istorie obiectivă și păstrarea unei memorii juste a victimelor va continua. Pentru a o face, ea are însă nevoie de o tribună. Suntem convinși că revista Communisme – sau urmașa ei –va continua să rămână un reper în acest proces.
Textele de pe acest blog pot fi difuzate cu condiția ca aceasta să nu se petreacă în scopuri comerciale, iar autorul și sursa de origine să fie menționate.
Totodată, ne declinăm orice răspundere în cazul în care articolele și studiile noastre vor fi reluate pe site-uri ale căror conținut și orientare nu le împărtășim.
Născut in 1968, în comuna Mogoşeşti, judeţul Olt, am absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti (1994), iar din 1999 sunt doctor al Universităţii Bucureşti cu o teză despre reeducarea „de tip Piteşti”.
Bursier al Universităţii Central-Europene din Praga, în Programul „Research Support Scheme” (1999-2001).
Stagii de cercetare la: Universitatea Toulouse le Mirail (1996), Institutul de Studii Politice (1999-2002) şi Maison des Sciences de l'Homme din Paris (2002).
Stagii de formare în arhivistică la Arhivele Naționale ale Franței (Paris, 2011 și 2014).
Cercetător la: Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (1994-1995), Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (1996-1999) şi Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitătii (2000-2001).
În prezent sunt angajat al Biroului de Arhive Contemporane al Arhivelor Naţionale ale României.
Totodată, conduc Asociația Memoria și Istoria Comunismului.
Born in 1968, in Mogoşeşti, Olt, I graduated the Philosophy Faculty at the Bucharest University (1994), and, since 1999, I was awarded a Ph.D. diploma by the University Bucharest with a paper on the “Piteşti-type” reeducation. I received a grant from the Central-European University in Prague within the “Research Support Scheme” program (1999-2001). Research work at: University Toulouse le Mirail (1996), the Institute of Political Studies (1999-2002) and Maison des Sciences de l’Homme in Paris (2002). Training courses in Record Management at Archives de France (Paris, 2011 and 2014). Researcher at: the National Institute for the Study of Totalitarianism (1994-1995), the Institute for Research of Life Quality (1996-1999) and the National Council for the Study of Security Archives (2000-2001). Currently, I am employed with the Contemporary Archives Bureau of the Romanian National Archives. Furthermore, I lead the Association for Memory and History of Communism.
Usually ships within 1 to 3 weeks.
