DESPRE REEDUCARE ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN

Joi 19 noiembrie am participat la Bruxelles, în Parlamentul European, la conferința despre rezistența anticomunistă din România.

Iată cuvântul meu cu acel prilej:

 

Doamnelor și Domnilor,

Vă mulțumesc pentru posibilitatea de a mă adresa dvs. din forul Parlamentului European, instituție a Uniunii Europene la care noi, românii, am dorit să aderăm și pentru care am militat. Pentru mine este un fapt de o importanță simbolică și practică aparte, căci la noi acasă posibilitățile de expresie – și mă refer aici la instituții ori la media dominante – sunt, în anumite situații, practic imposibile. Este și cazul subiectelor legate de memoria și istoria comunismului.

Vă rog să-mi îngăduiți mai întâi o scurtă auto-prezentare. Sunt un istoric al perioadei contemporane, conduc Asociația Memoria și Istoria Comunismului și lucrez ca arhivist la Arhivele Naționale ale României.

Ca istoric, sunt autorul unei istorii complete a reeducării de tip Pitești. Astfel, sunt mai cunoscut ca istoriograf al acestui subiect și, într-un mod mai general, al detenției comuniste. Pentru studierea acestei reeducări am petrecut 18 ani din viață (mai mult decât în mod obișnuit), iar în anii 1990 am realizat cca. 60 de interviuri cu foști deținuți politici. Acesta a fost momentul în care m-am concentrat pe victime.

Totodată, sunt autorul unei recente cărți despre un militant comunist, Gavril Birtaș, care în anii 1950 a fost implicat în reeducarea Pitești în calitate de șef de direcție a Securității (poliția politică comunistă). Lucrarea mea este o biografie istorică ce studiază, de asemenea, militantismul comunist. În plus, reconstituie biografiile a cca. 120 de membri ai partidului comunist, istoria partidului lor într-o perioadă lungă de timp, resorturile interne și acțiunile la care Birtaș și apropiații săi – mulți implicați ulterior în activități represive – au participat. În fine, folosesc surse diverse: de arhivă, dar și discuții cu familia Birtaș. Acesta a fost momentul în care m-am concentrat pe responsabilii represiunii.

În prezent, lucrez la o biografie similară ce are ca figură centrală un militant legionar (este vorba despre Mișcarea Legionară, extrema dreaptă românească), punct de plecare pentru studierea militantismului de acest tip și al istoriei sale.

Ce presupune demersul meu? În primul rând, datoria față de victime. Acesta este un obiectiv moral pentru orice societate decentă. Apoi, presupune un efort de înțelegere, de explicare, căci sunt animat de dorința de a vedea faptele din perspective diferite și de a le analiza cu cea mai mare acuratețe posibilă. Acesta este scopul istoriei ca disciplină științifică.

Voi trece acum la subiectul propriu-zis.

Și voi începe cu periodizarea sa. Reeducarea de la Pitești, numită și „de tip Pitești”, „fenomenul Pitești“ ori „reeducarea prin tortură“ (formule echivalente) s-a desfășurat în perioada 1949–1951.

Populația vizată au reprezentat-o tinerii; este vorba despre studenți și elevi.

Din punct de vedere politic, acolo a fost reprezentat tot spectrul. Astfel, regăsim legionari, național-țărăniști, liberali, regaliști ori alte organizații subversive care au proliferat ca reacție la instaurarea regimului comunist, cel care a interzis opoziția. Aici se impune o notă. În această discuție, legionarii reprezintă o categorie difuză, căci regimul comunist nu făcea distincție între dușmani reali și presupuși. Astfel, legionari reali au fost cei care aveau un angajament ideologic și politic, și care au activat efectiv. Și această noțiune, de legionari reali, este complexă, căci mulți dintre ei au fost arestați doar pentru apartenența la organizație, nu și pentru vreo faptă anume. Apoi vorbim despre legionari presupuși, adică despre cei care au ajutat într-un fel sau altul pe legionarii reali, și au făcut-o pentru orice alt motiv decât cel ideologic; din prietenie ori din simplă solidaritate umană, acestea fiind numite, în mod abuziv, „ajutor legionar“. Am insistat asupra acestor aspecte pentru că discuția nu este doar istorică, ci angajează și prezentul.

Unde s-a desfășurat? Reeducarea a debutat la închisoarea Pitești și a fost extinsă în alte șase centre de detenție. Este vorba despre închisorile Brașov, Gherla, Târgu–Ocna, Ocnele Mari, Jilava și lagărul Peninsula de la Canalul Dunăre–Marea Neagră.

Care sunt cifrele? La închisoarea Pitești vorbim despre circa 1.200 de deținuți, iar estimarea mea globală, pentru toate centrele de reeducare indicate, reprezintă aproximativ 5.000 de persoane. Pentru o comparație, ansamblul populației carcerale, pe toată perioada regimului comunist (1945–1989), se ridică, într-o estimare realistă, la cca. 800.000 de persoane. Cifrele absolute nu spun însă totul, căci în această reeducare vorbim, în primul rând, de intensitatea terorii.

În ce consta reeducarea? Este vorba despre tortură fizică și psihică non-stop, pusă în practică de Securitate printr-un dispozitiv militar. Ea presupunea bătăi îngrozitoare, aplicate deținuților de către alți deținuți selectați în prealabil. Caracteristic este că torționarul stătea în permanență în celulă cu victima, care nu avea nici un moment de respiro. Mai mult, și activitățile obișnuite din detenție, precum masa sau somnul, erau prilej de tortură.

Reeducarea avea două faze. Prima fază, de tip anchetă de Securitate, urmărea scoaterea informațiilor de la torturați și era numită „demascare“. Cea de-a doua fază reprezenta reeducarea propriu-zisă, căci urmărea schimbarea de convingeri sau, altfel spus, spălarea creierelor. Lozinca de la închisoarea Pitești este sugestivă în acest sens: Prin demascare la reeducare!

Toată această operațiune a regimului comunist era subsumată unui scop mai general. Astfel, pe orizontală se urmărea ruperea legăturilor intra-generaționale, iar pe verticală era vizată ruperea legăturilor inter-generaționale. Pe scurt, este vorba de atomizare, apoi de crearea unei societăți comuniste omogene prin educare, reeducare, mobilizare și propagandă. Practic, vorbim aici despre un model de inginerie socială prin care se dorea ca vechea societate să fie schimbată radical. Ținta era conformismul absolut. În privința deținuților politici, de conștiință, mijlocele folosite pentru atingerea acestui scop au fost: exterminarea, munca forțată și reeducarea. Iar prin acțiuni precum reeducarea Pitești s-a urmărit scurtarea acestui proces.

Programul de reeducare a fost stopat în decembrie 1951, în urma morții unui deținut pe nume Ion Simionescu, care a fost torturat în sistem Pitești la Canalul Dunăre–Marea Neagră. Informația despre uciderea acestuia de către echipele de reeducare de la închisoarea Pitești a ieșit din lagăr, a fost transmisă în străinătate și a ajuns la radio Ankara și radio Londra (BBC). Reeducarea era o acțiune secretă, iar singurul fapt care o putea stopa era publicitatea. Și nu este vorba de orice tip de publicitate, căci familiile deținuților de la Canalul Dunăre–Marea Neagră știau despre reeducare; unele dintre acestea le transmiseseră chiar deținuților lor că dacă vor participa la maltratări, să nu se mai întoarcă acasă. Este vorba despre publicitatea în Lumea Liberă, de dincolo de Cortina de Fier. Să reținem acest aspect!

Ulterior, în urma scandalului internațional generat, regimul comunist a organizat trei procese cu ușile închise, cu scopul de a transla responsabilitatea sa, pentru mutilările fizice și psihice ale deținuților, asupra deținuților înșiși, asupra unor cadre compromise din Securitate și din administrația închisorilor și lagărelor.

Reeducarea a avut efecte deosebit de distructive asupra deținuților.

În primul rând, vorbim despre multiple infirmități fizice, care unora dintre ei le-au cauzat moartea, atunci sau ulterior. Astfel, conform informațiilor pe care le-am coroborat, în demascări au murit cca. 40 de deținuți. Și vorbim aici doar de cei decedați din cauza extrem de violentului dispozitiv de reeducare. Aceștia reprezintă deținuții uciși pentru a da un exemplu teribil celorlalți deținuți (o „pedagogie infernală“) sau pentru că limitele torturii au fost depășite.

În al doilea rând, vorbim despre urmări psihice, imediate sau de durată, pe care noțiunea de traumă nu le acoperă.

Un prim exemplu. Traian Popescu, trecut prin această experiență la închisorile Pitești și Gherla, a fost anchetat de Securitate în 1955. Atunci, ofițerul l-a amenințat că dacă nu va fi cooperant, îl va da pe mâna lui Eugen Țurcanu (acesta fusese un torționar proeminent). Consecința a fost că Popescu a intrat într-un teribil tremur nervos, care i-a angrenat întregul corp, din care nu se putea opri, iar dinții îi clănțăneau înspăimântător.

Un alt exemplu. Paul Dumitrescu, unul dintre rezistenții din reeducare, mi-a povestit cum în anii 1990, la o întâlnire comemorativă a foștilor deținuți politici, petrecută în provincie, a avut coleg de cameră de hotel pe un alt fost deținut politic trecut prin reeducare. Întâlnirea a provocat rememorarea vechilor experiențe, astfel că, în timpul nopții, cel din urmă a retrăit un coșmar. Dumitrescu s-a trezit în momentul în care fostul său coleg de detenție stătea aplecat asupra sa și, cu ochii ieșiți din orbite, îl strângea de gât.

Alte exemple. În interviurile pe care le-am realizat cu foștii deținuți politici i-am întrebat când și-au revenit din atmosfera reeducării. Unii dintre ei (rezistenți, precum Paul Dumitrescu sau Aurel Tacu) mi-au spus că faptul s-a petrecut imediat ce torturile au încetat. Alții (precum Gheorghe Stănică) mi-au răspuns că acest proces a durat circa 20 de ani. În cazul altora (precum Alexandru Miculescu) procesul a durat și mai mult, până după căderea regimului comunist, în timpul protestului civic din Piața Universității, în 1990; deci este vorba de 50 de ani. În fine, la alții (precum Anton Livinschi) acest proces nu s-a încheiat niciodată. Sugestiv, în acest sens, este că Aristotel Popescu, unul dintre deținuții reeducați, a murit în 1959 într-o celulă de exterminare de la închisoarea Jilava, stând pe marginea patului și cu mâinile pe genunchi. Este vorba despre tortura din reeducare numită „poziția de demascare“, pe care o internalizase și și-o aplica singur.

Întrebarea-cheie este: a reușit reeducarea?

Răspunsul nu este univoc. Astfel, prin torturi, Securitatea a scos de la deținuți informații cu privire la mulți alți opozanți ai regimului comunist, necunoscuți, care au umplut, la rândul lor, închisorile și lagărele. Apoi, pe termen scurt, au fost obținute efecte notabile de tip spălarea creierelor. Dar odată ce torturile au încetat, majoritatea victimelor și-au revenit, într-un fel sau altul. Astfel, vorbim mai degrabă despre oameni zdrobiți fizic și psihic, dar nu de reeducați. Natura extrem de violentă a acestei reeducări a făcut-o nu doar neconvingătoare, ci a generat chiar rezistență la încarcerați. Tocmai de aceea, ulterior, regimul comunist a încercat alte metode, care au combinat represiunea cu persuasiunea, precum în reeducarea de detenție din anii 1958–1964 de la închisorile Aiud, Botoșani și din lagărul de la Periprava.

În procesul de revenire, de refacere psihică de după agresiunile din reeducare, avem exemple luminoase, precum cel al lui Gheorghe Gheorghiu zis Gelu. Trecut el însuși prin reeducare la închisorile Pitești și Gherla, acesta a înțeles nevoia psihică a colegilor săi de detenție. Astfel, aflat la închisoarea Gherla, în celulă, el povestea acestora cărți pe care le citise și filme pe care le văzuse, multe alte istorii inventate, și toate fără nici o tentă politică. Era un fel de terapie de grup ad-hoc, pe care participanții au numit-o sugestiv «Cinematograful Gelu».

Ce învățăminte putem trage din această reeducare?

În primul rând, cel mai bun antidot la experiențele extreme, precum cele descrise aici pe scurt, îl reprezintă publicitatea. Ea nu este suficientă, dar este decisivă.

În al doilea rând, reeducarea nu se petrece doar în regimurile totalitare ori autoritare, ci poate avea loc și în cele democratice. În acest ultim caz vorbim nu despre experiențe atroce precum cazul Pitești, ci despre forme diferite, dar înrudite. Ne gândim, în egală măsură, la intenții și la rezultate.

Spre exemplu, azi, într-o țară care a cunoscut ororile descrise și unde au murit oameni pentru libertate, sub influența unor puternice lobby-uri sunt promulgate legi liberticide și se reintroduc practici administrative care restabilesc cenzura, împiedică schimbul de idei, dialogul, cercetarea istorică și le îneacă pe toate acestea în acuze de fascism și antisemitism. Totodată, asemenea acțiuni fac ca multora dintre victimele comunismului să le fie retras chiar statutul de victime. Astfel, prin aplicarea unor etichete infamante, ce resping complexitatea realității, sunt evacuate din memoria publică figuri importante ale culturii naționale și persoane care au suferit cu demnitate represiunea comunistă.

În al treilea rând, libertatea, drepturile individuale nu sunt date o dată pentru totdeauna. Nu ți le oferă nimeni pe tavă, ci ele se câștigă. Și se câștigă doar prin luptă, într-un exercițiu cotidian. Totodată, libertatea și drepturile se pierd foarte ușor, iar pentru asta este suficient să nu faci nimic. Faptul a fost valabil în timpul regimului comunist, este valabil și în prezent. Iată de ce, atâta vreme cât va fi posibil, vom continua să cercetăm și să ne exprimăm liber.

Vă mulțumesc pentru atenție!

 

București, 21 noiembrie 2026.