(DOAR) O BIOGRAFIE A LUI ISTRATI

Stelian Tănase, Viața lui Panait Istrati, București, Editura Corint, Istorie autori români, 2024.

Am citit cartea de față pentru a mă mai abstrage de la ale mele; apoi, vorba securiștilor patriei, să văd ce mai scrie lumea, cu ce se mai ocupă, ce mai face, ce mai gândește.

Este o lectură de vară, plăcută dacă nu știi nimic despre Istrati, ușoară și... cam atât. Puteam să-mi văd de treabă (nu-mi văd capul!), dar mă dau peste cap cărțile acestea, pe subiecte complexe, scrise în doi-trei ani, precum noile teze de doctorat în trei, cincinalu-n patru ani și jumătate, chestii...

De la un prozator, chiar romancier (din critică înțeleg că unul bun), mă așteptam să reiasă cât de mare scriitor este acest genial fute-vânt pe nume Panait Istrati. Nu reiese!

Nu reiese nici că era un om de convingere profundă, pe scurt: o conștiință a epocii sale.

În fapt, imaginea lui este mișcătoare, apare blurată, ba chiar uneori am impresia că-l reaud pe tov. Al. Oprea. Iată un pasaj:

 

Istrati a fost un om scindat. Omul tuturor contradicțiilor imaginabile (sic!). S-a dezis frecvent (re-sic!) și și-a surprins contemporanii prin declarații, adeziuni și gesturi de sens contrar. A fost „omul care nu aderă la nimic, cum îi plăcea să spună în anii ’30, dar a aderat la aproape toate cauzele întâlnite în cale (re-re-sic!). Se inflama ușor, schimba atitudinile ca pe cămăși, lua poziție de câte ori descoperea o cauză (re-re-re-sic!). Uneori era pur și simplu în căutarea atenției celorlalți (re-re-re-re-sic!). Anonimatul era o haină prea strâmtă pentru el. Avea un complex social moștenit din copilărie. A dorit mereu să-și depășească condiția de vagabond. (...)

Istrati nu trebuie neapărat preamărit pentru că nu a fost nici sfânt, nici Isus, nici zeu sau un zeu sacrificat (re-re-re-re-re-sic!). S-a amestecat singur în cele mai improbabile situații, unele câștigătoare, puține; cel mai adesea perdante. Mereu inflamat, combativ, a lăsat impresii contradictorii despre el și operă.

 

Și tot așa...

Un fapt bizar. Despre Istrati s-au publicat cărți importante, esențiale, începând cu anii 1960 (nu de către istorici, ci de criticii și istoricii literari), care înțeleg și explică progresiv maniera în care funcționa această conștiință, precum, doar la noi, cele ale lui Mircea Iorgulescu (Spre alt Istrati – 1986, Celălalt Istrati – 2004 și Panait Istrati – nomadul statornic – 2011, cu ultima a și murit, scriind-o!). Desigur, o lectură nu exclude pe alta, ba chiar este de sperat, de dorit, de revizuit dacă te țin brăcinarii, însă nici una dintre cărți nu este menționată în note, necum în bibliografie. Cu ele, Tănase pare că dialoghează prin... tăcere. Ignor care vor fi fost relațiile dintre cei doi, la fel, motivul acestei absențe, dar Iorgulescu este ocultat sistematic, or travaliul acestuia, de un înalt nivel intelectual, mi se pare de neevitat. Nu știu cum aș putea numi acest procedeu – ba știu, dar mă abțin! (Parcă aud vorba de-beton-armat a unui cunoscut: D-nu Stănescu, cu cine te mai cerți?)

În fine, înțeleg că autorul pregătește o ediție greacă a cărții și, din dorința sinceră de a-l sprijini dezinteresat, la fel ca pe viitor și editura din țară care i-a redactat-o, semnalez aici câteva erori simpatice (urmează ceva cu liniuțe, un stil detestabil și pentru mine însumi):

– „Gorki [...] publică un volum în care laudă construcția canalului Marea Neagră – Marea Baltică, ridicat de deținuți politic[i] din Gulag prin muncă forțată“ (p. 167). Canalul în discuție este Marea Albă – Marea Baltică (în rusă Belomorkanal). Desigur, ar fi fost plăcut ca azi să ne plimbăm cu bărcuța de la Plaja Tataia și până la Sankt Petersburg, dar să ne imaginăm doar câți bandiți ar fi trebuit să moară, să se reeduce ca să-l dea gata!

– „Asociației panruse a scriitorilor proletari, organizație-bidon sub controlul GPU“ (p. 184). Un franțuzism ininteligibil acesta, bidon, bașca generează calambur cu sensul românesc, căci în limba noastră se spune organizație-paravan, anexă.

– „La acea dată Panait Istrati trecuse de trei ani în neființă“, „Panait Istrati trecuse în neființă la 16 aprilie“ (pp. 186, 252). Ei, dacă a trecut în neființă, la ce bun să-i mai consacri o biografie?

– „Emigranții ruși, foști socialiști, Constantin Stere și Vania Răutu au preferat să vină la Constanța“ (p. 54). Vania Răutu nu este un personaj real, ci alter-ego-ul lui Constantin Stere din romanul biografic fluviu În preajma revoluției.

– „Mistinguette și Maurice Chevalier țin afișul spectacolelor de music-hall la Casino de Paris“ (p. 107) Numele cântăreței în chestie este Mistinguett (fără e final). Nu pare o terminație de feminin, dar na, nimeni nu-i perfect, nici măcar artistele!

– „invitat la aniversarea a zece ani de la revoluție“ (pp. 147, 150, 185). Din motive de evitare a pleonasmului, în română se zice cea de-a zecea aniversare a revoluției (aniversare vine din franceză, anniversaire, și înseamnă să sărbătorești un număr de ani) – eroare pe care, în mod neașteptat de astă dată, o face și Iorgulescu, la fel cum trece și de redacția cărților sale.

– „[În URSS, Istrati] Închiriază pentru trei luni o casă din lemn (dacea) într-o pădure de brazi“ (p. 165). În rusă, dacea înseamnă și asta, dar sensul, devenit curând dominant, este cel de vilă pentru nomenclatura sovietică, domiciliu ori casă de vacanță.

Mă opresc aici: nu sunt răutăcios, nu caut nimănui nod în papură!

Despre arhive și alte banalități istorice tehnice, poate cu alt prilej.

Enjoy!

 

București, 11 august 2024.