Am mai spus, repet: după primul
proces pentru crime împotriva umanității, pe care l-am urmărit și comentat în
detaliu, cel al lui Vișinescu, am
încetat să mă mai preocup de temă, căci este pierdere de vreme, întrucât nu
aduce vreun plus cunoașterii istorice, nici memoriei victimelor. Copleșit însă
de vulgata anticomunistă din ultima vreme, de puzderia de Casandre, de
bocitoare, de populismul istoric și memorial, am citit câteva dintre relatările
de presă cu privire la maniera în care s-au desfășurat înfățișările în cauza
Ursu vs. securiștii. O lectură rapidă a acestora relevă situații cu totul
stranii, precum defilarea unor personaje dintre cele mai bizare ca deținutul Marian Clită, demne de Twin
Peaks, pseudo-thrillerul moral al anilor 1990, în care nimic nu este ceea
ce pare a fi, „nici măcar bufnițele“. Le redau sub formă de citate, care vor fi urmate,
acolo unde este cazul, de întrebări. Neretorice.
Un straniu raport de forțe
Familia Ursu a fost reprezentată de avocatul Alexandru Terța de la SCA Mușat și Asociații. / La această societate de avocatură a lucrat și
judecătoarea Corina Corbu, actuala președintă a ÎCCJ[,] în perioada 2014-2018,
cât a fost judecată în dosarul pe care i l-a făcut DNA. După ce a fost achitată
definitiv, aceasta a revenit în magistratură.
Fostul judecător Nicolae Trăistaru este avocatul colonelului în retragere Vasile Hodiș.
Mai întâi, fostul judecător Trăistaru are certe capacități extrasenzoriale. Apoi, despre casa de avocatură gurile rele spun că te duci la ea atunci când nu ai dreptate și vrei să-ți rezolvi problema. Să nu mă înțelegeți greșit, ca să mă trezesc cu vreun proces pe cap: este vorba strict de competența juridică și de dedicarea față de client! Unde mai pui că este condusă chiar de un fost securist – unul bun, care luptă împotriva securiștilor răi, un securist de siguranță națională, spre deosebire de cei de poliție politică. Personal, am văzut acest start-up în acțiune în cauza Goma vs. Antisemitizatorii. Pentru profani, este firma agreată a holocaustiștilor, la fel cum „Observator Cultural“, firma soției șefului, este gazeta culturală de perete a acelorași. De ce fiul unei victime a Securității a ales astfel, fără să se aplece în nici un fel asupra principiului identității, al noncontradicției, al tertium non datur, preferând să plonjeze în dialectică, rămâne un mister. Cum a vrut deci să rezolve acest proces? Să învingă Securitatea cu oamenii și cu armele ei?
O stranie aliniere a astrelor
Cu excepția ANAF care este apelant, parte responsabilă civilmente, și care
nu s-a prezentat la niciun termen, în rest toate părțile au fost la termen.
[Nicolae Trăistaru] Mi-a spus că este [avocat] și în „Dosarul Revoluției“, îl
reprezintă pe generalul Rus. / În „dosarul Ursu“ zice
că sunt niște ciudățenii. La fond, unde a obținut achitarea clienților săi, a
aflat că juristului SRI i s-a cerut de către șefi să facă non-combat. A spus
asta în instanță și SRI l-a retras pe respectivul jurist, înlocuindu-l cel de
acum. Care și el este tot non-combat, chiar dacă SRI este parte civilmente
responsabilă.
Realmente, este cu
totul impresionantă această galerie a instituțiilor statului care se declară
bucuroase să plătească o cotă-parte din cele 3,1 milioane de euro cerute ca despăgubiri
de familia victimei. Desigur, faptul se întâmplă nu din alt motiv, ci din pura
dorință ca ochii plânși să vadă, în sfârșit, dreptatea.
Strania poveste a unor dosare
i-am cerut [Andrei Ursu lui Eduard Hellvig – n.n.] inclusiv o anchetă internă în cadrul SRI a celor care au falsificat dosarul de urmărire informativă a tatălui meu: dosarul Udrea, dovedit de CNSAS că a fost falsificat grosier în anii ’90 (în decembrie 1984, Securitatea i-a deschis dosar de urmărire lui Gheorghe Ursu cu indicativul Udrea – n.r.). Şeful arhivelor fostei Securităţi, ajunse toate la SRI, era un fost securist, care lucrase în arhive şi până în ’89, şi a rămas bine-merci în SRI şi după ’89 şi care a ajuns decanul Facultăţii de Informaţii din cadrul Academiei SRI. E vorba de cel care e prezentat la unele televiziuni ca „istoric“ al serviciilor secrete, Cristian Troncotă, ajuns general în SRI. Ei bine, acest Cristian Troncotă are semnătura pe dosarul falsificat Udrea al tatălui meu. Cei de la CNSAS au dovedit negru pe alb, filă cu filă, cum filele pe microfilm sunt diferite de cele pe hârtie. Au inserat în 7 volume alte file. Falsificarea acestui dosar s-a făcut în cadrul SRI, dovedit, clar. Nu putea să fie dinainte.
Iată ce spune despre această situație Germina Nagâț, fosta șefă a
Direcției de Investigații din CNSAS, actualmente membră a Colegiului
instituției:
Mai întâi, dosarul penal deschis de Securitate – și nu butaforia creată de Miliție! – s-a rătăcit în meandrele concretului. A ajuns la CNSAS abia în 2007, la „marea predare de dosare“, iar Andrei Ursu l-a văzut pentru prima oară abia în octombrie 2014, în timpul celui de-al doilea episod de grevă a foamei. La rândul lui, dosarul de urmărire informativă „Udrea“, compus din 7 volume, a fost desecretizat abia în 2000, printr-o decizie a CSAȚ, și a ajuns la CNSAS în ianuarie 2015, trimis de Parchet. Abia după ce l-am citit am înțeles de ce a fost nevoie de o decizie a CSAȚ pentru ca Andrei Ursu să poată vedea dosarul de urmărire al tatălui său. / Acest construct arhivistic, compus din 7 volume și închis, potrivit copertei, în 1987, a fost golit de documentele originale și transformat într-un bric-a-brac suprarealist: începând cu volumul 2, e umplut cu fotocopii, fie după declarații arhivate în original în dosarul penal, fie după alte declarații care nu mai sunt de găsit nicăieri, fie ale unor ciorne de rapoarte și comunicate de presă de după 1990, unele datând chiar din 1993. Asta, deși oficial dosarul era închis din 1987... / Cele mai interesante sunt însă drafturile succesive ale comunicatelor de presă, formulate ca reacții la acuzațiile societății civile, care reclama că SRI obstrucționează ancheta. Din ele aflăm de pildă că, pe toată perioada anchetei din anii ’90, procurorii au fost „sprijiniți“ de „ofițeri de informații“. Firește, pasajele cu pricina n-au fost păstrate și în textul final al comunicatelor... Din dosarul de 7 volume, doar primul mai conține documente originale, nu însă și coperta. Comparația cu microfilmul, preluat și el tot în 2015, a arătat că volumul 1 nu mai are coperta originală, pe care se afla mențiunea „urmează volumul 2, TO“. Adică, volumul 2, compus azi din talmeș-balmeșul amintit mai sus, conținea inițial transcrieri ale interceptărilor de tehnică operativă. O explicație simplă pentru dispariția lor ar fi faptul că transcrierile înregistrărilor, inclusiv din camerele de arest, se trimiteau în primul rând ofițerilor de caz – Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș. / În timpul în care probele din dosarele penal și informativ, care îi indicau pe cei doi securiști ca anchetatori principali, zăceau sub cheie și erau masiv modificate, s-au găsit alți vinovați pentru moartea lui Gheorghe Ursu (doi milițieni, un deținut de drept comun și un șef de la arhivă).
Și Ștefan Bosomitu de la IICCMER:
În fine, la fel de curioasă rămîne și situația dosarului de cercetare penală dispusă în cazul Gheorghe Ursu în perioada decembrie 1984 – august 1985, sub învinuirea de „propagandă împotriva orânduirii socialiste“, instrumentat de ofițerul de Securitate Marin Pîrvulescu. Acesta a fost identificat în arhiva CNSAS, sub cota P 58684, abia în luna noiembrie 2014. Conform instrumentelor de evidență, dosarul în cauză fusese preluat de către CNSAS încă din data de 19 februarie 2007.
Mai
întâi, ne putem întreba ce a făcut șefa Direcției de Investigații de la CNSAS –
această zeiță Diana a zilelor noastre – pusă în fața situației. Să nu-mi
spuneți că dacă ar fi făcut ceva ar fi zburat din post în secunda următoare,
căci nu cred că în democrația noastră este posibil așa ceva! Am înțeles,
judecătorii sunt comuniști și răi, iar securiștii și mai răi. Dar CNSAS ce-a
făcut cu dosarul între 19 februarie 2007 și noiembrie 2014, deci timp de peste 7
(șapte) ani? L-a ținut în păstrare socialistă? Ne putem întreba apoi de ce
Andrei Ursu, „care a moștenit de la tatăl său candoarea naivității și
încăpățânarea, ambele la cote absolute“ (am citat-o pe aceeași Nagâț), nu a
cerut avocaților firmei Mușat&Asociații să dea SRI și CNSAS în judecată
pentru aceste fapte? Dosarele tatălui său, unul făcut harcea-parcea la SRI,
celălalt ținut sub obroc la CNSAS, erau piese centrale în probatoriu, iar
acțiunea ar fi fost logică și necesară. A intrat cumva în pertractări cu șeful
serviciului secret intern, așa cum lasă să se înțeleagă chiar relatarea sa? A
existat un troc, vreo înțelegere tacită între aceștia, de tipul: noi nu zicem nimic
de dosar, iar voi faceți figurație în proces? Și cu CNSAS: a crezut că o
putem aranja cumva, între noi?
Și o stranie experiență personală
Nu-l cunosc personal pe Andrei Ursu, însă acum un cincinal-în-patru-ani-și-jumătate am avut nefericita surpriză să-l regăsesc pe acest Ulise al zilelor noastre ca agent de influență al holocaustiștilor într-o situație legată de istoria și memoria comunismului, mai precis de reeducarea de tip Pitești, unde pe post de pion avansat a figurat Demetriade, între timp mutat cu arme și bagaje la Cursul de Securitate și Totalitarism de la Academia SRI. Este vorba despre un caz pe care îl cunosc în detaliu, căci am fost implicat, dar pe care n-am să-l relatez, căci nu eu am fost ținta. Nu a avut loc atunci nici o influență, nici o prelucrare tocmai pentru că țintele au rămas demne, pe două picioare, nu s-au târât în patru labe. Despre conduita sa în acea situație am însă un singur cuvânt: mizerabilă.
Cum spuneam, suntem
în Twin Peaks, nimic nu este ceea ce pare a fi. Este un joc al
oglinzilor, o poveste cu securiști și anti-securiști, în care nu știi cine și
ce rol joacă cu adevărat. Veritabilă!
București, 3 și 9 august
2023.
