Ceea ce totalitarul regim Ceaușescu a păstrat... cu sfințenie,
este distrus patriotic de democraticul și euro-atlanticul regim actual prin
serviciile sale secrete (DGIPI, SRI, DGIA):
Pentru perioada comunistă, la aproape toţi marii creatori de documente, inclusiv primăriile reşedinţe de judeţ, documentele din compartimentul numit BDS, birou documente secrete,
au fost distruse sub
coordonarea directă a SRI. La creatorii aflaţi în subordinea MAI, nu mai există documente clasificate din primul deceniu post-comunist. S-a pierdut astfel
o cantitate importantă
de documente din FAN, mai ales din perspectiva valorii istorice a informaţiilor, ceea ce înseamnă distrugerea unor decenii de istorie, poate chiar a unei jumătăți de
secol. [cf. Klara Guseth (Stenczel), „Arhivele Naţionale Maramureş
la împlinirea a 70 ani (1951–2021). Fragmente din ultimii
15 ani de activitate (2007–2021)“, în Revista
Arhivei Maramureșene, Anul XIV, nr. 14, 2021, pp. 86-91, subl. în text, la
adresa: https://biblioteca-digitala.ro/?volum=9509-revista-arhivei-maramuresene-14-2021&fbclid=IwAR2SM60TyJbsrkXEW0s9qP6xtx4IWh4HDp1McmRsftTOhS4iY5uY7WOFw0s]
Recent, aceleași servicii secrete și-au lărgit aria de
acțiune:
Nici mai
mult nici mai puțin, în anul 2021 și la începutul anului 2022, structurile DGIPI au controlat Arhivele
județene, au constatat incidente de securitate în cazul folosirii unor
documente clasificate [a se înțelege: orice document ștanțat cu secret]. În
general, au oferit un mesaj destul de clar, înțeles parțial de mulți dintre
arhiviști. Mesajul este acela al încetării
atribuțiilor Arhivelor Naționale asupra documentelor clasificate din FAN
[documente cu valoare de păstrare permanentă, deci pentru eternitate], indiferent de perioada sau instituția care le-a creat, și intrarea
acestor categorii de acte în aria de cuprinderea HG
585/2002. (...) [ceea ce înseamnă că toate documentele marcate cu secret,
indiferent de perioada creării lor] probabil, în viitor, vor fi interzise
cercetării la sălile de studiu ale Arhivelor
Naționale. (...) [Totodată,] Astfel se ajunge la situația absurdă ca Arhivele Naționale, singura instituție
care are rol de control asupra modului de folosire a documentelor și de eliberare a răspunsurilor la cereri ale petenților, să fie pusă în situația de a nu-și aplica propria
legislație, fiindu-i impus
un alt mod de folosire
al documentelor pe care le are în administrare, eludând astfel propria lege
specifică, legea 16/1996, republicată.
[cf.
Cătălin Botoșineanu, „O himeră și un abuz legislativ. Documentele
clasificate în cadrul Fondului Național“, în Archiva Moldaviae, nr. 13, 2021, pp.
239-254, la adresa: http://www.archivamoldaviae.ro/files/volumes/Archiva%20Moldaviae_XIII-2021.pdf?fbclid=IwAR341d2GLSryvaGBBBpcNskuBKlc7qHu_aCNrSxa8bAqvQeLyxa_Ejr3rEc]
Consecința este că, pe lângă starea de subfinanțare, subdotare,
subîncadrare cu personal, Arhivele au ajuns – horribile dictu – o anexă a servicilor secrete actuale, DGIPI, SRI
– dar și DGIA! –, care au dobândit o putere pe care nu o aveau nici măcar sub
Gheorghiu–Dej, sub Ceaușescu, o soluție care detestatului Putin cred că nici nu
i-a trecut prin cap. La acestea se adaugă faptul că arhivele se distrug și din
necunoaștere, nepăsare sau interes. Iată de ce, deși au trecut mai bine de 30
de ani de la căderea comunismului, cetățenii au acces la documente – atunci când
au – doar într-un mod parțial, discriminatoriu și interesat.
Situația legată
de dependența analitică și practică a Arhivelor față de serviciile secrete a
fost semnalată de arhiviști autorităților administrative, politice și
cetățenilor, și nu de ieri, de azi. Vezi, de pildă:
– Livia
Ardelean, „Probleme legate de crearea Fondului Arhivistic Național și distrugerea parțială a arhivelor secolului XX“, în Anuarul Arhivelor Mureșene, Serie Nouă,
nr. IV
(VIII), 2015, pp. 96-105 (la adresa: https://www.academia.edu/30407916/Probleme_legate_de_crearea_Fondului_Arhivistic_Na%C8%9Bional_%C8%99i_distrugerea_par%C8%9Bial%C4%83_a_arhivelor_secolului_XX);
– Mircea
Stănescu, „Despre situația Arhivei Centrale a Partidului Comunist Român“ (la adresa: https://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/11/despre-situatia-arhivei-centrale.html).
Mai mult,
începând din 2007, toate conducerile Arhivelor Naționale s-au străduit să
găsească soluții acestor probleme.
Demersurile
s-au concretizat, mai întâi, printr-o Decizie a CSAT din 2007, în mandatul
directorului Dorin Dobrincu, pronunțată în contextul activității Comisiei
„Tismăneanu“, care permitea accesul acesteia la toate
categoriile de documente create și gestionate de organismele regimului
comunist, indiferent de nivelul lor de clasificare, folosită ulterior de
Arhivele Centrale (dar și de unele județene) ca precedent pentru egalul
tratament al tuturor celor interesați.
Apoi, în
2016, prin Proiectul Noii Legi a Arhivelor, propunere legislativă care nu a
intrat niciodată în dezbatere parlamentară – tocmai de aceea! –, motiv pentru
care dl. Ioan Drăgan, fostul director al Arhivelor Naționale din perioada 2012–2018,
folosește cuvinte pe cât de tari, pe atât de adecvate, atunci când vorbește
despre „dușmanii arhivelor“, „epigonii lui
Alexandru Drăghici“ (șeful comunist al
Securității, al Internelor), care fac ca instituția „să se adâncească în
marasm“ (la adresa: http://arhivelenationale.ro/site/download/acte_normative/Proiectul-Legii-Arhivelor.pdf?fbclid=IwAR15lrrI5AJ_U0Eh5GDIUMYOtHw-Wws3xXqNfqavy8_mXJmHL6bHBn1KRb8).
Această
istorie arată că atunci când politicul a dorit, și a dorit pentru că societatea a exercitat o presiune suficientă, accesul a fost posibil fără
îngrădiri identificabile.
Astfel, dacă
Arhivele au făcut tot ce depindea de ele, de-acum încolo este rolul autorităților
politice, administrative și al cetățenilor. Iar dacă toți aceștia vor accepta,
asta vom avea: vom rămâne în continuare un popor „fără hârtii“, deci fără memorie și fără istorie.
Da, știu, este greu de înțeles, iar situația este atât de
gravă, încât este și mai greu de acceptat că se poate întâmpla. Cum am ajuns
aici este o chestiune, dar la fel de important este, vorba lui Lenin, Ce-i de făcut?
Situația descrisă, care arată că prelungirile
Executivului – DGIPI, SRI, DGIA – intervin în activitatea curentă a Arhivelor, datează,
în versiunea euro-atlantică, de douăzeci de ani – fix de la intrarea noastră în
clubul cel mai select de pe lume, NATO. Atunci, în 2002, a fost instituită o
legislație restrictivă nu din vreo „scăpare“ anume, ci premeditat,
căci, dincolo de urgența momentului, regimul politic în chestie – pentru cei
care au trăit perioada, cu certe propensiuni autoritare – a urmărit propria
securizare. Numai că, precum în politică așa și în viață, nu-i pentru cine se
pregătește, astfel că nimic nu a împiedicat ca ulterior exponentul său de vârf,
Adrian Năstase, să piardă puterea, ba chiar să înfunde pușcăria.
Ingerința
prelungirilor Executivului în activitatea curentă a Arhivelor nu are loc tot
timpul și nici peste tot la fel, ci după cum bate vântul politicii, așa încât
soluția nu rezidă, în primul rând și în ciuda a ceea ce cred sufletele candide,
în descâlcirea haloimisului legislativ, căci politicul, deci raporturile de
putere, primează la noi. Sistemul social este politizat în profunzime, iar
între societatea politică și cetățean nu există corpuri profesionale puternice,
ca expresii ale societății civile, nici veritabile instituții de contrapondere.
În teorie, serviciile secrete sunt doar niște executante în această ecuație,
iar faptul că distrug, că vor să pună sub obroc, ține de lipsa unei culturi –
legale, democratice, dar și sui generis
– nu în primul rând a lor, ci a corpurilor politice. În practică, însă, se
poate constata acel efect de circularitate între politic și prelungirile
Executivului, care te face să te întrebi cine, cum și în ce fel exercită cu
adevărat puterea. Astfel, reconstituirea dreptului de proprietate sau
condamnarea torționarilor comuniști constituie procese selective și controlate,
de unde desecretizările de documente „la bucată“, inutil de precizat, interesate (cf. în acest sens: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/05/procesul-visinescu-crematoriul-neagra.html).
Situația, de un tragi-comic demn de Caragiale, este identică și în alte
domenii, precum cel memorial, unde, la fel, nu avem nici un echilibru – două
greutăți, două măsuri –, ci se instituie legi paralele pentru ca, în funcție de
interesul politic, să fie bătută moneda – calpă – când la un ciocan, când la
celălalt (cf. https://mircea-stanescu.blogspot.com/2017/06/legea-aflatului-in-treaba.html?m=0).
A te
întreba, în acest sens, de ce NATO (a se citi: SUA, partenera noastră
strategică) tolerează o asemenea situație, ba chiar inspiră discriminări pe
criteriu etnic care l-ar oripila până și pe Ceaușescu, precum... reparatoria Lege de declasificare a documentelor
istoriei comunității evreiești din 2019, ar fi absurd, ca pentru orice
chestiune ce ține de realism politic; la fel, dacă toată situația deplânsă nu
l-ar face invidios chiar pe Putin, detestatul zilelor noastre.
Iată
motivele pentru care ingerințele în chestiune produc periodic metastaze în Corpul
Arhivelor, dovadă articolele citate.
Acum, a
te concentra pe găsirea vinovaților (prinde orbul, scoate-i ochii!), ar fi
profund greșit căci contraproductiv, dar ar fi de dorit ca problema să
explodeze cuiva în figură, căci poate astfel se va găsi o soluție (subînțeles: echilibrată), care să concilieze nevoia de
securitate cu dreptul de acces al cetățenilor (al tuturor cetățenilor!) la
arhive și cu bunele practici arhivistice. Dar, pentru început, ar fi necesar ca
aceste mașini de tocat memorie și istorie să fie retrase în cazărmi.
Pentru
a evita iluziile: contextul internațional este foarte prost, iar cel intern,
tocmai de aceea, neprielnic vreunei discuții, dezbateri – nu că ne-am omorî noi
după asemenea farfastâcuri! Astfel, dacă chestiunea se va tranșa în vreun fel, probabil
că se va tranșa conform tradiționalelor raporturi de putere, iar arhivistului i
se va atribui, la fel cum mai mereu s-a petrecut în istorie, exact rolul pe
care îl dorește politicul. Și dacă cineva își va da seama, peste ani, de
dezastrul produs, îl va chema tot pe arhivist să strângă oalele sparte. Dar măcar
acesta din urmă va putea spune că și-a făcut datoria: față de misiunea și
standardele disciplinei sale și față de cetățeni. Nu este un alibi moral, profesional,
ci ceea ce se poate face în mod real într-o lume care nu dorește în nici un fel
să progreseze, ci doar să-și reajusteze periodic raporturile de putere.
București,
8 mai 2022.