PIAȚA UNIVERSITĂȚII 1990: BĂTĂLIA SENSURILOR

Alăturat se află imaginea unui artefact ce datează din 1990, aflat în arhiva personală. Este vorba despre una din acele bucăți de carton (mărimea 7/4 cm) pe care organizatorii ad-hoc ai manifestației din Piața Universității le confecționau pentru participanți. Erau purtate în piept, pe post de ecuson, prinse cu bold (ac cu gămălie) și au apărut după ce Ion Iliescu, președintele de atunci al Consiliului Frontului Salvării Naționale, îi numise huligani și golani.

Fiind o luptă civică orientată împotriva puterii de atunci, mișcarea din Piața Universității viza, în același timp, o bătălie a limbajului și a sensurilor, în cazul de față dorindu-se transformarea semnificației depreciative într-una pozitivă, după cum indică și versurile muzicii lui Cristian Pațurcă intitulate „Imnul Golanilor“: Mai bine haimana, decât trădător / mai bine huligan, decât dictator / Mai bine golan, decât activist / Mai bine mort, decât comunist.

De menționat că termenii de pe cartonașe erau, în funcție de sex, Golan / Golancă, cu ocurența, precum în cazul de față, Golaniță (nu Golăniță). 

 

București, 14 decembrie 2020.

 

SCRUTINUL DIN DECEMBRIE 2020: NEW ENTRY

După ce am citit cele mai năstrușnice amintiri-despre-viitor ale casandrelor (trans)naționale în legătură cu revelația recentelor alegeri parlamenare, partidul AUR – în genere, etichete-invective cu rol de incantație, nu de explicație –, voi spune la rându-mi câteva cuvinte.

Alianța pentru Unitatea Românilor (AUR) reprezintă, pe de o parte, un curent al societății agregat din eșecul Referendumului pentru definirea familei din octombrie 2018 și, pe de altă parte, este o contrareacție la captarea Revoltei generaționale din 2016 (la care înșiși liderii AUR au participat) de către o direcție secularist militantă (agregată de Uniunea Salvați România).

Surpriza recentelor alegeri vine tocmai din ignorarea efectului psihologic de umilire pe care un sector al societății (în limitele sale maxime de circa 20%, dar în descreștere), între care este de inclus și Biserica Ortodoxă Română – numit în bătaie de joc, cu etichete mai degrabă puerile decât infamante, „talibani ortodocși“, „pupători de moaște“ ori altele asemenea – l-a resimțit ca pe un afront. Lui i s-a adăugat o parte din cei afectați de restricțiile impuse în condiții de pandemie, iar sloganul partidului indică această eterogenitate, compusă din tradiționaliști, patrioți, unioniști, religioși (inclusiv cei pentru care religia reprezintă un simplu vehicul identitar), suveraniști și recent dezabuzați: Familia, națiunea, credința creștină și libertatea. 

În acest moment avem în Parlament trei partide „tradiționale“ – PSD, PNL și UDMR – și două ale generației post-Revoluție, mai mult, născute din același creuzet al protestului generațional – USR și AUR.

Corolar, avem două axe de clivaj, care se suprapun: pe de o parte, între partidele „noi“ și cele „vechi“ (generațională) și, pe de alta, între valorile și aspirațiile radical diferite ale noilor formațiuni (de tip culture war). Cum vor evolua și cum se vor poziționa ele față de evenimentele în curs rămâne de văzut. În trecere, de remarcat tentația acomodării, prezentă mai ales la facțiunea PLUS, din binomul USR–PLUS și, corolar, faptul că unul dintre liderii AUR (Claudiu Târziu) are o filiație de dreapta, în timp ce celălalt (George Simion) este mai degrabă dezinteresat față de clivajul dreapta/stânga, o chestiune care la un moment dat va trebui tranșată.

Cine spune deci că aceste alegeri nu au adus nimic nou se înșeală: au dispărut partidele parazite („balama“), iar actuala configurație politică din Legislativ este cu mult mai reprezentativă pentru societate. Astfel, am parcurs, într-un fel, un ciclu complet.

În fine, deși în acest moment nu știm cum, fața politicii autohtone se va schimba semnificativ.

 

București, 8 decembrie 2020.

 

O NOUĂ BIOGRAFIE A LUI NIETZSCHE

Excelentă biografia consacrată lui Nietzsche de Sue Prideaux (istoric și scriitoare anglo-norvegiană): frumos scrisă, cu ironie, săracă în epitete și repetiții (nu bate apa-n piuă, poate cu o excepție, două). Natural, se centrează pe legătura dintre operă și viață.

De pildă, stilul aforistic, pe care filosoful l-a mânuit cu virtuozitate, nu a fost o alegere, ci a izvorât dintr-o necesitate: vederea slabă și crizele frecvente.

De tot interesul sunt: relația cu Richard Wagner, cu sora sa Elisabeth – fire deloc aventuroasă, care s-a aruncat însă în aventura întemeierii unei colonii antisemite tocmai în Paraguay –, relația cu prietenii și cu editorul, rolul nordicilor în „aprinderea focului nietzscheean“ (Georg Brandes, August Strindberg), adoptarea sa ca stindard al avangardei ori manipularea Arhivei de către aceeași soră, dar și de Martin Heidegger, în spiritul nazismului.

În subtext, autoarea caută și răspunsul la întrebarea care se pune pentru orice biografie contemporană: ce ne mai spune azi Nietzsche? Răspunsul este dat în sugestie, în stil nietzscheean am zice, și nu este lipsit de echivoc. De pildă, lucrarea este însoțită de o scurtă colecție de aforisme, în care unele dintre intertitluri sunt: „Postadevărul“ sau „Reality Tv“; la fel, despre pasiunea filosofului pentru interpretare și compoziție muzicală, ea remarcă fapul că ar fi făcut carieră în epoca filmului mut (în aceeași linie am putea vorbi și despre aforismele sale în epoca „rețelelor sociale“, dacă s-ar găsi pentru ele un decodor precum ex-prezidentul Donald Trump).

În fine, este o lucrare solidă tocmai pentru că, în fotografie, autoarea doar se reazemă de stânca lui Zarathustra: reține multiperspectivismul, acel „poate că...“, dar nu și relativismul radical, o... convingere care face ravagii mai ales printre istorici.

București, 16 noiembrie 2020.

 

UN CUVÂNT LA PLECAREA LUI PAUL GOMA

Candoarea, căldura umană transmise de unicele imagini alăturate fac cuvintele de prisos și, în context, pot prilejui o meditație asupra emoțiilor simple și a sensului lor*.

Goma nu a murit, ci doar s-a mutat mai sus, într-o Lume mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, în care de altfel nu credea, căci asemeni tuturor utopicilor visa la un colț de Rai aici, în Lumea de Jos, făcut de mâna omului.

Ca unul dintre prietenii apropiați în perioada 1999–2014, pretind cu modestie a ști cu precizie că dacă l-a ucis ceva cu adevărat nu a fost atât „coronavirusul“ – bătrânețea, bolile multiple contractate în refugii, detenții, exile i-au răpit orice șansă de supraviețuire, simplă supraviețuire pe care oricum nu dădea două parale – ci, pe rând: confrații scriitori, comuniștii, securiștii, holocaustiștii și, în fine, plecarea soției sale, Ana–Maria.

La cei de mai sus ar fi de adăugat politicienii învârtiți ai post-comunismului (ai „tranziției“), de la care nu a cerut nimic, ci doar a așteptat să facă ceea ce era în dreptul lor să facă, fapt care se întâmplă rareori – și nu dezinteresat – în lumea reală: restaurarea valorilor perene, a ierarhiilor naturale, a recunoștinței pentru modele, resorbirea Exilului anticomunist și întoarcerea exilaților (acești fii și fiice nerisipitori) la Țara lor răvășită, pustiită spiritual și moral.

Retrospectiv, realizăm că întreprinderea era imposibilă: ștacheta era prea sus iar atât de rarii oameni precum Goma „strică prețul pieții“,  simpla lor prezență fiind un reproș viu care spune că putem rezista cu demnitate în fața Răului.

Astfel, inițiativele de tipul decorării post-mortem sunt lipsite de sens, iar dacă cineva dorește să facă ceva cu adevărat, dincolo de vărsarea unei lacrimi trecătoare, cred că ar fi să facă în așa fel încât – vorba lui Kafka – memoria să-i fi supraviețuit.

Este memoria unui Om, a unui Scriitor care a trăit valorile în care a crezut cu demnitate și artă, și la fel a ieșit din scenă.

După cum îl știu, Goma se va fi gândit demult la scena plecării, iar fiul său Filip–Ieronim respectă ad literam dorința Părintelui, care avea oroare de „hoitarii“ ce se vor îmbulzi.

Pe scurt, dacă pe cineva îl țin brăcinarii „să facă ceva pentru Goma“, ar fi să stea departe de scenă, iar în viața obișnuită să „fumeze ceea ce vorbește“.

Este bine să rămânem cu aceste imagini transgeneraționale, tonice, dătătoare de speranță, în care un singur cuvânt pulsează: Basarabia.

La revedere, Paul Goma!

* Mulțumesc D-nei Violeta Grițcan pentru acordul de a publica aici fotografiile sale din 30 decembrie 2016, realizate la domiciliul familiei Goma din Paris, Rue Bisson, Arondismentul 20.

București, 29 martie 2020