EXILUL REGELUI

Cartea Dianei Mandache (București, Curtea Veche, 2016) retrasează, prudent şi empatic, istoria bejeniei Regelui, niciodată încheiată cu adevărat, pe bază de arhive (în principal, ale Securității, azi la CNSAS). Ea relatează această istorie complicată începând cu abdicarea din 1947, pentru a ajunge până în zilele noastre: relațiile cu casele regale europene, cele familiale, cu guvernele occidentale și grupările exilaților (cu Comitetul Național Român din Adunarea Națiunilor Europene Captive, până în anii 1970, cu Uniunea Mondială a Românilor Liberi în anii 1980). În genere, ele au urmat sau au fost influențate de fluctuațiile raporturilor Est–Vest din perioada Războiului Rece.
Asemeni restului exilaților și organizațiilor din care ei au făcut parte, Mihai I a cunoscut aceleași nevoi, griji, speranțe, iluzii și deziluzii, care nu s-au încheiat, nici pentru el, odată cu căderea comunismului, ci au continuat până la recentul său deces.
În Exil a făcut tot ceea se putea face în acel context, iar neputința de a face mai mult a fost dată nu atât de eventuale limite personale, cum cred și astăzi adversarii săi, partizani ai iluzoriei „păci separate realizate de Ion Antonescu și ai rezistenței antisovietice pe „linia Focșani–Nămoloasa (la 23 august 1944, ca și după, reușise să gestioneze o situație complexă pentru țară), ci de cadrul restrâns în care era nevoit să se manifeste, impus de politicile Statelor gazdă.
Imaginea care se degajă pregnant din lucrare este una preponderent tragică, semn al identificării Regelui cu tragedia unei țări strivite mai întâi între cei doi coloși, Germania nazistă și Rusia bolșevică, apoi cufundată în catastrofa Războiului, în fine, căzută în orbita sovietică.
Securitatea comunistă însăși i-a acordat Regelui o atenție permanentă și specială, dat fiind rolul pe care l-a jucat în Occident de soluție politică de rezervă și/sau element de presiune exernă.
Întrucât cazul Nicolette Franck, ziaristă de origine română care l-a susținut pe Monarh de-a lungul exilului, a dat titluri de presă (oarecum sub lozinca „top cei mai scârboși informatori ai Securității) şi continuă să dea dureri de cap monarhiştilor, ar fi de spus aici că situația ei pare a fi mai complexă, tipică pentru un joc al oglinzilor: asemeni soțului său (în timpul Războiului agent francez, elvețian, britanic), și ea pare să fi avut o alegență multiplă în timpul Războiului Rece: elvețiană (prin cetățenie, prin trustul de presă angajator), franceză (în 1970, când intră în contact cu Securitatea socialistă, Francezii gaullişti conduceau jocul, fiind cei interesați), în fine, în 1986, când Regelui i se permite să joace un rol de prim-plan în Exil, Americanii erau șefii orchestrei (iar Francezii, excedați de îndrăzneala DIE/CIE, îi administrau corecții, în vreme ce Elvețienii îi luau pe tovii din Ambasada socialistă peste picior, îi trimiteau sistematic la plimbare).
În concluzie, ea pare să fie un agent de penetrare, cu scopul de a afla care sunt țintele vizate de Securitate și modul de lucru. Ulterior, secii, care nu erau proști cu toții – sau oricum, nu tot timpul – par să fi înțeles și ei asta. Apropo de aceștia: uneori, ei aveau un umor involuntar teribil. Astfel, în dosarul de urmărire informativă al Regelui, Nicolae Ceaușescu este codificat drept „Tiranozaurul sau „Dunărea gândirii“!
Această istorie merită a fi citită și în actualul context: cel al inserării Casei Regale în bătălia dintre cele două falii politice interne şi al luptei din interiorul curentului monarhist, cu regalişti dezabuzați și clivaj generațional.
În fine, foarte inspirată este fotografia de copertă, de tip King’s Speech.
Acum Regele Mihai I, pe care l-am putea numi „Cel Modest, simbol al unei alte Românii, grandioasă și în căderile sale, iese din scenă. El lasă țării sale, în schimbare asemeni lumii în general, o moștenire de patriotism puternic dar discret, devotament și echilibru.
La revedere Majestate!

București, 12 decembrie 2017.