 |
| Sursa: IICCMER |
Sandra Pralong este fiica arhitectei Sanda
Budiș, care la rândul ei este fiica lui Alexandru Budiș[1].
Cine a fost acesta din urmă?
Un colonel al Armatei Române căzut prizonier pe frontul
antisovietic (1944-1948). „Reeducat“
în lagăr, el a îndemnat ceilalți prizonieri români să se înscrie în Divizia
„Horea, Cloșca și Crișan“.
Prin „reeducare“
este necesar a se înțelege exact ceea ce s-a petrecut ulterior în țară, la
Caracal (1945), Suceava și Târgșor (1948-1950), Pitești, Brașov, Târgu Ocna,
Ocnele Mari, Peninsula (1949-1951), Aiud și Periprava (1960-1964), dar fără
torturi, ci „numai“ cu: foame, frig,
frică, șantaj moral și amenințarea morții.
De acolo, omul s-a întors „alt om“. A fost avansat general și a predat ca profesor la
Academia Militară (pe atunci „I.V. Stalin“).
Arestat în 1951, pe 16 septembrie 1952 a fost închis
„administrativ“ la Jilava pe motiv
că și-a însușit bunuri din teritoriul sovietic, și a făcut propagandă
anticomunistă și în favoarea continuării războiului antisovietic. În fapt, nu
se arătase suficient de docil față de Nicolae Ceaușescu, șeful Direcției
Politice a Armatei de la acea vreme.
La Jilava a fost ca între ciocan și nicovală: între
regimul căruia i se atașase și care se lepădase de el, și alți „criminali de
război“. I se spunea „Generalul roșu“.
Distrus moral, a fost eliberat după moartea lui Stalin,
pe 24 aprilie 1953.
Exceptând funcțiile avute de acest om, istoria sa nu are
nimic neobișnuit: în acei ani au fost nenumărate situațiile de acest tip sau
similare.
Deci ce vrem să spunem cu acest caz care este tipic
într-un alt mod?
Toată lumea știe cine este Sanda Pralong: „trimisa lui
Soros în România“ (am citat-o pe
mama sa) și consiliera Președintelui Republicii în chestiuni de emigrație
română[2]. La temă, ea consideră, de pildă, că „pentru a forma oameni
adevărați, școala nu are nevoie de religie“,
pentru că „religia înseamnă dogmă, iar dogma împarte oamenii în «buni» (cei
care cred ca noi) și «răi» (cei care cred în alte dogme), ori [sic!] asta este
exact ceea ce școala NU trebuie să facă!“[3]
Această neînțelegere completă nu doar a mesajului
religios, ci și a rolului religiei în societate, este însoțită de o propensiune
către radicalismul laic cu accente amorale: „Să nu ne mire, așadar, că în
România oamenii «bine», cu credință și valori, sunt timizi, iar cei «fără
niciun Dumnezeu» au tupeu și le-o iau în față! Or noi vrem să ne educăm copii[i] să fie cutezători, nu timorați [subl. n.].“
Or o asemenea perspectivă evacuează nu doar religia, ci
și binele, căci, cum se spune în popor, este un fel de «a arunca copilul odată
cu apa din albie». Motivul este că odată ce ai scos religia din spațiul public,
locul nu va rămâne gol, ci va fi luat de radicalism.
În contextul disputei tradiționalism versus secularism se vorbește azi prea
puțin de sursele discursului secular, iar când se vorbește, este mai degrabă
greșit. De pildă, în afară de Andrei Marga și de Vladimir Tismăneanu, cine are
la noi vreo legătură cu neomarxismul „Școlii de la Frankfurt“? Apoi, la fel de sugestiv, nici unul
dintre ei nu s-a amestecat până acum în această „ceartă a universaliilor“.
Or cea mai importantă sursă a
secularismului de la noi – care n-am cunoscut nici Mai ’68, nici „Complexul
Baader-Meinhof“, nici Revoluția sexuală, nici Revoluția Culturală chineză – este politica
ateistă a regimului comunist, și aceasta fie în varianta sovietică (prizonierat),
fie în cea autohtonă: „educarea“ și „reeducarea“ comuniste. Am spune deci că acesta este un
lapsus revelator comun seculariștilor
și tradiționaliștilor, o realitate pe care o ocultează fie din pricina
legăturii sale cu dejismul și ceaușismul de zi cu zi, fie din cauza
slăbiciunilor proprii.
Desigur, este mai simplu, mai inteligibil
să personifici lucrurile, care în realitate sunt complexe, și tocmai de aceea
toate acestea poartă un nume, drept pentru care li s-a spus: „Soros“ și „sorosism“.
În fapt, la momentul 1990 societatea
românească era într-o foarte mare măsură secularizată – lăsăm la o parte faptul
că începând tot de atunci s-a petrecut o întoarcere a românilor la religie, dar
acesta este un subiect aparte – iar realitatea ar fi evoluat în parametrii
actuali și fără George Soros și, mai ales, fără Sandra Pralong.
Bineînțeles, ONG-urile finanțate de Soros
sunt aici, la fel ca și fenomenul denumit: acesta este un fapt. Dar de aici și
până la paranoia, drumul a fost parcurs mult prea ușor.
În fine, ar fi de spus că acestui fenomen i
s-a dat un chip și un nume tocmai pentru că Soros și acțiunile sale sunt cele
mai vizibile. În realitate, Administrația SUA desfășoară activități de același
tip, mai puțin vizibile însă, dar mai sofisticate, la fel cum au făcut, cum
fac, la o scară mult mai redusă, State precum Franța, Germania, Suedia sau
Norvegia. Or toate acestea se supun unui cadru secular neoliberal a cărui dogmă
este excelența[4].
NOTE
[1]
Pentru istoria familiei Budiș a se vedea: Sanda Budiș, Fata tatei și mama fetei. Istoria unei vieți între România si Elveția,
Iași/București, Editura Polirom, 2012 și interviul Eugeniei Vodă cu autoarea,
la adresa: http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/sanda-budis.
[2]
O biografie oficială a Sandrei Pralong, „activă în
societatea civilă, autor, profesor, fondatoarea Fundației SynergEtica,
consultant, trainer și coach“, se găsește la adresa: http://www.presidency.ro/ro/administratia-prezidentiala/consilierii-presedintelui/sandra-pralong.
[4]
La temă, a se vedea Thorsten Botz-Bornstein, The trouble with Excellence, la adresa: https://lareviewofbooks.org/article/trouble-with-excellence/.
București, 17 noiembrie 2016.
