FILMUL CÂMPIILE MORȚII (THE KILLING FIELDS)


      Regizat de Roland Joffé (Marea Britanie, 1984), el prezintă istoria cambogianului Dith Pran și a americanului Sydney Schanberg, jurnaliști la cotidianul „The New York Times”, iar scenariul se bazează pe articolele lui Schanberg publicate în același ziar sub titlul Moartea și viața lui Dith Pran. O istorie a Cambogiei [The Death and Life of Dith Pran: A Story of Cambodia].

      Filmul redă cu forță temele: bombardamentelor americane din 1973, din zonele rurale ale Cambogiei (care au făcut 50.000-60.000 de victime), ca o prelungire a Războiului din Vietnam (după ce fuseseră interzise, expres, de către Congresul SUA); atentatele kmerilor roșii din Capitală; intrarea acestora în Phnom Penh și exacțiunile care au urmat; evacuarea ambasadelor străine și a populației civile în zonele rurale; predarea către khmerii roșii, de către Ambasada Franței, a personalităților cambogiene refugiate acolo (gest pe care noul regim îl plătește cu… trei porci!); numeroșii membri ai gherilei de vârsta adolescenței (recrutați, știm astăzi, cu forța); viața în lagărele de muncă din zonele rurale; crimele în masă (de notat revelatorul exemplu de execuție a persoanelor care aveau „mâini fine” sau tehnica de ucidere prin acoperirea capului cu o pungă de plastic); și istoria lui Pran, prizonier în Kampuchia Democrată, care în 1979 a reușit să se refugieze în Tailanda.
      La acestea putem adăuga câteva rezerve: explicația oarecum univocă a cruzimii khmerilor roșii prin relele tratamente aplicate lor de către regimul Lon Nol și armata americană (gherila marxist-leninist-maoistă era oricum capabilă de așa ceva); redarea episodului intrării khmerilor roșii în Phnom Penh, și al primirii lor „fraterne” de către populația orașului (știm astăzi că membrilor gherilei li se trasase sarcina să nu atingă populația civilă decât cu... țeava armei); caracterul rușinos al predării, de către Ambasada Franței, către khmerii roșii, a localnicilor; sau tăcerea lui Pran în cursul ședințelor de reeducare (acolo fiecăruia îi venea rândul să-și facă autocritica / autodemascarea, iar orice rezervă era percepută – și sancționată! – ca un act dușman).
      Cu toate acestea, filmul este absolut impresionant, căci relevant și expresiv.
      Un cuvânt și despre traducere: denumirea curentă a Partidului Comunist din Kampuchia Democrată era „Angkar” [Organizația], iar nu „Angka”.
      Cei care vor să-l (re)revadă o pot face la adresa:
      (cu subtitrare în limba română)

      Târgoviște, 12 ianuarie 2014.