Desigur, exagerez, dar – vorba lui
Goma – exagerez un adevăr!
Este o primă biografie a lui Max
Goldstein, atentatorul principal de la Senat, din 1920, bazată pe
documentele/dosarele de la Siguranță păstrate azi la Arhivele Naționale. La
acest nivel cartea este o noutate, motiv pentru care merită toată atenția.
Din punct de vedere al reușitei,
o spun dintru început, lucrarea mi se pare o realizare medie, ca să nu zic
mediocră.
Aici se cuvine să fac o
digresiune necesară: consider pe dl. Tănase un istoric bun, care știe să facă o
cercetare, iar unele dintre lucrările d-sale mi-au plăcut și le consider în
continuare valabile, în ciuda trecerii timpului (vezi, de pildă, Anatomia
mistificării). Apoi, autorul
mi-a fost întotdeauna simpatic și nici nu ne-am certat vreodată, nici măcar pe
gagici. (Cei din secta tismănistă îi mai ard câte o copită pe sub masă,
desigur, sub acoperirea principialității!...)
Revenind, prima băgare de seamă
privește abordarea: demersul este mai degrabă un „roman-document“ (A. Cioroianu, coperta IV), deci în bună măsură
o ficțiune biografică, decât unul de istorie „clasică“. Aici ori scrii un roman, o ficție, ori te
supui canonului istoric și nu cedezi populistului – nici cal, nici măgar –
roman istoric, roman științific, docudrama și alte rătăciri para-stiințifice,
un gen din ce în ce mai prezent și la noi (vezi Corobca et alii).
Astfel, cu totul neconvingătoare, căci forțată, este teza sa, după care Max ar
fi fost un anarhist „clasic“ convertit la
bolșevism abia după atentat, mai precis în detenție, iar acțiunea lui botezată
„revoluționară“ de către Comintern abia
retroactiv – și nu se înțelege de ce: pentru că bolșevicii pursânge n-aveau
altceva mai bun de făcut?!
Realitatea este că Max a fost un
bolșevic de primă oră și, fiind așa, este inutil să-i cauți carnetul de partid.
(Tot astfel se va pune mai târziu întrebarea pentru psihanaliști: Cine l-a
psihanalizat pe Freud?). Apoi, el aparținea rețelelor bolșevice
ilegale și nimeni nu-i cerea zapiska. Încă, un argument circumstanțial: de ce ar fi sponsorizat
bolșevicii o acțiune ce nu le aparținea, adică pentru ce s-ar fi lăsat ei în
mâinile unui atentator izolat, cu motive proprii? De ce nu l-au executat când
le-a căzut în mână? De ce, după atentat, l-au retrimis în țară cu bani și
obiective clare, în linia politică a Cominternului: agitație și propagandă?
Toate acestea sunt ignorate sistematic de autor, care rămâne la teza „lupului
singuratic“.
A doua băgare de seamă privește
lucrul cu sursele. Din loc în loc, dl. Tănase citează documente de arhivă – Fondul 95 de la ANR,
ce conține dosare personale rezultate din anchetele Siguranței burgheze –,
simple cifre neînsoțite de nume, care nici măcar cunoscătorilor nu le spun
ceva. Pentru a-l putea urmări, a stabili care sunt titularii dosarelor, ar
trebui să iei la mână inventarele.
A treia băgare de seamă: deși
lucrarea prezintă faptele cu suficientă acuratețe, arată ca o compoziție
grăbită, insuficient rumegată, de aici un efect de tip „numărătoarea
steagurilor“ lui Caragiale. De pildă, repetițiile frecvente. Sau despre familia
Goldstein ne spune că a avut 8 copii, Max și alți 7, iar cifra rămâne constantă
pe tot parcursul cărții. În fapt, au fost 9 frați, iar autorul pierde pe drum
ba pe Aizic zis Iancu (p. 83), ba pe însuși Max (p. 202).
Ar fi și alte chestiuni de
semnalat, însă nu-mi propun să scriu o recenzie-standard.
Ceea ce mă animă este sentimentul
că lucrări de acest tip nu vor fi analizate de vreo critică de întâmpinare
pentru a înțelege noutatea, demersul, cât și unde sunt valide, în fine, cât am
progresat și cât putem profita de pe urma lor. Este regula în această breaslă a
noastră, în care, deși apar cărți valoroase, acestea sunt fie receptate în
registrul advertisingului și PR-ului, fie ignorate. Și semnul
sclerozării ei, devenită tributară populismului, solipsismului, istoriei de
aparat.
Enjoy!
Eforie Sud, 6 septembrie 2024.
