Pentru că zarva mediatică a intelighenției anticomuniste și antisecuriste s-a stins ca un foc de paie, căldura de afară s-a potolit, iar riscul ca istoricul să fie trimis superior la culcare ori să i se spună că n-a înțeles ce s-a întâmplat în ultimii 33 de ani în România s-a diminuat considerabil, prezentăm mai jos documentele lui Gheorghe Ursu de la Fondul CC al PCR – CCP, dosar nr. U/123. Deși inventarul ce le conține este accesibil la Arhivele Naționale încă din decembrie 2015, nimeni nu le-a consultat până acum. În contextul Procesului Ursu vs. securiștii, colegul istoric Vlad Mitric–Ciupe, care a studiat atent biografia accesibilă a lui Gheorghe Ursu, a avut ideea de a investiga în această direcție.
În rezumat, Ursu a fost membru al
partidului (PCR/PMR) în perioada 1945–1950. În timpul epurării partidului de
după primirile masive postbelice – așa-numita operațiune de verificare a
membrilor de partid (1948–1950) – a fost eliminat din partidul unic al clasei
muncitoare de o subcomisie de verificare, decizie confirmată, în urma apelului
său, de instanța superioară, comisia de verificare.
Aici se cuvine o mențiune. Forma
pe care a luat-o aceasta se numea, în terminologia specifică instituțiilor de
verificare, anularea calității de membru (sau, sub ocurența, anularea
încadrării). Alte forme de eliminare din partid erau: excluderea (pentru
diverse abateri) și încadrarea greșită (culpă atribuită organizației de
bază ce l-a primit). Diferența dintre aceste tipuri nu este lipsită de importanță, ci
esențială, căci în cazul de față organele de profil ale partidului se
manifestau ca și cum primirea sa ca membru nu a existat vreodată. Practic, se
spunea astfel că cel investigat era străin de ideologia și practicile comuniste,
și așa fusese și în perioada în care avusese calitatea de membru. Punct.
Motivele invocate atunci erau:
proveniența dintr-o familie burgheză, faptul că nu fusese încântat de ocupația
sovietică a Basarabiei, furtul de cărți (o chestiune simpatică și mai greu de înțeles azi,
când lectura a decăzut dramatic) și episodul scurtei arestări.
Ursu nu s-a mulțumit nici de
această dată cu decizia, ci a contestat-o la instanța superioară de apel –
Comisia Controlului de Partid – comportându-se astfel ca un adevărat membru de
partid, căci pentru această calitate trebuia să te lupți, să te agiți, să dai din mâini. A
făcut-o însă nu imediat, ci în 1956, în perioada de destindere ideologică
(așa-numitul „spirit al Genevei“),
estimând că șansele de reușită erau mai mari. Ceea ce era corect, dar nu și suficient.
Comisia i-a recercetat cazul, iar
expunerea acesteia aduce precizări precum sancțiunea de „vot de blam cu
avertisment“ (gravă
pentru un membru de partid), scurta detenție de la închisoarea Văcărești și falsa
susținere că sub ocupația sovietică ar fi făcut parte din Comsomol. A conchis că
avea o conduită anarhică, în opoziție cu disciplina de partid cerută, nu-și
schimbase mentalitatea burgheză și înșelase partidul, pentru a sfârși cu menținerea deciziei/deciziilor anterioare. Nu știm dacă Ursu a mai revenit
vreodată asupra calității pierdute, dar din documentele deținute de Arhivele Naționale (incomplete) nu rezultă acest lucru.
Dosarul prezentat ilustrează o
parte a parcursului profesional, intelectual, uman al lui Ursu, necunoscut până
acum, și îi conturează un profil. Astfel, documentele întăresc impresia
inițială că acest caz este mai complicat, mai plin de umbre și de semne de
întrebare decât pare la prima vedere. Precum viața.
Să fim bine înțeleși: Gheorghe
Ursu a murit ucis într-un arest al „organelor“, torturat de deținuți de drept comun în „sistem
Pitești“ la instigarea
ofițerilor Securității. Nu este nici un dubiu, nici o dilemă aici (vorba lui
Pleșu), la fel cum nu este nimic de relativizat, atenuat, despicat firul în patru.
Este o crimă cu autori identificabili, fapt pe care mai multe instanțe juridice
postdecembriste au căutat să-l elucideze și să pedepsească vinovații, chestiune
ce rămâne însă litigioasă.
Dar dincolo de acest fapt,
motivul – sau, mai bine zis, mobilul crimei – rămâne în continuare misterios.
Iar aici întrebările curg în cascadă. Astfel, de ce, odată ce Ursu a ajuns în
arestul Miliției/Securității, familia sa a refuzat scandalul mediatic al Ligii
Drepturilor Omului de la Paris, singurul care l-ar fi salvat de tragicul
sfârșit? De ce torționarii săi, deținuți de drept comun și colaboratori ai
Securității, simpli executanți, nu s-au limitat să-l tortureze, ci chiar l-au
ucis? Să fi fost doar un accident ori este vorba despre un asasinat la comandă,
după cum pare mai plauzibil? Ce a avut Securitatea de anchetat dincolo de un
simplu caz de „înscrisuri dușmănoase“,
precum jurnalul, care să motiveze repetatele reveniri, insistențe, apoi
uciderea sa? În fine, horribile dictu – nu pentru a da credit
Securității și urmașilor ei, ci pentru a nu ne interzice să punem toate
întrebările posibile – care este veracitatea unor afirmații, apărute în cursul
ultimului proces, dar mai ales ulterior, conform cărora Ursu ar fi fost omul
Securității externe (DIE/CIE), ce juca însă pe mai multe tablouri, iar moartea
lui din 1985 o tragică și definitivă reglare de conturi, precum într-un caz de
„trădare“? Unde sunt
documentele care ar putea oferi un răspuns?
Documentele lipsă, necesare înțelegerii, cine le are, le va scoate la un moment dat, dar pentru aceasta cineva va trebui să ceară, să se agite, să facă crize (de conștiință), să-și pună pielea-n băț, nu să fumeze un anticomunism de vreme bună, oficios, de aparat. Însă dincolo de conivențe, de propagandă, nu există nici un interes.
Și pentru că suntem într-un film, o proastă replică autohtonă după „Twin Peaks“, vorba unui personaj: Show me the records!
București, 6 septembrie 2023.
