Am scris, deci nu va trebui să reiau.
Și spun asta nu din dorința de a fi în răspăr cu toată floarea cea vestită a
intelighenției băștiașe (Goma îi zicea „băștinoase“), care face front comun
pentru condamnarea celor doi securiști, într-un proces văzut ca „al Securității“, dacă nu chiar al regimului
comunist însuși, la care s-a raliat până și Madam Blandiana, cea cu „memoria ca
formă de justitie“, deci
dezinteresată de dezbateri juridice, condamnări penale, chestii!
Lasând la o parte familia victimei, activiștii profesioniști sau figuranții
de conjunctură (și de bonton), pentru istoric acest proces, ca și precedentele,
este o provocare, căci pune în lumină rolul său: este sau nu treaba lui să se
alăture corului care cere condamnări, ori o alta? Și dacă nu, care? O putem
descrie?
La fel, treaba jurnaliștilor, oamenilor de bine, activiștilor – folosind
cuvintele mari: adevăr, dreptate, justiție – este să preseze instanța în sensul
obținerii unei condamnări ori să militeze pentru o examinare independentă
juridic a probelor de la dosar, în fine, pentru o justiție independentă sau
pentru una cu geometrie variabilă (doar când ne convine)?
Din păcate, vestea tristă este că nici de această dată nu vom avea parte
de vreo dezbatere, ci doar de clișee și porcife, de propagandă unidirecțională,
deci pustiu, Sahara spiritului – ca să închei dramatic!
Zakynthos, 6 iulie 2023.
