Candoarea, căldura umană transmise de unicele imagini alăturate fac cuvintele de prisos și, în context, pot prilejui o meditație asupra emoțiilor simple și a sensului lor*.
Goma nu a murit, ci doar s-a mutat mai sus, într-o Lume mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, în care de altfel nu credea, căci asemeni tuturor utopicilor visa la un colț de Rai aici, în Lumea de Jos, făcut de mâna omului.
Ca unul dintre prietenii apropiați în perioada 1999–2014, pretind cu modestie a ști cu precizie că dacă l-a ucis ceva cu adevărat nu a fost atât „coronavirusul“ – bătrânețea, bolile multiple contractate în refugii, detenții, exile i-au răpit orice șansă de supraviețuire, simplă supraviețuire pe care oricum nu dădea două parale – ci, pe rând: confrații scriitori, comuniștii, securiștii, holocaustiștii și, în fine, plecarea soției sale, Ana–Maria.
La cei de mai sus ar fi de adăugat politicienii învârtiți ai post-comunismului (ai „tranziției“), de la care nu a cerut nimic, ci doar a așteptat să facă ceea ce era în dreptul lor să facă, fapt care se întâmplă rareori – și nu dezinteresat – în lumea reală: restaurarea valorilor perene, a ierarhiilor naturale, a recunoștinței pentru modele, resorbirea Exilului anticomunist și întoarcerea exilaților (acești fii și fiice nerisipitori) la Țara lor răvășită, pustiită spiritual și moral.
Retrospectiv, realizăm că întreprinderea era imposibilă: ștacheta era prea sus iar atât de rarii oameni precum Goma „strică prețul pieții“, simpla lor prezență fiind un reproș viu care spune că putem rezista cu demnitate în fața Răului.
Astfel, inițiativele de tipul decorării post-mortem sunt lipsite de sens, iar dacă cineva dorește să facă ceva cu adevărat, dincolo de vărsarea unei lacrimi trecătoare, cred că ar fi să facă în așa fel încât – vorba lui Kafka – memoria să-i fi supraviețuit.
Este memoria unui Om, a unui Scriitor care a trăit valorile în care a crezut cu demnitate și artă, și la fel a ieșit din scenă.
După cum îl știu, Goma se va fi gândit demult la scena plecării, iar fiul său Filip–Ieronim respectă ad literam dorința Părintelui, care avea oroare de „hoitarii“ ce se vor îmbulzi.
Pe scurt, dacă pe cineva îl țin brăcinarii „să facă ceva pentru Goma“, ar fi să stea departe de scenă, iar în viața obișnuită să „fumeze ceea ce vorbește“.
Este bine să rămânem cu aceste imagini transgeneraționale, tonice, dătătoare de speranță, în care un singur cuvânt pulsează: Basarabia.
La revedere, Paul Goma!
* Mulțumesc D-nei Violeta Grițcan pentru acordul de a publica aici fotografiile sale din 30 decembrie 2016, realizate la domiciliul familiei Goma din Paris, Rue Bisson, Arondismentul 20.
București, 29 martie 2020
