„PORȚI DESCHISE“ LA M.A.I.

Arestul MAI din Piața Palatului (în fapt, al Securității): la subsol – era pe două etaje – azi nu se mai păstrează nimic, cel puțin din câte ni s-a arătat.

Celularul era format din celule individuale, cele care se văd și acum, dar „mobilate“ cu pat, masă și scaun – toate din beton, înlăturate în 1958, când Comitetul Central al Partidului comunist a preluat clădirea.

Poate doar cele două blocuri de beton să fi fost „paturile“, dar și aici ar fi de întrebat foștii deținuți politici care mai trăiesc.

La fel, nu-mi amintesc ca cineva să-mi fi spus că a fost pedepsit cu carcera, adică ceea ce se prezintă acum ca „izolator“, căci Securitatea nu avea timp de așa ceva, întreg arestul era o carceră din beton, iar anchetele erau în regim non-stop.

Prin urmare, locul a fost complet șters și nu mai este nimic de văzut. Ce se arată, ce se vede este o ficțiune.

În imagini, Subsolul 1 (singurul vizitabil) și Cabinetele 1 și 2 (pentru nefrancofoni, în limba franceză cabinet înseamnă W.C.).

 

București, 22 decembrie 2019.

 

BANALITĂȚI DE CAMPANIE

În 1987 Arabatov, un consilier al lui Gorbaciov, a lansat occidentalilor acest avertisment sub formă de butadă: „Vă vom face cel mai rău serviciu: nu veți mai avea dușman.“[1]

Este și drama României: fără provocări externe reale, existențiale, considerându-se asigurată euro-atlantic (o iluzie patentă în ziua de azi), s-a afundat în dispute interne fără nici o miză, nici sfârșit previzibil. Problema nu este atât războiul politic intern – politica a fost dintotdeauna violentă – ci faptul că acesta paralizează orice acțiune externă.

Bălăcăreala aceasta dintre președintele în funcție, care vrea să distrugă retoric pe-se-de-ul (în fapt, nu va distruge pe nimeni, ci va sfârși cel mai probabil, și el, „învins de Securitate“) – pentru a capta electoratul crizat generațional al USR, arhisuficient pentru a învinge detașat în turul al II-lea al prezidențialelor – și fostul prim-ministru, așezat confortabil în poziția de victimă, în afară de faptul că atrage numeroși gură-cască, nu face decât să eludeze faptul că nici unul nu pare să aibă vreo idee clară despre modul în care România ar trebui să se poziționeze pe scena europeană, în NATO.

Iohannis este singurul care a schițat un răspuns (la o întrebare despre relația cu Rusia, reevaluată realist-politic de Germania și Franța), însă acesta a fost dezolant, în măsura în care sugerează că va urma disciplinat linia politică stabilită de aliații europeni, din NATO(?), adică o relație de pură vasalitate. Fapt pozitiv, Dăncilă pare să fi realizat că pentru a avea o politică externă este nevoie de decuplarea ei de cea internă și de vorbirea aceleiași limbi, a unei singure limbi. Și aceasta este totul. Dat fiind însă că politica externă este precum matematica – sau mai degrabă geometria –, ar fi nevoie să vedem cum gândesc – sau nu – candidații și staff-urile lor de campanie, măcar în ceasul al 12-lea și în linii mari.

Ar fi necesar deci ca disputa, sau dialogul surzilor, dintre cei doi tovarăși ori frați inamici – dacă despre dezbatere am văzut că nu poate fi vorba – să se concentreze pe aceste chestiuni și să lase de-o parte pe cele interne, precum mângâiatul pe creștet al lui Victor Viorel (de către Klaus Werner) sau victimismele ori rătăcirile care au ca sursă aceeași confuzie dintre politica externă și cea internă, precum mutarea ambasadei de la Tel Aviv la Ierusalim (de către Viorica Vasilica).

La 30 de ani de la căderea comunismului se înțelege că dictatorii Gheorghiu–Dej, Ceaușescu erau în politica externă niște lumini, comparați cu actualii politicieni democrați, care ar putea învăța ceva din trecut, anume: că în politica externă, măcar din când în când, trebuie să înveți să spui și nu, și să-ți pui la lucru resursele interne (dar și din larga Diasporă) pentru a o face în interesul țării tale. Spre exemplu, amenințați de Sovietici cu „integrarea“ și „specializarea“ în CAER, care ar fi transformat țara în furnizoare de produse agrare și în câțiva ani ar fi secătuit-o de resurse naturale, un Bodnăraș, nici pe departe vreun geniu dar plin de bun simț, gândea astfel (cităm din memorie): „Ar fi frumos, noi ștabii n-am mai avea de făcut decât să mergem la vânătoare, dar pentru cât timp?“[2]

România are o lungă tradiție multipolară în politica externă, la fel, una a reorientărilor strategice („cele două fiare încinse-n foc“), care din nefericire par să fi sucombat într-un fatidic „după noi, potopul“. Ea nu doar că nu are acum o politică externă veritabilă, ci nu are nici una. Iar non-dezbaterea din campania noastră cea de toate zilele tocmai acest fapt îl arată pregnant. În consecință, de aici ar fi de pornit: cum să facem mai întâi să avem o politică externă, apoi una veritabilă? În fine, să găsim oamenii potriviți pentru a o pune în practică.

NOTE

[1] Cf. http://www.pascalboniface.com/2019/11/13/lotan-walking-dead/?fbclid=IwAR0SubpoCW5ccPt4CncA1hagUL2SGIAAAo-_yWtBS5PGByUsyneToNycQ2c.

[2] Cf. în acest sens excelenta lucrare a Elenei Dragomir, https://mircea-stanescu.blogspot.com/2019/10/intoarcerea-la-arhive-este-obligatorie.html.

București, 20 noiembrie 2019.

AFRONT ISTORIC ȘI MEMORIAL

Emisiunea: Asta la revista mesei, nene!, Radio Guerilla

Data: Joi, 7 noiembrie 2019

Orele: 13.00 – 14.00

Tema: Scandalul de la CNSAS. În emisiune am apărat de pe teren istoric (al documentelor, al faptelor) dreptul victimelor de a fi victime (indiferent de religie, sex, rasă, culoare, apartenență socială, etnică ori politică – vorba unui Clasic), și al istoricilor de a numi realitatea „demascărilor“ și „reeducărilor“ fenomen sau oricum doresc, în opoziție cu caracterizarea ei în termeni care nu au legătură cu istoria, de afront memorial, etic și folosind un limbaj scatologic (ceea ce nu este un drept decât în optica rinocerilor pentru care dreptul este sinonim nu doar cu blasfemia, ci și cu apologia infracțiunii).

Realizator: Liviu Mihaiu, alături de: Marius Oprea.

Înregistrarea (pentru care mulțumesc prietenului Dragoș Bora) la adresa:

https://drive.google.com/file/d/1g4KnLZmRui4LwLrWeYTQTXP0XZu8YyI7/view?fbclid=IwAR3rMxXGRlWPbRKtJVOv5OrgJhjrK9k8mf-AVj7ptBU4Ap7C88qaw8BngZI

București, 7 noiembrie 2019.

NON-DEZBATRE ISTORICĂ SAU DEZBATERE NEISTORICĂ?

Studiul lui Demetriade din Arhivele CNSAS* este, în general, o înșelătorie (hoax, cum spun Americanii), efect al unei formări precare, „la locul de muncă“, după cum se zicea pe vremuri, căci nu arată că ar deține bagajul minimal al unui istoric: logică elementară, cronologie, metoda biografică ori cunoașterea contextului istoric. De aceea, între compoziția informă, dubioasă etic de pe site-ul CNSAS (reluată în Revista „22“)** și acest studiu nu există în genere un progres real al cunoașterii, fiind vorba despre simpla asezonare a unor dogme, clișee, obsesii, conexiuni arbitrare cu citări și informație provenite din arhive. Invers, între studiul respectiv și popularizarea din interviul lui W. Totok*** nu există vreo diferență de calitate, ambele fiind de același nivel. Pentru corectitudine, singurul element de noutate îl reprezintă relatarea sa cu privire la Securitatea închisorilor și lagărelor din perioada 1953–1957 – cea din timpul „demascărilor“ (1949–1952) fiind nulă – dar și ea este grevată de aceleași tare.

Spre exemplu, episodul Rostock, central în argumentație – lagărul german unde au fost încarcerați legionarii refugiați după așa-numita Rebeliune din ianuarie 1941, și unde aceștia s-au suspectat, disputat și au ajuns până la maltratări – nu are nici o legătură cu ceea ce s-a petrecut la închisoarea Pitești în 1949–1951, căci este o creație specific carcerală, motivele declanșatoare fiind, pe de o parte, cât se poate de reale (agenții serviciilor secrete antonesciene chiar existau printre ei), iar pe de altă parte închipuite (exces de paranoia datorată acestui fapt, dar și a instituirii disciplinei ori a luptei dintre grupări).

Dintre legionarii implicați acolo, nici unul nu a făcut parte din grupul inițial al demascărilor, nici la Pitești, nici în vreo altă închisoare sau lagăr, ci cei care au fost introduși în acest proces de smulgere de informații și schimbare de convingeri au fost în permanență torturați sălbatic; mai mult, nici măcar după ce și-au făcut demascările nu au fost incluși în „comitete“, care îi grupau pe cei mai importanți neofiți (born again).

Astfel, Ioan Cristea, Emil Gligor, Traian Pop, Dionisie Tiuțiu și Iosif Găvăgină, deținuți fără condamnare („administrativ“), au fost primii introduși în demascări la închisoarea Gherla pentru a se scoate de la ei informații sub tortură. Acolo Cristea a și fost ucis, iar Dionisie Tiuțiu a scăpat cu viață, în timp ce fratele său Aurel a fost la rându-i ucis. În ce-i privește, Nicolae Petrașcu și Pavel Grimalschi au fost încarcerați într-o hrubă de la închisoarea Jilava, în vederea exterminării, împreună cu câțiva supraviețuitori din primul „lot“ al reeducării (Eugen Țurcanu) și cei din „lotul“ al doilea (Valeriu Negulescu), judecați pentru că… au inițiat, ordonat și coordonat acțiunea pentru a compromite regimul de democrație populară, într-o tentativă (finalmente eșuată) de deplasare a responsabilităților.

În fine, dar nu în ultimul rând, Petrașcu (șeful Mișcării Legionare din țară) a fost transferat la închisoarea Aiud pe targă, pentru a-l implica în ultimul mare val reeducativ care a zguduit sistemul carceral, cel din 1960–1964, iar Grimalschi (un nereeducabil), a fost lichidat fizic****.

Pentru uzul discuției, luând de bună explicația lui Demetriade – care corespunde în linii mari cu teza mistificatoare a Securității –, cum se face atunci că au existat legionari care au rezistat demascărilor și reeducărilor, care adică nu au bătut și torturat pe nimeni? Au făcut-o ei tot din „fanatism legionar“? Și dacă da, care este atunci rolul acestui fanatism legionar (care indubitabil a existat), de panaceu universal? Căci ca înțelegere, el nu trece de logica elementară, de vreme ce are pretenția de a explica atât participarea, cât și opusul ei, rezistența.

Apoi, categoria comunistă de încarcerați legionari era una eterogenă, care acoperea atât pe cei presupuși (care ajutaseră „fugarii“ din omenie, din prietenie, pe foștii legionari, de asemenea pe cei închipuiți, care nu avuseseră niciodată o asemenea aderență), cât și pe cei reali (membri în organizații). Toată această gamă suferea in corpore de fanatism legionar? La fel, țărăniștii, liberalii, regaliștii și comuniștii închiși pentru „trădare de partid“ în ilegalitate, ba chiar un turc musulman, câțiva evrei și mai mulți maghiari, prezenți și ei în demascări, unii chiar în „comitete“, au fost cu toții cuprinși subit de aceeași febră a fanatismului legionar, condiție esențială, după autor, a participării la maltratări?

Prin analogie, a susține că victimele demascărilor sunt vinovate pentru că la Pitești s-au maltratat între ele, și să-l citezi în sprijin pe Nikolski, e ca și cum ai spune că în lagărele de exterminare naziste evreii s-au gazat între ei (kapo și ceilalți) și a-l invoca pe Himmler drept sursă de autoritate. Desigur, dacă în ultimul caz lumea s-ar îndoi pe bună dreptate de sănătatea ta mintală, se pare că în primul poți să-ți atârni o tăbliță de gât pe care să scrii „cercetător la CNSAS“ și să fii invitat să aberezi la „RFI“.

Ca principiu, în știință este posibil ca o întreagă suită de autori care au descris și analizat subiectul, începând cu Dumitru Bacu, Ion Cârja, Virgil Ierunca (pe care cercetătorul de la CNSAS îl ia de sus în aplauzele lui Vladimir Tismăneanu), Paul Goma, Gheorghe Boldur–Lățescu sau Nicu Ioniță, și terminând cu alții precum umila-ne persoană, să se înșele atunci când, dincolo de diferențele dintre ei, cu toții leagă explicația istorică a „fenomenului“ de ceea ce numim dispozitiv, iar noi ne vom înclina în fața celui care va face demonstrația, cei vii laolaltă cu cei morți. Însă asemenea afirmații, dată fiind precaritatea lor explicativă, pot fi demontate în maximum zece rânduri, prin urmare insistența este de prisos, iar invocarea pe post de mantra a convingerii că toți aceștia ar fi tributari interpretării legionare nu o poate suplini.

Dincolo de mizeria intelectuală a unor asemenea bazaconii rămâne cea morală: asertorul nostru ne arată astfel cum sărbătorește el împreună cu Totok căderea comunismului, „la o cafea“, în timp ce ultimele victime se petrec dacă nu în completă uitare, atunci în batjocura lor.

În concluzie, chestiunea istorică nu are legătură cu legionarismul, neo-legionarismul sau anti-(neo)legionarismul, și nici cu comunismul ori anticomunismul, ci ține de acuratețea științifică și respectul față de surse, iar disputa din ultimele zile, care a degenerat în limbaj scatologic și invective, nu este una istorică decât ca pretext (desigur, nu excludem că există oameni, în speță cei implicați, care cred că este așa ceva, în timp ce bat complet câmpii). Iar istoricii serioși (precum Florin Müller sau Ottmar Trașcă, pentru a da doar două exemple) cunosc bine, credem, aceste lucruri.

*

Dacă disputa nu are legătură cu istoria, atunci ea este una politică (în sens cultural și memorial, dar și tale quale). Ea este generată de corporația care îl are CEO pe Radu Ioanid (de la Memorialul Holocaustului din Washington), se ramifică în Germania, unde reprezentant local este W. Totok, în țară cu Institutul „Wiesel“ (care reprezintă o combinație de hard și soft power american), centrele universitare, de cercetare, cadrele medii de la CNSAS precum A. Cioflâncă, dar și pioni precum cel care a reprezentat declanșatorul. Pe scurt, este o manieră propagandistică de a delegitima dezbaterea publică despre comunism înecând-o în acuze de fascism, legionarism, antisemitism, și a o muta oportun la cea despre holocaust.

Mai larg, disputa se suprapune peste una de tip culture war, un conflict cultural, valoric între două direcții: pe de o parte, cea „progresistă“, secularizantă, a revoluției sexuale, drepturilor minorităților, de tip Mai ’68 (în Europa) și post-Războiul din Vietnam (în SUA), și pe de altă parte, cea „tradiționalistă“, tradițională, religioasă (fie și ca pretext), reprezentată în versiunea cea mai vizibilă de populism. În context, ea este un efect al globalizării (ca Stat membru al NATO, al UE, globalizarea atinge profund și societatea noastră), iar noile generații corespund primului tipar. Iată de ce un istoric precum Trașcă sare în apărarea lui Demetriade, ba chiar susține că i-a dat botezul de științificitate, deși între producțiile celor doi diferența este nu doar de interpretare, ci și de calitate, ambele frapante*****.

În fond, la acest nivel disputa este insolubilă, căci singura manieră de a o tranșa se află pe teren politic. Iar aceasta nu este lupta istoricului, ci a politicianului, propagandistului, populistului sau, după caz, a pescuitorului în ape tulburi.

Vestea cea bună este că există istorici și bine intenționați și capabili să explice aceste fapte, iar discuția poate continua pe acest teren, al documentelor și al faptelor.

Vestea proastă este că în acest tip de război cultural legea o fac mai ales antifasciștii ultilitari, iar nu cei care militează pentru necesara păstrare a memoriei holocaustului, totul în dauna disciplinei istorice și a cunoașterii științifice. La fel se întâmplă și pe celălalt versant, unde anticomunismul este susținut mai degrabă din motive instrumentale. Căci per ansamblu, ambele memorii tind să se șteargă odată cu decăderea culturii, a învățământului și non-transmiterea zestrei spirituale și a valorilor asociate.

________________________

* „Caietele CNSAS“, nr. 16/2015.

** Cf. http://mircea-stanescu.blogspot.com/2014/10/despre-reeducarea-de-la-pitesti-cu.html.

*** „RFI“, 28 octombrie 2019 (ediție electronică).

**** M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1948–1955). Târgșor, Gherla, Iași, Polirom, 2010; Procesele reeducării (1952-1960), Fundația Culturală „Memoria“ – Filiala Argeș, 2008.

***** O. Trașcă, Relațiile politice și militare româno–germane (septembrie 1940 – august 1944), Cluj–Napoca, Argonaut, 2013.

București, 3 noiembrie 2019.

„ÎNTOARCEREA LA ARHIVE ESTE OBLIGATORIE“

Două întrebări istorice și una arhivistică adresate Elenei Dragomir

Istoric, specializată în politica externă a regimului comunist român postbelic, Elena Dragomir răspunde întrebărilor noastre cu ocazia publicării cărții sale, „Pericolul sovietic. Percepții și relații româno–sovietice în România postbelică“ (Humanitas, 2019, versiune electronică la adresa:

https://play.google.com/store/books/details/Elena_Dragomir_Pericolul_sovietic?id=ggitDwAAQBAJ&fbclid=IwAR2nGg8riLFx7ggu8WRNBAtBcYcsyftV3nCMy7VG-pbuI8G5xCEvmnQ8Nnw).

Cum caracterizați raporturile româno–sovietice în perioada studiată, să-i spunem epoca Gheorghiu–Dej?

Contactele româno–sovietice din perioada Gheorghiu–Dej trebuie privite în contextul general al alianței de securitate în care România a intrat după război. Spre sfârşitul anului 1944, țara noastră era un fost aliat al Germaniei, învins în război, aflat sub ocupaţie militară sovietică, față de care Marea Britanie și Statele Unite ale Americii nu manifestau vreun interes special, dar față de care Uniunea Sovietică nutrea planuri de pedepsire. În octombrie 1944, societatea românească şi elitele ei politice se temeau că însăşi existenţa statului român era în pericol. Conform acestor percepții, în cel mai rău caz URSS avea să transforme România într-o republică sovietică, iar în cel mai bun caz să impună aici un regim comunist. Temându-se de repercusiunile sovietice împotriva României, ca pedeapsă pentru participarea la războiul antisovietic, la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945 mulţi români se pronunțau pentru o politică de prietenie, colaborare şi alianţă cu sursa pericolului (cu URSS), considerând că aceasta era singura soluţie care i-ar fi putut calma pe sovietici şi care ar fi putut oferi garanţii de securitate României. Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Gheorghe Tătărescu, Constantin Vişoianu, Regele Mihai, dar și Petru Groza, Vasile Luca, Gheorghiu–Dej sau Ana Pauker vedeau situația în acest fel.

Al doilea factor care explică intrarea României în alianța cu URSS ține de experienţa anterioară a țării în materie de alianţe. După Primul Război Mondial, România căutase să obţină garanţii de securitate prin încheierea unor alianţe defensive cu Franţa sau Marea Britanie, într-o tentativă de a balansa împotriva statelor revizioniste din regiune – Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică. Pentru că cele două puteri occidentale nu erau interesate să încheie alianţe militare cu statele est-europene, în 1921 România a decis să intre în Mica Antantă, iar în 1934 în Înțelegerea Balcanică. Nici aceste alianțe, dar nici tratatele încheiate cu Franţa, Italia sau Polonia în 1926 nu au garantat securitatea României în caz de război. În noiembrie 1940, România s-a aliat (a balansat) cu Germania, pentru a contrabalansa URSS, dar şi această alianţă de securitate a eşuat.

Astfel, luând în considerare experienţele istorice ale României în materie de alianțe de securitate, precum şi percepţiile asupra ameninţării sovietice iminente, în a doua parte a anilor ’40 elitele politice ale României (nu numai cele comuniste) au conceptualizat viitoarea strategie de securitate a statului român în termeni de prietenie, colaborare şi alianţă cu URSS, sursa pericolului. Nu a fost deloc ușor pentru oficialii români din anii 1945–1947 să-i convingă pe sovietici să primească România în sistemul lor de tratate de prietenie. Pentru a atinge acest scop, România a adoptat o „politică de împăcare“ cu URSS, caracterizată de satisfacerea cererilor sovietice. Se spera ca, odată obținută „încrederea“ Uniunii Sovietice în prietenia României, aceasta din urmă să poată obține o uşurare a condiţiilor economice, politice, militare sau administrative impuse de Acordul de Armistițiu. Abia în februarie 1948 între România și URSS s-a încheiat un tratat de prietenie, primul acord postbelic româno–sovietic care a tratat România (chiar dacă doar formal) ca pe un partener egal, iar nu ca pe un inamic înfrânt în război.

În perioada cuprinsă între 1948 și sfârșitul anilor ’50, conducătorii români au continuat să acționze în cadrul general al unei politici de liniștire a Uniunii Sovietice. Această politică urmărea să reducă lipsa de încredere a Moscovei față de România și era bazată pe compromisuri și pe respectarea intereselor și cererilor sovietice, chiar și când acestea contraveneau intereselor naționale. În acest fel, liderii români sperau, pe de o parte, să îi convingă pe conducătorii sovietici să reducă o parte dintre poverile impuse asupra României la finalul războiului, iar pe de altă parte, să prevină alte măsuri sovietice care să afecteze securitatea și interesele țării. Când URSS a acceptat să își retragă trupele și consilierii din România sau să desființeze sovromurile (în anii ’50), conducătorii români au formulat concluzia că politica lor de calmare a Uniunii Sovietice se dovedise eficientă și că, deci, trebuia continuată. La începutul anilor ’60 însă, în contextul oferit de încercările sovietice de integrare și coordonare a blocului estic, conducătorii români au început să percepeapă noi și iminente amenințări sovietice la adresa securității și intereselor României. Ca răspuns, au început să combine politica de loialitate și împăcare, pe de o parte, cu opoziția față de Uniunea Sovietică, pe de alta.

Care sunt resorturile opoziției României comuniste față cu sovieticii și cum s-a manifestat ea concret?

Situații și exemple când românii s-au opus unor propuneri, inițiative sau cereri sovietice pot fi găsite încă de la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50. Această opoziție era însă nepublică. La începutul anilor ’60, luând în considerare factori precum apropierea geografică a Uniunii Sovietice, puterea militară și economică a acesteia, dar și intențiile sale agresive (așa cum erau ele percepute la București), liderii români apreciau că prezervarea alianței cu sursa percepută a pericolului (URSS) era singura opțiune prin care se putea realiza securitatea statului român. Aceiași lideri erau convinși, însă, că transpunerea în practică a proiectelor sovietice de integrare și coordonare ar fi dăunat puternic intereselor naționale ale României, poate chiar integrității sale teritoriale (a se vedea, de exemplu, reacțiile lor față de Planul Valev). De aceea, conducerea română și-a propus scopul aparent contradictoriu de a se opune amenințărilor sovietice și de a bloca proiecte sovietice precum integrarea blocului estic fără a periclita însă relația de prietenie și alianță cu URSS.

Pentru a atinge acest scop, românii subliniau de regulă existența unei distincții formale între, pe de o parte, nivelul prieteniei și alianței bilaterale (pe care România nu l-a contestat și nu avea să îl conteste, subliniau ei) și nivelul unor probleme (chipurile) concrete, mărunte, al unor diferențe de opinie, al unor divergențe palpabile, în chestiuni precum colaborarea economică, integrarea CAER, coordonarea Pactului de la Varșovia sau a ripostei împotriva Chinei, relațiile cu statele vestice etc. Deseori, în discuțiile sale cu sovieticii, conducerea română susținea că România și URSS puteau avea poziții diferite într-un număr de probleme concrete, dar că relația de prietenie și alianță nu trebuia să sufere din această cauză. În august 1964, după ani de discuții tensionate, conducerea sovietică a accceptat acest punct de vedere și a promis că poziția diferită a României avea să fie respectată în toate problemele. Se cerea, în schimb, ca România să se abțină de la a mai discuta în public divergențele bilaterale.

Una dintre cele mai grele întrebări pentru specialiști a fost aceasta: cum explicăm faptul că România s-a opus uneori Uniunii Sovietice, dar alterori nu; că uneori a susținut proiecte și inițiative sovietice, dar alteori le-a contestat și blocat, chiar public? În opinia mea, liderii români au pus bazele unui anumit model (sau tipar) de opoziţie față de Uniunea Sovietică, definit de câteva elemente principale: opoziţia era un răspuns dat unei (percepute) ameninţări iminente (cum au fost, de exemplu, propunerile de integrare CAER); scopul opoziției era de a amâna sau elimina exact acea ameninţare (percepută); opoziţia faţă de o (percepută) ameninţare specifică era construită în trepte, de la împotrivire indirectă şi nepublică la contestare publică şi oficială; acţionând pentru a bloca o anumită ameninţare sovietică, conducătorii români erau preocupaţi în mod special să nu antagonizeze cu Uniunea Sovietică, să nu-i provoace pe sovietici la noi acte ostile faţă de România; a face publice neînţelegerile româno–sovietice era o tactică „de rezervă“, pe care românii o foloseau doar ca ultimă soluţie: cu cât era mai mare ameninţarea (percepută), cu atât creştea probabilitatea ca liderii români să folosească acestă tactică; după ce ameninţarea era amânată sau eliminată, conducătorii români reduceau intensitatea opoziţiei lor, renunţând la contestarea categorică, publică şi oficială în favoarea unei opoziţii secrete (ţinute departe de public) şi indirecte.

În ce măsură arhivele românești ajută studierii acestei problematici și unde considerați că nu?

Cercetătorii interesați de istoria României postbelice au acces foarte larg la sursele deținute de Arhivele Naționale ale României. Noi fonduri devin accesibile în fiecare an, condițiile din sălile de studiu sunt din ce în ce mai bune, atitudinea personalului este una profesionistă. Se pot fotografia și xerocopia documente și articole din presa vremii. Taxa foto este simbolică, se poate plăti online, iar dovada plății poate fi trimisă prin poșta electronică. Custozii îți dau telefon și te informează dacă sala este închisă, astfel încât să nu călătorești degeaba din provincie. Toate aceste aspecte sunt foarte importante. Accesul la sursele din Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe nu este la fel de ușor, dar chiar și acolo s-au produs îmbunătățiri considerabile în ultimii ani. Pe scurt, de foarte multă vreme, accesul la surse nu mai este o problemă pentru cercetător.

Rămâne însă întrebarea cum folosim aceste surse? Cum încorporăm informațiile în studiile noastre? Cum interpretăm? Cât suntem de onești cu sursele noastre și cu noi înșine? Ce facem când sursele de arhivă nu confirmă tezele susținute de vocile consacrate din istoriografia domeniului? Dar când sursa oferă informații vagi, incomplete sau chiar contradictorii? Cum procedăm când o informație nu este disponibilă și pare a fi de negăsit în hățișul arhivistic?

Tocmai pentru că există larg acces la sursele de arhivă, relațiile româno–sovietice pentru perioada Gheorghiu–Dej se află în plin proces de revizuire istoriografică. Foarte încet, dar foarte sigur, alături de vechea abordare începe să se contureze o nouă perspectivă și încep să apară noi paradigme de interpretare. Această afirmație este, de altfel, valabilă nu numai pentru perioada în care la conducere s-a aflat Gheorghe Gheorghiu–Dej, ci și pentru deceniile ulterioare, și nu numai pentru relațiile româno–sovietice, ci pentru politica externă a României postbelice în general.

În viziunea istoriografică dominantă lucrurile sunt relativ clare și stau astfel: după Al Doilea Război Mondial comuniștii au venit la putere în România; datorită afilierii lor ideologice și dorind să ajungă și să se mențină la putere cu orice preț, aceștia în mod voluntar au subordonat interesele României intereselor sovietice; mai târziu, când destalinizarea părea să aducă și în România înlocuirea celor aflați la putere, aceștia au decis o distanțare de linia Moscovei, adoptând, în schimb, o politică autonomă sau independentă (care, de fapt, spun aceiași autori, nu era tocmai autonomă sau independentă, de vreme ce România a rămas membră în CAER și în Pactul de la Varșovia). Sigur, am simplificat, dar acestea sunt tezele acestei interpretări, care nu este tocmai confirmată de sursele de arhivă, nici românești, nici străine.

Originea acestei poziții poate fi căutată în unele studii apărute în Occident încă din anii Războiului Rece, o perioadă când nu exista acces la arhive. Autorii lor erau tributari, într-un fel sau altul, confruntării ideologice Est–Vest. Unii fugiseră din Estul comunist și scriau în Vest din postura de politologi sau sovietologi, adică nu din cea de istorici. Imaginați-vă, după cum spunea cineva foarte inspirat odată, cum ar fi arătat o istorie a Primului Război Mondial dacă ar fi fost scrisă înainte ca acesta să se fi sfârșit. Sau dacă autorul ar fi fost unul dintre soldații combatanți.

După căderea regimului comunist, unii foști sovietologi, reveniți în țară, și-au făcut un titlu de glorie din a demonstra că tezele lor publicate în anii Războiului Rece – care se bazaseră (după propriile mărturii scrise) pe „cititul printre rânduri“ al documentelor Partidului Comunist Român și al articolelor din presa vremii – erau confirmate în totalitate de noile surse de arhivă. Rămâne însă întrebarea cum au fost folosite și selectate aceste surse – asta dacă s-a intrat cu adevărat în vreo arhivă.

Ulterior, unii cercetători mai tineri, care nu avuseseră ocazia să scrie și să publice înainte de 1989 și care au avut acces la sursele de arhivă, au căzut într-o dublă capcana istoriografică. Pe de o parte, s-au grăbit să includă în studiile lor tot ce s-a scris vreodată în literatura occidentală, la care România nu avusese acces în perioada regimului comunist. Premisa era că tot ce se scrisese în Occident era și adevărat, și științific corect. Așa se face că în același studiu (de exemplu de politică externă a României) sunt citate de-a valma lucrări apărute în Occident în anii ’50, ’60, ’70 sau ’80. Autorii nu par să cunoască dezbaterile din Occident cu privire la istoriografia Războiului Rece, care a trecut printr-o etapă tradiționalistă (de la sfârșitul anilor ’40 până în anii ’60), una revizionistă (sfârșitul anilor ’60 și anii ’70) și una postrevizionistă (anii ’70 și anii ’80). Spre sfârșitul anilor ’90 s-a propus distincția între Vechea istorie a Războiului Rece și Noua istorie a Războiului Rece, cea din urmă deosebindu-se printr-o nouă paradigmă de interpretare, bazată pe accesul la surse de arhivă.

A două problemă ține de întrebarea ce facem când documentele de arhivă nu confirmă tezele istoriografiei dominante? Selectăm din multitudinea de documente doar ceea ce ne confirmă propria ipoteză sau tezele magistrului? Observăm oare că arhiva infirmă postulatele vechii interpretări? Și dacă da, avem oare curajul de a ne exprima poziția proprie în contra curentului istoriografic dominant?

În concluzie, întoarcerea la arhive este obligatorie pentru studierea acestei problematici, dar cercetătorul trebuie să fie înainte de orice onest. Neîncrezător, suspicios chiar – dacă dorește – dar totuși onest.

București, 20 octombrie 2019.

„ÎNTRE CHIN ȘI AMIN“

Filmul de autor al lui Toma Enache (România, 2019) – nepot al unuia dintre ultimii supraviețuitori ai „demascărilor“, George (Gogu) Cușa – are ca temă chiar „reeducarea“ în sistem Pitești.

Este inteligibil că pentru victime și urmașii lor rămâne important să vorbim despre aceste fapte, înainte ca uitarea să se aștearnă asupra subiectului și a suferințelor lor, iar receptarea peliculei este, din câte auzim, dintre cele mai bune, fapt cu atât mai îmbucurător[1]. Acesta este un prim palier.

În ciuda a ceea ce se spune, se scrie, nu este primul film dedicat subiectului – cel puțin conform intențiilor, declarațiilor autorilor lor – ci cronologic al patrulea, după zguduitoarea Reconstituire a lui Lucian Pintilie (1968) și mai puțin reușitele A unsprezecea poruncă de Mircea Danieluc (1991) ori După-amiaza unui torționar a aceluiași Pintilie (2001).

În privința transfigurării artistice – o spunem direct și de la bun început – credem că mesajul filmului «nu trece», căci conține multiple scene neverosimile, în raport cu realitatea și, mai ales, cu trama construită. Să facem un scurt inventar.

Acțiunea se petrece nu într-o închisoare izolată, precum Piteștiul anilor 1949–1951 (sau Gherla ori Ocnele Mari), ci la Jilava, închisoare de tranzit și „depozit“ al Securității unde secretul operațiunii nu putea fi păstrat; responsabilul de problemă al închisorii (ofițer politic sau director?), colonelul Ciumău (Constantin Cotimanis, foarte bun în rol) are un grad militar prea mare pentru sarcina încredințată (în realitate, comandantul Alexandru Dumitrescu de la Pitești era locotenent major, iar ofițerii politici erau locotenenți și sublocotenenți), fiind asociat astfel funcției unui ofițer superior din Centrala Securității precum Gavril Birtaș; specificul „reeducării“ consta în tortura non-stop, pentru ca victimele să nu se poată pune de acord între ele și să nu aibă vreun respiro spre a se sustrage smulgerii de informații și schimbării de personalitate dorite, or în peliculă vedem cum ele rămân nesupravegheate perioade îndelungate, se oblojesc fizic și sufletește, ba chiar fac găuri în pereți și comunică celulelor vecine; „poziția de demascare“ sau „de meditație“ – postura imobilă așezat pe pat sau prici, cu mâinile pe genunchi și ochii ațintiți la bec, în care demascații (în film exclusiv macedo-români) erau ținuți 17 ore pe zi – apare târziu și episodic; Eugen Țurcanu, deținutul cel mai proeminent implicat în operațiune, în realitate înalt, solid, cu voce tunătoare și privire ca gheața, care cu pumnul său puternic putea arunca victima la câțiva metri, este complet neconvingător atât ca rol, cât și interpretare (flancat de alți doi, Ioachim Ciobanu pare un pitic, iar vocea îi sună gângav); dormitul în celulă avea loc cu mâinile la vedere, puse peste pătura soioasă („pentru ca banditul să nu se sinucidă“), fapt valabil pentru detenție în genere, iar în „reeducare“, până ce victima își făcea „demscarea“ nu primea pătura și nici salteaua de paie; strecurarea în închisoare a surorii eroului principal (Kira Hagi, convingătoare ca interpretare) este la fel de neverosimilă, căci în realitate „nu putea pătrunde nici pasărea cerului“; în fine, dar nu în ultimul rând, scena centrală a filmului, răstignirea, pe cât de realist este redată, nu-și găsește locul în realitatea transfigurată, căci ea nu viza în nici un fel tortura fizică, ci cea psihică, morală, distrugerea a ceea ce victimele aveau mai sfânt, pe scurt, universul lor de credințe, idei și valori asociate religiei.

Totodată, în „demascări“ persoana iubită ar fi reprezentat mai degrabă un motiv, un imbold la participarea sub presiune la „reeducare“ (pentru a ieși fie și cu o zi mai devreme din închisoare), decât la rezistență, fapt pe care autorul arată că îl înțelege atunci când spune prin gura comandantului / ofițerului politic: „Eu nu l-am schimbat pe frate-tău (unul dintre „reeducați“), ci doar am slobozit fiara din el“. La fel, relația dintre iubirea față cu Dumnezeu a eroului principal (rol foarte bine jucat de Vali Popescu) și cea față de ființa dragă inimii sale este confuză sau, în tot cazul, neclară, și deloc convingătoare sunt atât rolul, cât și interpretarea „muzei“ (Ana Pârvu), care jumătate din film zâmbește și se dă cu bicicleta, iar cealaltă jumătate și-o petrece într-un spital psihiatric, fără memorie nici istorie, în urma unui nefericit și imprudent episod traumatic.

Aceste teme nu sunt periferice, ci centrale, indiferent de maniera de abordare a subiectului, căci privesc valorile și memoria, ambele implicate atât în realitate, cât și, înțelegem, în demersul regizoral[3]. Spre exemplu, la Canalul Dunăre – Marea Neagră „mamele şi părinţii unor studenţi şi elevi închişi le-au spus copiilor lor, înşelând vigilenţa organelor de pază[,] că: «să nu cumva să facă parte din brigăzile de securitate cari acţionează în închisori că[ci] astfel [altfel] să nu se mai întoarcă acasă».“[4]. Or, la acest nivel, mesajul filmului pur și simplu nu se înțelege. Căci ce vrea să spună scena de final, în care fostul reeducator totalitar este cel care dă avizul democratic al apariției filmului, sub motivarea că „oricum nu-l va crede nimeni“? Anume că valorile au fost complet distruse, iar memoria a fost definitiv învinsă de uitare?

Problema este deci nu aceea că filmul trădează realitatea (doar nu este un documentar), ci că această trădare nu îl face nici inteligibil, nici convingător din punct de vedere artistic, iar reușitele parțiale – certe – nu reușesc să se articuleze într-un întreg.

În fine, „suntem faimoși dar suntem aromâni“. Și mai departe?

NOTE

[1] A se vedea în acest sens cronica lui George Cușa, care va fi publicată în curând.

[2] Iată unul, oarecum la întâmplare, din numeroasele exemple: https://www.activenews.ro/cultura-film/%E2%80%9EIntre-Chin-si-Amin-primul-film-despre-Experimentul-Pitesti-nu-a-primit-NICIUN-LEU-din-partea-statului-roman.-Proiectele-lui-Radu-Jude-si-Mungiu-abonate-an-de-an-la-banii-contribuabililor-romani-158332.

[3] Cf. în acest sens interviul regizorului la adresa: https://adevarul.ro/locale/pitesti/tomaenache-regizorul-primului-film-despre-experimentul-pitesti-In-loc-sa-sionoreze-eroii-romania-onoreaza-continuare-comunistii-1_5cde3e50445219c57eb9d797/index.html.

[4] Mircea Stănescu (editor), Documentele reeducării, vol. II, Bacău, Editura Vicovia, 2018, p. 335.

București, 17 octombrie 2019.

BRITANICII ȘI MANIU

Ce imagine aveau Briții despre liderul PNȚ, care în timpul Războiului permisese, nășise constituirea unei agenturi SOE în România, prin care ținuse legătura cu ei:

Stevenson [șeful Misiunii Militare Britanice în România] a avut perfectă dreptate când a refuzat să-l vadă pe Maniu[,] și e regretabil că nu l-a refuzat și pe intermediarul acestuia. Maniu pare să fie un bătrân nebun care vorbește aiurea, și-i poți înțelege pe ruși că încearcă să scape de el prin mijloace cinstite sau necinstite (subl. n.).

(Notă a Foreign Office, 3 noiembrie 1944)

Desigur, nu este clar dacă acesta era nivelul de înțelegere sau dacă cea din urmă era produsul deciziei politice, într-un efect de circularitate.

În tot cazul, relațiile dintre Britanici și Maniu sunt tributare în bună măsură iluziei, ceea ce de altfel constituie natura diplomației secrete: primii îl mințeau cu nerușinare în legătură cu faptul că țara sa nu era deja arondată intereselor sovietice, pentru a-l determina să acționeze în sensul lor (să treacă la atentate împotriva câmpurilor petroliere, între altele), iar ultimul nu putea crede că democrații occidentali îl vor abandona cu cinism Sovieticilor.

Global, această colaborare nu a fost în nici un fel „reciproc avantajoasă“ (vorba lui Ceaușescu), căci Britanicii doar au primit, fără să dea în schimb nimic altceva decât promisiuni.

Ulterior, la arestarea sa, nu au mișcat un deget, la fel cum nu au făcut-o nici în privința agenților români ai SOE (niște amatori) sau MI6 (ceva mai profesioniști), care au avut o soartă cruntă: au înfundat pușcăriile politice, fiind ulterior reeducați, descreierati, întorși pe dos. Dar așa-i în tenis: oalele sparte le plătesc întotdeauna alții!

Și o remarcă de final: nu credem deloc că apelativul de „spion“[1] i se poate atribui lui Maniu în relațiile sale secrete cu Britanicii (spre deosebire de Augustin Vișa, Rică Georgescu, Dan Brătianu, George Tomaziu și ceilalți), nici măcar acela de „spion patriot“, căci asemenea relații au existat și vor exista probabil mereu, altfel ar trebui să numim „agenți“ toți „lingătorii de clanțe ai ambasadelor“ de pe la noi și „agenturi“ puzderia de ONG-uri și think tank-uri, dintre care unele sunt adevărate oficine de propagandă.

NOTE

[1] Cf. https://pressone.ro/dennis-deletant-iuliu-maniu-a-fost-un-agent-al-britanicilor-dar-a-fost-un-agent-patriotic-pentru-romania/?fbclid=IwAR3THI0etr3c3P0F_Obw4Z_5f4bI7KCIUWDHIkWd-ZVODpRQBOsLJJgXE7c.

București, 16 august 2019.