DIN NOU DESPRE „FONDUL PENAL AL C.N.S.A.S.“. ȘI NU NUMAI

Pentru că tot sărbătorim prin muncă 1 Mai, ne-am uitat și peste site-ul CNSAS.

Unde am constatat cu adâncă satisfacție că Adrian Cioflâncă a luat act de micul nostru caiet de doleanțe (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2018/03/noul-colegiu-al-cnsas-mic-caiet-de.html), mai precis de una dintre ele, și s-a aplecat din nou asupra „Inventarului Fondului Penal al CNSAS“.

Putea însă nu să ne facă nouă un hatâr, ci cetățenilor, și să-i anunțe măcar, căci lor le va fi greu să-l găsească, dat fiind că nu mai există nici o trimitere pe prima pagină:

Nici anunțul nu a fost repus acolo, ci actualizat la vechea pagină tacit sau, cum se spune, «la negru»:

Ne-a dezamăgit însă constatarea că în loc să repare Inventarul, conform normelor arhivistice, coordonatorul a continuat să-l strice în același mod:

Motivele nu le mai reluăm, căci sunt aceleași (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/12/cnsas-si-fondul-sau-penal.html).

Am constatat astfel cu adâncă insatisfacție că în așteptarea zilei de 1 Mai 2018 s-a trecut de la cel mai mare „cârnat arhivistic“ din lume (15.396 de pagini), la cel mai mare „mic arhivistic“ (circa 5.000 de pagini).

Sunt acolo multe dosare fără elemente de cotă la CNSAS (număr), adică neluate în evidență, ceea ce trimite la același mod de lucru «la negru», iar fapul este cu atât mai grav cu cât instituția trece printr-un scandal legat de publicarea unei liste și de dosarul – nici el inventariat – care o conține (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2018/04/despre-o-anume-lista.html.).

Prin urmare, conform acestui mod de a proceda demn de dilema revizuirii a lui Farfuridi, din 2015 încoace toate liniile roșii au fost trecute sistematic de la errare la perseverare.

Pentru că știm din experiență că în legătură cu arhivele comunismului (ale Securității, Partidului) există multă paranoia (ca efect al unor situații reale sau fără motiv), nu ne putem decât declara dezarmați în fața unui asemenea mod pompierpiroman de a proceda care, atunci când nu o generează (ca în cazul de față), o întreține.

În fine, să înțelegem de aici că accesul la documente, la fel ca evidența lor de care este legat, va continua să fie în bună măsură la fel ca cel de dinainte de 1989 și de la SRI după 1990, paravan ideal pentru exercițiul interesat al diverselor centre de putere, iar nu mediul neutru al relației cu cetățenii? Și că dincolo de scandalurile periodice, astfel explicabile, acesta este mesajul adus de noul Colegiu?

Târgoviște, 30 aprilie 2018.

UN CUVÂNT LA PLECAREA ISTORICULUI ȘI PROFESORULUI DINU GIURESCU

Deși nu i-am fost student, l-am cunoscut personal și i-am admirat spiritul așezat, medodic și discursul clar, pasionat dar lipsit de patetism.

I-am editat mai întâi una dintre cărți, Uzurpatorii (Bucureşti, Editura Vremea, 2004).

A fost apoi cordonatorul Manualului de istorie de clasa a X-a, la care sunt coautor (Bucureşti, Editura Sigma, 2005).

Apropo de manual, de care institutul lui Florian s-a ocupat să-l cenzureze (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/08/as-vrea-sa-transmit.html). Am fost cel mai furios atunci, iar Dinu Giurescu mi-a răspuns cu calmul său caracteristic: „Lasă, dragă, dac-ai ști dumneata de câte ori am fost eu cenzurat!“ Alături de el, Paul Goma, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca m-au ajutat să-mi structurez propriul mod de reacție în fața cenzurii, înțelegând mai întâi că această plagă nu este ceva specific comunismului, nici neo- ori cripto-, ci ține de un anume exercițiu al centrelor de putere (iar Monica Lovinescu mi-a servit dușul rece: „Ce tot te plângi atât? Dumneata crezi că Americanii nu fac asta?“)

Prin mijlocirea lui Dinu Giurescu mi-a fost publicată ediția engleză a Proceselor reeducării – The Reeducation Trials în communist Romania (1952-1960) (East European Monographs, Columbia University Press, 2011).

Generos, cald, uman, a încercat chiar să mă ajute să-mi găsesc un loc de muncă, într-o perioadă personală dificilă când, cum se spune, „traversam deșertul“. Nu a reușit, dar nu îi sunt mai puțin recunoscător, ci din contră.

La revedere, Dinu Giurescu!

Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească!

București, 26 aprilie 2018.

SCANDALUL TRECE, DEZBATEREA TREBUIE SĂ CONTINUE

Confruntarea cu „obiectul de studiu“

După ce Acad. Gheorghe Vlăduțescu a anunțat deja că îi dă în judecată pe Mădălin Hodor și Vladimir Tismăneanu[1] (Dl. Vlăduțescu a fost și profesorul lui Tismăneanu, și al nostru!), confruntarea cu persoanele care apar în listă continuă. Este vorba despre Nicolae Mecu, cercetător la Academia Română[2].

Prin urmare, problemele juridice, administrative și disciplinare sunt floare la ureche pe lângă aceasta. Și așa și este firesc să fie.

Un mesaj cald, prietenesc

Dragi tovarăși ziariști, cei care vă lăudați că aveți „surse“ la CNSAS, ați putea să aflați și să ne informați și pe noi, profanii, de ce Colegiul s-a întrunit exact în ziua în care a apărut primul articol al lui Hodor (12/04/a.c.), dar nu a luat nici o decizie, și i-au trebuit fix 5 (cinci) zile pentru a anunța debutul cercetărilor „administrative și disciplinare“ și fix o săptămână ca investigatorului investigat să i se retragă acreditarea?

Problemele disciplinare ale lui Hodor nu mă privesc, dar faptul aceasta cred că este de maxim interes, căci ne poate arăta modul de funcționare al noului Colegiu, o chestiune de interes public real, spre deosebire de bălăcăreala legată de caz.

Sincer, eu nu cred că există surse la CNSAS, exceptând membri ai Colegiului care filtrează informație convenabilă către presă, dar abia aștept să fiu dezmințit, ba chiar impresionat. Iată de ce răspunsul la întrebarea de mai sus poate fi aflat relativ ușor.

În fine, pentru că am observat o regulă anume: preluarea notelor de Facebook (în «limba de lemn»: „postări“) ale istoricilor, în genere ale „specialiștilor“, în articolele de presă. Aceasta nu este nicăieri în lume calea obișnuită a unei prese veritabile, ci un exercițiu al uneia sărace sau leneșe, după caz, sau și-una și-alta.

Nu spun că e neapărat o problemă de etică aici, sau nu una notabilă – în cazul în care textele mi-au fost preluate corect, fidel: cele legate de „lista lui Hodor“, de pildă[3], dar am fost și plagiat: cazul comentariului intervenției de la Ateneu a lui Oliver Jens Schmitt, care ne spunea că în legătură cu Centenarul nu avem nimic de sărbătorit[4].

Există alternative veritabile la acest mod de a proceda: a cere un punct de vedere sau a cita de pe blog.

În ce mă privește, toată lumea poate vedea ce scriu (nu filtrez cititorii), și mai ales faptul că notele sumare de Facebook trec uneori în articole (prelucrate și ele), care pot fi preluate liber sub exigența indicării autorului și sursei. Căci spre deosebire de ziariști, în general istoricii se abțin să ia cuvântul la cald, își lasă un răgaz de câteva zile pentru reflecție. Ceea ce, în general, fac și eu.

Mulțumesc pentru atenție și succes în activitatea Dvs.![5]

Așa-i că nu era greu?

Iată un articol de presă care progresează cumva în înțelegerea chestiunii listei, iar autoarea sa, verosimil, știe mai multe decât spune[6].

El pune în lumină două greutăți, două măsuri, dublul standard în analizarea cazurilor de „colaborare“ cu Securitatea: Mircea Dumitru, rectorul Universității București (titular al unui dosar de „rețea“ la CNSAS, cu angajament și note informative în bună formă) rămâne alb ca neaua (și nu doar din punctul de vedere al Legii, ci și al moralei comune), în timp ce prezenții pe listă (despre care nu știm dacă și/sau cât au colaborat cu Scârbavnicul Organ) sunt «top 200 cei mai scârboși informatori ai Securității»[7].

Ne putem declara sau nu de acord cu un punct de vedere care susține că simpla mențiune a termenului „colaborator“ într-un document al Securității este încriminantă, dar este necesar ca înainte de a-l discuta, să fie coerent.

Acum, de la gazeta de perete a GDS noi unii nu ne mai așteptăm demult la vreo coerență, însă este important ca atunci când te numești, de pildă, Vladimir Tismăneanu, ești ditamai directorul Centrului de Cercetare a Totalitarismelor „Hannah Arendt“ de la Universitatea București și înțelegi foarte bine aceste lucruri, să nu creadă cineva că interesele ți-au întunecat complet judecata.

Bine, între noi fie zis, nici de la Dl. Tismăneanu nu ne mai așteptăm la coerență, dat fiind că acum câțiva ani, când i-am atras atenția asupra faptului că îl vede pe Virgil Măgureanu în preajma lui Marian Munteanu, dar până atunci nu reușise să-l repereze pe același securist-șef alături de Traian Băsescu, s-a supărat atât de tare încât a început să ne înjure (la propriu) alături de imunzii săi tovarăși de la foaia electronică „În linie dreaptă“[8].

Dar dacă faptul nu este important pentru tine personal, atunci este cu siguranță pentru Universitatea București (căreia amândoi i-am fost studenți la aceeași facultate, Filosofie) și pentru moștenirea intelectuală a Hannei Arendt.

Cu scuzele de rigoare pentru registrul coprologic, autoarea încheie astfel: „Cu alte cuvinte, după ce-l mânjești pe un om cu rahat, îl rogi să te ajute să-i ștergi mizeria cu care l-ai împroșcat.“

Fidel, procedeul se traduce așa: „Să faci caca în pragul cuiva, apoi să suni la ușă ca să ceri hârtie igienică.“ El ilustrează înșelătoria și tupeul extreme, și aparține Evreilor din New York, care îi spun «Chutzpah».

Problemele care rămân

Dacă manipularea legată de listă nu pare să fi reușit, ea a produs totuși efecte, căci în loc ca noul Colegiu, și instituția în ansamblu, să discute despre problemele sale reale (numai cine nu muncește n-are!), se irosește cu stingerea focului pus de niște pompieri piromani.

Am indicat în altă parte care ar fi acestea în opinie proprie[9], dar noi avem o perspectivă exterioară, inevitabil limitată, prin urmare ar fi nevoie de o analiză mai aplicată, mai largă și de o dezbatere pe măsură. Înainte de toate însă, este necesar să pornim de la principiul realității, căci până ce mama va face alții – mai frumoși, mai buni, mai drepți și, ca să rămânem la temă, vorba Poetului, la-cur-mai-curați – dezbaterea trebuie să continue. Cu cei care suntem și cu toți capabili de dialog.

NOTE

[1] Cf. http://evz.ro/academicianul-vladutescu-judecata-hodor.html.

[2] Cf. https://www.observatorcultural.ro/articol/replica-4/.

[3] Cf. http://www.flux24.ro/falsul-din-lista-lui-hodor-dezvaluirile-unui-istoric/; http://www.art-emis.ro/jurnalistica/4777-incercare-esuata-de-manipulare-a-alegerilor-la-academia-romana.html.

[4] Cf. https://www.activenews.ro/stiri-social/Un-istoric-elvetian-promovat-de-Liiceanu-avalansa-de-afirmatii-scandaloase-%E2%80%9EEtno-nationalismul-ortodox-firul-rosu-al-totalitarismului-Biserica-unealta-a-Rusiei-Romania-%E2%80%9Estat-compozit-post-imperial-format-din-ruinele-imperiilor-apuse-in-1917%E2%80%931918-149682.

[5] Mesajul nostru cald a fost preluat. Am surâs (amar), ca în fața unei glume involuntare. Cf. http://www.buciumul.ro/2018/04/19/un-mesaj-cald-prietenesc/.

[6] Cf. http://evz.ro/hodor-victoria-securitatii-revista.html.

[7] Cf. http://www.cnsas.ro/documente/adeverinte/2017/2065%20Dumitru%20Mircea.pdf.

[8] Cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2016/04/despre-cum-o-prietenie-intelectuala.html.

[9] Cf. https://mircea-stanescu.blogspot.ro/2018/03/noul-colegiu-al-cnsas-mic-caiet-de.html.

București, 24 aprilie 2018.

APROPO DE NOȚIUNEA DE „COLABORARE“

Preambul: Uitându-ne peste lista-în-chestie publicată recent de un istoric, am văzut și câțiva arhiviști, iar după ce se va stinge larma, sperăm să putem discuta cu unii dintre ei, care mai trăiesc. Dar cel mai mult nouă ne-au plăcut pensionarii, pentru că se dovedesc a fi mereu niște oameni foarte activi!

(Cf.: https://revista22.ro/files/news/manset/default/Arhiva/fascimil_complet.pdf.)

La temă: Am cumpărat astăzi un exemplar din noul tiraj al lucrării D-lui Marcel-Dumitru Ciucă (Brăila/Pitești, 2016, 906 p.), istoric, arhivist, profesor, fost director al Arhivelor Istorice Centrale și – îndrăznim să spunem – coleg (deși noi am venit în Arhive la un an după pensionarea sa, petrecută în 2007).

Până la lectura întregii cărți, ne grăbim să o semnalăm pentru partea autobiografică introductivă, în speță relatarea unui episod bizar din 2004, când o persoană pe nume Tudor Monica a solicitat acces la Sala de Studiu a Arhivelor Naționale și în cerere, la ocupație, a trecut „casnică“, susținând că dorește să scrie un studiu cu privire la istoria comunismului românesc. Curios s-o cunoască, directorul a întrebat-o dacă are studii de istorie ori dacă știe cum se citează sursele, se redactează notele, însă în loc de un răspuns, ea l-a lăsat cu ochii-n soare și s-a dus direct la CNSAS pentru a-i cere verificarea.

După câteva zile, Dl. Ciucă a fost invitat acolo pentru a depune actele cerute și cu același prilej a solicitat să se verifice dacă pe numele său există vreun dosar, iar răspunsul a fost pozitiv. El conține un referat rezultat din studierea dosarului său de cadre, întocmit în 1971 de maiorul de Securitate Gheorghe Bărbuș, ofițerul de obiectiv (al Arhivelor Statului), din care aflăm că socrii i-au fost legionari, iar un frate al soacrei a fost Petre Cernătescu, unul dintre inginerii țapi ispășitori din procesele Canalului Dunăre – Marea Neagră, condamnat la moarte în 1952 și grațiat în 1957.

Documentul se încheie cu rezoluția: „să fie recrutat ca informator și folosit în supravegherea informativă specială“.

Dl. Ciucă a fost apoi tatonat, testat, ademenit de ofițerii unității, pe care-i interesa activitatea istoricului Aurel Decei (fost exilat din 1948, răpit din Occident de Securitatea externă în 1957, apoi, după un periplu prin aresturile Securității interne, încadrat în muncă și pus sub supraveghere la Arhivele Statului), de la care învăța paleografie turc-osmană. A refuzat propunerile, pe care le descrie, la fel ca și biroul, procedeele securiștilor, numiți de arhiviști «ăia de la urme și mirosuri».

Referatul reprezintă singur conținutul unui dosar de la Fondul „Rețea“ al Securității (pentru profani: informatori), fără să aibă loc o recrutare efectivă, motiv pentru care în 2009 i s-a emis o adeverință de necolaborare cu Securitatea.

În concluzie, din descrierea făcută lucrurile în acest caz se prezintă similar celui al listei publicate de istoricul respectiv, unde apare noțiunea de „colaboratori“: dacă am lua indicația „rețea“ stricto sensu, profanii ar putea crede că Marcel-Dumitru Ciucă a făcut parte dintr-o „rețea de turnători nenorociți“, ceea ce lui însuși îi repugnă.

Desigur, tomanecredincioșii pot să nu-l creadă, și este dreptul lor, dar este necesar ca eventualii acuzatori să-și bazeze acuzele pe probe.

În ce-i privește pe istorici, maniera de aplecare asupra acestor cazuri este mai strictă, căci rolul lor nu este să vitupereze moral, nici să acorde indulgențe, ci să analizeze cu calm documentele, faptele, contextul și să le explice. Tocmai pentru că aceste chestiuni nu sunt imediat intuitive, direct inteligibile. Într-un regim de tipul celui comunist există nuanțe de „colaborare“ (cu autoritățile, cu Securitatea), dar nu pentru toată lumea și nu tot timpul: sunt cazuri și situații, iar rolul istoriei – o știință mai tehnică decât se crede de obicei – este să refacă această complexitate. Sigur, regimul tinde să maculeze pe toată lumea, precum schimbarea de culoare a cailor lipițani, dar nu de la negrul intens la albul pur ci invers, însă cu cine și cât o face rămâne de stabilit.

În fine, un fapt de notat: după atâta timp scurs de la Revoluție încoace există competențe care pot analiza, stabili aceste diferențe – fără iluzii cu privire la natura umană, nici, mai ales, relativism moral – și la CNSAS în tot cazul. Rămâne doar ca ele să fie folosite, iar nu acoperite de vacarm. Altfel nu vom avansa în nici un fel, ci vom bate cel mult pasul pe loc, dacă nu chiar vom da înapoi și vom rata astfel orice posibilă reconciliere cu propriul nostru trecut. Înainte ca peste toate să se aștearnă uitarea.

București, 18 aprilie 2018.

DESPRE O ANUME LISTĂ

Câteva cuvinte despre „lista lui Hodor“, acest Bronisław Wildstein autohton (cf. https://revista22.ro/70270588/ioan-aurel-pop-cornel-nistorescu-si-dorel-abraham-pe-lista-colaboratorilor-securitii.html).

Să o spunem direct, apoi să argumentăm: este vorba despre o manipulare – de presă, istorică și arhivistică (dar nu neapărat în această ordine).

Istoric vorbind, lista respectivă pare a fi una „de lucru“, cu foști, actuali, potențiali, viitori colaboratori ai Securității externe pe tărâm cultural-științific, care luată în sine nu spune nimic (după cum o indică „Nu“-ul din dreptul principalului vizat, recentul președinte al Academiei Române, Ioan Aurel Pop, și al altora). Dar o interpretare adecvată nu se poate face decât prin raportare la documentele însoțitoare (nu știm câte există și ce conțin ele).

Și nu știm cu precizie pentru că există o problemă – mare – legată de însuși dosarul care conține lista în discuție.

În primul rând, din semnele exterioare, el pare a fi unul confecționat la Arhiva CNSAS (coperta I a fost schimbată):

Apoi, este vorba despre un dosar neinventariat la aceeași arhivă, fapt inedit chiar și pentru propriile standarde, sau mai bine zis absența oricăror standarde, fapt care trimite la un mod de lucru „la negru“:

Am deplâns în altă parte destructurarea fondurilor și fragmentelor de fond gestionate de instituție (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/12/cnsas-si-fondul-sau-penal.html), prin urmare, întrebarea pe care o punem aici este următoarea:

Avem de-a face cu destructurarea unui dosar sau doar cu utilizarea în scopuri paraștiințifice a unuia constituit de creator (în speță Securitatea externă / SIE)?

Înțelegem că este vorba despre o acțiune politică, sau cu un asemenea gir, din faptul că nu există nici o reacție oficială a noului Colegiu la maniera în care un funcționar public, eludând procedurile standard ale instituției sale, se teleportează după dorință din postura de cercetător în cea de deconspirator al „fostei Securități“ (omul chiar așa se exprimă, securistic!), și vițăvercea*. Colegiul s-a întrunit în chiar data la care a apărut „demascarea“, însă conform comunicatului său oficial din acea zi a ocolit subiectul cu grație (cf. http://www.cnsas.ro/documente/comunicate%20presa/2018/Comunicat%20presa%202018.04.12.pdf).

Dar pe noi chestiunile paraistorice, eventual disciplinare de la CNSAS nu ne agită, prin urmare, așteptăm cu interes informațiile noi promise de autor și, eventual, răspunsurile sale la aceste chestiuni.

În fine, pentru că zilele acestea am văzut destui pompieri piromani (între care istorici de profesie) care susțin cu aplomb că toți cei care nu împărtășesc demersul eroului Hodor, turnesolul zilelor noastre, sunt negreșit fie securiști jurați, fie legionari, fie idioți (utili sau inutili), fie corupți, am mai adăuga ceva:

Noi istoricii, arhiviștii, suntem gata să primim lecții de la oricine, inclusiv de la cei care n-au văzut în viața lor un securist, care habar n-au cu ce se mănâncă o anchetă la Securitate, cu condiția să se abțină de la a folosi ignobilul argument al șantajului cu securismul, cu legionarismul, cu idiotismul, cu coruptismul, pe scurt: să se dovedească în stare de dialog.

Rolul omului de știință nu este să îngroașe una sau alta dintre tabere (a foștilor, a actualilor securiști, a crizaților generațional în căutare de a-și satisface pulsiunile nihiliste, a politicienilor care exploatează oportun orice prilej), ci să evalueze informația de arhivă cu acuratețe. Atâta cât și cum este ea. Avem nevoie nu doar de galerii, de acuzatori publici și dătători de indulgențe, ci mai ales de persoane care înțeleg și explică ceea ce se petrece în realitate.

București, 16 aprilie 2018.

* Ea a venit târziu și în etape: după cinci zile au fost anunțate „cercetări administrative și disciplinare“, iar după alte două suspendarea acreditării de cercetător (notă din 19/04/2018).