MIDNIGHT KILLER, NIȘTE MAIMUȚE ȘI HANNAH ARENDT

Cei plecați spun, de regulă, mai multe despre cei rămași decât despre ei înșiși. Așa se întâmplă și în cazul de față, căci dacă tot umblăm cu salubritatea morală în gură de dimineața până seara, credem că ar fi cazul să o și fumăm.

Andrei Gheorghe nu a fost deloc genul nostru, dar nu gusturile sunt în discuție aici, ci exercițiul unei anume libertăți cu geometrie variabilă. Înțelegem apoi nazurile oamenilor de radio de tipul său, le scuzăm, le trecem cu vederea, la fel veleitățile de orice fel; nu și rasismul, în acest caz islamofobia. (La rigoare, admitem că folosirea unui astfel de termen nu este neapărat semnul rasismului, xenofobiei, căci pot exista și alte motivații neonorante, dar lipsa de control al limbajului rămâne la fel de problematică în cazul conflictului israelo–palestinian în care povestitorul a plonjat buimac, întrucât are în mod cert rolul de a le încuraja.)

Andrei Gheorghe nu s-a dus din proprie inițiativă la o manifestare palestiniană, cum cred eronat până și unii dintre militanții Cauzei Palestiniene de la noi, nici la Zoo, în Teritoriile Ocupate, sub Zidul Rușinii, ca să facă poze cu „maimuțele“, ci: „În prima zi, devreme, mult prea devreme suntem invitați la ministerul informațiilor, adevărului și resurselor“ – nu se înțelege dacă israelian sau palestinian, iar denumirea respectivă este în bătaie de joc (în fapt, este vorba despre două departamente diferite). A trecut deci pur și simplu prin acea manifestație, fapt care este spus în chiar primul rând (cf. http://andreigheorghe.ro/664-palestina-si-ziua-timbalelor/).

Ce s-ar fi ales însă de el dacă compara copiii evrei cu maimuțele? Apoi, mai rămânea prieten cu Vladimir Tismăneanu?

Nu Tismăneanu este în centrul discuției aici, deși el reprezintă un caz revelator – am înregistrat trista sa evoluție în altă parte și nu este necesar să revenim asupra ei (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2016/04/despre-cum-o-prietenie-intelectuala.html) – ci: anti-rasismul cu două greutăți, două măsuri și maniera noastră de raportare la el. A tuturor.

În rest, Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească în pace pe cel care s-a dorit a fi un Jack Killian al radioului autohton!

*

Vladimir Tismăneanu dă un răspuns în doi peri la chestiunea ridicată de noi cu prilejul plecării lui Andrei Gheorghe (anti-rasismul selectiv, libertatea cu geometrie variabilă), ceva din care nu se înțelege dacă la aceasta se referă sau la altceva, și care în conținut sună exact ca la partid: «mai facem și greșeli, dar linia politică este corectă, tovarăși!»

Or un astfel de răspuns este la fel de problematic, și mai ales pentru ditamai profesorul american, bașca director român al Centrului de Cercetare a Totalitarismelor „Hannah Arendt“ de la Universitatea București. Căci prin luările sale de poziție din ultimii ani, din ultimul timp mai ales, Vladimir Tismăneanu contribuie nu la stimularea dialogului, la o dezbatere calmă, ci la isterizarea ei, corolar la întărirea extremelor, fapt care face „lupta“ sa și mai necesară.

Convins că zavera dintre cele două facțiuni ultraexecutive de la noi este cheia de boltă a Universului, el alimentează un climat de confruntare. Nu se mulțumește însă cu atât, ci trădându-și propriile angajamente anterioare, îi diabolizează pe cei care le-au rămas fideli, aruncă anateme și acordă indulgențe, totul într-un limbaj plin de violență și scatologie.

Este un pompier piroman care dezbină societatea românească și asmute pe cercetătorii din științele sociale unii împotriva altora, cu scopul de a-și hrăni ambițiile personale. Ceea ce nu are nimic de-a face cu știința și, la fel puțin, cu Hannah Arendt.

București, 25 martie 2018.

NOUL COLEGIU AL CNSAS: MIC CAIET DE DOLEANȚE

Recent, un partid parlamentar a lansat un apel la candidaturi pentru postul său în noul Colegiu al CNSAS care urmează să fie format (cf. https://www.usr.ro/2018/03/15/apel-de-candidaturi-pentru-conducerea-cnsas/).

Inițiativa de tip „poșta redacției“, cu totul inedită în politica de la noi, ar putea fi suspectată fie de populism, fie de naivitate. Nouă ne apare însă ca una reală, dat fiind că arată ca o acțiune cu rol de a ascunde faptul că adevărata problemă nu este legată în primul rând de persoane, ci de ceea ce ele ar avea de făcut și ar putea face în organismul de conducere al instituției, de aici și punerea căruței înaintea boilor.

În acele sfere ale puterii se știe foarte bine, chiar și pentru un partid parlamentar foarte tânăr, care este spațiul de manevră al unui membru al Colegiului. Spunem: spațiul de manevră al unui membru al Colegiului, iar nu al Colegiului în ansamblu – chestiuni diferite, căci marja de acțiune a unui membru este de regulă mai mare decât a organismului în ansamblu (dacă ar fi să ne luăm doar după prestația lui Adrian Cioflâncă, expertul în holocaust de la fața locului) – și care depinde, succesiv, de: o relație variabilă și greu de cuantificat cu partidele propusloare, negocierile și alianțele din interiorul forului respectiv, apoi de raporturile cu Parlamentul tutelar, cu Președinția și serviciile secrete moștenitoare ale Securității, în fine, cu alte instituții care îi furnizează arhiva pe care o gestionează. Dar nu aceasta interesează cu adevărat aici.

Ceea ce ar interesa ar fi cum se raportează acest partid la ceea ce generic numim „moștenirea comunismului“, dar se înțelege că nici el nu-și dă bine seama cum ar trebui să o facă pentru a obține efecte, beneficii politice de la propriul electorat, de aici și concursul-de-burse la care asistăm.

În acest sens, ca cetățeni, ca istorici cercetători acreditați încă de la începuturile activității CNSAS, în fine, ca arhiviști de profesie, am avea un mic caiet de doleanțe:

1) Să nu mai fie destructurate fondurile și fragmentele arhivistice, ba chiar să se procedeze la refacerea lor, care este încă posibilă. De exemplu, așa-numitul „Fond Penal al CNSAS“ este o aberație arhivistică (cf., în acest sens: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/12/cnsas-si-fondul-sau-penal.html.).

2) Să fie întocmite, publicate toate inventarele fondurilor și fragmentelor de fonduri, împreună cu informația ajutătoare necesară: când au fost preluate, în ce condiții etc. Este vorba despre descrierile standard, nu de micile pastile de pe site-ul instituției reluate în Revista „22“. În prezent, accesul la Arhiva CNSAS este în mare măsură similar cu cel al Arhivei Securității de la SRI, din anii 1990: cercetătorul indică tema, iar instituția îi face o depistare în arhiva deținută și prin adrese acoperitoare la instituțiile deținătoare, pentru arhivele pe care nu le gestionează.

Ar fi și altele, dar acestea sunt primordiale și suficiente pentru început.

Spunem aceste lucruri fără vreo intenție, alta decât expresia sentimentelor de solidaritate, de compasiune colegială chiar, ca unii care cunoaștem munca pe care o fac colegii de la CNSAS: grea în sens fizic (fotografiile care arată dimensiunile neobișnuite ale cutiilor de arhivă de la Depozitul Popești sunt în sine un indicator al spinărilor distruse), laborioasă, mare consumatoare de timp și resurse, ucigătoare a satisfacției, într-o măsură variabilă inutilă.

În fine, am dori să descurajăm abordările „maximaliste“, care vizează preluarea integrală a fondurilor de arhivă deținute de fostele instituții represive ale Statului comunist, care nu au funcționat timp de peste un sfert de veac și cu atât mai puțin vor funcționa de aici înainte. Arhivele nu sunt nicăieri în lume direct și imediat accesibile, întregul proces depinde de raporturi instituționale și politice (de forțe), iar CNSAS nu face excepție, ci reprezintă doar un caz specific. Prin urmare, o doză de realism ar fi de dorit, căci nici un partid nu se va ruina cu asemenea propuneri. Revoluția nu este posibilă și nici de dorit în acest caz, dar o atenuare a practicilor curente da. Și este singura cale care ne-ar putea păstra speranța nealtrată, mai ales în actualul context politic și instituțional tensionat.

În fine, nu avem nici o îndoială că propunerile-noastre-concrete-tovarăși vor ajunge unde trebuie.

Târgoviște, 17 martie 2018.

DESPRE ȘANTAJUL CU CENTENARUL

Azi, precum în genere în week-end, ne ocupăm de cultură, așa că ne vom uita la meciul lui Oliver Jens Schmitt cu Centenarul, care a avut loc la Ateneul Român pe 27 februarie a.c.[1]. Să-i luăm cuvintele pe rând, iar expresia i-o vom reda cu italice, în timp ce comentariile noastre cu caractere normale.

– Se compară cu ambasadorul american Klemm, începe direct cu amalgamul privitor la BOR, semn de marotă: ortodoxia noastră este, chipurile, o religie de Stat.

Aceasta este linia politică internațională. Să vedem acum linia internă.

– Ideea națională și ortodoxia sunt „suprastructura ideologică“ a Statului și națiunii române.

Baza determină suprastructura, relațiile de producție – forțele de producție, Lenin pe Marx și Engels, și «nu contează culoarea pisicii, important e să prindă șoareci» – așa cred și Ioanid, Rotman, Florian, Cioflâncă.

– Neutralitatea axiologică și obiectivitatea nu există în știința istorică.

Păi ele sunt derivate ale politicii, precum motorina față de benzina de la OMV.

– Emițătorul se definește ca liberal-democrat și liberal-conservator.

Noi credem că este liber-schimbist.

– Caracterizarea perioadei post-1989: în mod evident, tranziția către economia de piață și integrarea euro-atlantică nu sunt ireversibile.

Desigur, fascismul ortodox stă la pândă, colhozurile și fabricile socialiste plâng orfane, iar Rusia este după colț.

– În comparație cu țările sud-est europene, pierderile teritoriale ale României [Moldova dintre Prut și Nistru, Nordul Bucovinei, Herța, Cadrilaterul – n. n.] au fost, pe termen lung, modeste.

Doar nu dăm de la noi, Austriecii Elvețieni, nu?

– A ajuns la „firul roșu“ al ultimilor 100 de ani.

A-șa, tovarășu’! Karl Popper numește acest procedeu „mizeria istoricismului“, explică Liiceanu, care v-a publicat pe amândoi, ce înseamnă.

– Istoria României este tabula rasa: nu avem nici o istorie științifică, nici o culegere de documente, presă despre Marea Unire, nici despre lovitura de Stat a lui Carol al II-lea, cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost trecută sub tăcere, nici despre 1944 n-avem nimic-nimic, iar dacă Revoluția din 1989 este și ea controversată, nu mai e nimic de spus.

Nici făină, nici mălai, ni-mic, ni-mic – exact ca într-un banc pe care vi-l vom spune când nu vor fi copii prin preajmă. Chiar îl așteptam pe Schmitt-minunea-lumii să ne explice dânsul ce și cum.

– „Firul roșu“ este definit astfel:

Românii și România nu au nici o legătură cu Democrația, excepții: guvernarea lui Maniu din 1928 și opoziția acestuia față de Carol al II-lea de mai târziu.

Tipul dominant al sistemului politic a fost Autoritarismul, care de două ori s-a radicalizat în totalitarism, prima oară prin dictatura lui Antonescu, marcată de genocidul evreilor (Șoah), și primii 20 de ani din teroarea comunistă.

A existat și o continuitate românească internă între Monarhie, Mișcarea Legionară, trecând prin dictatură militară, spre Partidul Comunist.

Am putea coborî măcar până la Voievozi – vorba unui amic – dacă nu chiar până la Traian și Decebal.

– Legionarismul a fost răspunsul autentic românesc la provocarea societății de masă modernă.

Un adevărat cititor în masse.

– Activismul legionar naționalist-proletar a fost transpus în comunism, la început dinafară, de către Armata Roșie.

Noroc cu krasnoiarmeiții, că altfel rămâneam fără naționalismul legionar-ortodox și transistoric.

– PCR, din a doua jumătate a anilor 1940, era „cu totul preponderent“ alcătuit din români, neromânii fiind rapid înlăturați din posturile de conducere.

Pesemne că șefii erau ardeleni, nu olteni scorniceni, de vreme ce le-a luat mai bine de un deceniu până ce s-au hotărât, apoi încă unul să o pună sistematic în practică.

– Fără acele câteva sute de mii de etnici români, care erau gata de a colabora cu comuniștii, preluarea puterii de către aceștia nu ar fi avut o bază de masă.

– Românii au opus atât de puțină rezistență la preluarea puterii de către comuniști, comparativ cu Polonia și Ungaria, dintr-un motiv mai general: colaborarea elitelor intelectuale cu regimurile autoritare (spre deosebire de Finlandezi, Baltici, Polonezi).

Și normal: cu toții stăteau gata, de strajă Patriei eterne, cu colaborarea la picior.

– Constatarea „firului roșu“ – „forma dominantă, autoritar-totalitară a Statului a avut în fapt o suprastructură ideologică de o continuitate remarcabilă: etno-naționalismul ortodox“ – este dureroasă, dar fără aceasta va fi dificilă o schimbare fundamentală în viitor.

Buruiană rea, iarba fiarelor, grea lupta.

– România Mare nu-și dorea minorități.

Ca să vezi.

– Genocidul evreilor și rromilor a fost pregătit din punct de vedere sociologic de Sabin Manuilă, un elev al Dimitrie Gusti.

Unde dai și unde crapă.

– Regimul Ceaușescu este definit ca legătura dintre ultranaționalism și societatea comunistă de consum. Cea din urmă a intrat în colaps în ultima perioadă, și așa am rămas doar cu naționalismul, care i-a reabilitat, fie și parțial, pe ultranaționaliștii din anii 1930 și 1940, de la Octavian Goga până la Ion Antonescu.

Și noi care credeam că ceaușismul este puterea maselor plus electrificare și chimizare, laolaltă cu reabilitarea Anschluss-ului și însușirea aurului Evreilor din băncile elvețiene.

– După 1989 spectrul comunist, întrețesut cu serviciile secrete, a cultivat resentimentul naționalist, alcătuit din: antiparlamentarism, antipluralism, antioccidentalism, antisemitism sau, formulat pozitiv, printr-un autoritarism naționalist-ortodox.

Exact de-aia îi iubesc NATO, UE pe „ai noștri“ sau dintr-un sentiment de absolută caritate.

– Ce instituții reprezintă acest Stat în ultima sută de ani? Serviciile secrete, BOR, Armata și Academia Română.

Aici auzim pe un Ion Antonescu de-a-ndoaselea, cu acești piloni ai săi (măcar acela avea de gestionat o situație imposibilă), și este teribilă „imitația perversă“, în pretenția de analiză, la „frații inamici“.

– Continuitatea serviciilor secrete de la Siguranță la Securitate și la cele de azi n-a fost discutată niciodată în mod cuprinzător.

Mai este mult de citit, iar aceasta este o teză tipic „securistă“.

– Serviciile secrete erau întotdeauna cele care funcționau cel mai bine – o constatare importantă pentru istoria românească recentă.

Să lăsăm pe altă dată exemplele multiple de similitudine între serviciile burgheze și cele ulterioare, comuniste, de lucru în dorul lelii, stahanovism și fabrică socialistă.

– Tot atât de puțin a contribuit la democratizare și la orientarea occidentală BOR, dacă și-a pus vreodată cu adevărat problema. Ierarhi, preoți, monahi și călugărițe au promovat gândirea autohtonist-naționalistă, au sprijinit deseori legionarismul, au luat parte în mod substanțial la distrugerea Statului constituțional în 1938, prin participarea Patriarhului însuși ca prim-ministru, au participat la grave crime de război în Transnistria, i-au reprimat în perioada interbelică pe greco-catolici și pe cei de alte confesiuni, iar în 1948 au zdrobit Biserica Greco-Catolică Unită, în perioada comunistă i-au sprijinit pe deținătorii puterii în vechea tradiție bizantină a symfoniei și nici după 1989 BOR n-a însoțit drumul României către Occident. Ultimele evoluții arată că aceasta se înțelege pe sine ca actor în curentele antioccidentale și orientează societatea spre Răsărit.

O mare problemă, ce-i drept: BOR nu este, nu va fi niciodată îndeajuns de „europenistă“, de „atlantistă“, deloc „holocaustistă“.

– Antisemitul declarat și prieten al național-socialismului, Gheorghe Brătianu, a fost reabilitat pe tăcute de național-comunismul ceaușist și trecut în partea pozitivă a bilanțului.

Draga de tabelă ideologică cu două valori, notesul teoreticienilor-pisicii-care-prinde-șoareci de toate facturile.

– Crimele în masă din timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial (Șoahul) și ultranaționalismul xenofob din comunism aveau o largă bază socială și ideologică.

Știm asta din hârțoaga Raportului holocaustului: Rumânii au supt antisemitismul de la mamele lor, încă de la întemeierea Statului modern.

– Instituția în care s-a negociat masiv această ideologie a fost Academia Română. Ideologi ai etno-naționalismului au fost antisemiții: Ion Petrovici, Ioan Lupaș și Silviu Dragomir, Sextil Pușcariu cu simpatii legionare deschise, și omul de legătură cu Hitler, Gheorghe Brătianu. După 1989, cu toate breșele personale, Academia a făcut oficiul de păstrătoare a gândirii naționaliste și a structurilor autoritare.

În relațiile interacademice – autorul este de la Academia-cu-Anschluss-ul – nu ne vom amesteca.

– Cu excepția serviciilor secrete și a școlii, știm foarte puțin despre funcționarea instituțiilor Statului în România.

Desigur, toate funcționează sub acoperire, ca să-i deruteze pe istoricii străini.

– România este un Stat post-imperial compozit, ca și Iugoslavia, Cehoslovacia sau Polonia, s-a format din ruinele imperiilor apuse în 1917–1918.

România fiind formată încă de la șapteșopt, secolul anterior, lucru pe care îl știu și elevii de clasa a IV-a, teorica nu ține.

– Spre deosebire de Polonia, România era o construcție statală cu totul nouă.

Negreșit, Kogălniceanu a cumpărat-o de la Viana și a adus-o cu șlepul pe Dunăre.

– România este singurul dintre aceste State care dăinuie până azi, cu micile modificări teritoriale amintite: este faptul cel mai uimitor.

Ce oroare.

– De ce a supraviețuit această Românie? Din cauza nivelării socio-culturale, urmărită de toate regimurile.

Eficace chestie, cum s-ar zice, numai să nu dea idei și altora.

– Revoluția din 1989 arată că România este pătrunsă de un spirit de rezistență surprinzător pentru cineva care privește dinafară.

Noi funcționăm cumva sub acoperire, doar s-a văzut.

– Totuși, niciodată în istoria României nu a existat o clasă de mijloc urbană care să se mobilizeze în favoarea unor idei democratice, și nu autoritar-naționaliste.

Noi noaptea visăm naționalism ortodox și ziua îl mâncăm pe pâine.

– Poate că niciodată până acum nu a existat un curaj civic și deontologic în unele instituții, precum în Justiție.

Cu numita deontologie ne-a făcut praf.

– Cele mai mari manifestații de opoziție au avut loc în ultimii ani.

Dacă ieri ai deschis ochii, ieri ai și văzut.

– Concepția Statului de drept, a orientării spre Occident și a Statului constituțional-democratic n-au fost niciodată atât de larg ancorate ca acum.

Sfârșitul istoriei, cea mai bună dintre lumile posibile și motorina cu cel mai bun preț la pompă.

– Creativitatea demonstranților și a DNA fac parte acum dintre noile clișee [sic!] despre România în Occident.

Chiar așa, lapsus revelator.

– La 100 de ani de la formarea ei, România se află iarăși la răscruce de drumuri. Va dori oare să meargă pe propriul drum, ca odinioară sub Ceaușescu, în sistemul său de alianțe, undeva între Vest și Est, sub semnul naționalismului indigenist ortodox, sau al Statului din 1918 care a eșuat din pricina condițiilor grele? Se va impune România lui Maniu și Coposu sau cea a unor oameni din Oltenița și Scornicești?

După statalism și rezistența BOR, marea grijă pare să fie o anume orientare multiazimut în politica externă. Nu este însă nici un pericol, pentru că o politică externă veritabilă încă nu avem; sau tocmai aceasta ar fi temerea: că am putea avea una.

*

După ce am luat act de aceste „indicații prețioase“ în care ni s-a transmis că nu avem nimic de sărbătorit și ce am avea de făcut ca să putem sărbători, ca naziști von Scornicești ce suntem, nu avem decât o concluzie, pe care o formulăm astfel:

Aceasta este o vulgată „atlantistă“ care nu are decât o relație conjuncturală, instrumentală cu istoria, rolul său fiind pur politic, de hard și soft power, și de Romania-bashing, în care vituperarea ideologică împotriva ideologiei se folosește de haina științei pentru a cădea de unde a plecat, în ideologie adică, și care în mod straniu reușește să valorizeze exact ceea ce dorește să combată: naționalismul ortodox transistoric și nivelator care ar fi dat permanență Statului român. Este o telenovelă ale cărei proporții de ridicol sunt la pătrat, comparate cu cele ale grupării „holocaustiste“ Ioanid–Rotman–Florian–Cioflâncă, iar efectele ei la fel de „pompierpiromane“, dar tot la pătrat.

Și toate acestea se petrec sub cupola unei instituții cu deschidere universalistă, care poartă numele marelui Enescu, și în România euro-atlantică, iar nu în Rusia lui Putin.

Centenar fericit!

NOTE

[1] Cf.https://www.facebook.com/editura.humanitas/videos/1611052598979670/?hc_ref=ARRocnv9RUrmqAQsI0NS0w8PLolE9CbHy0EtBQm6T_pOF-4sLo_n_MOxv_CcB-c7_zU.

București, 4 martie 2018.