Ion
Constantin, Pantelimon Halippa. O viață
dedicată luptei pentru unitate națională, București, Editura Enciclopedică,
2016, 317 p.
Este
vorba despre una dintre personalitățile proeminente ale mișcării naționale și
unioniste din Moldova Răsăriteană, dacă nu chiar cea mai importantă. Lucrarea
reprezintă o biografie care îi retrasează istoria, în egală măsură civică,
politică și personală, începând cu perioada universitară din timpul Primei
Revoluții Ruse (1905) și până la sfârșitul lungii și plinei sale vieți (a trăit
96 de ani).
După
ce activează în mișcarea narodnicistă rusă la Universitatea din Dorpat (Tartu),
Halippa se implică în mișcarea de redeșteptare națională din Moldova dintre
Prut și Nistru anexată în 1812 de Imperiul Țarist, participă la redactarea ziarului
„Basarabia“ cu sprijinul
unui alt mare intelectual și om politic basarabean, Constantin Stere, apoi,
după suprimarea lui de către autorități, se refugiază în România, unde în perioada
1908–1912 urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie ale Universității
din Iași. Se întoarce apoi la Chișinău pentru a relua activitățile cultural–naționale
și ia parte la editarea gazetei „Cuvânt Moldovenesc“. În 1917, în contextul Revoluției, este unul
dintre întemeietorii Partidului Național Moldovenesc, care avea în program
autonomia provinciei și autodeterminarea națională. Sub presiunea
evenimentelor, în anul următor contribuie la proclamarea independenței
Republicii Democratice Moldovenești (24 ianuarie) și la unirea ei cu România
(27 martie). Membru în Sfatul Țării, i-a fost mai întâi vicepreședinte, apoi
președinte.
După
Unire, Halippa face parte din Partidul Național Țărănesc și ocupă funcții de
demnitate publică, fiind parlamentar și ministru. În 1940, la cedarea
Basarabiei și Bucovinei, se refugiază la București și cunoaște drama comună a
refugiaților basarabeni și bucovineni. Arestat în 1950, este încarcerat la
Sighet, pentru ca doi ani mai târziu să fie predat autorităților sovietice pe
podul de la Ungheni. Dus la Chișinău, este anchetat de Securitatea sovietică
pentru a obține informații că Actul Unirii Basarabiei cu România a fost
ilegitim, apoi condamnat de Tribunalul Militar Ucrainean la 25 de ani de muncă
silnică în Siberia. În 1955 este eliberat și trimis în țară, direct la
închisoarea Gherla, unde este deținut fără a fi condamnat (în detenție zisă
„administrativă“) până
în 1957, când este eliberat.
Perioada
detenției, fie în Gulag, fie în închisorile patriei, este prezentată sumar în
carte, care se concentrează pe restul etapelor vieții marelui unionist.
Situația nu este explicată de autor, prin urmare, nu înțelegem nici noi dacă
este vorba despre o alegere deliberată sau de o dificultate legată de sursele
documentare cu privire la o informație altfel demnă de tot interesul, dat fiind
că raporturile ulterioare ale lui Halippa cu regimul comunist au fost, fie și
în parte, un efect al acestei realități.
Lucrarea
insistă însă pe larg asupra perioadei ultime a vieții lui Halippa, 1964–1979, când
între regimul Ceaușescu și grupul celor circa zece basarabeni unioniști rămași în
viață se realizează o convergență de interese: primul caută o recuperare a lor,
în principal în beneficiul politicii externe, în timp ce al doilea acceptă să
joace un rol nu doar foarte limitat, ci și drastic controlat.
În
context, rațiunile unei asemenea decizii constau într-o anume normalizare a
regimului comunist din România, atât din punct de vedere intern, cât și al
raporturilor internaționale, începută de Gheorghiu–Dej cu Declarația din aprilie 1964 și continuată de Ceaușescu, un gen de conciliere
cu societatea internă și de multilateralism în politica externă, care s-a
manifestat prin inserarea în schisma sovieto–chineză, deschiderea spre Occident
(și mai ales către Franța și SUA), rolul de mediator în relațiile Occidentului
cu Lumea Arabă (și în special în conflictul israeliano–palestinian), relațiile
cu Mișcarea de Nealiniere, cu Țările din Lumea a Treia și mișcările de luptă
anticolonială.
Baza
documentară a biografiei o constituie în principal sursele de la Arhivele
Naționale, fondurile personale Pantelimon Halippa și Nicolae Nitreanu (un fel
de secretar al liderului unionist), și documente din Arhiva Securității (azi la
CNSAS).
Astfel,
un prim episod în recuperarea lui Halippa de către regim s-a petrecut –
desigur, cu aprobare de la cel mai important nivel al său – la începutul anilor
1960, când Academia RSR îi achiziționează mai multe studii și colecția de
proverbe moldovenești pe care le culesese de la conaționalii din Gulag, iar în
1963, prin aceeași instituție, îi este redat dreptul la pensie, ca fost
profesor al Universității Populare din Chișinău (la fel, o pensie de profesoară
primește și soția sa).
În
1965 reintră în posesia casei din Str. Alexandru Donici nr. 32, pe care înainte
de război o cumpărase împreună cu Dr. Alexandru Munteanu din banii rezultați de
pe urma vânzării celor 50 de ha de pământ cu care fusese împroprietărit după
război, la fel ca toți foștii deputați ai Sfatului Țării. Faptul s-a produs ca
urmare a intervenției Institutului de Istorie a Partidului (ISISP), condus de
Ion Popescu–Puțuri, care avea nevoie de serviciile sale în vederea documentării
problemei Basarabiei. Dat fiind că institutul în cauză era un releu al
conducerii comuniste de cel mai înalt nivel, decizia a tradus interesul politic
motivat de inserarea chestiunii Basarabiei și Bucovinei în raporturile cu
Uniunea Sovietică – un element de rezervă, de reacție, de replică în jocul de
lărgire, de consolidare a autonomiei Bucureștiului în cadrul „lagărului
socialist“, și în genere
de pârghie de politică externă. Atunci, pe lângă Academia RSR și ISISP, și Direcția
Generală a Arhivelor Statului (din Ministerul de Interne) a fost angrenată în
acest proces.
Fostul
deținut politic nu va reuși să recupereze însă, atunci ori mai târziu, nici
biblioteca și nici celelalte bunuri confiscate – parte de către Stat, parte jefuite
de tovarășii responsabili – între care zestrea soției și a cumnatei sale.
Halippa
se pune astfel pe treabă: își scrie memoriile (și avea ce povesti: de pildă, în
1918 îi cunoscuse pe Lenin, Troțki și Kerenski) și adună, împreună cu ceilalți
basarabeni, pe care îi angrenează în acest travaliu, documente oficiale și personale
cu privire la temă. Parte dintre ele sunt achiziționate de Academia RSR în
1967, iar o alta va intra în arhivele partidului.
Cadrul
în care se va manifesta va fi de la început limitat la colectarea documentelor
de arhivă, a unor studii care nu erau destinate publicității, ci strânse de
organismele regimului pentru a sluji schimbările „liniei politice“, trimiterea unor memorii
către personalități politice occidentale și... cuvântări cu ocazia
înmormântărilor și parastaselor unor unioniști basarabeni; sau, în termenii plini
de speranță ai lui Halippa: „«Lupta pe toate căile și în special pe tărâmul
documentării istorice» pentru a se ajunge la «retrocedarea Basarabiei»“ (p. 183). Prin urmare, i se
acordă un statul neoficial sau, cel mult, semioficial, care în caz de
complicații politice putea fi negat.
Este
supravegheat de Securitate atât înainte, dar mai ales după constituirea
grupului său informal de lucru, în casă i se instalează tehnică de ascultare și
este ghidat de ofițeri de Securitate, care îl stimulează și, după caz, îi
temperează elanul, pentru a nu deranja prea mult pe sovietici (care urmăreau
atent aceste manifestări) și a formula doar într-o manieră voalată, în surdină,
idei ce puteau fi traduse politic ca antisovietice și/sau revizioniste în
raport cu ordinea mondială postbelică. Mai mult, ca și în cazul altor
personalități intelectuale și politice care stătuseră la închisoare vreme
îndelungată, pentru a-l menține sub influență, în septembrie 1972 un ofițer de
Securitate îl plimbă prin țară pentru a-i arăta „realizările regimului“.
Efect
al acestor măsuri combinate ale Securității, care au constat în presiuni și convingere
(sau, în alți termeni, tehnici „reeducative“), pe 27 decembrie același an Halippa predă Arhivelor
Statului arhiva pe care o deținea la domiciliu. Pentru cele „peste 30.000 de documente
și informații[le] cu privire la istoria țării noastre“ (p. 247) este recompensat prin mărirea pensiei,
un premiu de 30.000 lei și asistență medicală la FIAP (foștii deținuți politici
antifasciști). Sărbătorirea evenimentului este organizată la o vilă de protocol
a Securității din zona Băneasa, la care participă gl.-mr. Constantin Stoica
(adjunctul șefului Securității), directorul general al Arhivelor Statului și
alți ofițeri de securitate.
În
tot timpul travaliului la care s-a angajat, Halippa nu a fost primit sau
convocat în audiență nici de Gheorghiu–Dej, nici de Ceaușescu, nici de alți
responsabili de partid și de Stat, ci doar de cei de la Academia RSR, Uniunea
Scriitorilor și ISISP.
I
se permit tacit și unele acțiuni în străinătate: contactul cu persoane și
organizații din Exil, în speță cu vechii unioniști Anton Crihan (în acel timp membru
al Consiliului Național Român din SUA, care făcea parte din Adunarea Națiunilor
Europene Captive, condus de Constantin Vișoianu) și Ion Păscăluță (din 1971
exilat în Canada). Scopul era de a propaga ideea drepturilor istorice ale
românilor asupra Moldovei dintre Prut și Nistru și de a încerca să-i
influențeze pe cei doi. La început, relațiile cu Crihan sunt bune, la fel
colaborarea lor, în timp însă, dată fiind retragerea celui din urmă din CNR (în
urma disensiunilor cu Constantin Vișoianu și Alexandru Cretzianu), care îi
diminuează capacitatea de acțiune, ca și reproșurile lui la adresa lui Halippa de
colaboraționism cu instituțiile oficiale comuniste (și în special cu ISISP), se
răcesc.
La
fel, i se permite contactul cu persoane venite din Occident și cu membrii
ambasadelor străine de la București, între care Harry Barnes (consilier, apoi
ambasador al SUA). Scopul era de a-i influența să publice lucrări la temă, fapt
pe care regimul de la București și grupul basarabenilor nu-l puteau face.
Una
dintre grijile Securității era ca grupul lui Halippa să nu fie infiltrat de
agentura sovietică, așa cum o atestă investigațiile care l-au vizat pe preotul
Vasile Țepordei, fost deținut în Gulag, despre care poliția politică afimă că
fusese „informator al organelor de securitatea sovietice“ (p. 238), sau atenția acordată
ambasadorului Barnes, care anterior lucrase ca diplomat la Moscova.
Un
episod care ilustrează pregnant maniera de poziționare a basarabenilor față de
regim îl reprezintă întâlnirea, petrecută pe 19 septembrie 1973 la domiciliul lui
Halippa, între acesta și Paul Goma. Evenimentul este menționat lapidar în
lucrare, și într-o manieră neclară: se vorbește despre un eventual acord al
marelui unionist cu „documentul“
(p. 248) lui Goma doar în condițiile în care el ar conține și o frază cu
privire la „încălcarea libertăților“
în Uniunea Sovietică, verosimil o confuzie cu actul de adeziune ulterioară a
scriitorului la Carta ’77. Pe atunci
Goma, căruia i se publicaseră în Occident două cărți (Ostinato / La cellule des libérables și Ușa noastră cea de toate zilele / Die Tür), călătorise de două ori acolo
și încerca să înjghebe în țară un grup de opoziție printre tinerii scriitori, moment
în care este chemat de Halippa, care voia să-l cunoască. Nu aflăm din carte nici
dacă faptul s-a petrecut la inițiativa Securității, care avea interes să
canalizeze acțiunile lui Goma în direcția dorită, sau dacă Halippa a acționat
autonom. Iată, pe larg, cum este descrisă întâlnirea de către viitorul disident
în stilu-i realist-crud:
Și
Halippa lucra la institut…
«Care?»
am întrebat.
«Ei,
care!» a râs Halippa. «Știi mătăluță care – unde-aș putea eu să…» – a ezitat
îndelung – «să fiu util…» – apoi, după altă pauză, cu ochii în tavan:
«Institutul de istorie a partidului»…
Am
înghițit un șirag de găluști (seci…) apoi am îngăimat:
«Nu
văd ce are ‘istoria partidului comunist’ cu istoria Românilor – cu atât mai
puțin cu istoria Basarabiei noastre».
«N-o
fi având istoria trecută, dar are prezentul», a spus Halippa.
Chiar
așa a spus, am înregistrat exact, mecanic, deși nici atunci nu m-am hotărît
pentru o variantă (nici azi – ori poate erau vorbe-vorbe ale unui om în vârstă
care avea chiar și gripă).
«Deocamdată,
suntem trei grupuri», a urmat Halippa. «Basarabia-și-Bucovina, unul, al doilea
Transilvania, Cadrilaterul, al treilea… Ceaușăscu vrea să ceară restituirea Basarabiei
noastre – uite, mă aflu în corespondență cu Mao, l-am rugat să ne sprijine în
chestiunea Basarabiei noastre…»
Mi-a
întins, într-un dosar, scrisori de-ale lui (cu antetul „Institutului“) către „Președintele Mao Tze
Dun“, precum și
răspunsuri – mai multe (trei sau patru – și lungi) din partea „Președintelui
Mao adresate lui Pantelimon Halippa, la Institutul de istorie al partidului Comunist
Român – București” (în engleză, nu în… chineză).
Halippa
aștepta să cad fulgerat de admirație (că el, Halippa, era „în corespondență cu
Mao“). Îl auzeam cum
zice ceva de eventuala mea contribuție – la recuperarea Basarabiei; la
„împărțirea sarcinilor“;
el, Halippa, lucrează cu Răsăritul, eu să mă ocup de Occident…
«Să
ne putem întoarce iarăși la Patria Mumă», zice Halippa. «Eu am avut noroc: m-am
întors din Extremul Orient – dar unde: în România-altă-țară… Dar ei, săracii, Basarabenii
și Bucovinenii noștri – vreo trei milioane, pe loc, dar câți or mai fi
răspândiți în Rusia cea nesfârșită…»
Mie
îmi venea să plâng. Și de mila Basarabenilor mei, răspândiți prin Rusia cea
fără de capăt și de mila-ciuda resimțite față de Monument. Am zis…
Am
zis ceva ofensator la adresa nu doar a legendei, ci a omului. Inginerul Grossu
a intervenit, m-a pus la punct. Halippa i-a cerut să mă lase să spun mai
departe.
Și
i-am spus. I-am spus că eu unul mă îndoiesc: și de Ceaușăscu și de Mao și de „Institut“… această „storcătoare de
lămâi stoarse“: după ce
uciseseră, direct, indirect, elita românească, pe cei care răzbătuseră prin
închisori, prin boli, prin lipsuri o mie (iar Halippa prin zăpezile Siberiei) –
uite că… Ceaușăscu (așa pronunța el,
cu aproape tandrețe) îi adunase pe supraviețuitori și-i pusese să colaboreze.
Aparent,
cu Institutul: cu toții erau foști politicieni, unii fiind și istorici de
meserie – de ce să nu-și aducă contribuția? Ce-a fost a fost, ce să mai
răscolim trecutul, azi e o altă zi, așa că ia să ne așternem pe treabă, fiecare
după puteri – și, cum cu toții suntem români și… ce-ți dorim noi ție, dulce
Românie…? – uite, statul nostru și partidul nostru drag a șters cu buretele
trecutul lor de dușmani ai poporului, că așa-i partidul: generos; uite, primesc
cu toții pensii (de stat), locuințe civilizate (lui Halippa generosul partid,
băgând mâna-n propriul buzunar, îi scosese o casă: i-o dăruise – era propria casă
a „beneficiarului“ de
azi, confiscată tot de către el, partidul cu pricina). Știam, cum să nu știu,
se află, oricât ar vrea Securitatea să nu se afle (în cazul acesta, mai puțin
securiștii se temeau că „află lumea“,
cât nefericiții de „storși“).
«Nu
ni s-a cerut mare lucru», a zis Halippa. «Să ne punem amintirile pe hârtie –
atâta. Tot ceva: decât nimic… Nu? Nu?»
Ba
da, ba da: decât nimica…
«Matale
știi epigrama ceea cu Gurie-care-a-vândut-stilul?», m-a întrebat Halippa.
Cum
să n-o știu – doar sunt basarabean: Gurie, mitropolit al Basarabiei „cedase“ – față de Patriarhia de la
București într-o chestiune: „stilul“
(vechi, nou, povestea aceea cu calendarul – Basarabia trebuia să intre în sânul
Patriei Mume pe „stilul nou“).
Drept care „poporul“ i-a
zis-o (lui Gurie – care, ca răsplată pentru „strădanie”, primise „de la
regățeni“ o mașină):
«Ei,
uite, despre Gurie se zicea: ‘Gurie, Gurie, ne-ai vândut stilul / Și-ai căpătat
otomobilu’… Dar despre mine are să se zică: ‘Halippa, Halippa, ne-ai vândut
arhiva, / Și ți-ai mâncat coliva’» – și bătrânul monument a început să râdă,
apoi să tușească, apoi să plângă.
«Arhiva?»,
am făcut, târziu, când amândoi ne-am potolit. «Adică actele? (Halippa a încuviințat
din cap). Adică hârtiile noastre? (încuviințare). Adică tot ce-avem? Să spunem
acum: aveam? (Da, da, din cap). Și hârtiile cu Sfatul Țării și cu proclamarea
autonomiei? (Da). Și hârtiile cu proclamarea unirii? Tot-tot? Tot-tot-tot?»
«Tot-tot
– mi-au plătit, mi-au dat bănuți pe ele – pentru doctor, pentru babă, pentru
casă… Aici tot nu le puteam păstra, e umed, ar fi mucezit hârtiile, cum le
zici…»
Am
plecat de-acolo mânios și plângăcios; și disperat: noi, Românii, după ce că
avem puține „hârtii“, se
năpustește istoria peste noi și ni le arde, distruge, fură și pe acelea,
puține: dar noi, basarabenii: avem și mai puține „hârtii“ – și uite ce blestem: pe cele scăpate de
la foc și pară le „cedează“,
însă nu vro văduvă ori fiică abuzivă, nu vreun strănepot tembel, ci însuși
co-autorul (iar în anumite cazuri, autorul!).
Halippa
a încercat să mă îmbuneze, consoleze – înainte de plecare:
«În
curând, hârtiile au să fie accesibile publicului larg – deocamdată
cercetătorilor… Adică, deocamdată numai nouă, foștii păstrători – noi le
recercetăm, mai scriem câte ceva, ba o sinteză, ba un studiu… Decât nimic… Tot
e ceva – îți dai seama: noi, supraviețuitorii, scriem carte către voi – o
scriem acum, în prezent, dar o scriem de dincolo de mormânt…»
Până
în 1977, când am plecat din România, nu am citit vreo carte, vreun studiu,
vreun articol – semnat de vreunul din „colegii“ de Institut ai lui Halippa. A trebuit să ajung
la Paris, ca să dau peste o broșură – arătoasă dealtfel, mai cu seamă coperta:
în albastru-galben-roșu, – în franceză: 1918 – Le récit du témoin Alexandru V. Boldur (L’Union de la Bessarabie avec
la Roumanie).
(Cf. Paul Goma, Scrisuri I (1971–1989), pp. 418–421, subl. în text, online la adresa: http://www.paulgoma.com/scrisuri-i-1971-1989-articole-interviuri/.)
Halippa
i s-a adresat într-adevăr lui Mao, dar din cartea de față nu rezultă că cei doi
s-ar fi aflat în corespondență, nici măcar că liderul chinez i-ar fi răspuns
vreodată. La fel, aflăm că el a predat memoriile către ISISP cu condiția să i
se elibereze o copie de care să se slujească pe viitor, fapt care nu s-a
întâmplat: i s-a răspuns că „au fost cerute de conducerea de stat și nu mai pot
fi luate de acolo“ (p. 221).
Memoriile lui Halippa (Cronica vieții
mele) se află în prezent la Arhivele Naționale (Colecția 60). De notat că
regimul folosea pentru propaganda externă la temă Editura Nagard a lui Iosif
Constantin Drăgan, din Italia, unde a apărut și lucrarea lui Boldur (inițial se
studiase tipărirea ei la Editura „Carpații“ din Madrid, idee la care s-a renunțat). La fel, ca replică
la tezele sovietice, autoritățile uzau de publicarea sub pseudonim, în limbi
străine, a textelor unor istorici de încredere, cum este cazul lui Constantin
C. Giurescu, și el fost deținut politic la Sighet, care se ascunde sub numele
de Petre Moldoveanu ca autor al studiului Cum
se falsifică istoria (Milano, Nagard, 1976).
Goma
nu era dispus să joace rolul pe care alți basarabeni, spectre ale închisorilor
comuniste, se mulțumeau să-l joace, acela limitat, încadrat în „linia politică“ a regimului, un anticomunism
cu geometrie variabilă, tăcut față cu încălcările interne ale drepturilor
individuale, dar virulent față cu Sovieticii, motiv pentru care a evoluat
separat. Din păcate, nu regăsim în carte nici maniera în care grupul lui
Halippa a perceput și s-a raportat la disidența lui Goma și încercarea lui de a
structura o mișcare pentru drepturile omului în 1977.
În
fine, alt detaliu interesant este că Asociația Culturală Pro Basarabia și
Bucovina s-a născut, după 1989, din acest grup din jurul lui Pantelimon Halippa,
fiind condusă de Nicolae Radu Halippa, fiul marelui unionist, în care „organele
de securitate“ vedeau pe
„omul care, după ce tatăl său va deceda, va rămâne cea mai importantă figură a
basarabenilor și de sfatul său vor ține cont în acțiunile lor, atât basarabenii
din țară, cât și cei din străinătate.“
(pp. 251–252)
Pantelimon
Halippa a încetat din viață pe 30 aprilie 1979 și își doarme somnul de veci în
Cimitirul Mănăstirii Cernica, pe Aleea Basarabenilor.
București, 14 decembrie
2017.
