 |
| Sursa: http://cnir.conference.ubbcluj.ro/ |
Disputa legată de spusele rectorului Universității Babeș-Bolyai la deschiderea Congresului Național al
Istoricilor Români (Cluj, 25–28 august 2016)[1], în care se pune atâta patos
pro și contra, ia o turnură aporetică de parcă ar fi Cearta Universaliilor. Iar
în varianta tabloidă capătă imaginea unui scandal între vedete: Ioan–Aurel Pop versus Lucian Boia & Neagu Djuvara.
Discursul
rectorului este, în esență, o pledoarie legitimă pentru istorie și studiul ei
în școală[2]. Disputa arată însă mai clar ceea ce
se știe
prea bine dar, într-un fel explicabil, este greu de acceptat, căci pune o
problemă de identitate: anume că noi, istoricii din România, nu suntem o
breaslă, că nu există nici un dialog (exceptând poate pe cel al surzilor) și că
un congres ne mai lipsea (precum chelului tichia de mărgăritare).
Prestigiul unei discipline nu se stabilește prin decret,
prin ukaz, ci printr-un exercițiu responsabil. Or noi (chiar dacă nu toți) am
făcut prea adesea din Istorie – și aici vom folosi niște cuvinte tari – o afacere,
o învârteală ori, mai grav, o prostituată ideologic.
Cât despre generațiile recente, orice nume le-ai da și
oricum le-ai considera, degeaba le iei de sus, dacă nu ești capabil să intri în
dialog cu ele, să cauți să le stârnești interesul pentru o disciplină practic
moartă. Altfel, în ciuda a ceea ce declari, sincer au ba, nu vei face decât să
perpetuezi neînțelegerile, să accentuezi clivajele, faliile din societate.
Desigur, Facebook,
forumurile de pe Internet nu sunt un mediu de dialog – ci mai degrabă unul în
care oamenii se autoconfirmă sau sfârșesc prin a se înjura ca la ușa cortului –
dar dacă altul n-au, ei se vor mulțumi în Capitalism, la fel ca în Comunism, și
cu un surogat, un nechezol de discuție.
Răul nostru este mai extins, mai profund, or pentru a-l
diagnostica, un prim pas ar fi ca noi, istoricii, să ne uităm în oglindă și să
căutăm să abandonăm niște clișee, începând cu cele despre noi înșine. Altfel,
vom continua să lărgim tagma pescuitorilor în ape tulburi...
Dar să abandonăm aceste cvasiutopii pentru a vedea care
au fost reacțiile.
Manifestarea a avut ca pivot Academia și institutele ei.
„Antifasciștii“ (gruparea Ioanid) au boicotat evenimentul.
„Anticomuniștii antifasciști“ (gruparea Tismăneanu), la fel.
După ce a comunicat sarcina boicotării manifestării,
șeful Falangei Antifasciste a luat însă din nou cuvântul pentru a transmite
orientări chiar în timpul desfășurării ei, ceea ce însemnă că treaba merge cu
adevărat prost[3].
Apoi, dacă subiectul n-ar fi trist, ba chiar de-a dreptul
tragic, poziția lui dom’ director – în „calitate strict personală“, desigur – ar fi comică. Între altele, el
vorbește despre funie-în-casa-spânzuratului, anume
„Istoria, în percepte (subl. n.) ideologice“.
Apropo, „percept“ (termen care apare de trei ori în text)
este o expresie agramată, inexistentă în Limba Română, emițătorul voind să
spună „precept“. Dar trecând peste acest limbaj de caralii
și serios vorbind, nici „frontul istoric autohton“,
nici „frontul antifascist“ nu dădeau, nu dau prea multe parale pe
ideologie, căci ea n-a fost, nu este decât un simplu vehicul.
Încă, înțelegem că șeful se folosește de bietul Jean
Ancel, căruia îi ridică o statuie de militant pe frontul istoriografic, pentru
a le mai da autohtonilor câteva lovituri la țurloaie, însă sfârșește în mod
neglijent prin a face un și mai mare deserviciu memoriei sale (și cauzei),
arătând involuntar cât de implicat a fost în acest contencios
politico-istoriografic israeliano-român. C-așa-i jocul oglinzilor!...
În fine, nici o glumă nu poate egala umorul istoric involuntar
al următoarei concluzii, care este antologică:
Ca şi alte ţări
comuniste (a se vedea cazurile URSS, Bulgaria şi RDG), regimul de la Bucureşti (al lui Ceaușescu – n. n.) se fasciza ideologic, începînd să aibă
trăsături comune cu național-socialismul (subl. n.).
Aceasta
a fost varianta „antifascistă“.
Iat-o
și pe cea „anticomunist-antifascistă“ (sau invers):
În același timp,
ideologia oficială încorpora consecvent teme, motive, fobii și obsesii ale
extremei drepte, se constituia într-un sincretism sui
generis pe care l-am numit barocul stalino-fascist (subl. n.)[4].
NOTE
[1] Cf. http://cnir.conference.ubbcluj.ro/.
București, 1 septembrie 2016.
