Mircea Stanescu: aprilie 2015

Alina Pavelescu, Emanuel Bădescu și Cezar Petre Buiumaci

Foto: Petre Mitrea

Situație de coșmar ieri, 27 aprilie 2015, la „Caru’ cu Bere“, unde lunar Arhivele Naționale organizează conferințele grupate sub genericul „Povești din București“ (cf. https://www.facebook.com/pages/Povesti-din-Bucuresti/424109690982606?hc_location=ufi). Sau, în termenii Clasicului, „genealogia fanatismului și a societății civile“ în variantă dâmbovițeană.

Tema întâlnirii a fost legată de monumentele istorice din Sectorul 3 al Capitalei, pornind de la lucrarea lui Cezar Petre Buiumaci, intitulată Orașul din oraș (Editura Muzeului Municipiului București, 2015). Spre sfârșitul ei și-au făcut apariția militanții împotriva actualului primar. După ce li s-a dat cuvântul, aceștia au trecut la atacuri, insulte, invective față de persoanele din prezidiu. Le vom reproduce aici, și nu din lipsă de pudoare, nici pentru a ne face propagatorul lor, ci pentru a avea o imagine exactă: „Sunteți oamenii primarului [Robert] Negoiță!“, „ești schizofrenică!“

Incalificabil, intolerabil, asta mai lipsea arhivistului român: să devină calul de bătaie, fie ea de joc, fie propriu-zisă – ambele ale activiștilor patriei – în expresia lor nu doar lipsită de civilitate, ci chiar necivilă. Poate că și noi, arhiviștii, milităm pentru ceva, dar acesta nu este un motiv pentru a-i agresa pe alții cu militantismul nostru.

A se remarca paradoxul: dai cuvântul cuiva care se folosește de dialog ca sa te atace, insulte. A se lua apoi seama la următoarea situație: violența limbajului este periculoasă, căci poate deveni și fizică.

Ce doresc cei despre care vorbim aici? Să se instituie în singura voce care se aude, să acopere cu strigăte lor toate celelalte glasuri. Iar noi ceilalți, pentru a ne apăra, pentru a putea vorbi, pentru a ne putea auzi, să ne desfășurăm întrunirile cu gărzi de corp. Ceea ce ar fi doar un alt mod de a da dreptate agresivității.

Ne dorim, pentru noi, nu altceva decât ceea ce dorim și pentru activiștii civici: ca toți să ne putem exprima. Doar că cei din urmă au substituit contextele: protestele se desfășoară în fața Primăriei, a Guvernului, nu la întrunirile organizate de Arhivele Naționale.

Căci Arhivele Naționale nu sunt un actor, ci un cadru, un mediator social pe teme legate de relația Arhive – Istorie – Memorie. Este deci așteptată toată lumea doritoare, fie că este vorba de activiști ori de neactiviști, de public specializat ori amator, dar în nici un caz pentru a ne transforma în ținta unora dintre ei.

Înțelegem agresivitatea ca armă a celor slabi. Nu excludem apoi ca frustrările, asemeni unora dintre doleanțele turbulenților noștri, să fie îndreptățite. Însă jignind arhiviștii și pe invitații lor, ei nu-și vor rezolva în nici un fel solicitările, ci chiar vor genera un dubiu serios cu privire la motivațiile angajamentului lor.

București, 28 aprilie 2015.

Vișinescu în „Sala Pașilor Pierduți“

2015 © Mircea Stănescu

Azi, 22 aprilie 2015, a avut loc o nouă înfățișare în Procesul Vișinescu. A fost o ședință pe cât de scurtă (comparativ cu precedentele, căci s-a încheiat în circa o oră și jumătate), pe atât de tensionată[1]. Față cu termenul trecut, când am ascultat impresionantele – emoțional și intelectual – mărturii ale descendenților victimelor, cauza de azi a fost mai degrabă banală. Interesul ei rezidă în altceva, în detalii; pe scurt, nu în ceea ce s-a petrecut efectiv, ci în motivațiile actorilor și în consecințe, pe care ne vom strădui să le înfățișăm în continuare.

Judecătoarea spera ca acest termen să fie ultimul înainte de pronunțare, însă nici unul dintre cei patru martori propuși nu s-a prezentat. Mai mult, prin avocata sa, Vișinescu a solicitat depunerea unei liste cu membri ai personalului închisorii Râmnicu Sărat (câteva zeci de nume), cu intenția de a fi audiați ca martori. Schimbările de ultimă oră, care anunțau că procesul se va prelungi indefinit, au iritat-o în mod vizibil pe judecătoare, care, cu o excepție pe care o vom marca, și-a păstrat această atitudine pe tot parcursul ședinței[2].

Legat de listă, judecătoarea i-a reproșat avocatei inculpatului că vine cu ea „târziu“, la sfârșitul actului procesual, și că „tergiversează cauza“. I-a cerut apoi, în aceiași termeni, să formuleze oral „o cerere pertinentă“ pe baza căreia instanța să se pronunțe. („Oral, căci ați avut timp să o faceți în scris și nu ați făcut-o.“) Avocata s-a scuzat că a primit lista de la inculpat chiar înainte de începerea ședinței de judecată și a cerut ca persoanele indicate acolo să fie verificate dacă au lucrat la închisoarea Râmnicu Sărat.

Situația reprezintă o schimbare radicală de abordare a lui Vișinescu. Dacă până la acest termen frapa absența unei strategii de apărare, combinată cu dorința de a încheia procesul[3], acum ni se înfățișează o schiță de apărare dublată de dorința de a prelungi cauza.

Fapt notabil, pentru prima dată și-a făcut simțită prezența un reprezentant al Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP), urmașa sinistrei Direcții Generale a Penitenciarelor (DGP), parte responsabilă civilmente alături de inculpat. Chestionat de judecătoare, consilierul juridic al instituției a susținut că dacă nu primește datele complete de identificare ale unei persoane (nume, prenume, mamă, tată, data și locul nașterii), Penitenciarele nu o pot regăsi în evidențe, care sunt create nu în funcție de locul în care respectiva și-a desfășurat activitatea, ci conform criteriului de ordonare alfabetic. Mai mult, el a dat ca exemplu cazul lui Vasile Lupu, despre care instituția sa a și răspuns instanței, printr-o adresă, că nici o persoană cu acel nume nu figurează că și-ar desfășurat activitatea în închisori și lagăre.

Două remarci, la temă:

1) Susținerea că modul de organizare a evidențelor împiedică identificarea unui fost angajat al Penitenciarelor este pe cât de plină de tupeu, pe atât de inacceptabilă. Concret: în ipoteza în care în evidențele alfabetice apar cinci persoane cu numele de Lupu Vasile, dintre ele unul singur și-a desfășurat activitatea la închisoarea Râmnicu Sărat în perioada care interesează. Ca mod de lucru, vom spune că Arhivele Naționale răspund în mod curent la cereri de acest tip și nu găsesc nici un motiv de a trimite petenții (între care și instanțele de judecată!) la plimbare sub asemenea pretexte. Prin urmare, care ar fi deci dificultatea, lenea? Ce să mai spunem atunci despre documentele solicitate de instanță de la ANP, și care sunt menținute în continuare secrete, nefiind comunicate nici până în ziua de azi? Oare la această instituție comunismul nu a căzut de la putere nici după 25 de ani?

Tradus în acești termeni, sunt acceptabile asemenea „explicații“ pentru instanță? Oare nu se înțelege că aici este vorba despre o tentativă de manipulare și, cel puțin, de tergiversarea cauzei, dacă nu despre o vădită obstrucționare a justiției?

În concluzie, ne apare bizar calmul subit de care a fost cuprinsă judecătoarea în acest – și doar în acest – punct.

2) Penitenciarele nici nu aveau cum să identifice ofițerul politic al închisorii Râmnicu Sărat ca angajat al Penitenciarelor, dat fiind că el aparținea de Serviciul 3 al Direcției Regionale de Securitate Ploiești, fiind deci angajat al Securității, nu al Penitenciarelor, în cadrul cărora Biroul Inspecții – titulatura oficială a Securității închisorii respective – funcționa camuflat. Prin urmare, nici dosarul său de cadre, nici statul de plată pe care apare Lupu Vasile nu pot fi regăsite în altă parte decât în arhivele Securității, dat fiind că el făcea parte din structura Direcției a III-a a Securității (Contrainformații Penitenciare și Miliție), iar nu a DGP[4].

În acest ultim caz, probabil că judecătoarei i-am cere o competență prea mare, fapt cu siguranță valabil în cazul părților civile, însă în sala de judecată se aflau și reprezentanți ai IICCMER, implicați în proces în calitate de consultanți științifici, și care nu au intervenit în nici un fel.

În legătură cu lista de nume propuse spre identificare și interogare, între judecătoare și Vișinescu s-a înjghebat schimbul pe care îl vom cita în continuare. Pentru atmosferă, este obligatoriu de spus că judecătoarea și-a manifestat, încă o dată, alături de autoritate, nervozitatea, atitudine care a generat o reacție echivalentă din partea inculpatului:

Judecătoarea: De unde le aveți?

Vișinescu: Sunt reale și din arhiva lor (ANP – n. n.).

Judecătoarea: De unde le aveți?

Vișinescu: O nepoată care lucrează undeva mi-a spus aceste nume.

Judecătoarea: Cine v-a spus aceste nume?

Vișinescu: Nepoata care lucrează acolo unde lucrează.

Judecătoarea: Nepoata care lucrează acolo unde lucrează? Accesarea unei baze de date în condiții frauduloase nu este tocmai în regulă!

Vișinescu: Pot să discut cu nepoata să-mi spună de unde le-a luat.

Judecătoarea: Cunoașteți aceste persoane?

Vișinescu: Personal le cunosc parțial.

(Discută cu avocata sa preț de câteva minute.)

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Lupu Vasile? (insistă de mai multe ori)

Vișinescu: În câteva zile (vă răspund). (Judecătoarea insistă) Pe toți nu pot să-i spun.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Lupu Vasile?

Vișinescu: Vă dau situația în câteva zile.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Lupu Vasile?

Vișinescu: ... (nu răspunde)

Judecătoarea: O să consemnăm că refuzați să răspundeți. L-ați cunoscut pe Grünberg Iancu?

Vișinescu: Este mort.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Dumitrescu Aurel?

Vișinescu: Este mort.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Furnică?

Vișinescu: Nu știu.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Șerban Ion?

Vișinescu: Nu pot să-i spun.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Găzdaru Dumitru?

Vișinescu: Personal, dacă a fost subalternul meu ...

Judecătoarea: A fost? (insistă)

Vișinescu: Da.

Judecătoarea: Mai e în viață?

Vișinescu: Nu știu.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Dănilă Ștefan?

Vișinescu: A fost subalternu’ meu.

Judecătoarea: Mai e în viață?

Vișinescu: Nu știu dacă mai e în viață.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Valter? Care e numele complet?

Vișinescu: Nu pot să spun.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Bucur Radu?

Vișinescu: Același lucru pentru toți.

Judecătoarea: Nu același lucru pentru toți, vă întreb separat. Cine a fost?

Vișinescu: Nu știu.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Burlacu Victor?

Vișinescu: A fost subalternu’ meu.

Judecătoarea: Ce ne puteți spune despre el?

Vișinescu: Nu știu.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Ciocârlan Gheorghe?

Vișinescu: Nu pot să-i spun după 40 de ani.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Ciocârlan Gheorghe?

Vișinescu: Nu pot să răspund.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Ciorcilă Ion?

Vișinescu: Au fost subalternii mei.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Ciorcilă Ion?

Vișinescu: Nu l-am cunoscut.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Cartianu Tudor?

Vișinescu: Rețineți același lucru pentru toți.

Judecătoarea: Nu pot să rețin același lucru pentru toți. L-ați cunoscut pe Cartianu Tudor?

Vișinescu: Nu.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Dănilă Stan?

Vișinescu: Ca nume, da.

Judecătoarea: Cine a fost?

Vișinescu: Subofițer.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Dobrin Ion?

Vișinescu: Subofițer.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Ion Zamfir?

Vișinescu: Pe toți aceștia, lucram cu ei.

Judecătoarea: Păi nu e vorba de toți. L-ați cunoscut pe Ion Zamfir?

Vișinescu: Nu rețin.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Guță Grigore?

Vișinescu: Nu-i rețin.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Paliu Ion?

Vișinescu: Sunt atâția ani ...

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Paliu Ion?

Vișinescu: Nu-mi aduc aminte.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Iordăchescu Ion?

Vișinescu: Dac-a fost subalternu’ meu?!

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Iordăchescu Ion?

Vișinescu: Nu țin minte.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Mihalce Fănică?

Vișinescu: După 40 de ani ...

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Mihalce Fănică?

Vișinescu: Nu-mi aduc aminte.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Militaru Dumitru?

Vișinescu: După 40 de ani ...

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Militaru Dumitru?

Vișinescu: Dacă mi-a fost subalternii mei! ...

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Militaru Dumitru?

Vișinescu: Nu-mi aduc aminte.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Mitrofan Fănică?

Vișinescu: Același lucru la toți.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Mitrofan Fănică?

Vișinescu: Același lucru la toți.

Judecătoarea: O să vă întrebăm de fiecare. Mai sus ați arătat că despre unii știți. L-ați cunoscut pe Mitrofan Fănică?

Vișinescu: Același lucru la toți.

Judecătoarea: Aia e altceva! L-ați cunoscut pe Mitrofan Fănică?

Vișinescu: Nu-mi aduc aminte.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Necula Ion?

Vișinescu: Același lucru: nu-i cunosc.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Nistor Ion?

Vișinescu: Nu știu.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Oroveanu Dumitru?

Vișinescu: A fost subalternu’ meu.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Pais Ion?

Vișinescu: Păiș!

Vișinescu: Subalternu’ meu cu Gospodăria.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Papuc Nicolae?

Vișinescu: Nu-mi aduc aminte.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Perianu Ion?

Vișinescu: Nu-mi aduc aminte.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Rusini Alexandru?

Vișinescu: Nu-mi aduc aminte.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Stan Valter?

Vișinescu: Subalternu’ meu.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Stoica Vasile?

Vișinescu: Nu-mi aduc aminte.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Tabiet Vasile?

Vișinescu: Nu-mi aduc aminte.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Bârloi Radu?

Vișinescu: Nu-mi aduc aminte.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Vasile Victor?

Vișinescu: Nu-mi aduc aminte.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Vasiliu Ion?

Vișinescu: Nu-mi aduc aminte.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Vlăsceanu Nicolae?

Vișinescu: Nu-mi aduc aminte.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Voicu Ion?

Vișinescu: Nu-mi aduc aminte.

Judecătoarea: L-ați cunoscut pe Vulpoi Gheorghe?

Vișinescu: Nu știu.

Acest „dialog al surzilor“, generat de judecătoare și perpetuat, în reacție, de inculpat, a avut un singur mobil: interesul primeia de a elimina cât mai multe persoane din cele câteva zeci propuse de cel de-al doilea. Identificarea și audierea tuturor acestora ar fi fost foarte prețioasă pentru Istorie, dar ar fi prelungit indefinit procesul.

Este indubitabil că judecătoarea a dorit scurtarea drastică a listei, și tocmai de aceea l-a supus pe Vișinescu tirului de întrebări, înțelegând că el nu dorea (nu avea interes) să dea relațiile cerute. La rândul său, cel din urmă, după insistențele repetate ale judecătoarei, a răspuns mecanic că nu știe, iar ea s-a mulțumit să consemneze un răspuns pe care nu doar l-a provocat, ci chiar l-a forțat.

Urmărind acest schimb în cadența lui, rămâi cu sentimentul că, în ciuda tensiunii de ambele părți, între cei doi s-a instalat o stare de complicitate perversă.

Ce va fi motivat schimbarea de strategie a lui Vișinescu? Ce anume să justifice o asemenea revenire atunci când procesul putea să se încheie? Să fie oare influența foștilor „tovarăși de arme“? Puțin probabil, căci el nu pare influențabil: modul în care și-a concediat avocatul ales, relația cu avocatul din oficiu – în care este evident că nu are încredere, pe care nu-l consultă și nu-l avertizează cu privire la deciziile luate – stau mărturie. Absența inițială a unei strategii și dorința nerealizată de a încheia procesul cât mai repede l-au transformat într-o țintă imobilă și, în timp, l-au demolat. Mărturiile victimelor și ale reprezentanților lor s-au succedat într-un crescendo până la termenul trecut (25/03/2015), când pur și simplu se vedea că inculpatul nu mai are aer. Presupunem deci că evenimentul care a declanșat această schimbare de abordare constă tocmai în forța mărturiilor urmașelor victimelor (ele însele victime) de la termenul anterior.

Abordarea foarte personală a lui Vișinescu, în afara unui sfat al avocatului, ca și această revenire târzie ar putea explica modul stângaci în care și-a jucat cartea apărării. Să pui pe masă o listă fără să evaluezi ce se poate alege din ea nu este în nici un fel un semn de perspicacitate. La toate acestea ar fi de adăugat că el a refuzat constant să fie interogat de judecătoare, și de aici modestele rezultatele obținute, față cu cererea inițială.

Dar dacă a fost exact rezultatul dorit de el? Nu este aceasta o ipoteză cutremurătoare, care presupune că, deși este evident că Vișinescu nu posedă o inteligență remarcabilă (și cu atât mai puțin diabolică), practic „a jucat-o pe degete“ pe judecătoare?

În fine, vom spune că, spre deosebire de termenele anterioare, astăzi Vișinescu ni s-a părut abil, mai aproape, probabil, de ceea ce era pe vremuri; și, la finalul ședinței, foarte proaspăt, semn că disputa l-a reconfortat, ba chiar întărit.

NOTE

[1] Pentru relatarea ședinței de judecată a se vedea Dumitru Lăcătușu, Note şi consemnări de la Procesul lui Alexandru Vişinescu. Şedinţa din 22 aprilie 2015, la adresa: http://www.contributors.ro/reactie-rapida/note-si-consemnari-de-la-procesul-lui-alexandru-visinescu-sedinta-din-22-aprilie-2015/. Fără o altă indicare, informațiile citate în acest text trimit la notațiile noastre.

[2] Ca efect, noi am ajuns în sala de judecată cu circa un sfert de oră după începerea ședinței și, atunci când la închiderea telefonului am făcut o manevră greșită apăsând pe „S Voice“, i-am dat astfel prilejul judecătoarei să-și verse năduful pe cineva, prin aplicarea unei amenzi pentru „turburarea liniștii ședinței“. Spre comparație, la termenul trecut (25/03/2015), Clara Mareș de la IICCMER a făcut o manevră identică, iar la penultimul termen (25/02/2015) lui Vișinescu i-a sunat telefonul în cursul ședinței. Prima nici măcar nu a fost atenționată de judecătoare, iar cel de-al doilea a fost apostrofat cu blândețe, cerându-i-se să-și închidă aparatul. Prin urmare, la momentul în care am ajuns noi, ședința era deja turburată, astfel că, omenește vorbind, starea judecătoarei devine de înțeles.

[3] Vezi, în acest sens: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/02/alexandru-visinescu-vorbeste.html.

[4] Vezi, în acest sens, pe site-ul CNSAS, fișa acestuia: http://www.cnsas.ro/documente/cadrele_securitatii/LUPU%20VASILE.pdf; și hotărârea instanței care atestă că în 2010 a decedat („a trecut în neființă“): http://www.cnsas.ro/documente/monitoare/2011/Lupu%20Vasile.pdf. Mulțumim istoricului Dumitru Lăcătușu pentru semnalarea documentelor.

București, 22 aprilie 2015.